Blowup...
 

am vazut si eu 'blowup'-ul lui antonioni, film dat anul asta la admitere la regie (daca nu ma-nsel). am vrut initial sa pun niste intrebari legate de el pe alt topic, pe 'cel mai recent film vizionat', dar am zis sa fac un thread special...

...pt ca atata m-a nedumerit ce anume a facut cinefilii sa-l eticheteze drept capodopera. mie mi-a placut enorm cum a fost filmat (cu o anume obsesie a detaliilor si un voyeurism neexplicit) si jucat de david hemmings. dar tempo-ul fixat de antonioni a fost insuportabil, asa ca m-a pierdut de pe la jumatate. sunt chiar confuz...

ah, era sa uit de scena finala, de pantomima a clovnilor - geniala! finalul e facut cu mana de maestru.

tempo-ul caracterizeaza personajul - dar care era nedumerirea de fapt?

(poti sa muti thread-ul la clasic?)

niste papitoi care se prefac ca joaca tenis, fara rachete in mina; cam asta e filmu si esenta lui.

Re: Blowup...
 

De la inceput spun ca eu consider "Blowup" o capodopera.

M-a fascinat la prima vizionare (si inca ma fascineaza), portretul fidel pe care Antonioni il face Londrei anilor '60 (tocmai el, un italian!). E grozava ceata de manechine proaste si inexpresive, swinger-ii si adunaturile de drogati, tinerii imbracati in mimi (fara sa fie mimi), "The Yardbirds" cu Jimmy Page si Jeff Beck (numai pentru scena aia ar merita "Blowup" sa ramana in istorie!) etc.

Bineinteles, "Blowup" este si o declaratie personala a regizorului, din film se pot extrage parerile sale personale despre arta cinematografica, despre arta abstracta, despre imagini, fotografie, ni se prezinta obsesiile, fascinatiile si ideile (filosofice sau nu) care ii domina opera. Ignorand "Al di la delle nuvole", "Blowup" mi se pare cel mai personal film al lui Antonioni.

Nu pot sa explic de ce imi place ritmul lent in care se desfasoara filmul. (nota: alte filme, precum "Aventura", sunt si mai lente) Dar, pe masura ce vad filmul din nou si din nou, devin si mai fascinat de fiecare scena, de fiecare imagine, de fiecare cadru (vizionarea frame-by-frame e grozava). In filmul acesta, nimic nu pare lasat la voia intamplarii. Culorile sunt planuite dinainte, fiecare cadru este gandit, fiecare spatiu devine - mai devreme sau mai tarziu - un spatiu abstract si, peste toate acestea, troneaza ideea ca realitatea este ascunsa dincolo de imagini si ca realitatea unei colectivitatii poate sa fie sau poate sa nu fie realitatea unui individ. Sunt atatea lucruri despre care poti vorbi la "Blowup"-ul lui Antonioni... Pare imposibil, aproape, sa incepi de undeva.

la cat esti de mucalit, ambra, mai ca nu-mi vine sa te cred... chiar nu ti-a placut 'blowup' ?

si CARE sunt acelea ? de ce nu le mentionezi daca ai prizat 'arta cinematografica' a lui antonioni? tocmai, mie mi se pare ca filmul e departe de alte 'arte cinematogrfice', capodopere ale genului precum '8 1/2' al lui fellini sau 'le mepris' al lui godard ?...


de acord cu observatia legata de 'realitatea de dincolo de imagini', dar EXPLICA de ce ti se pare ca fiecare scena/culoare/cadru este atat de obsedant gandit ?! fii mai explicit, MinRep, pt ca nu ma las aburit usor.

nu m-ai convins...


il provoc pe ambra blu sa ma mai edifice un pic in legatura cu filmul. poate mai intra in scena si herbert, ALS (de ce nu?), keyser soze, etc etc. atatia cinefili pe forumul asta si nimeni nu se incumeta sa-si deschida gura pt o 'capodopera' ?...

Let's go!


Nu pot sa zic ca am "prizat" arta cinematografica a lui Antonioni. Am prizat filmul de fata. Si as mai adauga ca nu consider "8 1/2" o capodopera (din pacate...).

Ma rog, sa incerc sa explic ce cred eu despre "Blowup". Este vorba de scena de la inceput, cand pictorul isi descrie una dintre panze. Mai tarziu, personajul lui David Hemmings face exact ce pictorul descrie (se agata de un detaliu, ca si cum ar fi un indiciu dintr-o poveste politista). Iar privindu-si personajul este regizorul. Astfel, comentariul pictorului devine un comentariu vizual al regizorului. Nu vreau sa sune a "abureala", dar asta cred eu ca Antonioni vrea sa spuna: ca el priveste arta fotografica si arta cinematografica (imagine) ca un mod de a se apropia de realitatea, de adevar, considerand imaginile mai presus de cuvinte si sunete. De asemenea, pana si actorii par simple detalii de decor, importante devenind gesturile, expresiile faciale (vezi asa-zisii mimi, scena dintre Hemmings si Redgrave etc.)


My bad, here... Cateva exemple:

1: la inceput, in parc, fotograful fuge printre porumbei, fotografiing. La un moment dar, unul dintre porumbei o ia la fuga si camera il urmareste, facnd o miscare rapida. Intr-o fractiune de secunda, aproape imperceptibil, in coltul de stanga jos al imaginii apar capetele Vanessei Redgrave si a "iubitului" sau. Personajul lui David Hemmings nu ii vede decat peste cateva secunde, cand urca dealul. Mi se pare grozav momentul asta, si grozav ca poti descoperi asa ceva intr-un film, la fel cum fotograful descopera ceva in pozele lui...

2: cand personajul lui David Hemmings merge cu masina inspre magazinul de antichitati. Pe fundal, apare o cladire rosie, cadrul se schimba, aceeasi cladire rosie, apoi cadrul se schimba din nou vedem o cladire gri, apoi una albastra. Suna aiurea, dar din punct de vedere vizual este un efect vizual foarte frumos.

3. Modul in care apartamentul lui Hemmings este construit. Usi de culori diferite, barne in toate directiile, fotografii, un amalgam de detalii de decor. Fiecare cadru facut in apartamentul lui Hemmings poate fi privit ca o pictura abstracta (nota: asta nu e ideea mea, am preluat-o de la un critic, dar sunt de acord. Daca opresti filmul cand fotograful lucreaza sau este in apartamentul sau, cadrul pare impartit in mai multe bucati, formele pot fi altele, nu doar cele care par sa fie, exact ca panza pictorului.)

4. Inainte de scena cu "The Yardbirds" . Hemmings o vede pe Vanessa Redgrave in fata unui magazin. Imaginea revine pe el, apoi din nou pe ea. Ea se intoarce si se amesteca cu ceilalti oameni de pe strada, disparand efectiv printre ei. Il vedem din nou pe fotograf, care pleaca sa o caute, dar nu o mai gaseste.

5. Fiecare spatiu devine abstract! Nu doar apartamentul fotografului, ci chiar si parcul. La prima vedere, cele doua spatii par in complete opozitie (natura vs. oras, daca vrei). Dar cand Hemmings developeaza fotografiile, parcul nu mai este cel pe care l-am vazut. Poti sa imparti fotografia pe bucati, si o bucata iti arata altceva decat intregul. La un moment dat, o fotografie parca nu inseamna nimic. Doar dare albe si negre, ca una dintre panzele pictorului care apare la inceput. Si, din acele dare, ni se arata un om, un pistol, un cadavru. Intrebarea care se pune, la sfarsit este: chiar asta s-a intamplat? chiar asta ar fi trebuit sa vedem? ce inseamna realitatea: un grup in consens, sau ceea ce vede sau crede ca vede un singur om?

Tot la punctul 5 intra si genericul de inceput, cand in literele titlurilor se vede altceva decat este in restul imaginii. Ca si cum Antonioni ar spune deja ca exista si altceva dincolo de realitate.

6. Am pastrat la final... scena finala. Lectie de manipulare cinematografica. Apar personajele care au aparut si in inceputul filmului si doi incep sa joace tenis, in timp ce ceilalti se uita. Hemmings este amuzat si ii priveste si el. La inceput, doar "mimii" urmaresc traseul imaginar al mingii. Si Hemmings si camera de filmat stau nemiscat, privind doar personajele. Dar, la un moment dat, mingea pare sa se rostogoleasca inspre capatul terenului, iar unul dintre mimi o urmareste. Fotograful o priveste direct in ochi, ea "ridica" mingea, apoi scena continua. Dar si personajul lui David Hemmings si camera de filmat urmaresc mingea. Imaginea este tremuratoare, ca si cum regizorul ar intra in propriul sau joc. Si "mingea" "zboara" afara din teren. Desi nu exista, camera o urmareste. Cadrul acela mi se pare grozav, ca si cum ar fi urmarit o minge reala. Miscarea este simulata perfect. Si, bineinteles, ultimul cadru merita amintit, cand fotograful dispare din imagine odata ce semnul "THE END" apare. Petecul de iarba ramane.

Si mai sunt...

ca sa fac fata 'valului' de argumente, cred ca o sa ma mai uit o data la film... :?

mi-a placut cum a scris... cu pasiune "mic-burghezul" MinRep. inca un argument sa-i citesc postarile. sper sa evolueze in 2005 - intotdeauna este loc de mai bine - si la capitolul formulare (desi multi de pe Cinemagia ar trebui sa-l invidieze pentru cat a obtinut, dar, la inaltime, exigentele sunt tot mai mari).

Nu pot decat sa ma inclin in fata acestor aprecieri. :)

Pe de alta parte, sunt un pic dezamagit ca topic-ul acesta a fost uitat timp de peste o luna si nu s-au antrenat serios in discutie decat notorious si cu mine. As fi fost curios sa aflu si parerea altor forumisti despre Antonioni si "Blowup".

alt argument in privinta gusturilor si interesului utilizatorilor cinemagiei.

cred ca in cazul filmelor de genul Blow-up, ar fi mai simplu daca am incepe sa discutam chestii anume...oricum foarte putine persoane l-au vazut, si mai putine l-au inteles, nu cred ca are rost sa privim filmul ca pe un intreg...mai ales ca valoarea lui o descoperi analizand fiecare bucata in parte si nu privindu-l general...

asa ca eu propun sa incepe sa vorbim despre mimi ( ca tot a zis Ambra ca doar cu ei ramai dupa ce vezi filmul)... care este efectul lor asupra lui Thomas? de ce incep si termina filmul? ce reprezinta e? de ce jocul de tenis al lor e atat de atipic (joaca de la mijlocul terenului, joca un barbat cu o femeie desi actiune filmului se petrece in Anglia...)...cred ca multe din cheile de interpretare ale filmului se ascund in jocul asta de tenis!

Sunt de acord! Poate asa se anima un pic si discutiile astea despre filme mai... mari.

Am citit intr-un review ca nu sunt de fapt mimi, ci tineri implicati intr-un festival londonez cu traditie. De fapt, intr-un dintre scenele de deschidere, ei vorbesc. Lui Thomas ii zic "Da-ne banii"! Totusi, aspectul asta este mai putin important si nu l-am verificat. Cert este ca - in final - mimii nu vorbesc si joaca un joc mut.

Ei pot fi interpretati ca un simbol al vremurilor. Tot filmul este povestea unor oameni care se indeparteaza de esenta, refugiindu-se in muzica, droguri, sex sau - in cazul lui Thomas - munca. Mimii sunt si ei o expresie a anarhiei, a spiritului anilor '60, a revoltei, dar modul in care se manifesta este mai degraba o intoarcere inspre propria lor natura.

Si asa ajungem la jocul de tenis, care este, bine inteles, o metafora care trimite la teoria pesterii a lui Platon, dar prin care regizorul intareste ceea ce vrea sa zica. Realitatea este vazuta ca o iluzie, ceva ce nu poate fi atins niciodata (v. sfarsitul de la "Al di la delle nuvole"), ea difera de la un individ la altul, iar de aceea doar o realitate impartasita de mai multi oameni este acceptata. Astfel, fiindca toti accepta "regulile jocului" (inclusiv Thomas), partida de tenis pare mai reala decat intreaga intriga politista de pana atunci. Comentariul pe care Antonioni il face cu acest joc de tenis este superb.

Si cine stie? Poate aceasta "partida" este o expresie a conceptiei lui Antonioni despre arta cinmatografica... Muta, abstracta, nelistitoare chiar apasatoare, unde ideea este condusa de expresii, de gesturi, de sunete si de imagini, fara vorbe.



Sper ca nu m-am indepartat prea mult de intrebari... :) E greu sa vorbesti despre "Blowup" si sa nu atingi problemele in mai multe puncte. :(

ok, doamna invatatoare !... :) profesorul de meditatii (neobositul minrep) mi-a explicat lectia binisor. ;) :)

nu cred ca Thomas se refugiaza in munca...el nu are un refugiu propriu-zis...nu are un loc pana in final...asta rezulta si din incadraturi...de foarte multe ori este surprins de aparat fie in extremitatea stanga fie in cea dreapta a cadrului...uneori camera se invarte ca si cum ar cauta pe cineva si nu-l gaseste decat foarte tarziu...

imi place culoarul elitist pe care si l-a ales ricutza, departe de scandalurile jegoase ale forumului...
inteligent si profitabil se lasa "sfatuit" notorious - artist cu fibra pragmatica, iar MinRep traieste bucuria suprema a celui care ofera generos din ce stie... merita sa ramai si sa treci pe aici... thanks guys.

in mod cert trebuie sa revad 'blowup'. cinematografia este, la urma urmei, o arta eminamente vizuala, asa ca trebuie sa fiu mai atent la imagine.

Ne-ai mai comunicat asta, mai sus. Revino cu amanunte cand o sa-l revezi, te repeti .... :hmm:

tu ai avut ceva de spus pe tot parcursul topic-ului, dle jandarm ? eu ti-am zis ca pe acest forum cauti altceva decat noi, restul.

te rog sincer, nu mai insista, pt ca imi strici thread-ul, iar eu chiar l-am facut ca sa aflu mai multe despre FILM, nu ca sa ma iau la cearta !

Cred ca refugiul adevarat al lui Thomas este in realitatea pe care el o descopera. E discutabil daca - in final - el paraseste aceasta realitate (in urma "lectie" pe care i-o ofera partida de tenis) sau daca devine mai "fidel" acesteia. Acel dissolve din final, inainte ca "THE END" sa apara, ma face sa inclin inspre a doua varianta.

Totusi, in inceputul filmului, pana cand Vanessa Redgrave apare in studioul lui Thomas, vedem viata acestuia impartita intre munca de fotograf, oportunitatile de afaceri cu imobiliare (:huh: cum suna chestia asta) si flirturile cu femei de care nu ii pasa (top-modelul, vecina, proprietara magazinului de antichitati, chiar si Vanessa Redgrave in parc)... O viata oarecum indepartata de esenta.


Ador cadrele respective! Cred ca te referi la momentele dinspre final, cand Thomas apare in cadru din dreapta sau din stanga, apoi de dupa tufis, iar dupa ce vede ca lipseste cadavrul, urmeaza jocul acela. El se uita in toate partile si Antonioni ne face sa credem ca vedem ceea ce vede si personajul, dar apoi camera se misca sau personajul intra in cadru... Atat de simplu este facuta scena si atat de usor reuseste Antonioni sa sugereze ca realitatea/punctul de vedere difera de la un individ la celalalt.



Vreau sa lansez o tema de discutie: cat de simpatic va este acest Thomas?