Cinemagia Forum - The Fountain

"The Fountain" - Cred cä-n filmul ästa era vorba despre ceva...
...da' sä fiu al dracu' dacä stiu despre ce!

Dacä George Cälinescu n-ar fi fost un mare filolog, ci doar un scriitor bun, tot ar fi avut o contributie seminalä pentru istoria si teoria artei, mäcar prin antologica scenä în care Titi, adolescentul retardat din "Enigma Otiliei", povesteste cum e la cinematograf. Concluzia e cä nu te poti simti deloc bine când ai senzatia coborârii la acelasi nivel intelectual, în fata unui film care se vede cam asa:
Mai întâi aratä niste luptätori de pe vremuri cum se bat în säbii si sulite c-un trib, pânä când numai unul scapä si ajunge în fata unui preot care vrea sä dea-n el cu ceva care arde.
Pe urmä aratä un om tuns zero care sade turceste-n aer plutind printre stele pânä ajunge la un balon de sticlä în care e putin pämânt si un pom. El ia în gurä o bucäticä din coaja copacului, si atunci apare o femeie în pardesiu alb cu fular lung care-i zice "Termin-o."
Pe urmä femeia e în usa unei case, si-l cheamä la o plimbare prin zäpadä pe un al treilea om, cu pär ca toti oamenii, care lucra la un birou. (Ei trei semänau, cred cä era acelasi actor.) El îi spune cä nu poate, cä-l asteaptä colegii lui.
Pe urmä äla ras în cap face miscäri de Tai-chi profilat pe cerul înstelat.
Pe urmä vedem cum äla de la birou, care e doctor, împreunä cu colegii, lucreazä ceva la un babuin legat într-o gäleatä de protectie.
Pe urmä...
Cam prin faza asta, începeam sä bänuiesc cä s-ar putea sä fie vorba despre ceva în film - da' taie-mä, omoarä-mä, nu pricepeam în vecii vecilor despre ce anume!
Totusi, speram ca, mai devreme sau mai târziu, sä devinä mäcar atât de coerent încât sä poatä fi urmärit, dacä nu si înteles.
A devenit. Cât de cât.
Asa c-am putut rezista pânä la sfârsit, ca sä scriu aceste rânduri si sä vä spun cä:

Domnilor,
Cine-si închipuie cä dacä tine el neapärat sä spunä ceva märet, ceva adânc, ceva emportant pentru omenire, asta-i conferä deplina libertate de a se zbengui cu regulile mestesugurilor artistice (literare, plastice, muzicale - ca sä nu mai vorbim de teatru si cinema!) eggzaktamente cum îi träsneste prin cap, se însalä amarnic. Uitati-vä la tablourile lui Dali. În nebunia lui intitulatä "paranoia criticä" (adeseori lipsitä intentionat de orice sistem!), marele geniu al suprarealismului respecta niste reguli elementare - poate chiar involuntar, poate chiar inevitabil. Cele sase busturi ale lui Lenin care apar pe un pian cu coadä spun o poveste! Nenumäratele ceasuri semipästoase si omniprezentele furnici te iau cu furnicäturi pe sira spinärii! Falsele perspective, oamenii invizibili, apoteozele dolarului, coarnele propriei virginitäti autosodomizând-o pe Gala sau mistica gärii din Perpignan, sunt nebunie cu metodä, copii! Asemenea Beckett, cu "Molloy" - a cärui primä parte, bizarul monolog autist al vagabondului nebun, te captiveazä atât de nemilos, încât apoi te poartä si de-a lungul trenantei pärti a doua, care urmäreste plicticosul declin al prozaicului Moran. Ce sä mai vorbim despre Tarkovski, cu straniile lui proiectii din "Cäläuza" (unul dintre cele mai eschatologice, criptice si mistice filme fäcute vreodatä, dar care pare a te hipnotiza de la cap la coadä), din "Sacrificiul", dar mai ales din "Oglinda" (autoportret psihologic neinteligibil pentru oricine nu e Tarkovski - dar care, oricât ar intriga, incita, irita, dezamägi, cel putin nu plictiseste nici un moment). Asemenea "Cârtita" lui Jodorowski - alt film menit doar sä-l facä pe autorul lui sä se simtä bine, dar suficient de parsiv pentru a seduce spectatorul încä din primele cadre, a-i spune cu negräitä mäiestrie o poveste socantä si întortocheatä care-i dä la tot pasul senzatia cä va gäsi cheia filmului chiar dupä coltul secventei urmätoare, iar în final îl lasä nu doar cu buzele umflate, ci si cu un chef nebun de a mai vedea filmul cel putin o datä (mäcar ca sä se uite mai bine la aschimodiile alea masacrate, sau la mielul rästignit în desert, cu titlurile lor biblice cu tot).
Toate aceste exemple de ciudätenii, în majoritate geniale, pe alocuri doar inteligente, au în comun douä träsäturi fundamentale: o foarte precisä stäpânire a mijloacelor profesionale, si (în consecinta acesteia) o uriasä putere de seductie asupra publicului. Ceea ce, relativ la "Fântâna" lui Aronofsky, ridicä mari probleme.
Rachel Weisz, interpreta rolului (ää... rolurilor) principal(e) feminin(e) si lodognica autorelui, s-a declarat socatä cä, anul trecut la Festivalul de la Venetia, filmul a fost primit cu huiduieli. Totusi, femeia se consola cu gândul cä "e altceva decât s-a fäcut pânä acum" si cä "unii n-au înteles".
Într-adevär, cred cä huiduitorii n-au înteles - pentru cä esecul acestui ziggurat de treizeci si cinci de milioane de dolari scremut pe parcursul a sase ani nu e de huiduit, ci de plâns. Si, din päcate, nu e ceva ce "nu s-a mai fäcut pânä acum". S-a fäcut cu vârf si îndesat. Stiti unde? În scolile de cinema ale întregii lumi, si mai cu seamä în cinecluburi. De-a lungul ultimelor patru, cinci decenii, mii si mii de amatori talentati si studenti promitätori au turnat pe peliculä ore, zile, luni, ani întregi de cadre din care nu se întelegea nimic, care nu se legau între ele de nici o culoare, dar trosneau vârtos de solemnitate, genialitate si stilisticitate. Parabole încriptate sprijinite pe cârje metaforice, pretentii mitologice însäilate prin simboluri, acrobatii onirice cusute cu atä ezotericä - si toate, umflate-n pene precum curcanu' cä preste noi pogorâtu-s-a inspiratia divinä cu hârzobu', si lasä, ce dacä ne râde lumea, äia e prosti.
Sä-ncercäm dar sä descâlcim câte ceva din märeata viziune a lui Darren Aronofsky - si sä ne dumirim: chiar suntem noi äia care e prosti?
Va sä zicä: tema scenariului e cäutarea vietii vesnice. Sub ce formä? Päi sub forma Copacului Vietii din Grädina Edenului, pe care Dumnezeu l-a ascuns bine-bine dupä ce Eva s-a înfruptat din frate-säu, Copacul Cunoasterii. Cum tema se regäseste în miturile generatoare ale majoritätii marilor religii, o au si mayasii, si se pare cä undeva într-un templu al lor, tupilat cu sträsnicie, se gäseste pomul cu pricina. Cine-i scrijeleste scoarta si-i suge putinä sevä, ästa e.
Tot de la mayasi citire, existä undeva în cer o stea Xibalba, un fel de Shamballa a sufletelor pure, poti sä-i zici Paradis, Rai, Eden - important e cä si acolo se poate gäsi putinä nemurire.
Asa cä pornind de-aici, se urzesc trei povesti, care de care mai interesantä:
În Spania renascentistä, Isabella de Castilia, ajunsä la cutite cu Marele Inchizitor, îl trimite pe conquistadorul Tomas în Lumea Nouä, sä-i aducä elixirul vietii vesnice - promitând ca la-ntoarcere sä-i dea mâna de sotie si jumate din împärätie. Tomas se duce, ajutat de-un cleric initiat, dezleagä rebusul a la Cäräbusul lui Poe, si gäseste templul cu pricina - dar când sä intre, un preot sare la el sä-l batä. Si-atunci...
În zilele noastre, doctorul Tom Creo face cercetäri pe babuini cancerosi, în timp ce nevastä-sa, Izzy, cancerizeazä si ea cu-o tumorä pe creier. Izzy a scris o carte, care-i povestea lui Tomas si-a Isabellei, întreruptä la fel ca paragraful de mai sus - asa cä, de pe patul de moarte, îsi tot misionificä sotul: "Termin-o." Noroc cä, nu se prea stie cum (desi se bänuieste cä si-a vârât coaja copacul vietii, äl de-l cäuta Tomas), cercetätorii descoperä un medicament care-l face pe maimutoiul bätrân sä întinereascä, ba chiar sä se mai vindece si de cancer. Tom abia asteaptä sä-i dea medicamentul si lui Izzy, dar are räbdare, cä încä nu e voie - nu s-au terminat testele, nu s-a aprobat nu stiu ce, blabla. Räbdare scump plätitä, cäci Izzy inträ-n fibrilatii si moare cu nesimtire, asa cä Tom face o crizä si zbiarä la colegii de la reanimare "Voi ati omorât-o"! Pe urmä se calmeazä, iar la înmormântare e chiar foarte solemn.
În sfârsit, Tommy, un cetätean din secolul XXVI, chel si debusolat, cälätoreste prin spatiu spre nebuloasa Xibalba, stând în pozitia Lotus. Din când în când, îl vedem în acea sferä unde creste si Pomul Vietii, si unde-l viziteazä uneori Izzy, care-i tot repetä: "Termin-o", "Termin-o".
Aceste trei storele (diminutiv de la story) se împletesc dupä reguli numai de Aronofsky stiute, nu foarte abil, dar teribil de confuz. Un inel däruit de Isabella lui Tomas tot sare dintr-una în alta. Personaje de ici gläsuiesc altora de colo. Spre sfârsit, convergenta se mai strânge oarecum - suficient cât sä devinä ridicolä de-a binelea. Astfel, chiar când marele preot mayas ridicä toroipanul de foc sä-l cotonogeascä pe Tomas, hop apare Tommy, levitând în Lotus. Popa se sperie si fuge, Tommy redevine Tomas, inträ-n camera dorintelor (nu aia de la Tarkovski, asta de la Aronofsky), stoarce putin smac din Pomul Vietii si vede cä unde picä räsar flori, asa cä bea si el, si ce sä vezi, de peste tot din el räsar flori - ceea ce nu-i tocmai sänätos, de vreme ce buchetelele alea îl cam fac ferfenitä. Asa cä Tommy, în extaz, inträ-n Xibalba. Kanietz filîma.
Sä zicem cä povestirile ar pärea, numai, incomplete, neclare, sui, pentru cä, vezi Doamne, constructia dramaturgicä s-ar închega din sinteza lor (mai ales cä-s povestite atât intercalat, cât nici în ordine cronologicä - adicä sä fim siguri cä nu se va mai întelege chiar nimic!) Dar cum sä identifici functii epice, când habar n-ai ce se întâmplä? Cum sä functioneze structurile, când liniile lor directoare sunt mai încâlcite decât un caier de câlti? Cum sä urmäresti niste directii narative, pe care sä se aseze frumos articulatiile povestirii, sä se identifice oarece noduri semantice si sä iasä la ivealä sensuri si conotatii, când naratiunea e imposibil de urmärit? Poa' sä zicä Aronofsky cât o vrea c-a stiut el ce vrea sä spunä - nu se vede, si pace! Nu se întelege. Nu e deloc clar care-i legätura între cele trei planuri temporale: metempsihozä? nemurire? sincronicitate? coincidentä? arhetipuri? includere oniricä sau fictivä (cum ar putea sugera manuscrisul lui Izzy)? Ca atare, nimeni n-are habar în ce formulä sä le conjuge, ca sä vadä ce-o iesi - si toate se golesc de sensuri: si inelul, si manuscrisul, si aschia de scoartä de copac, si numele personajelor care sunä demonstrativ de aidoma.
Ar mai putea Aronofsky (sau mäcar apärätorii lui) sä replice cä, mä-ntelegi, "nu e un film narativ", asa cä numai prostii s-ar astepta din partea lui la talente de povestitor (cum sunä si unul dintre cele mai aiuristice citate acum la modä, emis de Peter Greenaway cine stie cu ce ocazie: "Dacä vrei sä spui povesti, fä-te scriitor, nu regisor de filme!"). Drept räspuns, i-as (sau le-as) aminti nu numai de Tarkovsky (deja mentionat cu prisosintä mai sus), ci si de Fellini, în primul rând cu "Otto e mezzo", de trilogia lui Tenghiz Abuladze, ba chiar si de montajul afectiv (transcezând pânä si limitele realismului) folosit de Daneliuc în "Vânätoarea de vulpi" - semn cä da, se poate face film nenarativ care sä te tinä tintuit în scaun, si care în locul unui story epic sä urmäreascä o poveste a ideilor sau sentimentelor. Dar se face si ästa dupä anumite reguli, nu cum o da Dumnezeu.
Or, în "The Fountain", legile haosului functioneazä nu numai în planul actiunii, ci si la nivelul angajamentului strict afectiv. Pe lângä cä nu întelegem povestea, nu ne putem atasa nici de personaje. Drama lui Tom, construitä pe relatia dragoste-moarte, sunä a gol ca o cutie de contrabas, când nici el, nici Izzy n-au apucat mäcar sä se contureze uman, necum sä mai si prindä ceva carne. Asemenea, povestea spaniol-renascentistä aratä atât de ridicol, încât parc-ar fi mai degrabä joc video decât reconstituire istoricä. Mai convinge pe cineva de credibilitatea ei, dacä poti! Nu-i vorbä, cä si plutirile chelului Tommy prin spatiu aratä cam ca tribulatiile lui Gordon Freeman pe la nivelurile finale din Half-Life!
Ca si cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, Aronofsky mai si supraliciteazä în plan stilistic. Dacä stäm sä ne amintim de filmul lui anterior, "Requiem For a Dream", vom face o constatare foarte interesantä. Acolo, povestea era de o simplitate de-a dreptul didacticä, iar virtutile filmului purcedeau tocmai din modul stilizat de a o filma - astfel luând nastere o relatie esteticä perfect echilibratä: limpezimea scenariului constituia o bazä solidä pentru jocul mijloacelor de expresie, iar inventivitatea acestora din urmä potenta valentele unei trame altminteri pânditä de banalitate. Or, în "The Fountain" polaritatea respectivä stä cum nu se poate mai prost: povestea nu mai e banalä, ci de o "originalitate" voitä, cäutatä si super-fortatä, nu mai e clarä, ci încurcatä pân-la Dumnezeu (chiar pânä la El!), si pe deasupra, mai vine si un învelis stufos, prolix, înzorzonat pe toate pärtile, ca s-o arunce-n ceatä definitiv si irevocabil. Aronofsky tine neapärat sä filmeze "elaborat" - si elaboreazä pân-la loc comanda: încadraturi socante, unghiuri insolite, compozitii plastice alambicate, miscäri de aparat de-a dreptul acrobatice - ba încä, de multe ori repetându-se, ca un fel de leitmotive ostentative si färä pic de continut (cum ar fi tumba fäcutä de camerä când se-ntoarce dupä personajul care vine parcä pleacä: o datä, Tom cu masina, altä datä, Tomas cu calul; sau obsesivele filmäri în ax vertical: ba Isabella coborând treptele tronului spre Tomas, ba Tom jeluind la patul de moarte al lui Izzy; sau belsugul de portocaliu, care se revarsä si din firidele palatului regal, si din volutele nebuloasei Xibalba, si din monitoarele laboratoarelor medicale, si din neväzutele surse de luminä pe care le pune operatorul Matthew Libatique prin jurul lui Hugh Jackman când îl filmeazä mergând, numai sä-i mai dea cu putin oranj pe fatä.)
Peste toate astea mai pluteste si o partiturä muzicalä care, ce-i drept, sunä bine (gratie lui Clint Mansell) si demonstreazä cä nici chiar acum, dupä aproape optzeci de ani de la aparitia sonorului, unora nu le e clar cä în film muzica nu trebuie sä sune pleonastic. Viorile lui Clint vibreazä atât de adânc, si calcä asa de apäsat pe secvente, încât foarte curând devin chiar indigeste.
Indigeste sunt si decorurile concepute de o echipä întreagä (îi gäsiti pe toti pe I.M.D.B.), desi fiecare pärticicä în sine aratä impecabil - la fel cum spuneam adineaori cä sunä si muzica. Desi ridicolä istoriceste, scenografia povestii spaniole s-ar potrivi de minune unui heroic fantasy. Apartamentul lui Tom si Izzy e compus elaborat si expresiv, inclusiv acoperisul cu zäpadä de sub fereasträ, unde stä ea si se uitä la Xibalba prin telescop, sau spatiul usor abstractizat al bäii (cu acea dizolvare în luminä care realizeazä unul dintre putinele racorduri transtemporale reusite ale filmului). Iar ecosistemul plutitor prin spatiu al lui Tommy, si-n genere tot ceea ce tine de Pomul Vietii si Xibalba, sunt si inventive, si frumoase, si ireprosabile ca tehnicä a efectelor speciale. Dar ce folos, când substratul de continut scârtâie? Stim bine unde duc asemenea situatii: în lipsa unei substante artistice solide, arta devine mimatä - si cu cât se mimeazä mai strident, cu atât se afundä mai abitir în universul scabros al kitschului.
S-ar dori, aceastä "Fântânä", o poveste "despre dragoste, moarte, spiritualitate si fragilitatea existentei noastre în lume" - si-un praz verde! Facä bine Aronofsky sä-si ia un D.V.D. cu "Pädurea de mesteceni" a lui Wajda, sä vadä acolo poveste despre exact aceleasi elemente tematice, desfäsuratä într-un context eminamente realist, într-o splendidä unitate de spatiu si actiune (si, partial, timp), si cu un Daniel Olbrychsky pädurar si pianist incomparabil mai halucinant decât Hugh Jackman conquistador, doctor si astronaut. Numai cä... asta e. Cine are de la mama lui, are! Cine nu, mimeazä - si pe urmä, se mai mirä cä-i primit cu huiduieli la Venetia!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 februarie, 2007, 06:00-08:00
Bucuresti, România