"Amintiri din Epoca de Aur"
 

Un exorcism vesel - "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!"
Haz sălbatic şi spirit de supravieţuire

Despre "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", minţile înguste afirmau că e un film "despre un avort" (sau, mai rău, "filmu' cu avortu'"), ori, mai acceptabil dar tot inexact, "despre comunism". Aşa cum am arătat la vremea respectivă (opinie confirmată şi de Cristian Mungiu), "432" era în primul rând un film despre dezumanizare (în anumite condiţii specifice - aici: interzicerea avorturilor în ultimii ani ai "Epocii de Aur"). Din acelaşi punct de vedere, dublul opus "Amintiri din Epoca de Aur" urmăreşte, cu precizie, tema efectelor secundare ale comunismului în rândul oamenilor simpli. Astfel se justifică în plan estetic recursul la faimoasele legende urbane proprii perioadei - ca soluţie a dorinţei lui Mungiu de a opune şi o viziune complementară: dacă "432" oferea un discurs cinematografic sumbru, claustrofobic, efectiv haunting - crâncen în acea lipsă aparent totală şi definitivă a oricăror orizonturi, pe care cei ce-au trăit-o (cu adevărat!) n-o pot uita niciodată (iar cei care-o cunosc doar din auzite greu ar putea-o reda), de data asta autorul a decis să abordeze acelaşi univers tematic cu mijloacele comediei. Sextetul/diptic "Amintiri din Epoca de Aur", îşi reuneşte primele patru povestiri sub titlul (preluat dintr-un cor energizant al epocii) "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!", urmate de încă două, grupate în formula "Dragoste în timpul liber" (despre care vom vorbi în continuarea acestei analize, cam prin 23 octombrie, când va avea loc premiera). Mungiu a lansat acest proiect având convingerea că, o dată încheiată prima fază a procesului de exorcizare (rememorarea conştientă), putem privi spre trecut prin prisma comicului - râsul ca formă de eliberare. Încă din "432", cu puţinele dar apăsatele sale accente comice, se reitera supapa psihologică a umorului sub chingile dictaturii. Filmul actual o deschide până la capăt, printr-o veritabilă incursiune epică în trecut: selectând câteva dintre cele mai semnificative asemenea evadări ale omului de rând.
Surprinzătoare, în raport cu hiper-referenţialul "432", este nu atât trecerea la registrul comic, cât mai ales formula compozită aleasă - asumarea de către Cristian Mungiu a scenariilor şi a concepţiei regisorale de ansamblu, în conjuncţie cu distribuirea regiei propriu-zise între ceilalţi patru realizatori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Rezultatul se distinge în primul rând printr-o semnificativă unitate stilistică în diversitatea personalităţilor. Regăsim în mare parte coordonatele viziunii estetice definitorii a Noii Generaţii din filmul românesc (sub aspectul atmosferei, al ambianţelor, încadraturilor, lungimilor de cadru, ritmului narativ, lucrului cu actorii, etc.), dar combinate în formule noi, cruţate de riscul (auto)pastişării sau al insistenţei plicticoase pe aceleaşi şi aceleaşi formule - ceea ce face ca "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" să se distingă printr-o permanentă prospeţime şi vioiciune. Cel puţin, gurilor rele le va fi mult mai greu să-l hulească sub acuza plictisului, cum le venise la îndemână în cazul filmelor lui Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean.
Tot de aici, însă, se revendică şi o relativă neîmplinire a filmului - reducerea perceptibilă a rezonanţei interioare. E drept că şi structura scenariilor e cam ingrată: cele patru povestiri sunt compacte, dense, dar şi liniare, construite mai degrabă ca nişte bancuri de respiraţie amplă decât ca filmuleţe. Ca atare, în locul unei modulaţii în crescendo (la modul ideal, realizând şi o supraunitate dramaturgică arcuită peste tot filmul), povestea se compune simplist din patru "bătăi", fiecare cu propriul său elan. Şi, în consecinţă, rezultatul se menţine mai mult la nivelul observaţiei şi consemnării, decât al analizei.
Din fericire, filmul nu-şi propune nici un moment să formuleze cine ştie ce adevăruri majore ci, aşa cum am mai spus, urmăreşte strict să ofere o eliberare accesibilă, prin râs, de demonii pe care zadarnic ni i-am tot răscolit cinematografic în primii zece ani şi ceva de după revoluţie. Iar în acest sens, slavă Domnului, excelează - şi cu justă măsură: nu e o comedie la care să hohoteşti tăvălindu-te pe jos, ci una de tipul zâmbetului permanent şi uşor amar, ades punctat de câte un pufnet exploziv. Stereotipiile, idioincraziile, ticurile şi tipicurile anilor şaptezeci-optzeci sunt reactivate şi reconstituite cu o remarcabilă memorie afectivă, într-o panoramă a absurdului care necunoscătorilor le-ar putea părea efectiv trasă de păr. Se disting, în acest sens, mai ales puzderia de chichiţe ale pregătirii vizitei oficiale (imposibil de evitat rapelul la "Balul pompierilor"), şi ansamblul mentalităţii paranoice din jurul fotografiei - aici, inclusiv cu splendidul tag final al gustării luate pe însuşi buclucaşul ziar, după ce duba miliţiei a arestat tirajul. Pe de altă parte, la nivel strict uman, ca paradigmă de gândire, simţire şi comportare, se impune legenda porcului gazat (sau "...a miliţianului lacom", cum neinspirat a fost ales titlul oficial) - pe departe cel mai reuşit episod din patru. La antipozi s-ar situa "Legenda politrucului zelos", care adună la un loc, nu tocmai unitar, două subiecte distincte (alfabetizarea heirupistă şi confuzia cu stâlpul de înaltă tensiune), ale cărei accente comice distonează faţă de tonalitatea întregului film.
O observaţie foarte interesantă se remarcă în planul distribuţiei. Desigur, e firesc ca actorii mai vârstnici, care au trăit din plin acele vremuri, să fie cei mai fireşti. Excelenţii Teo Corban, Ion Sapdaru şi Virginia Mirea, secondaţi cu aplomb de Gabriel Spahiu, Viorel Comănici sau Avram Birău, sunt efectiv "de-acolo" - câtă vreme tinerii (de un talent cunoscut şi confirmat), ca Alex Potocean, Emanuel Pîrvu, Călin Chirilă ori Paul Dunca se simt, din păcate, ca apartenenţi ai zilelor noastre. Privind "432" şi "Amintiri..." alăturate, ne dăm seama de o anumită stare extrem de subtilă a acelor vremuri, pe care cine n-a trăit-o n-are cum s-o exprime - un amestec de hăituire şi deznădejde, de haz sălbatic şi spirit de supravieţuire.

(va urma)

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 septembrie, 2009, h. 9:00-10:43
Bucureşti, România

Aflasem că lui Marx îi aparţinea îndemnul: „Să ne despărţim de trecut râzând!”
Iar eu îmi ziceam: nu, nu se poate, cum să o fac câtă vreme există în mine, ca parte din viaţă, şi nu doar în amintire? la fel ca o cangrenă care, şi amputată fiind, nu reuşeşte să discontinue percepţia senzorială. Ba, uite că se poate! îmi tot spun de aseară încoace, uite că am râs fără pic de sarcasm, înverşunare sau frustrare – şi brusc mi-am amintit că râsul era un locus comun al supravieţuirii noastre, după cum genul acesta de folclor, actele de demitizare a lor treceau printre puţinele noastre manifestări în solidar.

Mi-a plăcut demantelarea „benignă” a unui întreg sistem din care Cristian Mungiu a ales aceste câteva întâmplări relevante pentru efectele asupra cercului secundar – acolo, departe de centru şi de sursa motrică a răului... de altfel chiar asta sunt tentată să citesc în scena „caruselului”, că nu mai era altă ieşire, altă evadare decât fie să te azvârli în gol, fie să aştepţi să i se termine motorina.

Îmi place mult şi ideea exorcizării … unde mă duce cu gândul la turma de porci în care şi-au găsit sălaş demonii. De aici până la sacrificiul porcului prin gazare nu mai rămâne decât un pas (las’ că între timp ne-am procopsit şi cu o „asomare”). Nu ştiu cât de forţată vi s-ar părea o asemenea lectură, în registru comic, dar „explozia” din acel spaţiu complet etanşeizat anticipează, metaforic, ceea ce avea să se petreacă într-un alt sfârşit de decembrie. Morala: deşi porcul a crăpat, pereţii-structuri (şi actorii) au scăpat, fără prea multe stricăciuni. S-a văzut că au mai avut şi ce recupera!

te referi la Karl Marx?! sau recomandarea aia legată bibliografie pe care i-o făcusem mai ieri lui Pitbull a fost onorată?! sau te pomeneşti că asistăm la un Phenomenon live?! :-O
:P :P :P
(evident Karl e ultimul la care eu m-aş fi gândit. ;) )

Da, tata (denaturat) Karl Marx zicea "sä ne despärtim de trecut râzând".
Apropo, avem o vorbä bunä de la Cristi, într-un e-mail:

Mungiu a inceput sa publice pe site-ul mobrafilms seria legendelor urbane culese de el, invitand publicul sa scrie, la randul sau, alte legende din "Epoca de Aur". Redau, mai jos, prima legenda, care inaugureaza concursul. Mungiu intentioneaza sa filmeze legenda cu cel mai mare potential cinematografic.

Legende Urbane culese de Cristian Mungiu
Legenda mortului din tren


Umbla vorba că în ultimii ani înainte de 1989 erau oameni care se specializaseră în a căra morţi dintr-un loc în altul al României. Şi asta pentru că, bineînţeles, familiile îşi doreau ca morţii să fie îngropaţi „acasă“. Dar de ce nu era voie să-i transporţi oficial?

Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic că din cauză că regimul comunist dăduse o dispoziţie că morţii trebuie îngropaţi acolo unde au murit - dispoziţie care ar fi fost dată în perioada ultimilor ani, când regimul dorea să evite adunările publice de orice fel. Alţii zic că ar fi fost legal să transporţi decedaţi, dar erau nişte norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu şi le puteau permite.
În orice caz, vorba vine că la sfârşitul anilor ’80 erau inşi care se specializaseră în transport de cadavre dintr-un oraş în altul al ţării printr-o metodă pe cât de simplă, pe atât de macabră: le cumpărau bilet normal de tren la clasa întâi şi îi transportau cu trenul până la destinaţie. Ca să nu dea prea tare de bănuit, îi stropeau din belşug cu alcool ca să dea senzaţia că transportă oameni beţi morţi.

Cea mai cunoscută poveste de felul ăsta e despre doi cărăuşi de cadavre din Bucureşti care s-au angajat să transporte un bărbat mort din Bucureşti până la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat bărbatului bilet la tren, i-au pus o pălărie în cap şi l-au înfofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicând: „Aoleu, tataie, da’ ştiu că-ţi place băutura“, l-au suit în tren, l-au pus între ei pe banchetă şi dă-i!

Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru că mortul avea bilet, iar cărăuşii ştiau cum să se poarte cu naşul. Însă după câteva ore de călătorie li s-au uscat gâtlejurile. În clipa aia, în compartiment zice-se că mai era doar un cuplu tânăr. Cărăuşii au considerat că nu e niciun pericol şi au decis să tragă o fugă scurtă la vagonul-restaurant pentru una mică. I-au rugat pe tineri să fie cu ochii pe bunelu’, că a cam luat la bord - şi duşi au fost.

Acuma, ori că trenul intra în munţi, ori că a pus nişte frâne neaşteptate, cert e că, de la o zdruncinătură, „bunelu“ s-a dezechilibrat şi a căzut pe tânăra de pe bancheta cealaltă.

Logodnicul tinerei l-a ridicat şi l-a pus la loc, mustrându-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare că „bunelu“, de la curbă şi frâne, a mai recidivat de câteva ori până când tânărul, iritat, l-ar fi împins mai tare la loc pe bancheta lui.

De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam şi a căzut lat pe podeaua compartimentului. Încercând să-l ridice la loc pe banchetă, cei doi tineri au constatat cu groază că bătrânul nu suflă şi s-au panicat, crezând că ei l-au ucis.

De spaimă, l-au luat pe sus şi l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului. Un pic mai târziu s-au întors de la vagonul-restaurant cei doi cărăuşi şi au constatat că bunelul nu mai e în compartiment.

„A coborât la staţia dinainte“ - le-au zis cei doi tineri. „Asta chiar nu văd cum putea să se întâmple, că era săracul mort de joi“ - i-ar fi zis unul dintre cărăuşi.

Vorba vine că tânărul care l-a aruncat din tren a fost reţinut, judecat şi în final condamnat la închisoare, fiind singurul român care a făcut puşcărie pentru că a omorât un om deja mort.

mulţumesc frumos, domnul avocat. apreciez că de data asta vorbeşti pentru, ci nu împotrivă. :-*
abia aştept să văd şi eu (personal) care-i treaba cu amintirile astea. :">

eu am aflat-o din scrierile lui O. Paler :)

pe Marx nu l-am citit (Karl, of course)

deci, nu am nici ce reciti :P

Iar ne intoarcem la Epoca de Aur ? Nu i-au ridicat destule osanale inaintasii regisori optzecisti ? Chiar s-au terminat toate scrierile literaturii de ecranizat ? Tot Pita , saracul sa faca si ecranizarea la Chira Chiralina ... Abia astept sa vad acest film terminat . Cat despre Amintirile din Epoca de Aur , nu cred ca mai intereseaza pe nimeni acest subiect acum ... dar noi facem filme de Festival , ce mai conteaza daca vin sau nu spectatorii la film sa-l vada ...

daca intr-o vreme aveam si eu reticente privind ecranizarea unor subiecte legate de anii dinainte de '89, vazand "Amintirile..." mi-am dat seama ca tema nu este inca epuizata.
si chiar trebuie exploatata.

Regret, Stalker - dar, cu toatä consideratia, sunt nevoit sä te contrazic:
- ABIA ACUM e firesc sä se facä filme despre "Epoca de Aur"; majoritatea celor din anii '90 au esuat (cu câteva exceptii partiale, ca "Balanta"), fiindcä subiectul era prea recent, prea intens resimtit încä, nu se decantase.
- Evident, comparatia cu filmele din anii '80 nu stä în picioare; alea erau conformist-comuniste (da, "osanale", cum bine zici); cele de acum sunt obiective si analitice - si, prin asta, NECESARE.
- Ce legäturä are asta cu ecranizärile marilor opere literare? Sunt chestiuni complet diferite. Facem ca-n excelentul exercitiu cu "mierea si brânza", al lui Felix Anton Rizea, la admiterea la regie, în 1982?
- Din päcate, sunt foarte sceptic apropo de "Chira Chiralina"; atât Pita, cât si Ioan Grigorescu, sunt terminati; fertig; kaputt; finita la comedia! In plus, scenariul a prins finantare de la C.N.C. printr-o tzeapä mai ceva ca aia-nfiptä-n coiul din Piata Revolutiei; am fost de fatä la una din fazele scandalului, când Gorzo sustinea cä scenariul e o labä tristä, la care Radu F. Alexandru a-nceput sä dea din colt în colt si (incredibil!) a fugit din conferinta de presä chiar de el însusi convocatä, ca sä se apere de acuzatii! Iti vine sä crezi?

„Amintiri din Epoca de Aur- Tovarasi, frumoasa e viata!”


„Tovarasi, frumoasa e viata!”. Sa consideram acest titlu o forma pe care Cristian Mungiu o alege pentru a creea din start o impresie savoroasa asupra filmului sau, pentru a-l face sa devina ceva comercial, atragator pentru publicul larg, exprimandu-se intr-un mod pitoresc, foarte cunoscut generatiei comuniste? Sau poate ca ar trebui sa consideram acest film o satira adusa atat epocii comuniste cat si naivitatii oamenilor asupra carora apasa in acele vremuri o paranoia colectiva indusa de lacomie, neajunsuri si limitare culturala? Cristian Mungiu afirma in cadru vizionarii de presa din data de 22 septembrie 2009 ca acest film nu vrea a evoca o drama a societatii din acele vremuri ci doar a prezenta mai multe aspecte comico-tragice ale realitatii din aceea perioada. Daca in „432” ideea predominanta era ceea a dezumanizarii influentate de regimul comunist, In „Tovarasi frumoasa e viata!” ideea generala se imbogateste prin tehnica acumularii, o acumulare progresiva ajutata de cele patru „legende” urbane care compun filmul: „” Povestea fotografului oficial”, Legenda activistului in inspectie”, „Legenda militianului lacom” si „Legenda politrucului zelos”. Bineinteles ca „Epoca de Aur” este o denumire ironica si incarcata de reprosuri pentru perioada in care romanii era subjugati si terorizati, insa oficial, nimeni nu vorbea despre acest lucru, caci totul se vroia a fi o prelungita „luna de miere”. Alaturi de cei patru colegi ai sai, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu reuseste sa creeze o structura unitara a filmului, foarte bine inchegata atat la nivel estetic cat si la nivel de originalitate a fiecarei povesti. Filmul nu se vrea a fi o drama majora ci doar o exploatare comica a unei perioade tragice pentru poporul roman. Cele patru legende urbane par a fi subiecte de barfa, subiecte pe care nimeni nu le aborda la vremea respectiva insa acum au diferit niste glume ce vin sa ridice intrebari in constiinta nationala a romanilor. Tipologiile personajelor se muleaza foarte bine pe jocul actorilor, pe gestica si mimica acestora. Subiectele celor patru legende nu par nici macar o secunda a fi trase de par caci lucruri precum : cenzura, cultul personalitatii, paranoia comunista, lacomia si oamenii parveniti si parsivi sunt lucruri reale extrase din atmosfera acelei perioade de regres.


Imaginile din film sunt expresive si au rolul de a metaforiza intr-un mod jucaus si dinamic ideile expuse. Spre exemplu, in prima legenda urbana, cea a „ Activistului in inspectie” imaginea caruselului care se invarte satirizeaza partea politica a acelei perioade. Cei care se dau in carusel sunt persoane importante: de la primarul satului pana la inspector. In momentul in care caruselul porneste, acesta nu se mai opreste , asta insemnand ca oamenii care au fost prinsi in doctrina comunista cu greu mai scapa de ea. Personalitatile prinse in jocul caruselului pot fi asemanate cu niste marionete, caci imaginea este cea a unor papusi legate cu sfoara ce se invart in acelasi sens, fiecare stand cu spatele la celalalt, de aici putand fi dedusa ignoranta lor. Naivitatea acestora este foarte bine marcata prin faptul ca patronul caruselui, entuziasmat fiind de acesta mascarada ce i-a luat ochii a uitat sa mai ramana jos pentru a opri caruselul. Inspectorul a luat-o si el pe fata patronului de carusel si a inceput sa se poarte cu ea ca un adevarat mitocan, aceasta tipologie de a admira intr-un mod lipsit de orice metafora frumusetea si sexualitatea feminina , fiind foarte des intalnita chiar si in zilele noastre. Bineinteles , ca si in cea de-a doua poveste, cea a „ Fotografului oficial” ironia ramane la loc de frunte. Aici intalnim cenzura complet nejustificata din acele vremuri, cultul personalitatii impus in toate institutiile de stat. Insa si aici totul se transforma intr-o gluma , pentru a mai indulci putin amintirile „ de demult”. Brambureala din redactia ziarului se afla intr-o antiteza totala cu starea de siguranta si de control ce trebuia insuflata poporului. „ Mai marii” din redactia acestui ziar, care bineinteles ca era singurul din aceea vreme, se preocupau de „caciula” dictatorului si intr-un final tot din lacomie, ignoranta si necunostiinta de cauza uita de surplusul de „caciula” si lucrurile capata o intorsatura de situatie, intorsatura comica pentru noi si tragica pentru ei in acele vremuri. Starea de tensiune a saracului functionar trecut de 40 de ani, frica lui permanenta dezvaluie o realitate si o stare de panica indusa intregului popor. Urmatoarea legenda, cea a „Politrucului zelos” anticipeaza oarecum legenda urmatoare, si ofera spectatorilor morala cum ca pana la urma nimic nu ramane nepedepsit, astfel sesizandu-se oarecum o mica iesire din starea de „imbecilizare” a populatiei. Ciobanul care refuza sa ii fie adusa educatie de catre un functionar marunt si zelos, care nici macar el nu stia in ce consta educatia, intruchipeaza ideea de libertate. In cele din urma, functionarul este pedepsit, bineinteles, intr-un mod comic pentru a armoniza perfect cu ideea si conceptia regizorala unitara a filmului.


Iar ultima legenda, cea „cu porcul” cum mai este ea numita (aici facandu-se o trecere ilara de la : „ 432-filmul cu avortul” la „filmul cu porcul”), este cea mai savuroasa poveste dintre toate si respecta zicala cum ca : „Finalul incununeaza opera”. Aceasta legenda pune punctul pe „i”. Filmul este acum cu adevarat tragi-comic. Familia care decide sa gazeze porcul in propriul apartament pentru ca vecinii sa nu afle de existenta animalului este o dovada relevanta a faptului ca lipsa de alimente si de libertate ii adusese pe oameni in pragul disperarii, nefiind capabili sa mai gandeasca lucid. Cum sa gazezi un porc in casa, s-ar intreba unii? Nimic mai simplu: dai drumul la argaz, inchizi porcul in bucatarie. Deschizi geamul, aprinzi lumina, parlesti porcul cand deodata te trezesti ca minunatia de porc ti s-a cufundat intr-un fum gros si inecacios si ca pe ici pe colo bucati din ele s-au transformat in sorici alterat. Unde mai pui si faptul ca jumatate din apartament a devenit nelocuibil? Aceasta este ultima legenda, cea cea care completeaza imaginea despre acea perioada „ de aur”. Daca s-a vorbit despre politica, cultura, „porcul” vine si vorbeste despre pitorescul de atunci. Caci numai romanul nostru comunist si foarte bine instruit de Partid ar fi fost capabil sa isi gazeze porcul in casa.


Aceasta este Epoca de Aur, sau mai bine zis , prima parte din ea. Atmosfera generala a filmului este una digerabila cu care multi dintre noi suntem familiarizati, iar cei care nu sunt au un prilej pentru a se amuza copios. Este un film bun, un film mai „altfel” decat celelalte facute despre comunism si cel mai important este un film care are sanse. Nu cauta rezolvari si nu condamna in mod direct nimic din accea perioada. De ce ar face-o? Pentru a starni antipatii in loc de aplauze? Munca celor care au participat la realizarea filmului este de apreciat.Sunt oameni deschisi, care nu se lauda cu ce au facut, si sunt receptivi la critici ce aduc solutii. Filmul, asa cum afirma si Cristian Mungiu este un proiect colectiv, nu este „filmul meu, sau al lui”.


Este un film facut pentru a demonstra ca se poate si totodata pentru a arata ca am inteles din greseli si am devenit constienti de noi si de libertatea pe care fiecare individ ar trebuie sa o aiba pentru a se manifesta in plan artistic si nu numai.


(Fuck, cred ca l-am luat pe Pitbull la lungime):P

I'm proud you did! :)

We are here to learn.:)

And a GREAT job you do out of it! O:-)

:">

poate o să fiu off-topic. nu am pretenţii de critic literar sau că mă pricep cine ştie ce la filme. de altfel nici nu am văzut încă filmul, sper să am ocazia cândva, dar din ce citesc aici, nu prea văd ce fel de "amintiri" poate să reprezinte unele din legendele astea. mai ales sunt contrariat de localizarea temporară (ultimii ani dinainte de '89). nu prea văd ce e de "legendă" la nişte indivizi - care evident nu le aveau pe toate acasă" - care s-au decis să gazeze porcu'! un om cu mintea întreagă s-ar fi gândit la cât gaz are nevoie pentru a "gaza" animalu'. care în condiţiile alea de criză, când se tăia ba una, ba alta, nu-l prea aveau la dispoziţie.
legende? poveşti vânătoreşti! câte de astea nu am auzit şi eu pe atunci. îmi vine acum una din ele în minte. una care ne arată cât de cruntă era securitatea şi cum urmărea pe toţi şi toate. aşa, prin ultimii ani de dinainte de '89, un vecin de bloc a fost "săltat". imediat a apărut şi "legenda": cică omul mergea liniştit pe stradă, cu nevasta de braţ, când i-a sărit unul beat în cârcă şi a început să îi care la pumni. vecinu' nefiind tocmai un pirpiriu, i-a tras ăluia doi pumni de l-a pus pe şezătoare. la care tipul a scos pistolul, l-a pus la zid şi apoi l-a cărat la "sediu". că era de la secu'. legenda asta a circulat prin cartier vreo 3-4 luni. până într-o zi când, după o altă "băută" (că omu' le avea cu astea) s-a destăinuit unui coleg de pahar: în seara cu pricina, era la o bere la restaurant. deja abţiguit, l-a zărit pe un ofiţer de miliţie care tocmai îl cercetase într-un dosar legat de nişte furturi de la intreprinderea unde lucra. cum aburii de la alcool nu-l mai prea ajutau, a decis să i-o plătească "aceluia". care la început nu l-a prea băgat în seamă, apoi când a fost înjurat l-a trimis acasă la culcare. dar cum omul nostru nu se lăsa, peste agresiunea fizică, culminând cu ruperea epoleţilor de la uniformă, nu a mai avut cum să treacă. patrula chemată deja de cei de la local l-a umflat la fix. umbletele şi rugăminţile neveste-si (avea trei copii mici) prin audienţe la partid, miliţie şi procuratură l-au scos pân' la urmă la doar 3 luni de "facultate". făcute în arestul miliţiei şi astea. dar alea câteva luni omul a fost o "legendă". un "erou" ce se luptase cu "sistemul".

dar ceea mai cea legendă legată de comunism auzită vreodată de mine rămâne cea legată de decmbrie 89 laTimişoara. şi-o mai aminteşte cineva?

Te-am citit de două ori, ca nu cumva să te fi înţeles eu aiurea: tu chiar crezi asta? sincer

hei, Paul
 

mă bucur că eşti aici

e un film nostim - atât
mi-e teamă însă că destui care nu ştiu cum a fost (poate nici nu erau născuţi pe atunci) riscă să confunde nostimioarele astea cu realitatea

şi nici nu cred că ar fi locul să amintesc cum, jucăuşă, Securitatea asta - dincolo de legendă - mai fabrica şi moartea-n bătaie, cu creierii zdrobiţi (de exemplu)

filmul nu a vrut să ne povestească asta - de aia am şi am râs, cu plăcere :)

btw: azi a crăpat generalul Pleşiţă.
asasinul moral al lui Gheorghe Ursu.
cizma care l-a izbit în stomac până a murit acolo, în celulă, era - ce-i drept - a altuia.

încă sunt, bine mersi.

riscând să fiu hăuită că offtopichez:

Timişoara - 17 decembrie 1989

Pentru cele 43 de suflete ale căror trupuri au fost arse-de-tot, mai apoi preschimbate în cenuşă, spulberate, zvârlite în tomberon şi aruncate la canal.

Fie-le numele veşnic de neşters!

ANDREI Maria, 25 ani
APRO Mihai, 31 ani
BALOGH Pavel, 69 ani
BALMUS Vasile, 26 ani
BĂRBAT Lepa, 43 ani
BĂNCIU Leontina, 39 ani
BELEHUZ Ioan, 41 ani
BELICI Radian, 25 ani
CACEU Margareta, 40 ani
CARPIN Dănuţ, 25 ani
CHÖRÖSI Alexandru, 24 ani
CISZMARIK Ladislau, 55 ani
CRUCERU Gheorghe, 25 ani
FERKEL-ŞUTEU Ştefan-Alexandru, 43 ani
FLORIAN Antoniu-Tiberiu, 20 ani
GÎRJOABĂ Dumitru-Constantin, 30 ani
HAŢEGAN Petru, 47 ani
IANOS Paris, 18 ani
IEWINGER Slobodanka, 20 ani
IOSUB Constantin, 18 ani
IOTCOVICI Gheorghe-Nuţu, 25 ani
LĂCĂTUŞ Nicolae, 27 ani
LUCA Rodica, 30 ani
MARDARE Adrian, 20 ani
MIRON Ion, 50 ani
MOTOHON Silviu, 35 ani
MUNTEANU Nicolae-Ovidiu, 25 ani
NAGY Eugen-Francisc, 17 ani
OPRE Gogu, 40 ani
OSMAN Dumitru, 24 ani
OTELIŢĂ Aurel, 34 ani
PISEK Stefan, 54 ani
RADU Constantin, 33 ani
SAVA Angela-Elena, 25 ani
SPORER Rudolf-Herman, 33 ani
STANCIU Ioan, 42 ani
ZABULICĂ Constantin, 30 ani
WITTMAN Petru, 25 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 35 – 45 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 35 – 45 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 20 – 25 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 20 – 30 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 40 – 50 ani

poate s-o şteargă

însă asta nu-i legendă