The Turin Horse
 

A Torinói ló (The Turin Horse) [2011] - Béla Tarr

Inainte de lansare Béla Tarr a spus despre TH ca va fi ultimul lui film. Si asta pentru ca nu vrea sa ajunga sa se repete. Si pe cat de mult imi doresc sa mai vad filme noi de el pe atat de sincer trebuie sa fiu cu mine insumi incat sa deschid ochii si sa observ obiectiv ca intr-adevar in TH se repeta destul de mult. Nu raportat la opus-urile lui anterioare (nu i-am vazut decat un singur alt film, capodopera Werckmeister Harmonies) ci chiar in interiorul lui TH. Se pleaca de la o premisa foarte promitatoare http://www.cinemagia.ro/forum/showpo...&postcount=948 Ce urmeaza acestui prolog insa e un veritabil tur de forta pentru rabdarea unui spectator, oricat de experimentat. Regizorul pare ca incearca sa traseze un cerc narativo-vizual, care e intr-adevar captivant ca studiu antropologic dar asta pana in momentul cand cercul ajunge iar in punctul de unde a plecat si apoi o ia de la capat, pe aceeasi traiectorie. Asta e momentul cand e clar ca vorbim de repetitie. Parea ca filmul se indreapta spre un fir epic rezumabil intr-un rand, de genul "Baga calu, scoate calu". OK, ideea era ca trebuia sa fie oglindita rutina din vietile personajelor dar vine un moment cand privitorul capata o senzatie de vertij, cantitatea de happening pe unitatea de timp inmultita cu vuietul neincetat al vantului si muzica obsedanta a lui Mihály Vig (fusese genial in WH, aici e doar chinuitor) iti blocheaza caile de implicare emotionala, ametindu-te. Daca insa supravietuiesti acestui asalt (vorba eroului prologului cu "ce nu ma ucide ...") vei observa ca acel cerc narativ e de fapt o spirala care se tot strange, tensionand lent dar sigur filmul. Fie ca e vorba de schimbari de perspectiva ale camerei, fie ca intervin mici evenimente cu potential de firestarter, incet incet punctele incep sa se uneasca, puzzle-ul incepe sa arate o imagine si Nietzsche, calul, tatal, fiica, tu, eu aparem in aceeasi poza socanta si alb-negru. Un film care iti lasa limba muta de o durere stinsa ca o cenusa si fripta de un gust ancestral si vital de cartofi fierti in coaja.

9 / 10 (foarte bun)

Filmul mi s-a părut destul de interesant, imaginile sumbre asociate cu muzica aia au creat o atmosferă în care mi-a plăcut să stau. Era apăsătoare, foarte tristă, chiar și frustrantă, dar parcă aveam o plăcere de a fi în sală acolo. Mă gândeam că și la bunicii mei tot cam așa era iarna dacă era viscol. N-aveau vecini pe o rază de vreun kilometru și doar mai ieșeau din când în când să hrănească animalele.

Sunt de acord și că s-a cam repetat, dar nu mi s-a părut că se tensionează filmul. Sigur calul nu mai mănâncă și ei trebuie să mănânce cartofii cruzi, dar asta e fix pix, acțiunea din film e demnă de maxim 2 minute. Dar pe de altă parte la 3 ore sau cât a fost găsești și fără să vrei schimbări, chiar dacă nu sunt. Totul e repetitiv, parcă nu mai e nimic de spus și și-a dat și Tarr seama de asta, spunând mai puțin pe zi ce trece până n-a mai avut nimic nou de spus.

M-am și distrat puțin la film. Nu știu dacă s-a vrut a fi comic sau nu, dar tipul ăla care vine și ține prelegeri filozofice, spunând ceva în genul că nu există Dumnezeu și alte chestii care nu le mai rețin mi-a provocat exact acea reacție ca personajului principal masculin. În lumea aia unde se hrăneau cu cartofi nici ăia nu foarte fierți vine unu și discută despre teme filozofice... Ce reacție mai bună decât: Du-te mă că vorbești prostii...

A mai fost o secvență cu tipa citind bâlbâit din biblie, dar atunci a dispărut subtitrarea de pe ecran. Sincer nu cred că era foarte interesant, dar cum era printre puținele dăți când chiar se vorbea nu pot să nu mă gândesc că era important.

Una peste alta senzația din timpul filmului e ceva unic, nu prea am mai văzut așa ceva, dar e puțin dezamăgitor pentru că eu chiar credeam că o să văd ceva legat de orașul Torino și Nietzsche, dar pe acel plan, dacă ai citit descrierea ai văzut cam tot ce se pomenește de Torino ori Nietzsche.
Și eu îi dau foarte bun, dar nu e chiar obligatoriu de văzut.

Nu citea din biblie. Dar din moment ce a disparut subtitrarea ...
Si a propos de repetitie si fina tensiune prin care este eludata: am mai observat ca sunetul are un rol foarte important in filmele lui Tarr. Daca in TH muzica m-a dezamagit, sunetul a fost revelator, e accentuat si amplificat cum n-am vazut la multi autori, rezonand perfect cu imaginea ca microscop. De la lemnele trosnind, icnetele batranului luptandu-se cu cartoful fierbinte, vocea acestuia cand injura, chiotele tiganilor, soaptele fetei silabisind, totul pe fondul imuabil al vantului care nu mai tace ... si pana la pocnetul sec, ca de sabie al muscaturii finale in cartoful crud, peste care se asterne imensa tacere ...

La dimensiune seamăna cu biblia. Și nu prea văd de ce ar avea alte cărți prin casă. Mai mult căutând pe net am văzut că și altora li s-a părut că citea din biblie

Legat de sunet, sigur că e foarte important, poate la fel de important ca imaginile în filmul ăsta și chiar cred că exprimă ceva, dar de aici până la a compara o mușcătură de cartof cu o sabie e cale lungă pentru mine.

Asta mi-a adus aminte de o glumă, când cineva a prezentat o hârtie albă și a spus că aia e artă. Vorba lui orice poate însemna orice în artă. Așa și aici ne sunt prezentate foarte puține date și de acolo imaginația noastră poate să se gândească la aproape orice legat de film.

Inseamna ca si altora le-a disparut subtitrarea sau n-ar sti sa faca diferenta intre o biblie si oricare alta carte voluminoasa sau care suna religios nici daca le-ar cadea in cap.

Ma bucur mult ca nu ai resimtit la fel "sabia". Ar fi insemnat ca mi s-au ingrosat simturile si simtirea. Cat despre foaia alba (si faptul ca sunt destui care nu s-au prins ca tre sa intoarca binoclul cu lentilele mici spre ochi sau sa-i scoata capacele) ma abtin, pentru ca imi aduce aminte de foarte multe bancuri. Cu Bula.

Disparut subtitrarea... Ha te ember, nem beszelnek magyarul?:-O Ha melyik orszagban el, bazmeg?X(

De ce tu vorbit urat la noi, Windom bacsi ? :))

The Turin Horse --Bela Tarr 10/10

O existenta pe care nici cariile, nici calul, nici apa si nici focul nu o mai suporta. Personajele au o rutina zilnica in care o inertie interioara este singurul motor de continuare a vietii. Nu exista nici un scop care sa depaseasca aceasta rutina prin care isi asigura un minim de mancare (2 cartofi fierti in fiecare zi), de caldura, de somn, de curatenie etc. Pe sanatosul principiu: I can’t go on; I will go on. In film Dumnezeu chiar este mort.

Pentru mine, o persoana dependenta de culori, a fost neasteptat sa vad ca tonurile de alb- gri –negru pot fi atat de expresive ca in filmul asta. Iar muzica lui Mihaly Vig are pe suflet acelasi efect pe care il are pe timpan zgariatul unei table cu unghiile sau cu creta.

Mi-a placut si unghiul din care sunt filmate scenele, iar inceputul bate La Gran Carrera pentru ca Tarr s-a chinuit sa filmeze, nu e animatie. Desi pentru unii ar putea fi destul de greu de suportat activitatile repetitive ale celor doua personaje, totusi camera le exploateaza interesant; de exemplu, mancatul celor doi cartofi este filmat din perspectiva fiecaruia in 2 zile diferite iar modul propriu-zis in care ei mananca se adauga la caracterizari (prima scena in care haleste Ohlsdorfer e preferata mea –cred ca la noapte o sa ma trezesc de vreo cateva ori ca o s-o visez), iar in ziua cand a venit vecinul in timpul mesei si cei doi se uita fix in camera (adica la spectator) mi-a cam sarit inima din piept ca ma si vedeam implicata in existenta lor de cosmar...

Daca v-au impresionat mancatorii de cartofi de la Van Gogh, Joseph Israels sau Millet cu existenta lor apasatoare, sumbra, fara speranta, care nu iti permite sa treci dincolo de asigurarea nevoilor fizice minime, trebuie sa vedeti filmul asta pentru ca e mult mai ingrozitor decat toate aceste tablouri la un loc.

Nu am vazut filmul si nu stiu cand si daca am sa o fac. Dar cum topicul cu dedicatii literare e inchis (8-|) pun aici fragmentele din Insuportabila Usuratate a Fiintei, pot fi privite ca un apendice la introducerea filmului:

“Descartes a mers si mai departe: el a facut din om “domnul si stapinul naturii". Exista, fara doar si poate o logica profunda in faptul ca tocmai el a negat ca animalele ar avea si ele un suflet. Omul e domnul si stapinul, in timp ce animalul, afirma Descartes, nu-i decit un automat, o ,,masina animata". Daca animalul geme, nu inseamna ca se plinge, geamatul lui e scirtiitul unui mecanism care functioneaza defectuos.Cind roata unei carute incepe sa scirtiie, asta nu insearnna ci respectiva caruta e bolnava, ci doar atit, ca nu e unsa. La fel trebuie sa interpretam si plinsetele unui animal si sa nu ne lamentam din pricina unui ciine, atunci cind e disecat de viu intr-un laborator experimental.”
...
"Nu vom izbuti nlciodata sa determinam, cu certitudine, in ce masura relatiile noastre cu alti oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunavointei sau urii noastre, si in ce masura acestea sunt conditionate, dinainte, de raportul de forta dintre noi si altii.
Adevarata bunatate a omului nu se poate manifesta in toata puritatea si in deplina libertate, decit fata de cei care nu reprezinta nici o forta. Adevaratul test moral al umanitatii (cel mai radical, care se situeaza la un nivel atit de adinc, incit scapa privirii noastre) sunt relatiile sale cu cei ce se afla la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atit de fundamental incit tocmai de aici decurg toate celelalte."
...
"O am mereu in fata ochilor mei pe Tereza: asezata pe o buturuga si mingiind capul lui Karenin, se gindeste la falimentul umanitatii. In acelasi timp imi apare in minte o alta imagine: Nietzsche iesind dintr-un hotel, la Torino. Zareste inaintea lui un cal pe care birjarul il “gratuleaza" biciuindu-l de zor. Nietzsche se apropie de cal, ii cuprinde grumazul in bratele sale, si izbucneste in hohote de plins.
Asta se petrecea in anul 1889, cind Nietzsche se indepartase, si el, de oameni. Altfel spus: era exact momentul cind se declansase maladia sa psihica. Dar, tocmai de aceea socot eu ca gestul lui are o vasta si profunda semnificatie. Nietzsche venise sa-i ceara iertare calului pentru Descartes. Nebunia lui (cu alte cuvinte, divortul de umanitate) incepe in clipa in care plinge de mila calului.
Acesta e acel Nietzsche care mi-e drag, asa cum mi- e draga si Tereza, care mingiie in poalele ei capul unui ciine bolnav de moarte. ii vad pe amindoi, unul linga altul: amindoi se abat din drumul pe care omenirea, “domnul si stapinul naturii", isi vede mai departe de marsul ei neobosit."