Actori cu prestanta, actrite cu stil
 

Acum cativa ani citeam un articol despre o gala a Oscarurilor, iar autorul articolului comenta prezenta Sophiei Loren, scriind ca le-a aratat inca o data actritelor americane ca stilul european nu se invata, se mosteneste.
Intr-adevar, Sophia Loren este foarte stilata si are personalitate, la fel se poate spune si despre Catherine Deneuve sau Judi Dench. Poate ca autorul articolului amintit mai sus a fost putin nedrept, si americanii au “rasatii” lor.
Care vi se par cei mai stilati, eleganti, plini de personalitate actori si actrite?

Mie Sophia Loren mi se pare cam nefericit imbracata in ultima vreme. De exemplu. Spre deosebire de Helen Mirren care e mereu impecabila.

Nu ma refeream la haine.

nicole kidman e cea care imi vine in cap cand ma gandesc la prestnata. insa aceasta nu e o conditie esentiala pentru a deveni o actrita buna. charlize theron in monster nu avea stil insa a castigat oscarul cu o prestatie extraordinara.

Deci Nicole are prestanta, dar nu presteaza excelent, iar Charlize presteaza mai bine, chiar daca nu are prestanta? :-/

Hmm...ai tras singura concluziile astea deoarece eu nu am spus niciodata ca Nicole nu presteaza "excelent", din contra imi place, am spus ca are stil, prestanta, magnetistm, gratie etc. whatever..), dar aceste caracteristici nu sunt esentiale pentru a "inventa" un rol extraordinar.

Totusi, cu prestanta si prestatie buna, Nicole a castigat si ea un Oscar inaintea lui Charlize. Personal, cred ca in acel an ar fi meritat sa castige Renee Zellweger, chiar daca nu are prestanta lui Nicole. :)

Leonardo di Caprio.

Faye Dunaway

Jack Nicholson

Anthony Hopkins

v word.

Audrey Hepburn. No doubt.

Humprey Bogart e un exemplu de barbat cu prestanta la orice ora din zi si noapte.Imi mai vin in minte James Dean,Frank Sinatra (the perfect gentleman),Cary Grant.

Dintre femei imi vine in minte Sharon Stone.Audrey Hepburn biensur.Marilyn Monroe.

alain delon, jean gabin

Clive Owen,Daniel Craig.

pentru ca tot s-a amintit ultimul James Bond, sa-i adaugam aici si pe Sean Connery & Roger Moore & Pierce Brosnan. On Her Majesty's Secret Service.

in ultima vreme pare genul de actrita care isi cam plange tineretea pierduta si se imbraca cu diverse chestii care ar fi pus-o in valoare acum 20 de ani...

Dinte actritele mai tinere le-as numi pe Penelope Cruz si Marion Cotillard.

da...... Marion :x :x :x

o actrita tanara si cu stil mi se pare Anne Hathaway,chiar o admir pentru ca isi pastreaza frumusetea naturala,nu ca altele care rup solarul:Pplus ca a avut numai roluri elegante:D

Penelope Cruz da.

Aoleu, ce-i cu poza aia cat toate zilele!
edit: ai editat, phew

ca sa vedeti si voi ce frumoasa este o femeie naturala:))de aia am marit asa:))

maria dinuelscu =))

o adaug pe Joan Allen

Ralph Fiennes

marion cotillard
marlene dietrich

claudiu-daniel lugoj
 

imi place jennifer lopez in filmele de comedie.

Humphrey Bogart

Edward Norton,Leonardo DiCaprio şi Marion Cottilard,actori care pun mult suflet în ceea ce fac.

Daca Jenny from the block e actrita cu stil inseamna ca ar mai lipsi de aici Paris Hilton=))
Mie mi-a placut Carey Mulligan iar ca actori cu stil l-as mentiona pe Anthony Hopkins si Sean Connery.

Vutcărău îmi place, și regret că ales doar să se retragă în spatele camerei de filmat , în spatele scenei ,tocmai în Japonia.

Ian McKellen, un actor ce ofera o personalitate intelectuala de o finete nemaipomenita personajelor pe care le interpreteaza.
Leonardo DiCaprio, care modeleaza atat de bine temperamentul personajelor mai ales prin expresiile faciale.

Attachment 426
Annette Benning, intr-adevar,o actrita cu stil...
lucru de care si "seducatorul "Warren a fost convins.....
amestec de farmec, eleganta, inteligenta...
American Beauty...un film,un rol, cu care ne-a cucerit...

Michael Caine is such a class act :X

S-a vorbit despre toaletele actritelor si cred ca niciuna nu o egaleaza pe Audrey :)

https://www.youtube.com/watch?v=tcArCF-wEkU

fiecare dintre femei este adepta unui stil vestimentar pe care il respecta cu strictete, sau il remodeleaza dupa propria personalitate. fiecare mare diva a cinematografiei a fost muza unui creator de moda si este normal sa fie asa, fiindca, actritele, intotdeauna si-au pus in valoare feminitatea prin stilul vestimentar exclusivist.
eu cred ca Hepburn a ramas nemuritoare jumatate datorita personalitatii sale unice, al aerului de fetita inocenta si jumatate datorita marelui Givenchy, geniul creator al rochiilor care au facut din Audrey,emblema rafinamentului vestimentar.

Richard Gere, Julia Roberts, Demi Moore.

-Gheorghe Dinica (25 decembrie 1933,Giulesti,dar 1 ianuarie 1934-in acte oficiale-10 noiembrie 2009,Bucuresti)**S-a spus despre el că,după dispariția lui Toma Caragiu la cutremurul din 1977,a rămas cel mai bun actor de film al României.Cariera sa prodigioasă a fost dublată de o viață pe măsură,începută pe străzile rău famate ale cartierului bucureștean Giulești,unde, aidoma filmelor în care a jucat mai apoi,polițiștii se războiau cu interlopii interbelici.Ajuns actor printr-un capriciu al sorții,devine un stâlp al vieții mondene,scriind istorie alături de prietenii săi Ștefan Iordache,Nelu Ploieșteanu și Ștefan Bănică,la cârciuma Șarpele Roșu.Apoi,la o vârstă la care alții ies la pensie,actorul se căsătorește(1996) cu o femeie cu totul specială,Gabriela Georgeta**Sotia mi-a organizat viata**,și își relansează cariera,pentru a încheia în glorie o viață extraordinară,mai ceva ca un film!/(Boerescu Dan-Silviu,in cartea Gheorghe Dinică și legenda Șarpelui Roșu,2017,Editura Integral)-

**Fiecare om trăieşte cum îşi alege.Pe mine m-a câştigat definitiv filmul.Mă uitam la cinematograf şi îi vedeam pe marii actori americani şi uşor-uşor am intrat în această lume.Dar am făcut şi film şi teatru cu pasiune.Stefan Iordache,cel care mi-a fost prieten o viata,a fost pentru mine un exemplu.Un om de o forta incredibila,un artist complet,un barbat de la care am invatat ce inseamna prietenia.De la Maria Tanase am invatat ce inseamna sa canti cu sufletul,de la Marin Moraru sa fiu rabdator.Si acum invat de la colegii mei mai tineri de platou.**
***
*Sunt vagabondul vietii mele*,Gheorghe Dinica
La carciuma din cartier..Unde se canta si se bea..
Vreau asta seara sa petrec..Cu amintiri din viata mea..
Am mai facut cate-o betie..Am mai iubit niste femei..
Si m-am vandut la galerie..Pentr-un bilet de cativa lei..
Sunt vagabondul vietii mele
Ca intr-un film cu Raj Kapur
Maturator de praf de stele
Si cusurgiu fara cusur..
Iar cand adorm,spre dimineata
Imi reprosez de la-nceput:
Ca n-am luat totul de la viata
Si nu i-am dat cat as fi vrut..
Am fost si print si cersetor..Un tradator,un om cinstit
Numai cu viata de actor..Eu niciodata n-am glumit.
Am mai si ras de-o nerozie..Am fost bogat,am fost falit..
Si in toata lumii nebunie..Eu publicul mi l-am iubit.
***
*Am fost crescut mai mult de bunici.Ai mei erau despărtiti.N-am avut ceea ce se cheamă o familie strînsă la gura sobei,cu povestioare,cu poezie si romantism.Era o viată aspră,ferită de dulcegării.Oaze?Vacantele de vară,la tară.Tata era din Arges si vara mă trimitea acolo,la niste mătusi si unchi,care mă iubeau. Era foarte frumoasă si clară viata,acolo.Pe la 13-14 ani mi-am luat viata în mîini si am plecat din cartier,spre centru.Singur. Întîmplări nefericite au fost destule,dar acum,privind înapoi,mi se par fleacuri.În orice caz,n-a fost ceva care să mă distrugă!*
***
Florin Zamfirescu,dupa moartea actorului**Aşa a fost să fie.Încet,încet dispare o generaţie.Chiar dacă mai apar alţi actori mari,Dinică este o pierdere foarte mare.Fiecare artist este un unicat şi cu atât mai mult,Dinică nu este repetabil,pentru că dacă ne uităm în toate marile filme româneşti,el este prezent** (sursa,Libertatea.ro)

=**Bre muica,tu scamatoriu o sa te faci!Mama-mare,de acolo,pe unde oi fi,sa stii ca zicerea matale,care acum parca imi suna un pic a blestem,s-a implinit.**,cuvinte pe care bunica mi le-a spus pe cand eram copil,Stefan Iordache,s-a născut în Bucureşti,acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15,a treia staţie de la Sebastian,într-o căsuţă dintr-o fundătură.Era în ’41,pe 3 februarie.Rahova,un cartier muncitoresc unde a trăit alaturi cu derbedeii şi ţigani,a fost căsătorit cu nepoata lui Tonitza,teatrolog,Michaela Tonitza Iordache,*Cel mai iubit dintre pământeni*va însemna, pentru mulți,vârful carierei cinematografice a lui Ștefan,actorul s-a stins din viaţă,la Viena,14 septembrie 2008,avea 67 de ani,pe coroana de la mormântul soţului Michaela i=a scris „Aşteaptă mă!“,atat,/**Sunt constient ca noi,actorii,trebuie sa platim pentru acest joc permanent de-a viata si de-a moartea.Este ceva deasupra noastra.Cred ca Dumnezeu este in noi,in oameni.Deci poate fi si in mine.Ma gandesc la iesirea din scena,de cand am inceput teatrul.Acest lucru ma sperie.De aceea si muncesc atat de mult.Nu vreau sa cred ca am ajuns la capatul drumului**=
***
„Indragostit si infricosat de arta,a impus o aristocratica eticheta,ce aduce o sfanta solidaritate.Cu un inger pe umar si un diavol in buzunar,senzual si spiritual,exercita o fascinatie aproape erotica asupra celor din jur:public, parteneri,prieteni.Numele lui este o emblema.Acelasi cu al Arhidiaconului Stefan,intaiul mucenic crestin.Stephanos-in limba greaca inseamna coroana cea cu care erau incunati invingatorii.In jocul cu viata,in jocul cu arta,in jocul cu moartea,a ramas,Actorul-Rege”/Ludmila Patlanjoglu,in volumul Regele Scamator,Stefan Iordache,Curtea Veche,2008.
***
Zi si mie doua idei.Ce fel de idei?
Pai nu zici c-ai predat filosofie si ca n-ai uitat nimic?Doua idei filosofice.
Filosofice?Pai da,doua idei filosofice.
Cuget deci exist.
Ce-i asta?O idee filosofica.
E a ta sau e a altuia?Nu,nu este a mea.A cui e?
A unui mare ganditor francez.
Si ce inseamna asta?
Ca este foarte sigur ca exist din moment ce gandesc.
Mare branza.Este,un lucru sigur,o idee filosofica.
Sigur,idee filosofica.
Pai cum adica,daca nu gandesc,nu exist?
Pai uite graul asta incoltit,sau un cal sau un magar,nu gandeste.
Inseamna ca nu exista?
Nu pot sa spun ca nu exista,dar e foarte sigur ca eu exist din moment ce gandesc.
Hai mai zi,alta
Totul este bine in cea mai buna dintre lumile posibile.
Pai asta e o lozinca,o fi din Marx,ah?
Da,poa sa fie.
Dar una de a ta asa,nu stii?
Nu.=Pai de ce nu stii?Pentru ca nu am/Ștefan Iordache(Victor Petrini),in filmul Cel mai iubit dintre pământeni
***
la scoala vietii rupt in coate de atitea banci in care-am stat,
am invatat ca doar o data norocul clipei ne e dat,
dar ametit de cautare sau de atita vin amar
n-am obsrvat cind am trecut
de clipa care s-a pierdut
de-atunci ocaut in zadar.
sunt trecatorul,sunt doar calatorul
ce a trecut prin lumea ta,pe drumul tau,prin viata ta.
eu sunt hoinarul ce-si umple paharul
cu amintiri si neimpliniri,cu despartiri si cu iubiri.
si cu iubiri
eu am cintat cu lautarii si bani si suflet eu le-am dat
sa-mi puna viata pe-o vioara si linga ei am lacrimat.
stiam ca eu la scoala vietii n-am stat in banca prea atent
si am ramas un trecator ce stringe-n suflet dor cu dor
la scoala vietii repetent.
sunt trecatorul,sunt doar calatorul
eu sunt hoinarul ce-si umple paharul
sunt trecatorul,sunt doar calatorul
ce a trecut prin lumea ta,pe drumul tau,prin viata ta.
eu sunt hoinarul ce-si umple paharul
cu amintiri si neimpliniri,cu despartiri si cu iubiri.
si cu iubiri
n-am stat in banca prea atent
si am ramas un trecator.
***
(Jocul cu viața)/Mă tulbura luna și eram îndrăgostit/Simțeam mirosul de femeie/Altfel miros femeile de la țară/a aer și a pământ,altfel simți natura și omul/Stăteam așa,nemișcat,și mă inunda o mare fericire.
Jocul cu viata..
Jocul cu arta!
Jocul cu moartea?
***
Eu joc teatru,pentru că nu ştiu să fac altceva!Dacă ştiam să montez prize, asta eram,electrician.Eu nu am dorit să devin mare actor,dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici.Când am dat admitere la Medicină,am făcut vizita medicală la facultatea de teatru.Iar cînd am ieşit de acolo,mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni.Dacă teatrul e inima mea,atunci inima mea a fost cucerită treptat,în timp.Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus.Am terminat facultatea acum 45 de ani,plus patru ani de şcoală rezultă că sunt pe scenă de 49 de ani.Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o.Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol,repet textul,intru în stare.Numai Mitică Popescu face ca mine.Este şi el un maniac al teatrului.Şi,de 30 de ani,nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală.
***
Meseria asta este o taină.Se vede că ceva din taina asta se răsfrânge şi asupra fiinţei noastre.E o meserie dumnezeiască,iar Dumnezeu e de nepătruns.Sigur că există şi o tehnică a meseriei,dar nu şi un„desen”al ei. Dacă ar exista un desen,l-aş putea arata unui tânar si i-aş spune:„Uite,asta este schema meseriei.Dezvoltă-te pe ea!”Dar nu există.Eu nu pot spune cum o fac.Am nişte date,desigur.Unele le ştiu,altele le simt,le intuiesc sau le visez, doar.Nu le pot spune.Şi chiar dacă aş putea,n-ar folosi nimănui.Ele sunt ale mele.Nu se potrivesc altcuiva. În principal ,pentru mine,rămâne însă neputinţa de a explica meseria.Se prea poate să existe în fiecare artist un fel de comutator care,la momentul potrivit,aprinde lumina.Cine apasă pe el? Îmi place să cred că Dumnezeu./(sursa,Noul Cinema nr.8/1995)


https://radioromaniacultural.ro/port...TI7W4XWR4fR3Rs

Remember Stefan Iordache
 

Stefan Iordache a acordat, in iulie 2008, cu doua luni inainte sa moara, un interviu despre care a spus ca este ultimul pentru ca s-a saturat de trancaneala care nu ajuta la nimic.

"Este ultima mea aparitie in public, in afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau sa trancanesc. La ce foloseste? Sunt mahnit. Nici vehement si nici suparat. Mahnit. Vorbim cu totii in vant, pentru ca nimic nu se schimba.

Aleg sa nu ma mai implic in societate. O fac pentru prima si ultima oara. Ceea ce traim este o telenovela. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovela nu mai este suficient pentru ce traim. E o manea. De prost gust", explica Stefan Iordache de ce acesta este ultimul sau interviu, acordat ziaristilor de la "Jurnalul National".

"Lumea ma stie mai degraba pentru ca am cantat cu Sanda Ladosi si mai putin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai facut eu. Nu ma indigneaza asta, ba chiar privesc situatia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au altii destula", mai spune actorul.

Stefan Iordache a recunoscut ca una dintre cele mai mari greseli ale vietii sale este ca nu are urmasi. "Regret foarte mult. Dar m-a luat viltoarea vietii. Ma gandeam mereu sa treaca si anul in care eram, sa-mi fac meseria bine. Si a trecut vremea. E cea mai mare tampenie din viata mea".

Despre prietenie, cel care l-a interpretat pe Hamlet spune ca nu exista, ci ca avem parte "doar de momente de prietenie".

http://www.ziare.com/stefan-iordache/biografie

- Acum 88 de ani,s-a născut pe 7 aprilie 1931,în Băilești, Dolj şi a plecat,cu o zi înaintea lui Nichita Stănescu,dimineaţa zilei de 12 decembrie 1983,ora 7:25,București,avea doar 52 de ani,scrie o ultimă poezie,**Am fost paraşutat de soartă în beznă/într-o gară părăsită/de unde vine şi nu mai pleacă niciun tren vreodată/fiara nu se grăbeşte/probabil că ne vom vedea la faţă/într-o seară cu ceaţă/probabil ne vom vedea la faţă/într-o dimineaţă”,**Foarte puţină lume ştie că textele cu Nea Mărin sunt scrise în totalitate de el,de Amza.Un umor sănătos,fără pic de vulgaritate,un umor cu o ţâră de poezie,un umor curat.Ţi-e drag să citeşti,dar se mai întâmplă ceva:nu numai că parcă îi auzi vocea,dar ai impresia că îţi şi apare în faţa ochilor Nea Mărin din Băileşti,hâtru,sănătos,vesel**(Oana Pellea) -
***
(„Timpul şterge,dar ştie să păstreze,ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut”,Amza Pellea)
***
**De Pasti 2014 am deschis manuscrisele lui.Cu emotie,chiar cu teama.Teama ca amintirile ma vor intrista,ca vor rascoli dorul,ca vor invarti lama de cutit in rana nevindecata a lipsei lui..Dorul a ramas dor,dar m-am trezit ca rad in hohote,ca rad cu lacrimi citind ispravile lui Nea Marin,si din nou,ca in tinerete,imi era teama ca voi ajunge la finalul povestii**,Oana Pellea,in prefata,volum *Să rîdem cu Nea Mărin*,Humanitas,2014.
***
-Amza Pellea,in carte*Stam pe prispă,trăgeam adanc din ţîgare şi mă uitam la jar cum prindea viaţă,chinuindu-mi mintea să-nţăleg pe unde l-o purta dracu pe Sucă,că plecasă călare de dimineaţă pîn la Rast,s-aducă nişte peşte pă care chibzuisăm să-l mîncăm la prînz.Într-un tîrziu,luai sama că bătea cineva-n poartă.Bag samă bătea de mult,că să zbătea cîinele-n lanţ şi lătra de-ncepusără ş-ai vecinilor să-i dea o gură de-ajutor.-Care ieşti,bă?-Ieu,mă,vere Mărine,Licu!Fă-te-ncoa!O luai io spre poartă,nu să vedea din Licu decît mucu ţîgării,care pîlpăia ca luceafăru cînd să crapă de zîuă şi-şi pierde puterea.-Ce ie,mă?-Mă,zîce Licu,venii să te iau pi la mine,că iete,fusăi la Poiana Mare şi cumpărai un cal.Să te uiţ şi tu o ţîră la iel.-Pă’ di ce să mă uit la iel, mă?-D-aia,că şi iel să uită la mine.Că de trei zîle,de cînd îl luai,nu mănîncă, nu bea,stă şi să uită la mine.-Mă, zîc,te-o fi văzut pe tine aşa,mai făţos,sau n-o mai fi văzut ghietul de iel pînă acu cum arată prostia la faţă.-’Ai, mă,verişcane,zîce Licu,’ai că dau cep la un butoi de tămîioasă,să cinstim un pa’ar cu vin rece şi să mîncăm nişte gogoşi cu sare, calde.-Mă, zîc,ia-o-nainte,că io mai aştept o ţîră pe juratu de Sucă,care plecă de az-dimineaţă dupe nişte peşte,şi peşte să făcu!-Bine,mă, da’vii?-Viu, mă!Vorba-i vorbă.Tu pune muierea să-ncingă uleiu pentru gogoşi.Îl mai aşteptai io pe Sucă fro juma de ceas,zîc, mă,dacă nu veni pînă acu,însamnă că nu mai vine,bag samă că nu găsî peşte şi rămasă peste noapte,pînă scot pescarii năvoadele.Dac-o fi aşa,tot ie bine!-Veto,vez că io mă duc pi la Licu!-Atunci io mă culc,că vă cunosc io,vă apucă iar zîua la poveşti.-Culcă-te,fata tatii! Somn uşor,da ai grijă pe cine visăzi,că-l mănînc,auz!-Iote,o să visăz un..-Pă’ de gură cin-te-ntrece!Vez că plecai.Luai io un felinar ş-o luai pe scurtătură,pin fundu grădinilor.Ca să tai drumu,ştii.Ajunsăi io la Licu şi,dacă văzui că nu mă latră cîinii,intrai mai întîi în grajd,să-i văd armăsaru.Mă,frate-miu,nu-mi venea să-mi crez oichilor!Ierea,cum să spui io,ca să mă-nţălegi. ierea cam aşa..un fel de corcitură de mîţă cu curcă plouată şi măgar rîios.Mă,o stîrpitură zgribulită,cu nişte urechi mari ş-un păr ca cînepa.Mă detei io mai pe lîngă iel,a dracu arătare,hop,să mă muşte de felinar.Mă,zîc,o fi ca ăla din poveste, de mănîncă cărbuni şi să face-al dracu!Îl izaminai io pe toate părţîle,la amîndouă capetile,că trebuia să dai în bobi să afli care-i capu şi care-i coada,şi mă lămurii.*
***
*Amza a făcut parte din categoria artiştilor care «ard».Oriunde ar fi fost, dăruia atât de mult din el,din bucurie, din suflet şi din cinste,încât chiar toată viaţa lui«a ars»Şi acasă şi pe platourile de filmare şi la teatru şi la institut.A fost aşa,ca un izvor care tot dăruia.Şi consumul acesta de lumânare superbă l-a costat.Sau nu,pentru că eu cred că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi probabil că a trebuit să plece la 52 de ani*,Oana Pellea,sursa adevarul.ro.
***
**L-am îndrăgit şi l-am admirat de la început şi,fiindcă vieţile noastre s-au împletit la un moment dat,am trăit împreună ani de-a rîndul în atmosfera unică a Teatrului de Comedie,eu mereu fascinat de personalitatea lui nepereche.Amza era mai mult decît un mare actor.Era un om de care fiecare din noi avea nevoie.El aducea în dulceaţa prieteniei un umăr solid pe care te puteai sprijini în clipele grele,o înţelepciune care venea de departe,din străbuni,o cinste şi o curăţenie morală fără nici o umbră.Generos şi bun ca o pîine de la ţară, scăpărător de inteligenţă,plin de fantezie şi de farmec**(Radu Beligan)
***
(Nea Marin si zioa fomeii)/**Cadea 8 martie intr-o dumineca.Sambata seara n-am de lucru si zic:-Auz,Veto,fata tatii,stii ce ma gandii io?-Ce te gandisi?zice Veta.- Iote maine,tot ie ziua ta,asa ca intru io de sirvici in locu tau si fac prin casa toate ielea de le faci tu.Tu stai si te odinesti!-Lasa,Marine,ca le-ncurci,zice Veta,ce te pricepi tu la treburi muieresti!-Iote,ma la ea,zic,mare branza,si pi-urma ce traba mare ai tu maine,ca ie duminica.Zi tu mie ce ie de facut si lasa-l pe mandea,daca nu t-o placea,sa nu-mi zici mie Marin!-Bine,zice Veta,iote,te scoli si tu de dimineata,dai de mancare la oratanii,la gaini,la gaste.Scoli copiii,il imbraci pe Marinel al mic,le dai de mancare si pe urma te pui pe gatit si coci o tara de paine,ca aia de ieri sa farsi.Da’vei ce faci de mancare,sa ajunga si seara.Incolo nu prea sunt multe de facut: maturi batatura,bati presurile din odaia a buna,stergi geamlacu di la prispa si,daca te pricepi,mai ie o tara de impletit la ilicu lui Marinel.Sara pui masa,il scalz pe Marinel,culci copiii si speli vasale.-Si tu ce faci?zic io.-Iote,o sa fac si io ce faci tu duminica.Ma duc pi la cooparativa,beau o tuica cu unu,cu altu,viu acasa,mananc si ma culc.(..)Ma sculai io cu noaptea in cap,ca ma cam perpelii,nu prea dormii,stii?si m-apucai de treaba.Ma,nepoate,cu oratanile ma descurcai cum ma descurcai,cand fu sa scol copii,fu mai greu.Daca vazui si vazui,cand zbierai odata"desteptarea"sarira tot in tavan.Al mic se sperie rau de tot,incepu sa chiraie de latrau cainii pe vale,auz?Veta zice:-Ce ai,ma,Marine,pa asa sa scoala copiii?-Da’cum ?zic io- I-ai si tu cu usurelu,ii mangai,ii pupi,sa-i scot usurel din somn, din vise.-Ce sa-i pup,nu vezi ca ala micu ie ud fleasca,facu az-noapte pe iel.-Pai,schimba-l!zice Veta.- Nu pot,zic,ca ma spalai pe maini sa framant painea,stii ?sa framant painea!(..)Ma gandii io ..maa,ce sa gatesc,ma, ce sa gatesc?Ia sa tai io o gaina,ca m-oi pricepe io ce sa fac din ia.Iesii din batatura,aruncai cateva boabe si vad o gaina asa mai grasa,una porumbaca, infoiata asa si cam increzuta,cam inganfata,samana cu soacra-mea,stii ?Sa uita la mine asa,cam de sus.E zic,ce fac io cu tine acus,sa vezi ce fac io cu tine!Si,cand imi veni bine,i-aruncai ilicu in cap,o prinsai,o oparii s-o jupuii,ca cum fu apa schiarta,ce mai,o jupuii cu chiele cu tot.Da’de mancat n-avusaram parte s-o mancam,frate-miu.Cand veni Veta si vazu ale pene porumbace,zice:- Aba Marine,ce gaina taias tu ?-Una porumbaca,zic.-Porumbaca, porumbaca,da’ pe care?-Pa’ io de unde sa stiu,ce,le cunosc dupa nume?-Unde ie capu’? - Iote colo!Ma frate-miu,incepu Veta sa se vaiete,s-o jeleasca de parca i-o taiasem pe ma-sa, auz?-Marineeee,Marine,taiasi clota de mai avea vro saptamana si scotea pui.Acusica cine-mi mai cloceste ouale,Marineeee?Marineee cine le mai cloceste?-Iote,o chemam pe-a batrana,pe muma-ta,ca tot n-are treaba si cam samana iele intre iele.(..)Dupe ce culcai copiii,cum stau io-n pat in capu oaselor,ascultam greierii si beam o tigare,zace Veta:-Hai, Marine,lasa,nu fii suparat,io iti multumesc pentru gandul al bun.N-are nimic daca le-ncurcasi,de un-sa te pricepi tu la treburi muieresti?Ma,nepoate,ma,cand o auzii asa,mi sa inmuie inima.Ma,manca-i-as sufletu iei,ca bun suflet are Veta asta,buna nevasta ie,cum stie ia cu o vorba sa-t ia supararea,c-o vorba,auz?-Hai,zice,acuma culca-te,ca-i aproape ngiezu noptai-Nt,zic io,nu ma culc-Pa’,ce astepti?zice ia.- Iote,zic,mai asteptam o tzara sa treaca zaua ta,te scoli tu,fata tatii,sa faci ceva de mancare,ca-mi ghioraie matele cum ghioraie tranzistoru lu popa Varlan dupe ce l-a reparat Suca.Iote asa imi ghioraie.


https://adevarul.ro/locale/craiova/v...4fe/index.html

Lucia Sturdza Bulandra si Tony Bulandra,artist desăvârșit,director de scenă,i-a devenit soț,5 aprilie 1912**în cele mai grele clipe ale carierei mele de actriţă,precum şi în activitatea mea de directoare am găsit întotdeauna un sprijin puternic în colaborarea cu decedatul (1943) meu soţ,marele artist Tony Bulandra.Era un împătimit al artei teatrale.Făcuse peste 300 de roluri.A trecut cu măiestrie de la clasic la modern,de la tragedie la comedie,de la repertoriul romantic la cel realist.Pentru mine Tony a fost mai mult decat un soț,un prieten desăvârsit,era un tip rafinat,un mare domn,iar asta se potrivea foarte bine cu ambițiile si idealurile mele.Fară el,fară sprijinul lui,fară calmul,tactul,modestia și neclintita lui dragoste pentru teatru,n-aș fi putut înfaptui nimic,n-aș fi putut rezista atâtor greutăți” Caracterele noastre opuse se completau minunat,şovăielile sale fiind învinse de spiritul meu de iniţiativă,pe cînd impulsivitatea şi dîrzenia mea erau temperate de calmul şi îngăduinţa lui Tony.Tony şi cu mine ne integram muncii teatrale în tot complexul şi generalitatea ei.Astăzi,cînd lipseşte de lîngă mine,amintirea lui stăruie asupră-mi:îl simt şi acum tovarăş si sfătuitor.Mă ajută.**
***
**Rolurile deosebit de variate pe care le-a interpretat Tony Bulandra ar putea stirni oarecare uimire,precum şi întrebarea firească dacă ele au putut fi interpretate la acelaşi nivel artistic.Şi eu m-am întrebat uneori în ce consta secretul marelui său succes.Am stat uneori în sală în timp ce juca şi m-am simţit fermecată de sonoritatea vocii sale,de dicţiunea perfectă,de uşurinţa debitului,de lipsa de artificialitate şi de trăirea intensă a stărilor sufleteşti întru totul adaptate vîrstei personajului sau mediului în care se petrecea acţiunea.Am urmarit armonizarea gesturilor şi atitudinilor sale cu caracterul personajelor reprezentative ale atîtor timpuri:într-un fel gesticula în Cidul şi altfel în Karl Heinz.Acasă,Tony nu-şi învăţa rolurile cu voce tare.Noi discutam împreună conţinutul textelor,analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei,mai întîi pe fiecare în parte,apoi in interdependenţa lor.Stabileam punerea în scenă.Tony desena decorurile;fixa dimensiunile cu atîta precizie,încît niciodaîă un decor iesit din atelierele de tîmplărie şi adus pe scenă n-a necesitat vreo modificare,aşa cum se întimplă de multe ori,cînd flancuri întregi trebuie suprimate ca inutile,sau cînd trebuie adăugate panouri unui decor prea mic.De fapt,acasă,impreună,trăiam întreg conţinutulpieselor,punerea în scenă,intenţiile autorului;ştiam ce mobilă ne trebuie,ce perdele etc.**
***
Ceea ce l-a ajutat pe Tony în munca lui teatrală a fost cultura generală,dobîndită mai întîi la Conservator şi pe urmă la Paris,necontenit lărgitâ prin urmărirea tuturor manifestărilor de artă:reprezentaţii ale actorilor străini,expoziţii de pictură şi sculptură,sport etc.Toate la un loc completau baza arfistică în care se impleteau darul înnăscut şi dragostea pătimaşă pentru artă.Nu pot analiza aici fiecare rol interpretat de Tony:sînt atît de multe şi diferite!Inzestrat de natură cu un fizic plăcut, îndrăgindu-şi meseria,conştiincios,dotat cu un suflet de adevărat artist,cu excepţionale calităţi profesionale,Tony Bulandra a realizat cu pricepere şi căldură tot ce a întreprins în cariera sa.Simpatia, ce iradia din el,l-a ajutat mult să cucerească publicul care întotdeauna se lasă atras de adevăr,frumuseţe şi lumină.
***
Stăruind mai departe asupra meritelor actoriceşti ale lui Tony Bulandra,s-ar putea să par subiectivă în aprecierea calităţilor defunctului meu soţ.De aceea,prefer să inserez aci din multele pagini scrise de scriitori despre el,cîteva rînduri ale lui Tudor Arghezi,extrase din„Bilete de papagal",care nu pot fi suspectate de parţialitate:,,Ii sînt dator,cînd frunzele încep să se ivească,să ias o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt.Ii sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat,pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.Cîteodată,identic întotdeauna,l-am acuzat de monotonie,atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea,şi m-am căit,îi sînt dator şi pentru această întristare dator.Ii sînt dator pentru cavalerismul lui,pentru linia neîntreruptă a unei vieţi,realizatâ pe un concept.Se vedea în el un decalc,de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă.Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.Ii sînt dator pentru că ştia să umble,sa salute şi să ridă cu măsură,elegant şi distant;pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire.Curat ca un fulg,gătit şi zvelt ca o tuberoză,seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă.Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă:era personajul adevărat,întreg în sine însuşi,era concentrat pînă la metal.Ii sînt dator că se purta ca un prinţ,că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură,între ţiganii accentului şi ai conduitei,ca Făt-Frumos.Semeţia lui delicată n-a spus niciodată câ a suferit.Ii sint dator,pentru câ l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil,ca o carte înmînuşată în fin marochin,la locul ei,pe marginea bibliotecii,de-a curmezişul,exemplar ales,de rafinament.Ii sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit,acurm cîteva luni,nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate.I-aş fi lăsat în palmă o amintire,intuiţia slovelor acestora,pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.Pămîntule,fii îngăduitor cu acest Hamlet.După aplauzele sălilor strălucite,nu te aşterne,timpule,cu uitarea ta peste el.Lasă vîntul să-i cinte din ghitară în singurătatea lui de acum.Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător.El şi-a luat şi a plecat cu ele,toate sufletele pe care le-a născocit.Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt,cu şoapta ei de hîrtie..."


https://radioromaniacultural.ro/port...ului-romanesc/

Vocea cu care am copilărit,i se spunea “Motu”(1943 – 2007),a fost de toate actor,regizor,traducător,cântăreţ,suporter rapidist,textier,realizator de emisiuni radio,**Ce să însemne folkul?Un om cu o chitară?Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul.Un om care îşi cântă propriile compoziții?Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta.Folk este destul de apropiat de folclor..Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de țărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni?Să fie o întoarcere la origini,pentru că în antichitate versurile rostite erau acompaniate de un instrument,ceea ce se numeşte melopee?Folkul să însemne numai cântecele de protest?O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?!S-ar putea să însemne toate la un loc.La inceput a fost un tanar cu o chitara.Canta la strand,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,acest tanar si-a mentinut valoarea...Apoi au aparut tinerii cu chitare in parcuri.Cantau acolo,intr-un fel,materiale de brigada artistica.Cel din liceu canta despre situatia din liceu,cu mici intepaturi la adresa profesorilor,la adresa colegilor.Ulterior au inceput sa-si compuna alt gen de versuri,nu cronici ritmate si s-a trecut la alt nivel.Oamenii se exprimau pe sine atat de bine,incat lucrurile au luat amploare.Au inceput sa cante in cluburi.Fiind o perioada de "deschidere",intre ^65 si ^71,sinceritatile exprimate pe scena nu prea aveau urmari.Pentru mine, folkul este echivalentul voleiului.Voleiul a fost un sport de plaja,care ajuns la rangul de sport olimpic si-a dovedit valoarea.Folkul insemna un tanar cu o chitara,care incerca sa creeze atmosfera.La strand,in parc,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,si-a mentinut valoarea.**, Pittis in volumul"Timpul chitarelor.Florian Pittis,Dorin Liviu Zaharia si epoca Folk,2017,autor Doru Ionescu"
***
-Florian Pittiș,interpret/*Vreau sa-nalt castele de gandire,
Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc.
Firea mea e saltul omenesc
Nu contează cât de lung am părul
Important e cât si cum gândesc/Hei,voi,care-ati fost odata tineri/Hei,voi,care stiti ce-i omenesc!/Nu conteaza cat de lung am parul/Mai presus e cat si cum gandesc
&
Nu e loc de noi in lumea voastra,
Nu-s din noi acei ce ne muncesc
Si tin cont de cat de lung am parul,
Nu de cum si cat de mult gandesc*/,formatia Pasarea Colibri "Vinovatii fara vina"versuri Dorin Liviu Zaharia
***
„– De ce nu joacă Florian Pittiş aşa de des în filme?– Pentru că nu se tunde.– Ăsta nu cred că-i un motiv– Este motivul cel mai important…Dacă mi-ar fi propus Pintilie să joc în "De ce bat clopotele, Mitică"?,da,m-aş fi tuns.Dar iată că nu mi-a propus (şi nu este nici un dezastru că nu mi-a propus mie,pentru că sînt atîţia mari actori în ţara asta).Ăsta este un film.Un film în comparaţie cu celelalte.Şi în afară de asta eu sînt atît de ocupat la teatru încît o combinaţie cu mine la film,lucrînd între o repetiţie şi un spectacol,două ore să mă duc la film… Asta nu este o muncă artistică.Şi în afară de asta,am mai declarat,nu cred că munca la film e foarte pe sufletul meu.Ştii,eu aş vrea să fiu Dumnezeu.Aşa cum îşi doresc toţi creatorii.Decişi să nască ceva,să facă o creaţie.Or,într-un spectacol de teatru,de cînd bate gongul pînă cînd se trage cortina la final,eu sînt Dumnezeu,eu răspund de această comunicare cu publicul.În film nu.În film eu s-ar putea să fac o pauză de trei secunde,şi regizorul,în montaj,să considere că-i prea mare pauza şi să-mi taie o secundă.Mai e pauza mea?Nu,e pauza lui. Atunci el îmi face rolul.Şi în afară de asta,aşa cum se trag cadrele la film,am mai spus,nu este pe sufletul meu să cad astăzi în genunchi şi mîine să spun „te iubesc”.Nu,eu sunt mult mai radical.Un spectacol filmat nu este un spectacol de teatru.Funcţiile acelea de comunicare înseamnă comunicare cu sala,momentul acela de linişte,poate cîteva secunde pe parcursul unui spectacol,atenţie-uluitor ar fi să fie trei ore chestia asta!-măcar trei secunde,cînd sala respiră pentru că i-am dat eu voie.Lucrul acesta nu se poate face într-o transmisie de televiziune a unui spectacol de teatru,sau filmat.Ei,în rock e la fel.În rock şi în generaţia „beat”.A fost la fel acest „carpe diem”.Muzica şi arta pentru acum,pentru momentul acesta.Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce vor spune generaţiile următoare despre mine.Ei nu au avut acel sentiment al lui Caragiale care spunea, „atunci când scriu simt că se uită cineva peste umărul meu,o eternitate. ” N-au avut acest sentiment şi nici n-au vrut să-l aibă,ei au vrut să scrie pentru epoca lor.Artă de consum poate,dar în orice caz un document mult mai clar şi mai adevărat,e drept,mai puţin distilat al epocii lor.Cam asta cred că a însemnat generaţia „beat”.Şi în acelaşi timp acesta a fost caracterul muzicii şi spiritului rock.Lucrurile există dintotdeauna,or,una din cugetările mele preferate este una a lui Brâncuşi:„omul moare în momentul în care încetează să fie copil”;pentru asta îţi trebuie o viaţă trăită în permanentă uimire,o viaţă de miracole,în care să descoperi următorul pas pe pămînt,să nu-l compari cu celălalt dar nici să nu treci peste el.Dar o dată făcut l-ai uitat.Nu compara frunza care cade azi cu frunza care a căzut anul trecut.” (Florian Pittiş,interviu Revista Echinox,nr 3-4, 1985,Anul XVII)
***
- Florian Pittiş - (Iubeşte-mă)
"Iubește-mă măcar până-mi termin țigara -
aș întârzia fiecare fum,
inima ar bătea cu o spornică lenevie,
aș încerca să te strig cu numele tău de duminică,
clipa a fi o orhidee albastră cu petalele pălind.
Rămâi măcar până-mi termin țigara..."


https://adevarul.ro/cultura/teatru/p...bd2/index.html


https://www.youtube.com/watch?v=-5g6...dTTLymq70J7Wn8

La Los Angeles,pe celebrul Walk of Fame al Hollywood-ului,o stea îi poartă numele,Jean Negulescu,originar din Craiova,s-a nascut pe 26 februarie 1900,mult mai cunoscut în ţara sa de adopţie,Statele Unite,cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial,la Iaşi are şansa să asiste la unul dintre magicele recitaluri oferite de George Enescu răniţilor,soldaţilor şi refugiaţilor:**Sunetele viorii lui îmi răscoleau sufletul.În timp ce îl ascultam,i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie.Desenul meu,încadrat într-o simplă ramă neagră,avea să aibă onoarea să fie expus în vitrina unei librării.Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei,ca să trag cu urechea la comentariile trecătorilor.-Cine e?-Enescu,cine altul !-Da ?Şi cine semnează desenul ?-«Ion (pseudonimul meu)»-Ion?-N-am auzit de el!-O să auziţi!Mi-am spus.Destinul mi-a fost pecetluit pe loc,atunci şi acolo.Aveam să fiu pictor,un pictor celebru**,a fost un artist cu dublă profesie,cineast şi plastician şi triplă identitate culturală-română,franceză şi americană,a devenit celebru după ce a regizat “How To Marry a Millionaire”,1953,recompensat cu un premiu BAFTA,filmele lui,aproape 60,au avut 31 de nominalizări la Oscar,au câştigat 4 statuete,desi continua sa fie un necunoscut in tara lui de origine (in colecţia Arhivei Naţionale de Filme se păstrează o copie a filmului Johnny Belinda,1948,laureat al Premiului Oscar pentru interpretare feminină-Jane Wyman),in "92 devine membru de onoare al Academiei Române (Manuela Cernat,in cartea"Jean Negulesco,un român la Hollywood",Bucureşti,1998),a fost membru in Academia Americana de Film,a colaborat timp de 3 decenii pentru studiourile Warner Bros,criticii de la The Independent l-au numit pe Negulesco printre marii regizori ai epocii de aur de la Hollywood,alaturi de nume ca Zinnemann,Kazan,Wilder,Mankiewicz,Huston,care au transformat cinematografia americana,in 1984,a publicat cartea de memorii „Things I Did and Things IThink I Did“(„Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut“).s-a stins din viata pe 18 iulie 1993,in Marbella,Spania,**Oamenii din industria cinematografică au fost impresionați de generozitatea lui,în special actorii cărora le îngăduia o totală libertate în a-și manifesta talentul.Dorința lui a fost întotdeauna de a spune o poveste extraordinară și,când era posibil,să își arate și simțul umorului**,scrie Michelangelo Capua în cartea „Jean Negulesco: The Life and Films”,iar Louis Marcorelles va scrie în Le Monde:„Ca să-l defineşti pe Jean Negulesco,trebuie să te referi la două persoane distincte-la excelentul profesionist şi la rafinatul om de cultură.”
***
Jean Negulesco,Testamentul:**Rog ca executorul meu să creeze un fond cu numele„Jean Negulesco Trust Fund”,pentru a ajuta tinere talente din România,un băiat şi o fată,din domeniul artei,muzică,literatura,pictura,sculptura,balet,t eatru, regie,cinematografie-să-i ajute să-şi petreaca trei ani în străinătate,la un Colegiu adecvat,de preferinţă la Paris,Roma sau în Statele Unite,în scopul de a-şi putea afirma Personalitatea în domeniul pe care şi l-au ales.Pentru aceşti doi tineri se vor asigura pe parcursul celor trei ani condiţii de viaţă adecvate,nu de lux.Vârsta lor va fi cuprinsă între 18 şi 25 de ani.Ei vor fi ajutaţi şi sfătuiţi de prietenii mei,Anne Head la Paris şi profesorul Mihnea Gheorghiu în România.**(cf,"Jean Negulesco un român la Hollywood",Manuela Cernat,Editura alo,Bucureşti,"98)
***
*Prima şi cea mai importantă lege a artei este iubirea.Acest sentiment trebuie să-l lege obligatoriu pe creator de subiect.În absenţa iubirii,produsul gestului artistic rămâne rezultatul unei formule.-Adesea sunt întrebat :-Eşti modern sau clasic?Mon Dieu,sunt pictor şi atâta tot.Cubismul, impresionismul şi toţi ceilalţi termeni sunt formule superflue,refugiu pentru cei ce nu pot fi ei înşişi.Cel mai greu pentru un artist este să fie sincer.Să fie autentic.El lucrează îndeobşte în umbra altora.Nu există eroare mai mare decât să vrei să cauţi explicaţia unei opere de artă.Îţi place sau nu.Asta e tot.Pictura trebuie să trăiască prin ea însăşi.Literatura,muzica şi celelalte forme de expresie
artistică nu te pot ajuta să o iubeşti.Subiectul nu are nici o importanţă în realizarea operei de artă,este doar o veche deprindere.(..)Brâncuşi era un falnic înţelept,cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici,scânteietori, de un albastru intens.Avea un fel de a vorbi pitoresc,plin de culoare şi o prezenţă aparte,de ager şi hâtru ţăran român,era un om dintr-o bucată şi totuşi deseori nu puteai întreţine cu el un dialog firesc şi paşnic.Avea un ton sarcastic şi, orice i-ai fi spus,ochii lui rămâneau ironici şi neîncrezători.Truditor înnăscut,îi plăcea să facă totul cu mâna lui.Brâncuşi a atins divinul cu fiecare din creaţiile lui.Când mă gândesc la el,îmi apare întotdeauna dinaintea ochilor cu pălăriuţa lui albă caraghioasă,schiţând câţiva paşi de horă românească şi spunându-mi,cu privirea luminată de o tainică bucurie:Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”*,Jean Negulescu "Drum printre stele,Amintiri",publicata la Editura Meridiane in anul 1989.


https://adevarul.ro/locale/calarasi/...80b/index.html


https://www.youtube.com/watch?v=02QX...C31I-cid4AtgMo

Născut la 4 octombrie 1934,Bucureşti,despre harul profesiunii**Teatrul este o minune vie pentru că,eu pe scenă şi dânşii acolo,ne influenţăm reciproc unul pe celălalt.Atunci,într-o seară fac o pauză mai lungă fiindcă simt că se poate,altădată mai scurtă fiindca simt că nu se poate.Asta e o chestie pe care o spun mereu.Cea mai scumpă relaţie peste scenă este tăcerea,atunci când şi el,şi eu,şi dansii,şi noi ne ţinem pentru o clipă respiraţia.Ce va să vină?În teatru există acest lucru primar.Construiesc un moment momind atenţia,sensibilitatea receptorului,spectator cum îi spunem noi.Dar nu e bine spus,fiindcă el nu e spectator.Trebuie să fie cu mine împreună,căci,dacă nu e, dacă vorbele mele,situaţia mea,dorinţa mea de a fi..uite asta e scena,asta e rampa,vreau să vină peste voi,să vă fac să fac să înţelegeţi,să vă întristaţi,să plângeţi,să râdeţi şi să întoarceţi către mine trăirile**,Mircea Albulescu,actor,scriitor și profesor universitar,a jucat în sute de piese de teatru şi zeci de filme,a scris proză şi versuri si a publicat șapte cărți,**Desigur,totul este o trecere,dar poate că teatrul,între celelalte surate ale sale într-ale artei,este cel mai aproape de om în truda sa de a converti faptul de viaţă de la trecere la petrecere,gând mult drag lui Constantin Noica.Dar atunci o întrebare vine singură pe buze şi îsi cere dreptul să se rostească în mod neliniştitor pentru conştiinţa estetică a fiecărui truditor într-ale teatrului.Care este esenţa teatrului?**
***
"Pentru mine,un text,fie el oricât de celebru,îsi pierde valoarea în absenţa unui gând cu adevărat creator despre spectacol şi,fireşte,despre rol.Spectacolul de teatru nu trebuie confundat cu textul dramatic.Altminteri-înapoi la lectură,spectatorule! Trăiască viaţa tihnită de cititor! Doar curiosi si generosii se pot metamorfoza în spectatori activi.Restul să rămână...lectori satisfacuti pe deplin de
propria lor viziune,de propria lor interpretare.Ar fi inutil şi chiar imoral să le mai amintesc de arta scenică (după denumirea lui C.Hagemann),de teatrul integral care se impune prin colaborarea tuturor factorilor într-o sinteză excelent orhestrată, permiţând evidenţierea solo-urilor de mare virtuozitate oferind in ultimă instanţă publicului gestul splendid şi superb-risipitor al unei arte atât de complexe cum este o reprezentaţie de teatru.Dar,pentru asta,este imperios necesar ca publicul,cealaltă jumătate care formează împreună cu spectacolul o „Seară de teatru”,să fie la fel de interesat,de inteligent,de talentat.Numai această echivalenţă poate facilita transferul de energie între scenă şi sală,între sală şi scenă.Această traversare a sufletului, peste rampă,în ambele sensuri,conferind serii de teatru,inefabilul care ne face să revenim şi să îndemnăm şi pe alţii să vină la teatru şi să guste din acest elixir minunat şi tămăduitor.**
***
Mircea Albulescu în volumul"Duelul sau Jurnalul actorului care l-a interpretat pe Danton",2011-**Cultiv în arta actoricească pe care o grădinăresc cu o deosebită predilecţie,paradoxul.Cred că paradoxul poate avea,atunci când este manevrat cu inteligenţă şi intuiţie scenică aplicată,poate avea,zic,o funcţie magică în arta actorului.Ori de câte ori mi s-a ivit prilejul,şi mi s-a întâmplat de câteva ori în această jumătate de veac petrecută pe scenă (am început ca ,grădinar amator’’prin ’47),am tentat îngăduinţa Thaliei să-mi ocrotească demersul de a defini stări şi relaţii scenice prin mijloace contrarii accepţiei comune despre chipul lor de a vieţui.Personajele-personalităţi (atenţie,indiferent de întinderea rolului!) sunt nestematele care înnobilează blazonul omului-actor.Semnele de biruinţă.Standardele spirituale ale histrionului.**
(...)
**Aşa cum observa Eugen Lovinescu,teatrul a fost adevărata chemare a lui Camil Petrescu şi tocmai această carieră dramatică i-a fost refuzată în chip dramatic.Cele mai puternice predispoziţii temperamentale păreau anume structurate ca să se exprime în teatru...Numai prin teatru.
Teatrul visat de Don Camilo!
Don Camilo,acum înţeleg,s-a visat Actor!
Dar..Viaţa este întotdeauna mai înţeleaptă decât Ideea şi astfel „moştenim” unul dintre cele mai autentice destine ale unui romancier citadin de talie europeană.Focul nu s-a mai auzit.Cele două siluete înveștmântate în negru-înalt își mai ascund fețele pe după pumnii ținând strâns între degetele înmănușate crosele pistoalelor.
Aerul se parfumează în nuanțe de mov-matinal.
Lumina se întinde leneșă peste crestele cedrilor înlăcrimați.
Brațele dueliștilor coboară prevestind alchimii de taină...
Menite de dirijori osteniți în albe finaluri.
Abia acum li se zăresc chipurile.
Împlinind blestemul...
Stau față în față../(Camil Petrescu versus Camil Petrescu!)**
***
("La mine,în clasă,la Teatru,pe perete este scris acest dicton:„Fii şi nu fă!”.Adică nu te preface,caută să-ţi asumi stările.Dem Rădulescu,Bibanul,spunea:„Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”.E greşit numele „Arta actorului”,dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru.Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie,dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât,trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie.Arta adevărată se întâmplă arar,ţine de talentul de la Dumnezeu.")/-sursa-Simona Chitan,Adecarul.ro.Cultura,8 aprilie 2016 (Interviu realizat in octombrie 2009)


http://stiri.tvr.ro/documentar-se-im...1055.html#view

https://www.youtube.com/watch?v=nxS5...vOlS9xKuVVef3o

Ovidiu Iuliu Moldovan, 1942-2008 - Trecuți 12 ani (**Era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau**) - Decedat, avea ciroză, pe 12 martie 2008,**Ultimul Cioran, ultimul Ovidiu Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn**, - în memoria actorului - scriitorul și prietenul Dorin Tudoran, articolul "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor" (publicat în Formula AS, numărul 812, marți 25 martie 2008) -
***
**L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam, regret si azi, ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. Dar rolul cel mai dificil pe care Ovidiu a fost bucuros sa-l joace (cu adevarat, nu "ca la teatru") a fost cel de a fi al doilea baiat al mamei mele, caci mama l-a tratat intotdeauna ca pe fiul ei. Dupa plecarea mea din tara, rolul cu pricina a devenit foarte complex pentru Ovidiu. Mama ii spunea cu cine ar trebui sa se casatoreasca. Evident, si cu cine nu ar trebui sa se casatoreasca. Ce sa manance, ce sa nu manance. Ce si cat sa bea. Ce sa nu bea. Se duceau impreuna la casa mamei de la Stefanesti. Alteori, Ovidiu pleca singur sau cu cativa din prietenii sai. Deseori, se trezea sunat de mama, care il intreba: "Ovidiu, tu ai ce manca diseara, cand pleci de la teatru? Daca nu, vino la mine. Am facut fasole cu carnati. A venit Costel de la Pucioasa si mi-a adus costita si carnati afumati". "Poso, da' tuica ai?", intreba Ovidiu. Mama o lua drept un atac la persoana si raspundea intepata: "Da' cand n-am avut eu tuica, vin si bezele (prajiturile ce-i placeau atat de mult lui Ovidiu!)?" "Pot sa-l aduc si pe Ion?". "Pai, cu Ion am si vorbit", raspundea mama. Evident, Ovidiu stia, dar voia sa joace scena pana la capat, spre a-i face placere mamei.**
***
**Fiica mea, Alexandra, alintata si cu numele de Dudu, avea numai cinci ani, cand stia deja foarte bine ce-si doreste. Intrebata: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", raspundea fara sa clipeasca: "Ma marit cu Ovidiu". De fiecare data cand o tinea pe genunchi, Ovidiu o intreba si el: "Dudu, ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Raspunsul venea invariabil si fara sovaiala: "Ma marit cu tine". In fata unei asemenea sigurante absolute, pe care nu ti-o poate da decat inocenta, nimeni din noi nu avea curajul sa o contrazica. A facut-o viata. Si, iata, acum - moartea. Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui ianuarie 1990, Ovidiu mi-a dat cateva cadouri pentru Alexandra. Unul din ele - Ruy Blas, inregistrare Electrecord, in regia lui Cristian Munteanu. A trecut o noapte de cand a disparut Ovidiu si-i ascult vocea, interpretandu-l pe Don Cezar de Bazan. Uneori, parca vine de departe, de foarte departe. Alteori - de-aproape, de foarte aproape. Nu-mi pot deslipi ochii de pe coperta albumului: "Lui Dudu, de la Ovidiu, cu dragoste si nostalgica iubire, impartasita inca de la nastere. 1990, Bucuresti". Imi va trebui inca o zi spre a-i spune Alexandrei ca Ovidiu nu mai este.**
***
**Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"(..)**Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise.**
***
**Nici el (Ovidiu) nu sta prea bine cu sanatatea. Stiam. In urma cu cativa ani, ma sunase intr-o noapte si ma rugase sa-l sun inapoi. Omul de o extrema discretie in legatura cu viata sa personala (si a altora!) m-a intrebat: "Batranele, cand vii la Bucuresti? Grabeste-te.". Crezand ca era vorba de mama, l-am intrebat: "Poso?" "Nu, batrane. Eu." "Cum adica, tu?". "Era sa dau coltul." "Termina cu tampeniile, Ovidiu. Cum adica, era sa dai coltul?" "Batrane, am ciroză.".
- Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana. Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios"**
Dorin Tudoran, 15 martie, 2008 "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor"


https://www.youtube.com/watch?v=rp5K...64CCFd7dT4cO-k

Astăzi, mai 1/2020, împliniţi 58 de ani,**Pot să spun că am existat întodeauna în Teatru Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii și sufletul aici. Am învățat meșteșug în Teatrul Evreiesc**, s-a născut la București, la 1 mai 1962, Maia Morgenstern**Există o poezie a mişcării, o magie a cuvântului, un zbor al sufletului deasupra scenei. Cei care reuşesc se numesc, pe bună dreptate, artişti. Ambiția, și felul în care dorești să te adresezi sufletului, minților, conștiinței, spectatorilor este motorul care te pune în mișcare. În felul ăsta încercăm să ne conducem teatrul, destinul, demersul artistic. Fără public n-am niciun rost. Nu exist. Se cuvine să le oferim spectatorilor care ne redescoperă lucruri frumoase, importante, de suflet, se cuvine să nu ne închidem într-un fals turn de fildeş, să nu facem un soi de pact cu nimicul şi cu derizoriu.**(.)- **început cu Puck din"Visul unei nopţi de vară" (susținut în idis ), acum 35 de ani, jalonat de repetate întalniri cu eroinele cehoviene, din "Livada de vişini", "Pescăruşul", "Trei surori", parcursul artistic al Maiei Morgenstern ar putea, cred, include şi un Ivanov cehovian, dacă n-ar incomoda că acesta este totuşi un rol masculin. Personajele cehoviene, eroinele nu fac excepţie, sunt mai degrabă pasive, monocorde, agăţate fie de un trecu tireversibil, fie de un viitor ceţos, dacă nu de-a dreptul improbabil. Forţa unei teribile deliberări interioare, a asumării unei decizii capitale, caracterizează, aş spune, o categorie de roluri care îi vin mănuşă Maiei Morgenstern, fără a-i epuiza, nicidecum, posibilităţile de expresie scenică. Nota gravă nu-i decat una dintr-un registru expresiv mult mai bogat, pe care Maia Morgenstern îl stăpaneşte cu virtuozitate. Maia a interpretat un întreg popor de personaje, îndeajuns să repopuleze "Republica mondială a literelor", dacă aceasta s-ar afla cumva în pericol. Am numărat peste 140 de roluri în teatru şi film, multe împrumutate din piese de Euripide, Aristofan, Shakespeare, Moliere, Carlo Gozzi, Goldoni, Gogol, Cehov, Strindberg, Pirandello, Albee, Georg Kreisler, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Matei Vişniec../- Conf. univ. dr. Nicoleta Popa Blanariu, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri”
***
2004 - Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Londra, pentru rolul Maria - **Rolul Mariei din "Patimile lui Hristos" în regia lui Mel Gibson, rolul acesta este o tulburătoare pagină de poezie a tăcerii, care iese direct din vocaţia de tragediană a Maiei Morgenstern. Actriţa transformă absenţa Mariei din scenele neotestamentare care au inspirat filmul, într-o copleşitoare prezenţă tăcută. Din muţenia ei, Maria îşi iese numai pentru cateva replici în aramaică, puţine, dar esenţiale, în rest, cuvintele sunt suspendate, pentru că ele n-ar face decat să zgarie inutil la suprafaţa lucrurilor, incapabile să prindă laolaltă atata miracol şi atata grozăvie cată trăieşte Maria, în tăcerea Mariei e o durere pe care cuvintele n-o pot drena. Este suferinţa de pretutindeni şi dintotdeauna a unei mame care-şi pierde copilul. Este, mai mult încă, un cutremurător sentiment al fatalităţii, o presimţire a zădărniciei oricărei împotriviri, este drama unei mame care intuieşte destinul teribil al copilului ei şi care găseşte sfaşietoarea înţelepciune de a aştepta ca el să se împlinească pas cu pas, caznă cu caznă, o încercare după alta. Pentru că aşa a fost scris.În felul în care construieşte artistic acest rol, Maia Morgenstern împleteşte, cu un instinct expresiv admirabil, trei filoane stilistice - ceva din vechea tragedie elină, povestea neotestamentară şi nişte reminiscenţe-bine topite în tabloul de ansamblu-de coregrafie expresionistă a la Mary Wigman, coregrafa şi dansatoarea germană, cu fluturarea cernită, îndoliată a ţinutelor ei şi cu dansurile impregnate de atmosfera sumbră a celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, în rolul Mariei, aşa cum îl construieşte Maia Morgenstern, se întrevede ceva din coregrafia Casandrei, amuţită şi ea, dintr-o pagină faimoasă a Orestiei lui Eschil - în faţa palatului din Argos, Casandra îşi presimte sfarşitul. Cuvintele au tăcut, toată fiinţa ei nu-i decat un du-te-vino pe muţeşte, apropiere şi îndepărtare înfricoşată de poarta fatidică, dincolo de care o aşteaptă implacabilul.*(.)*Tăcerile din care este făcut rolul Mariei sunt întrerupte totuşi de cateva rare replici - una dintre ele este inspirată de o formulă din ritualul pascal evreiesc şi a fost introdusă în film, chiar la propunerea Maiei Morgenstern. Este un schimb de replici pe care Maria şi Maria Magdalena-Maia Morgenstern şi Monica Bellucci - îl au premonitoriu, chiar la începutul filmului : "Prin ce anume noaptea aceasta este alt,el decât celelalte ", întreabă una. "Prin aceea că până acum am fost în robie dar în scurtă vreme nu vom mai fi", răspunde cealaltă.**/-articol scris de Nicoleta Popa Blanariu, Revista "Ateneu", nr.589,septembrie 2018" Laudatio la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Doamnei Maia Morgenstern "
***
Scrisoare, Maia Morgenstern :"Sunt actriță. De patruzeci de ani. Aproape. Sunt mamă. De patruzeci de ani. Aproape. Am spus povești, am jucat. Povești frumoase...vesele sau triste. Am jucat în spectacole...mai bune sau mai triste. Am jucat mai bine sau mai... în fine. Un lucru sigur am facut: am adunat oamenii în jurul meu. I-am chemat, invitat, învățat să vină la spectacole, la teatru. Să râdă, să plângă, să judece, să critice, să iubească, să refuze, să ierte, să afle, să se emoționeze. Uneori cu săli pline, alteori în fața câtorva oameni...în mari centre culturale sau în orășele ignorate chiar și de micile evenimente de cultură. Am spus povești. Așa cum m-am priceput. Cât m-am priceput. Uneori am avut succes, alteori... am plâns eu (de jale și neputința, artistă, ce sa faci). Păi asta o să fac și în continuare."
PS: Spune Shakespeare într-un sonet cam așa: „Nu vreau să laud ce nu am de gând să vând” Atât.”/- 2018, sursa HotNews.ro
***
Alături, un foarte bun interviu cu Maia Morgenstern, 2017 noiembrie 16 - sub semnatura Melaniei Cincea

https://putereaacincea.ro/maia-morge...hmbtvaFC-ttlGk

https://www.youtube.com/watch?v=MuJp...CzBjz1-fgjYdqM

161 de ani de la naştere Constantin I. Nottara, 5 iunie 1859 - 16 octombrie 1935, 76 de ani de viață, actor (a interpretat aproximativ 700 de roluri, a făcut parte în distribuția primului film românesc „Independența României” - 1912).), regizor, profesor la Conservatorul dramatic din București ai celor mai importanţi actori de la începutul secolului XX, unul dintre acestia Ion Manolescu, avea a scrie**Ne-a fost tuturor un mare, inegalabil precursor; mi-a fost şi mie, ca multora de altfel, profesor, îndrumător în tainele profesiunii actoriceşti, şi, cunoscandu-l mai de aproape, nu numai din covarşitoarele sale creaţii pe scenă, este firesc ca admiraţia pentru actor să se îmbine strâns cu stima şi dragostea pentru om, cu recunoştinţa pe care noi, foştii săi elevi, mai bătrîni sau mai tineri, i-o păstrăm şi i-o vom păstra până la sfîrşitu! zilelor noastre. Un cuvant bun şi prietenos al său, unui singur, pretuia pentru noi, începătorii, mai mult decît cele mai elogioase cronici teatrale ; o strîngere de mînă a maestruluii era încurajare şi imbold pentru muncă tot mai stăruitoare. Vrăjmas neîoduplecat al lipsei de cultură, al lipsei de punctualitate şi al abaterii de la disciplină, atat ca profesor cît şi ca actor, în cei trei ani de curs la Conservatar nu l-am pomenit niciodată să întîrzie peste ora 8 dimineaţa, chiar atunci cînd seara, jucase vreunul din rolurile cele mai grele. De asemenea la repetiţii era printre cei dintîi. La spectacol, credinciosul cabiner Niţă îi pregătea totul din vreme ; ştia că maestrul, orice s-ar fi întîmplat, era cu cel puţin o oră, o oră şi jumătate înainte în cabină, unde, înainte de spectacol, nu-i plăcea să-l tulbure nimeni. Depănind firul trecutului, vorbeam cu un coleg mai zilele trecute despre maestrul Nottara. Ne aminteam cu cîtă distincţie ştia să-şi impună autoritatea prin purtarea sa corectă, atît la teatru, cît şi în lume. În cei trei ani de frecventare a cursului său, nu l-am auzit niciodată rostind un cuvînt vulgar sau aruncând o ofensă vreunuia din elevii săi. Academic prin tot felul său de a vorbi şi de a se purta, a ştiut să vieţuiască demn, chiar dacă deseori îl năpădeau grijile materiale sau necazuri de altă natură. De aceea era respectat de toţi. Decanul teatrului romănesc ştia să fie şi a rămas mereu exemplu de demnitate faţă de sine şi fată de toţi cei din jurul său. Tocmai de aceea cred că actorii, chiar cei mai de frunte ai timpului, îi spuneau maestre. A fost în adevăr singurul maestru al vremii sale, de la care au avut foarte mult şi foarte multe de învătat, chiar aceia care nu-i fuseseră elevi.**(lon Manolescu - „Amintiri")
***
Constantin I. Nottara,- București, 1 Maiu 1931, Nottara ,"Ultimele mele Dorințe" :
**Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca dupe ce voi muri, să nu mă îngroape cu parade, să nu-mi aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sunt posesorul multor decorații să nu se exibeze pe perne cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori (flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc neapărătă această ultimă cinstire), să nu se ție nici un discurs, să nu mă ducă cu dric ci să mă ia cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depuie la capela Cimitirului Sfânta Vineri unde să fiu îngropat într-o boltă zidită alături de draga mea soție Eleonora. Doresc să nu se puie doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi, vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu. Vreau ca slujba prohodului să se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost. Să nu mă îmbrace în frac, ci am într-un colț al garderobului niște haine negre înfășurate într-o cămașă țărănească, cu acelea să mă îmbrace. Căt am trăit m-am bucurat de toate onorurile din partea publicului românesc, a Direcției Teatrului și a Colegilor mei, precum și a Criticilor de Teatru, pe toți îi rog să
primească recunoștința mea și ultimul salut.**
***
C.I.Nottara : "Testamentul meu", 17 iulie 1934 :
**Dupe moartea mea las fiului meu Constantin C. Nottara, Profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, suma de lei 260.000 (adică lei două sute șease zeci mii), ce sunt depuși de mine spre fructificare, cu libretul Nr. 6590, la Banca Românească cu dobânda de 6% pe an. Apoi mai las fiului meu și suma de lei 120.000 depuși la Banca Marmorosch Blank&Comp. și care se găsește azi în stare de Concordat Preventiv și cu care la 2 August am făcut următoarea tranzacție. Pe baza libretului din anul 1925, pe care l-am predat susnumitei Bănci, mi se va restitui în termen de 10 ani cu începere din 5 August 1933, în rate semestriale câte 10.016 lei plătibili la București la sediul Băncii până la completarea sumei de 200.334 lei. Rog pe fiul meu, să mă îngroape alături de draga mea soție Eleonora la Cimitirul Sfânta Vineri, unde am un loc de veci. Îl mai rog să aibă grijă să avem mereu o candelă aprinsă la capul nostru. Îi sărut cu drag și din tot sufletul pe fiul meu Constantin și pe soția sa Anicuța și le urez fericire multă, izbandă, în toate și sănătate deplină** - "Nottara, București, 17 iulie 1934”
***
- volumul de Însemnări : C. I. Nottara - "Amintiri", Editura Adevărul S.A., București., ediţie îngrijită de Tatiana Nottara şi Ioan Massoff, Bucureşti, 1936;

https://www.youtube.com/watch?v=KMD4...psRJsr6ga7kh08

=69 de ani de viață, astăzi 2 august 2020 împliniți** - Ce vă face fericit? :
- ** Ce mă face fericit **, "actorul Marcel Iureş se dedică jocului cu fervoarea celui dispus să vadă în podiumul scenei şi în aria lui de semnificaţii, nu copia, nu reproducerea sau oglinda unui fragment al lumii şi al societăţii, ci unul din centrele lor autonome, generatoare de sens şi energie.”, scrie regizorul Mihai Măniuţiu; alături un amplu interviu publicat cu actorul shakespearian, interpretul lui “Richard III”, ”Hamlet” sau "Prospero", cofondator al primului teatru independent - RO,Teatrul ACT, articol datat 2017 septembrie 8, sub semnătura Melania Cincea

https://putereaacincea.ro/marcel-iur...8cFuDiAiGKZmUI


https://www.youtube.com/watch?v=uHNj...G-ZY08OYg1b984

**Al vostru pentru totdeauna**, Vladimir Găitan (Duțu), născut în ziua a doua, februarie 1947**Am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în anii grei măsura talentului, nu avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de înger, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali!** - decedat, către seară, marţi, 2020, la vârsta de 73 de ani, noiembrie 10, actorul Teatrului de Comedie din București - în cartea* Zig-Zag prin alfabetul vietii*, Ed.ALL,2014 :**Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Dar cărui copil nu-i plac? Care copil nu se identifică cu personajele poveștilor copilăriei sale? Sigur, în vremea copilăriei mele, și când spun asta mă refer la prima parte a ei, la etapa de dinainte de a merge la școală, băieții visau să fie Făt-Frumos și să taie capetele balaurului pentru a o salva pe Ileana Cosânzeana, iar fetele, firesc, îl visau pe Făt-Frumos călare pe un cal alb, salvându-le din ghearele balaurului, luându-le de soție și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Vremurile s-au schimbat, cum e și normal, poezia s-a dus, băieții se visează Batman, Spiderman, Dexter, iar fetele, cu o păpușă Barbie costumată după ultima modă, visează să devină fotomodele. În jurul acestor personaje copilul creează o lume a lui, în care fabulația, apanajul copilăriei prin excelență, depășește cu mult ceea ce imaginația unui adult ar putea închipui. În căutarea identității noastre de mic om mare, fascinați de ceea ce lumea din jurul nostru ne oferă zi de zi ca pe o descoperire uluitoare, brodând propriile povești în care noi devenim personaje, ne petrecem primii ani de viață. Avem nevoie de eroi, așa cum avem nevoie de hrană și de iubire. Poveștile copilăriei mele însă nu au fost populate de balauri și zâne, ci de personaje reale, nimeni altele decât strămoșii mei care îmi înflăcărau imaginația seară de seară înainte ca somnul să mă conducă pe tărâmul viselor, acolo unde ei continuau să trăiască și să capete chiar noi dimensiuni uneori. M-am dentificat rând pe rând cu fiecare dintre strămoșii mei, bărbați puternici, pitorești, cavaleri și romantici, fiecare contribuind cu ceva la ADN-ul celui care sunt acum, punând fiecare o piatră la această construcție ce se numește azi Vladimir Găitan. Un Vladimir Găitan căruia toată viața i-au plăcut poveștile cu oameni adevărați și care, sper din suflet, a devenit la rândul lui un povestitor ce încearcă să ducă mai departe unele dintre istoriile celor cu care s-a intersectat de-a lungul vieții.**
***
("Avem de-a face cu biografia unui mare actor, care, spre deosebire de alţii, are trează şi obiectivă conştiinţa propriei existenţe. Un destin comun unei generaţii. Ce ne separă pe semenii de generaţie este doar o meserie minunată. Aceea de actor. Adică una aflată printre slăbiciunile omeneşti ale Proniei Divine."/- G Stanca)
***
**Zambesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleasi emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunța intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi in ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu imi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al carei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă... O fetiță care va fi cetățean englez, din tata român, fiul meu, și mama jumătate chinezoaică, jumatate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecarui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldură și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, dupa fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun.**
***
Colegul, actorul George Mihăiță, joi, 7 mai 2015, la Iași **Poate că unii dintre voi ați citit acea carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie, căruia i-am înapoiat-o cu iubire. E pentru prima dată când declar public că îl consider pe Vladimir, fratele meu. Consider că, “Reconstituirea” ne-a legat pe viață, prin ceea ce a devenit ea, noi, pentru cinematografia română, dar mai ales că am împărțit mai mereu cabina la teatru la comedie. El este el. Își cunoaște valoarea. Este pariul său cu el și cu noi. E mereu așa. E cuceritor. Tot ceea ce spune are haz,uneori mă mir cum de nu am eu hazul pe care îl deține el. Această carte e ca și cum cunoașteți pe cineva, pe care credeți că îl cunoașteți, de foarte mult timp.**
***
**Bunicul din partea tatălui a fost un bărbat senzațional, și o spun cu îndrituită mândrie. Din păcate, a murit destul de tânăr, la șaizeci și doi de ani. A fost inginer de drumuri și poduri, roșcat la fel ca mine, de fapt, eu roșcat ca el, iar bunica Rozalia considera că îi semăn întru totul. Sunt convins că pentru ea el trăia prin mine, că privindu-mă îl vedea pe el. Am fost nepotul ei preferat, iubirea ei, văzând în mine replica perfectă a soțului dispărut, cu care trăise o frumoasă poveste de dragoste și de viață. Da, se pare că îl moștenesc nu numai ca structură fizică, dar am și multe dintre apucăturile lui, inclusiv plăcerea de a savura un pahar de vin bun în compania prietenilor. Bunicul, băiat de preot, provenea dintr-o familie cu unsprezece copii. Preotul, foarte iubit în Udești, avea 1,95 metri, iar soția lui, coana preoteasa, avea 2,05 metri. Cred că nu întâmplător eu am un băiat de 2,05 metri și o fată de 1,86! Codul genetic se pare că și-a spus cuvântul. Bunicul a murit în 1949. Bunica nu mi-a povestit niciodată de suferința lui, se pare că a făcut un cancer stomacal. În suferința lui, singurul pe care-l dorea lângă el eram eu, un copil de doi ani. Mă lua în brațe și mă ținea lângă el în pat – deja nu se mai ridica din pat –, iar eu mă jucam fericit. Prezența mea acolo se pare că îi făcea bine. Mult mai târziu, după ce am picat la Facultatea de Geologie, m-am angajat la Serviciul de drumuri și poduri ca simplu picher, treaba mea fiind să semnalez starea drumurilor care legau Suceava de satele din jurul ei. Inginerul șef, care era prieten cu tata, mi-a arătat la un moment dat niște planuri de drumuri și poduri semnate toate de Nicolae Găitan, Moș Nicolae, cum îi spunea bunica, și am avut un sentiment de mândrie pe care mi-l amintesc și acum foarte bine. Nu era zi și seară în care bunica să nu vorbească despre acest om care a creat tot timpul vâlvă în jurul lui și pe care mi l-am imaginat deseori făcând subiectul unui film în regia lui Dan Pița sau Mircea Veroiu. Defect profesional, veți zice, și ați avea dreptate. Impregnat de poveștile bunicii în copilărie, apoi de multele scenarii pe care le-am citit și al căror protagonist am și fost ulterior, văd totul filmic. Întotdeauna povestirile se terminau cu bunica plângând și cu mine adormind auzind=o, ca prin vis, strigându=mă, încet, de câteva ori: "Duțule!", să vadă dacă am adormit, terminând cu " Noapte bună, puiule!". Erau rasfaturile noastre..**
***
Vladimir Găitan (Nu vreau să fiu doar un „prototip”) în revista Cinema nr. 3, martie 1979**M-am întrebat deseori de ce peste 90% din colegii mei, în răspunsurile lor la clasica intrebare: — Ce preferaţi, teatrul sau filmul? spun: — Teatrul. Sigur că explicaţia principală consta în continuitatea încărcăturii dramatice, în gradaţia firească pe care numai un spectacol de teatru ţi-o poate oferi. Îindrăznesc însa să găsesc încă un motiv pe care eu, perso?*nal, îl simt şi îl trăiesc: varietatea mare a personajelor din dramaturgia contempo?*rană şi universală, profunzimea şi diversi?*tatea caracterelor fac din rolul întâlnit în teatru cea mai spectaculoasă întrecere cu tine însuţi, pentru a te contopi cu rolul.Din nefericire, scenariile noastre, în ma?*rea lor majoritate, păcătuiesc prin falsitatea caracterelor, a dialogurilor, care sună ne?*firesc, a idealizării personajelor principate.Mi-am dorit mult personaje cu caractere complexe, cu furii şi cu blândeţi, cu linişti adânci şi răbufniri violente. Teatrul mi le-a oferit şi mi le oferă în continuare. În film, în afară de câteva întâlniri fericite, aştept încă acest personaj pe care noi, actorii, ni-I dorim viu, cu o scriitură a replicii firească, cu tăceri care să exprime mai mult decât dialogul înghesuit în grabă, în spaţiu mic, fără timp de încărcare.
Schematismul personajelor întâlnite de mine, asemănarea lor şi uneori chiar a si?*tuaţiilor au făcut din personajele întruchi?*pate de mine «băiatul bun». Or nu ăsta este idealul meu. Eu cred şi simt că pot mai mult. Am mun?*cit de multe ori la dialogurile încredinţate spre filmare, am operat modificări, cu sau fără asentimentul scenaristului, cu dorinţa de a face mai credibil, mai firesc, dialogul acelor personaje. Este munca actorului cu regizorul, în dorinţa lor sinceră de a face cât mai viabilă scena şi scenariul respectiv. Sigur că pot fi întrebat, de ce accept aceste personaje, care au început să se asemene între ele. Explicaţii sunt multe, dar cea mai importantă este dorinţa de a munci, de a filma. Filmul este ca un meci greu, în care, dacă intri fără antrenament clachezi repede. Ideal ar fi ca fiecare scenarist în parte să-şi aibă dialoghistul său, adică să se reinventeze o meserie, care există şi pe care majoritatea cinematografiilor o ţin la mare preţ.
Să încerce să-şi diversifice personajele, să nu mai vedem acelaşi director adjunct, acelaşi inginer repartizat în producţie bun şi fără defecte, aceleaşi poveşti de dragoste condiţionale, aceleaşi conflicte minore. Dacă măcar aceste deziderate vor fi îndeplinite, cred în saltul calitativ al filmului românesc.**

https://www.youtube.com/watch?v=4gQS...k-zQOOBSeubiGU

Matéi Visniec : 65 de ani**Caragiale e de vină**; Împliniți astăzi, ianuarie 2021 vineri 29: "Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru" = ** Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea ireparabilului. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an monta un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea Bună seara, copii! şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi un spectacol s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru spectacolul viu : tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi actorii erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat rolul respectiv "Lumea satului", aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii 60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de agricultura socialistă, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi. Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic ratate. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Caragiale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită momentelor şi schiţelor sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective. Secretul său de fabricaţie literară m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau o foarte mare economie de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de momente şi schiţe. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.**Despre tandrețe. Teatru vag, Matei Vişniec, Ed. Humanitas 2019.