Cinemagia Forum - "Twilight"

"Twilight" - Vampiri non-horror
Un pariu aproape câºtigat

E o performanþã - sã þi se ecranizeze opera începând chiar de la volumul de debut, ºi încã la un nivel atât de ilustru. Trecând peste orice posibile lucrãturi de culise (despre care, deocamdatã, nu avem ºtiinþã), se impune sã subliniem cã seria începutã cu "Twilight" ºi continuatã cu "New Moon", "Eclipse" ºi "Breaking Dawn" (prevãzut sã aparã în august, 2009 - se observã ordonarea cronologic/semanticã a titlurilor, deloc fortuitã, din asfinþit pânã-n zorii zilei urmãtoare) are virtuþi filmice indiscutabile. Noua saga cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în siajul seriei lansate de Anne Rice, propunând un context similar în linii mari, dar ºi îndeajuns de original ca sã evite epigonismul. În plus, chiar are ceva de spus - cu inteligenþã ºi creativitate, dupã cum se observã încã din tagline: "Când poþi trãi veºnic, pentru ce trãieºti?" Dacã vã trimite cu gândul la Hyperion, nu veþi fi întru totul dezamãgiþi - da, se formuleazã ºi dilema iubirii între un "luceafãr" (întunecat) ºi o muritoare, ºi chiar dacã nu se comparã nici pe departe cu abisalele dimensiuni atinse de înaintaºi, nici nu cade în ridicol sau factice.
Un alt tagline spune: "Fructul oprit e cel mai dulce" - iar aici, dn pãcate, povestea se cam banalizeazã (frizând, fatalmente, ºi un soi de ecologism - cãci dacã political correctness nu e, nimic nu e, iar vampirii "buni" ai lui Stephenie Meyer îºi zic "vegetarieni", vezi dumneata, ei hrãnindu-se numai cu animale, nu ºi cu oameni: acel "fruct oprit" de o savoare inegalabilã ºi aproape irezistibilã). Deºi aceastã zonã a plotului e cam ºubredã, relaþia dintre ea ºi axa centralã, determinatã de relaþia celor doi eroi, reuºeºte sã constituie fundamentul unei structuri dramatice destul de solide, sintetizatã pe bazele unei relaþii complexe între o ipotezã "dacã" valabilã ºi câteva antiteze de tip "dar dacã" absolut funcþionale. Laturile mai puþin izbutite par sã se revendice de la scenarista Melissa Rosenberg, care stãpâneºte rigorile dramaturgice doar pânã la un punct, dincolo de care story-ul sãu cam oscileazã la limita trenantului. Deºi personajele sunt solide ºi premisele eficiente, construcþia epicã nu respectã decât pe alocuri rigorile unei acumulãri de tensiune precis dozate - fiind însã salvatã de stilul viguros al regiei semnate de Catherine Hardwicke: nervoasã, cu accente puternice ºi valenþe vizuale intense. Pe undeva, avem aici de-a face cu o paradoxalã polaritate între calitãþi ºi defecte: caracterele puternice ºi credibile au suficientã forþã pentru a potenþa crearea unor punþi acceptabile peste golurile iniþiale ale plotului; în schimb, aceleaºi neîmpliniri fac ca tonul apãsat al naraþiunii, în special în prima parte, sã sune pe alocuri fals ºi isteric; totodatã însã, urmând evoluþia esteticã, se impune sã recunoaºtem stilul elegant, cãruia nu-i lipsea decât un fundament mai masiv ca sã se legitimeze pe deplin - ºi cam pe acest tip de oscilaþie evolueazã tot filmul.
Tot de aici se trag ºi accentele false ale multor replici, în special pe latura eroticã - atracþia dintre eroi fiind mai degrabã enunþatã decât substanþiatã - sau efectele de comic involuntar, în special când se expliciteazã fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. De fapt, prima secvenþã unde sinteza elementelor devine cu adevãrat funcþionalã, iar povestea câºtigã în sfârºit pariul captivãrii depline a spectatorului, e cea a partidei de baseball - echivalentã cu middle-point-ul; un middle-point nepermis de tardiv, din pãcate, cãci departe de a marca, mai mult sau mai puþin, zona medianã a acþiunii, este situat aproape de final. Conflictul se pregãteºte îndelung, inclusiv prin inserþiile cu atacuri ale "vampirilor rãi" (cam cliºeatice la rândul lor, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor doi "cuscri", ca sã le zicem aºa - poliþistul ºi medicul - ca ºi prin rãsuflatul pretext "l-a atacat un animal", amintind de desuetul leit-motiv al "atacului de cord" din "Carmilla" lui J. Sheridan le Fanu, ecranizatã insistent ºi fad prin jurul lui 1970 - un eºec al cine-vampirismului care s-a soldat, printre altele ºi cu pierderea definitivã a frumoasei Yutte Stensgaard pentru ecran) - dupã care se declanºeazã prea târziu ca sã mai aibã un rãgaz adecvat de desfãºurare. Urmãrirea ulterioarã, care folosind toate elementele create între timp ar fi putut deveni o bijuterie de suspense, e expediatã, iar luptei finale, deºi admirabil paginatã, îi lipsesc multe elemente de fond, ratând astfel ºansa unui punct culminant cu adevãrat zguduitor.
Filmul compenseazã, din fericire, în planul altor compartimente: imaginea expresivã ºi compusã savant, cu o cromaticã rece-melancolicã ºi combinaþii sofisticate de efecte impresioniste ºi expresioniste, de cãtre Elliott Davis, tãietura de montaj nervoasã ºi precisã a lui Nancy Richardson, sau partitura muzicalã discretã ºi inspirat plasatã a lui Carter Burwell - plus o distribuþie selecþionatã atent ºi scrupulos: Kristen Stewart (am vãzut-o anul trecut în "Jumper"), care la doar optsprezece ani a acumulat deja peste ºaptesprezece roluri, stãpâneºte cu siguranþã compoziþia unei eroine sfâºiate între pulsiuni diametral opuse - schismã la care contribuie ºi fizionomia nu tocmai frumoasã, de o atractivitate mai degrabã incomodã; în relaþie cu ea, la fel de scrâºnit ºi nu neapãrat simpatic se constituie personajul lui Robert Pattinson (fostul Cedric Diggory, din ultimele douã episoade ale lui "Harry Potter"). Evolueazã în jurul lor o echipã de actori la fel de proaspeþi, din care se mai remarcã Rachelle Lefevre ºi Cam Gigandet - doi antagoniºti credibili ºi destul de neliniºtitori, deºi marcaþi de motivaþii eminamente schematice. (La un nivel anecdotic, Stephenie Meyer însãºi trece prin cadru, comandând o salatã vegetarianã la braserie - de bunã seamã, ca un fel de "statement".)
Important este cã întregul film, cu bunele ºi relele lui, transmite o coeziune clarã de stil, stare ºi spirit al echipei, pãrând sã-ºi refuze comercialismele ºi compromisurile ieftine - practic, nici nu prea poate fi înscris într-un gen: deºi "film cu vampiri", îºi refuzã deliberat locurile comune ale reþetelor horror. Ca atare, tetralogia (sau penta... sau ce va deveni) are toate ºansele ca, pe parcursul eventualelor ecranizãri ulterioare, sã-ºi defineascã tot mai precis personalitatea - ceea ce n-ar strica deloc.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 ianuarie, 2008, h. 19:15-20:47
Bucureºti, România