(Aki Kaurismäki) Drifting Clouds vs. The Passenger (Michelangelo Antonioni)
 

Meci: (A31. Aki Kaurismäki) Drifting Clouds vs. The Passenger (A32. Michelangelo Antonioni)

Rezultat: 1 - 4

Perioada de votare: 04 martie 2013 - 31 martie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

The Passenger

Am sa vad si "Drifting Clouds" cat de repede posibil, insa nu imi pot imagina ca voi vota cu altcineva decat cu Antonioni in acest meci. "Professione: reporter" este ultimul film mare al regizorului italian si unul dintre marile filme ale anilor '70, dar aceasta reputatie si-a castigat-o de-abia dupa multi ani.

Sunt perfect constient ca problemele pe care acest film le pune in discutie nu mai sunt astazi la ordinea zilei. Insa, sincer, cred ca "The Passenger" a fost un film demodat la vremea lui. Alienarea, cautarea identitatii, dedublarile, disparitiile, refuzul unui narativ clar... toate acestea par mai degraba preocupari ale anilor '60 (si, cu siguranta, fundamentul pe care Antonioni si-a cladit intreaga cariera). Insa pentru mine aceste lucruri conteaza mai putin. I'm hooked inca din primele cadre, in care Nicholson (in cea mai buna perioada a carierei sale) rataceste in stil inconfundabil antonionian prin desert in cautarea unei gherile. Urmeaza apoi descoperirea cadavrului atat de fake-looking al unui barbat care ii seamana indeajuns de mult incat sa ii poata fura identitatea si sa inceapa o noua viata.

Din ce se intampla ulterior si din evenimentele care conduc la decesul personajului, Antonioni nu ne prezinta decat niste franturi. Nicholson incepe sa cutreiere lumea, in pielea noului personaj pe care l-a adoptat, incheind tranzactii de arme cu rebeli si flirtand cu Maria Schneider. In "culise" se intampla si alte chestii, inclusiv tot felul de comploturi politico-militare, Steven Berkoff apare pret de cateva secunde in rolul amantului sotiei lui Nicholson, iar aceasta din urma incearca sa il gaseasca pe cel a carui identitate a fost imprumutata de fostul sot. Iar along the way, vizitam cateva locatii turistice de prin Spania, pentru ca se preteaza unor abstractiuni vizuale care ii plac atat de mult maestrului din spatele camerei.

Sunt cateva secvente extraordinare in "The Passenger". Una dintre acestea este o inregistrare video in care un prizoner este executat (pe bune), filmata cu zoom si out-of-focus, incat in momentul in care prizonierul este impuscat imaginea este flou si greu definibila, ca un blow-up din... well... "Blow-Up". In alta secventa Nicholson incearca sa scape de un posibil urmaritor (pe care nu il vedem efectiv urmarindu-l) si intra, ca prin minune, intr-o casa construita de Gaudi, unde o cunoaste pe fata arhitecta interpretata de Schneider. Mai tarziu, ii va spune acesteia o poveste a la Platon despre un orb care s-a vindecat si, dupa ce a aflat cum arata lumea de fapt, s-a sinucis. Si, bineinteles, exista mult-discutatul cadru care inchide filmul, in care evenimentul esential este hors-champ, iar noi vedem doar agitatia din jurul acestuia.

Desi nu este acolo sus cu "Aventura" si "Blow-Up", filmele cu care Antonioni a rupt gura targului, "Professione: reporter" este (inca) Antonioni in stare pura, preocupat de absurdul si lipsa de sens a existentei, despre care "vorbeste" in cel mai rafinat limbaj vizual cunoscut omului.

The Passenger

Mă aflu încă sub vraja secvenței finale, memorabile, în opinia mea. O secvență care rezumă atmosfera întregului film. Melancolia finalului m-a dus cu gîndul la Easy Rider. Pasagerul a ajuns la finalul călătoriei, după ce a renunțat la tot. Meseria de jurnalist presupunea implicare, afirmare, lupta pentru un crez. În momentul în care facem cunoștință cu jurnalistul nostru, acesta se află într-un teritoriu arid, atît la propriu cît și la figurat. Simte că nu mai are rost să continue. Și, printr-un concurs de împrejurări, devine un „călător” în viața altcuiva, evadează într-o existență pe care o credea lipsită de complicații. Se dovedește însă că nu e așa.
Scenaristul filmului afirmă în comentariul audio că, inițial, povestea conținea mai multe elemente de thriller. Antonioni a ales în schimb o altă cale. Pericolul, dacă există, se află undeva în plan secundar. Povestea lasă loc feeling-ului. Măiestria regizorală e evidentă pe tot parcursul filmului, în acest sens, astfel încît ceea ce nu se întîmplă devine mai interesant decît orice secvență de acțiune. Este o realitate turată în ritmul personajului principal.
Veriga slabă e Maria Schneider, care strică toată atmosfera, cel puțin mie așa mi s-a părut, pare o refugiată dintr-un film porno al decadei respective. Nu m-am omorît niciodată după ea. Nice tits, but that’s about it...

Drifting Clouds e un Kaurismaki tipic - poveste simplă, caldă, reușind, în același timp să evite melodrama (spre deosebire de Le Havre, unde aceasta scapă de sub control). Umorul caracteristic, sec, trademark-ul Kaurismaki, e la el acasă, condimentînd o poveste care avea toate șansele să degenereze într-un tearjerker - un cuplu la ananghie nevoit să se confrunte cu o nemiloasă realitate socială. În ciuda cățelușului din brațe și a Pateticii lui Ceaikovski din fundal, nu le plîngem niciun moment de milă protagoniștilor, în cel mai nefericit caz, ne-am putea resemna alături de ei.
Desigur, în final toate se rezolvă, insă călătoria pînă acolo e cea care contează. Și e una cît se poate de plăcută, de la umorul sec, pînă la stil și acting. Iar momentele muzicale sînt un deliciu, de-a dreptul...

Vot: Antonioni (oferă totuși ceva în plus, zic eu). Dar merită amîndoi să meargă mai departe...

Drifting Clouds
Mi-a placut foarte tare filmul lui Kaurismaki. (deja am impresia ca toate filmele mi-au placut FOARTE TARE, cu exceptia cinemaului clasic japonez, evident [desi...]). I-am gasit o oarecare asemanare cu filmele lui Roy Andersson, ca si dialog si ca si absurdul absolut delicios al unor situatii. Parca si stilul usor publicitar tot de-acolo e. Sau, ma rog, invers. Ca filmele lui Andersson is facute dupa ce-a aparut asta. In sfarsit, umorul din Drifting Clouds m-a dat pe spate efectiv. Mi-a placut enorm scena din cinematograf cu cainele luat de dupa tejghea. Si-au mai fost o gramada care m-au facut sa rad. Tare. De una singura. Mi s-a parut interesant si din punct de vedere cromatic. Culorile alea vii parca mai storceau dramatismul din unele situatii. Din punctul meu de vedere, filmul asta nu avea cum sa dea in melodramatism. Modul total rupt de realitate si usor robotizat in care personajele vorbesc si se misca e un antidot clar impotriva melodramei. Si umorul ala sec, aproape involuntar, fara vreo schimbare de mimica sau de registru e geial, in opinia mea. Mi-a placut de la inceput pana la sfarsit. Si finalul e exact in aceeasi nota, cu o privire usor ironica asupra dramelor excesiv de plangacioase. Asa de tare mi-ar placea sa mearga si Kaurismaki mai departe... :D

Drifting Clouds

Am un singur cuvant pentru filmul asta: saracut. Nu neaparat ca nu mi-a placut, dar n-am ramas cu mare lucru. Eventual, doar cu senzatia ca se tot dilueaza pe parcurs, dupa un inceput promitator. Unele scene reusite, umorul sec de buna calitate si coloana sonora, toate n-au reusit sa-mi alunge senzatia deja descrisa, de saracie. Sa zicem, putin peste mediocru. Cam atat.

Nu inteleg ce vrei sa spui prin subtirel. :D Mie mi s-a parut o comedie destul de reusita. Bineinteles ca nu e de talia lui Antonioni sau a altor filme pe care le-am vazut in turneu...nici nu se vrea a fi un film "greu". Cred ca esti prea aspru cu el. Eu l-am gasit destul de destept si mi s-a parut ca pastreaza un echilibru elegant intre comedie si drama.

Nu cred c-am fost aspru. Poate un pic in exprimare, altfel n-am spus lucruri prea diferite de tine. Da, e o comedie reusita. Da, pastreaza un echilibru intre comedie si drama. Da, cum s-a mai scris aici, nu cade in melodrama. De acord cu toate. Uite, daca vrei indulcesc exprimarea si spun onorabil. Dar saracut tot ramane:)

Da, era saracut, nu subtirel. Parca saracut suna putin mai bine ca subtirel :-? Dar inteleg unde bati, iti plac filmele care nu te lasa sa dormi, bag de sama. :)

Vorbind despre filme care nu te lasa sa dormi...
The Passenger
I`m a sucker for Antonioni, o sa zic ca-i regizorul meu preferat, dupa care-o sa fug tare, tare. In fine...nu stiu daca e chiar primul ca regizor dar unul din filmele lui e clar numarul 1 in my book. I`m so easy to please... Oricum vad ca numai eu si stalex ne mai facem de cap pe-aici deci as putea zice orice despre The Passenger ca nici macar nu mai conteaza. Cu siguranta nu e cel mai bun film al lui dar e un film care merita vazut si revazut. Ma bucur foarte tare acuma ca a fost primul pentru ca, parca, vazut primul nu e pus asa tare in umbra de celelalte ale lui. (desi ultimul e Il Grido...hm....:| ) Da, Jack Nicholson face un rol fain, da, temele abordate de Antonioni sunt acolo (parca, uneori, prea in your face, dar nimeni nu-i perfect...), sfarsitul e ENORM...Maria e meh...arata a baietel in filmul asta, mie asa mi s-a parut. Poate fi greu de urmarit pe alocuri, eu l-am vazut intr-o noapte de insomnie si n-a ajutat. Ma gandeam ca secventele alea lungi si interminabile o sa-mi provoace o tura de somn, ceva... Degeaba. Nu si nu, n-am adormit. Dar filmul mi-a placut. Un pic mai mult ca Drifting Clouds. Chiar imi pare rau de Kaurismaki dar o sa votez si eu cu Antonioni (Daca cumva pot face o egalitate la sfarsit, as face-o)

The Passenger e probabil cel mai bun film al lui Antonioni, o capodopera a perioadei late 60's-70's MGM (si dupa mine, chiar mai bun ca Blow-Up, cu toate ca si acela e un film special) , si inca ramane un film subapreciat cu un Nicholson tipic aniilor 70 , si unul dintre cele mai bune si restranse roluri ale lui. Atmosfera aceea linistita a desertului, prezenta Mariei Schneider ( care nu face un rol extraordinar dar se potriveste perfect pt tema filmului) , locatiile, m-au captat de la inceput , cu toate ca si eu l-am vazut noaptea , tarziu si obosit. Consider ca e un film perfect de vazut noaptea , pe intuneric si liniste totala. You either get it or you don't, cu antonioni nu prea exista in-beetween.

Apropo , scena mea favorita (cu toate ca sunt atatea, Antonioni era un zeu cu camera):

http://www.youtube.com/watch?v=cJ-WWhBCbXg

No words needed, imaginile spun totul.

Drifting Clouds

Mda, asa cum anticipam, cele doua filme nu joaca in aceeasi divizie. "Drifting Clouds" nu e un film prost, dar se incadreaza in aceeasi schema pe care par sa fie construite majoritatea filmelor lui Kaurismaki: cadre statice, comunicare limitata, o poveste deprimanta despre proletari flituiti de sistem, insa cu un fel de happy-end chaplinian la sfarsit. Chestia care salveaza majoritatea filmelor lui Kaurismaki (cel putin pentru mine) este faptul ca acesta are totusi un stil, are o conceptie vizuala, iar modul in care orasele moderne (dar mai ales cartiere de la periferia acestora, porturi sau santiere) sunt reprezentate in filmele sale atesta macar o preocupare pentru mizanscena. Iar, ocazional, rezultatul este chiar reusit ("Ariel", "Omul fara trecut"...) Nu este neaparat cazul aici, dar e ok, really...


Vot: Antonioni

The Passenger

Seamana foarte mult cu filmele din trilogia (sau tetralogia, daca punem la socoteala si Desertul rosu) alienarii, cu diferenta ca aici regizorul construieste o falsa intriga politista. Falsa doar ca miza, altminteri sunt destule momente in care esti, ca spectator, tinut cu sufletul la gura. Antonioni creeaza cu mare maiestrie un personaj aparent angrenat intr-o aventura detectivistica palpitanta, dar care, in fond, nu face decat sa fuga de sine insusi. Ca in parabola orbului, noua lume deschisa vederii prin substituirea de identitate e total dezamagitoare. Tentativa de evadare se dovedeste a fi, de fapt, doar o capcana, iar moartea apare ca singura varianta de final.

Runda asta mi s-a parut total dezechilibrata, cele doua filme nu cred ca pot fi comparate valoric. Inevitabil si indubitabil,

vot Antonioni

Stau din ce in ce mai prost cu timpul, lucru probabil observabil dupa faptul ca mi-am facut o regula din a posta noile meciuri cu intarziere de 1-2 zile. N-am reusit sa vad Intentions of Murder data trecuta, dar oricum n-ar fi avut cum sa-mi placa mai mult decat McCabe and Mrs. Miller. Pe cele doua filme din runda asta le-am vazut cam in ultimul an. Eu am ceva cu Antonioni, desi mi se pare un mare regizor si cam are ingredientele care i-ar asigura locul in lista mea de favoriti, cumva nu reusesc sa rezonez cu el. Asa s-a intamplat si cu actualul film, care il are si pe Nicholson in forma. In schimb Kaurismaki imi place aproape neconditionat, are un farmec aparte umorul sau la limita absurdului, stilul sau de a ne spune de fiecare data sa nu luam viata atat de in serios, chiar si atunci cand ghinionul isi pierde putin sensul din moment ce nu exista si un gram de noroc care sa-l balanseze. Sigur, pe final toate filmele lui Karismaki iau acea intorsatura incredibila, dar prezentata cu atat haz ca niciodata n-am putut sa le consider nelalocul lor. Totul functioneaza perfect dupa regulile autoimpuse de stilul finlandezului. Daca ar fi fost sa aiba un impact asupra scorului final poate n-as fi votat din cauza comentariilor subtiri, dar nu pot lasa sa treaca meciul asta fara niciun vot pentru Kaurismaki, e un regizor unic, unul din cei mai inventivi contemporani.

Vot: Kaurismaki.