Credeti in Dumnezeu
 

Tema topicului e in titlu. Mai mult n-am ce sa zic.

Da. De ce intrebi?

doar asa.

S-au pierdut alegeri cu intrebarea asta.
Si, atentie, n-am zis: care Dumnezeu?

Exista un singur Dumnezeu.

asta spun si arabii:

La illah illa Allah.

Eu consider ca Dumnezeul meu difera de al tau si al halebardului de al nostru. Ca sa raspunzi la intrebarea "Exista Dumnezeu?" trebuie sa raspunzi mai intai la alta: "Ce este Dumnezeu?".

DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinţă supranaturală, considerată în credinţele religioase drept creatoare a lumii şi cea care determină destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acţiune întreprinsă etc.) A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în ştirea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toţi Dumnezeii = a se ruga cu insistenţă; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare şi neaşteptat noroc. (Punând accentul în frază) Dumnezeu ştie! = nu se ştie! Dumnezeule! exclamaţie de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamaţie de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamaţie de necaz, de nemulţumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau doreşti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.

DUMNEZÉU s. (BIS.) 1. atotputernicul (art.), creatorul (art.), divinitate, domnul (art.), dumnezeire, părinte, providenţă, puternicul (art.), stăpânul (art.), tatăl (art.), ziditorul (art.), (în limbajul bisericesc) preabunul (art.), preaînaltul (art.), preaputernicul (art.), (înv. şi pop.) pronie, (pop.) sfântul (art.), sântul (art.), (înv.) atotţiitorul (art.), tvoreţ, zeu. 2. v. zeu.

DUMNEZÉ//U ~i m. sing. (în concepţiile religioase) Forţă supranaturală, creatoare şi cârmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ♢ Pentru (numele lui) ~! exclamaţie ce exprimă o rugăminte stăruitoare sau o dezaprobare categorică. Cum dă ~ la întâmplare. Bătut de ~ năpăstuit de soartă. /<lat. dom[i]nedeus

Dumnezéu (dumnezéi), s.m. – Fiinţă supremă, creator şi cîrmuitor al lumii. – Mr. dhumnidză(u) megl. dumnizesc. Lat. dǒm

Sunt de acord, atat timp cat exista in formulare cuvantul pe care l-am subliniat.

In rest nu sunt de acord cu utilizarea cuvantului "fiinta" in orice formulare. Conceptia mea asupra lui Dumnezeu s-a schimbat odata cu intrarea in liceu si, ca sa nu evit total un raspuns, am trecut de la incercarea de a-mi dovedi ca Dumnezeu nu exista, la intrebarea pe care am pus-o mai sus. Concluzia la care am ajuns atunci si in care cred si acum e ca el exista intr-un anume fel, dar nu pentru toata lumea.

e irelevant daca exista sau nu cat timp e vorba cel mult de o idee pentru care s-au oferit si se ofera tot felul de explicatii in functie de statulul persoanei / institutiei care le da

unii chiar au nevoie de credinta asta, unii se prefac etc.

la urma urmei depinde de fiecare

oare ce s-ar intampla daca cineva ar dovedi ca exista sau nu? ne-ar merge mai bine sau mai rau? ne-ar merge la fel

nimic nu urasc mai mult decat folosirea lui Dumnezeu in scopuri manipulative

Intr-adevar. Pentru cei care cred cu adevarat, credinta in sine e un castig, un fel de placebo.


In primul rand e aproape imposibil sa dovedesti. Si in al doilea, poti dovedi ca exista, dar cum dovedesti ca nu exista? Cei mai rationali din fire, care cauta logica tot timpul, pornesc cu premisa ca nu exista, trebuind dovedita existenta. Daca exista cu adevarat, sa zicem ca s-ar putea dovedi. De cealalta parte, celor care cred in el, trebuie sa li se dovedeasca ca nu exista, lucru greu de realizat.

Dar nu sunt de acord cu faptul ca ne-ar merge la fel. Cel putin daca lumea nu ar mai crede in el, nu daca s-ar dovedi ca nu exista, pentru ca si daca se dovedeste lumea poate crede in continuare. Credinta in Dumnezeu, fie ea sub forma de iubire, de frica sau de altceva, ajuta la pastrarea intr-o mica masura a ordinii in lume. E ceva ce ne indeparteaza putin de haos.


La fel. Si se foloseste mult prea des in politica.

Eu cred in existenta lui Dumnezeu si sunt adepta teoriei biblice, deci cred ca lumea a fost creata in 6 zile, dar nu asa cum le percepem noi, adica nu in 144 de ore.
Nu contest anumite teorii stiintifice, dar cred ca acele procese care au condus la formarea sistemului solar si a planetei noastrei au fost declansate de Dumnezeu.

Tu cum ai rezolvat dilema, Bogdan? Ne poti spune si noua? Daca vrei.

eu cred că Dumnezeu e acelaşi indiferent cum Îl numesc varii religii.

Dumnezeul meu e cuvântul. însă ştiu că va veni vremea când voi avea nevoie de un alt Dumnezeu, şi că nu va fi deloc o nevoie spirituală. [îmi plâng de milă gândindu-mă la ziua aceea]

întotdeauna m-a amuzat chestia cu manipularea prin credinţă, chestie pe care numai fanaticii religioşi au putut-o exercita asupra unor cu adepţi reduşi mintal.

mi-ar mai plăcea să fiu manipulată în ideea adâncirii iubirii aproapelui, de exemplu.

Biblia e cea mai frumoasă poveste pe care continuu să o citesc fără a mă plictisi.

singura chestie care mă deranjează este ipocrizia din spatele unei prea trâmbiţate credinţe.

eu cred că bunătatea, adevărul, dreptatea, iubirea nu există fără Dumnezeu, şi că mai înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să încerci să te cunoşti pe tine însuţi.

şi tare mi-ar mai fi plăcut să nu avem nevoie de Dumnezeu, să ne fi fost suficienţi nouă înşine.

oare Dumnezeu o avea şi El la fel de multă nevoie de noi?! de mine de exemplu?

aceleasi discutii... my presumption

Dumnezeu= lack of knowledge

mie una îmi place mai mult ipoteza cu Dumnezeu extraterestru. :)

şi nu sunt de-acord cu tine, de-a lungul timpului reprezentanţii Bisericii au fost una dintre cele mai instruite pături sociale, ca să-i zic aşa că nu-mi veni în minte alt termen. :">

Da.

păi şi atunci de ce nu faci ce face El? :-O

cum poţi afirma că, crezi în Dumnezeu, fără a încerca măcar să-I semeni, adică să fii tolerant, iertător, şi-i accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt, mai exact să încerci să fii un pic mai bun?

Cred că soluţia stă în împăcarea cu tine însuţi, la urma urmelor, într-un compromis între judecată şi credinţă, într-o alegere influenţată de tipul personalităţii, în timp.
Cu alte cuvinte nu, nu pot să spun cum, e un proces mult prea intim să fie rezumat în 2 cuvinte.
Puţini sunt cei care se opresc din căutare. Uneori te îndoieşti şi după ce vezi cu ochii tăi.
Am rezolvat-o, aiurea ! Sunt încă pe drum, oricum e bine c-am trecut cu bine de prima intersecţie.

Treaba asta e cea mai mare polemică a tuturor timpurilor. Niciodată n-o să se rezolve unanim.
Când ajungi la capătul demonstraţiilor în ambele direcţii (evol. vs creaţ.) înţelegi că te rezumi, paradoxal, doar la o opţiune în care trebuie să alegi, să crezi într-una din cele două variante principale, nicidecum nu ai posibilitatea de a opta raţional.

Nu se poate ajunge la un conses pentru că instrumentele aparatului critic al “evoluţionistului” stau în raţiune şi nu poate “raţiona” argumentele “creaţioniste”.
La fel cum “facultatea de judecare” a unui “creaţionist” se sprijină pe dogme şi instrumentarul său critic nu-l poate ajuta să priceapă “dovezile logice ale evoluţioniştilor”. Gnoseologii, epistemologii, dogmatici ... nu mai are nimic valoare în momentul de la capătul demonstraţiilor din ambele direcţii.
Astfel se ajunge într-un punct mort, în care polemica derapează.
Tocmai din această necompatibilitate a fundamentului criticii ambelor tabere nu se poate ajunge la o soluţie de compromis.

Deci “evoluţioniştii” convinşi se bucură de acest statut deoarece “cred” cu adevărat în teoria lor, care oricum nu poate fi demonstrată “creaţioniştilor”.
Iar “creaţioniştii” convinşi sunt fericiţi de împăcarea lor cu ei înşişi deoarece “cred” sincer în dogma lor, care nu poate fi în veci acceptată de “raţiunea” taberei adverse.

Pentru cä nu sunt El.
(De fapt, sunt... dar în mäsura în care toti suntem; nimic exceptional.)
Intrebarea ta se bazeazä pe o premisä falsä - dar în mod scuzabil: tu nu stii ce "încerc mäcar" - si nici cuantumul picului mai (dar, întrucât crezi cu tärie în tine - ceea ce e foarte frumos - presupui cä stii - ceea ce se poate remedia; în principiu.)

Lol
 

dacă aş şti şi/sau aş presupune nu te-aş MAI întreba nimic.

din ce-mi scrii ar trebuie să înţeleg că, credinţa ta se manifestă doar la nivel afirmaţiv, sau cum?! să nu implice chiar nimic acest, să presupunem, adevăr "eu cred în Dumnezeu"?!

cum şi cu ce mă deosebesc eu, cea care nu crede-n Dumnezeu, de tine, aşa-zisul credincios?:-?