"The King's Speech" - Umanitatea coroanei

Umor, sinceritate, originalitate naturală



Pe de o parte, deşi ani de zile am detestat reţelele de socializare, până la urmă Facebook-ul m-a cucerit.

Pe de altă parte, deşi am tot respectul pentru Marea Britanie, nu-i pot ierta ceea ce a făcut în Al Doilea Război Mondial.

Şi cu toate acestea, sper din tot sufletul ca "The King's Speech" să detroneze la Oscar mediocritatea "The Social Network", de care-l desparte o distanţă ca de la cer la pământ. (Precizez că deocamdată vorbesc dintr-o perspectivă complet parţială: dintre cele zece filme nominalizate, până în momentul de faţă le-am văzut doar pe acestea două - deşi urmează foarte curând "The Kids Are All Right" şi "The Fighter".) Pur şi simplu, "Discursul regelui" şi "Reţeaua de socializare" nici nu suferă comparaţie - motiv pentru care mă opresc aici cu referirile la filmul lui Fincher (pe care l-am analizat la vremea lui - cine doreşte o paralelă, poate pune una lângă alta cele două cronici), pentru a mă ocupa în continuare numai de subiectul de faţă.

S-ar putea întreba unii (şi, de fapt, pe IMDb mulţi chiar o fac), ce anume ar fi atât de nemaipomenit în povestea felului cum un instructor de vorbire îl vindecă pe un rege bâlbâit. Okay, poate fi un subiect "interesant", cel mult - dar de-aici şi până la gloria care-l înconjoară, calea-i lungă... Sau, le poate părea lungă celor lipsiţi de imaginaţie. Pentru cine are cât de cât noţiunea inteligenţei cinematografice, lucrurile stau cât se poate de simplu.

Desigur, nu este numai şi numai un film despre exerciţii de logopedie - nici măcar nu este în primul rând despre asta. E un film despre problemele de personalitate ale individului - fie el un rege sau un paria. Un film despre descoperirea eului, şi despre câştigarea credinţei în sine. Şi despre putere, cu faţetele şi dinamicile ei adesea inimaginabile. Despre relaţia mentor-discipol. Şi prietenie.

Însă nici toată această bogăţie de valenţe, teme şi direcţii ideatice nu constituie, în sine, garanţia valorii, sau măcar a succesului. Adevăratul merit al "Discursului..." constă efectiv în vreo trei jaloane principale ale talentului cinematografic: umorul, sinceritatea, originalitatea naturală, deloc căutată.

E foarte uşor să radiografiezi paradigmele dramaturgice ale filmelor cu James Bond - dar ce satisfacţie se poate găsi în a examina scenariul lui David Seidler (nominalizat la Oscar), care îmbină într-o armonie remarcabilă rigoarea structurală cu creativitatea şi imprevizibilitatea. Acest lucru e cu atât mai semnificativ, cu cât povestea, ca orice docudrama, e cunoscută - ceea ce pune din nou în valoare două principii fundamentale ale esteticii, de o importanţă cu atât mai acută în cinema:

- Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci mai degrabă a spune lucruri cunoscute într-un mod nou.

- A fi imprevizibil nu înseamnă a-i oferi spectatorului ceva neaşteptat, ci a-i da ceea ce aşteaptă, dar într-un mod neaşteptat.

Atât scriptul lui Seidler - care, în mod surprinzător, şi-a făcut mâna mai mult cu filmuleţe de televiziune, vizitând marele ecran doar ocazional, cu "Tucker: The Man and His Dream" (Francis Ford Coppola, 1988), urmat în 1997-99 de o dramoletă şi două animaţii mărginaşe - cât şi regia echilibrată, pe cât de sigură pe sine, pe atât de creativă (nominalizată la Oscar), a lui Tom Hooper (un tânăr specializat la rândul lui în seriale TV, biografice mai ales) aplică aproape exemplar aceste principii, dăruindu-ne o povestire cinematografică de urmărit cu implicare, asezonată cu un umor pe cât de elegant, pe atât de sănătos (fără ca filmul să fie câtuşi de puţin o comedie - dar te amuză incomparabil mai mult decât toate mizeriile cu erecţii, funcţii fiziologice şi grupuri sanitare ce ni se tot vâră pe gât de-o vreme-ncoace). I-aş reproşa doar o bâlbă (nu verbală, ci epică) în zona primului punct culminant - discursul de încoronare, unde autorii optează pentru un anumit soi de elipsă: insistând asupra pregătirilor (delicios momentul dintre Lionel Logue şi Arhiepiscopul de Canterbury - un Derek Jacobi fermecător cu autoironie fină), pentru a opera apoi, prin intermediul aparatului de filmat din Westmunster Abbey, o săritură direct la vizionarea materialului, fără să arate deloc tocmai cuvântarea buclucaşă. Sugestia care se intenţiona astfel nu are forţa de impact preconizată - ba chiar ratează o şansă stilistică majoră, căci reportajului îi succed câteva imagini document cu un discurs al Führer-ului, căruia proaspăt încoronatul Rege îi invidiază incredibilul har oratoric. Ţinând seama şi de întregul context istoric şi dramaturgic al momentului, acolo s-ar fi putut articula un episod efectiv unic; din păcate, Hooper a trecut pe-alături.

Compensează, însă, în punctul culminant imediat următor, celebrul discurs de la intrarea Angliei în război, şi singurul urmărit în totalitate - "încercarea grea", cum îi zice Propp - unde filmul atinge într-adevăr un apex al grandorii şi emoţiei. Iar pentru a percepe cu adevărat aceste dimensiuni apoteotice (căci, la drept vorbind, regele George al VI-lea a fost o simplă marionetă a istoriei, nefăcând altceva decât să-şi joace docil rolul în scenariul scris de alţii - nu întâmplător, într-o anumită secvenţă se subliniază faptul că a primit coroana nu prin decesul înaintaşului său, ci în urma abdicării acestuia), se impune să parcurgem adevăratul fir narativ al întregii poveşti: prietenia cu totul specială dintre cei doi protagonişti.

O simplă convenţie formală, conform căreia, spre a simplifica procedurile, orice film candidat la Oscar pentru actorie nu poate avea decât câte un singur rol principal (atât masculin, cât şi feminin), stă la baza departajării celor doi ca nominalizări (Colin Firth principal, Geoffrey Rush secundar). De facto, ambele roluri sunt principale - nu numai prin întindere şi forţă, ci şi ca semnificaţie. Comună amândurora, nevoia dramatică îi uneşte pe cei doi bărbaţi, investindu-i în egală măsură cu statutul de protagonişti. În principiu, m-aş putea simţi tentat să spun că "numai un dascăl care formează cu adevărat oameni şi făureşte destine poate înţelege o asemenea simbioză" - dar marele merit al celor trei (actorii şi Tom Hooper) este tocmai acela de a reuşi să comunice majorităţii spectatorilor inefabilul comuniunii dintre maestru şi învăţăcel. Clenciul stă tocmai în paradoxul că "ucenicul" e Ducele de York (şi, în ultima parte, Regele) - dar sub aspectul concret al corectării vorbirii, adevăratul stăpân absolut devine Dr. Logue (foarte bine speculat şi faptul că titlul de "doctor" e fictiv - însă rezultatele, cât se poate de reale şi substanţiale). În raport cu rigorile protocolare, fermitatea instructorului (neclintit în aşa-zisele sale "încălcări") se relevă cu atât mai semnificativă - şi se impune, finalmente, ca esenţă a prieteniei ce-i va uni pe viaţă, după cum ne spune insertul din epilog (pe lângă răsplătirea cu titlul de cavaler). Filmul urmăreşte cu acuitate, empatie şi un haz irezistibil dinamica acestei relaţii volatile, mereu proaspătă, mereu surprinzătoare, până la apogeu - singurul prilej în care profesorul înţelege să i se adreseze elevului său cu "Maiestate": atunci când, cel puţin din punctul lui de vedere, şi-a adjudecat titlul suprem.

Chiar dacă acel automatism tehnic menţionat mai sus îl plasează pe Colin Firth (corect, convingător, dar prin nimic ieşit din comun - ceea ce lasă complet nejustificată licenţa distribuirii sale, în condiţiile unei asemănări fizice aproape absente) în poziţia de actor principal, adevărul e că Geoffrey Rush îi ia caimacul pe departe. Desigur, e suficient ca, pe lângă diferenţa de vârstă (şi, implicit, de experienţă), să urmărim carierele ambilor actori, ca să vedem de ce Rush e mult mai pregătit pentru o asemenea creaţie - dar toate astea n-ar face nici două parale pe lângă talentul nativ. Aparent rigid şi monocord, Lionel Logue evoluează constant pe o sinusoidă tot mai flexibilă a sentimentelor, nuanţelor şi profunzimilor - practic, el este cel ce "duce filmul", şi nu numai fiindcă e personajul activ, câtă vreme partenerul său are doar un statut receptiv (şi doar parţial reactiv), ci mai ales datorită incontestabilei sale forţe şi polivalenţe actoriceşti. Pe lângă el, toţi ceilalţi pălesc, deşi nu sunt răi deloc. Helena Bonham Carter (nominalizată la Oscar pentru rol feminin secundar - de ce? I-a luat valul, pesemne) ne face surpriza unui emploi "normal", nu de paparudă cu ochi holbaţi, cearcăne, strâmbături şi păr electrocutat - cum au tot silit-o unii să ne obişnuiască, în ultimii cinci-şase ani); nu străluceşte, dar nici rea nu e. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Michael Gambon, în cele trei apariţii ale sale scurte, dar marcante, ca Rege George al V-lea (o dată sever, a doua oară doborât de boli, a treia oară mort). Guy Pearce şi Eve Best sunt convingători cu discreţie în fatidicul cuplu Edward al VIII-lea - Wallis Simpson, iar actriţa copil Freya Wilson se poate măcar lăuda că a reuşit o schiţişoară simpatică a viitoarei Elizabeth a II-a. L-am mai remarcat pe Timothy Spall, în porcinul Churchill - deşi asemănarea fizionomică e destul de aproximativă, portretul sugerează expresiv, din câteva tuşe precise, tumultul de ambiţii tenebroase ale individului care a malformat decisiv istoria secolului trecut - ca succesor al lui Chamberlain (schiţat convenţional de Roger Parrott) şi al lui Baldwin (conturat economic dar nu fără har de către Anthony Andrews).

Pe aceeaşi listă a celor douăsprezece nominalizări la Oscar figurează şi admirabila imagine a lui Danny Cohen, cu expresivitatea ei sumbră, depresivă, proprie atât perioadei istorice cât şi, mai ales, sfâşietoarei drame personale a protagonistului. Cohen reuşeşte performanţa de a compune o decizie plastică "multicolor-stinsă", inclusiv prin colaborarea cu Eve Stewart şi Judy Farr (candidate la Oscar pentru decoruri), a căror principală bijuterie scenografică, unică în felul ei, e casa lui Lionel Logue, cu acele stranii contraste dintre piesele de mobilier şi petele pestriţe de pe pereţii coşcoviţi - în aura lăptoasă ce pătrunde prin luminatorul din tavan.

În ultimă instanţă, totul se concentrează în nucleul semantic pe care l-am identificat deja - al umanităţii unui rege. S-ar putea dezbate îndelung pe marginea tuturor sensurilor umane ale filmului, dar cred că, dacă aş fi nevoit să mă rezum la doar câteva cuvinte (cum, la urma urmei, mă obligă şi faptul că am ajuns la sfârşitul acestei analize), aş defini ideea centrală a filmului ca fiind următoarea: un monarh cu adevărat bun este acela care-şi înţelege propria umanitate (concluzie cu atât mai relevantă, într-un chip paradoxal, cu cât avem de-a face cu un rege care, aşa cum aminteam şi mai sus, n-a fost, în fond, decât un figurant al tronului - dar unul foarte uman). Aici, bâlbâiala este factorul declanşator - după care, rolul mentorului devine de la sine înţeles.



Pitbull (Mihnea Columbeanu)

7-9 februarie, 2011, h. 22:30-00:24

Bucureşti, România

Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci mai degrabă a spune lucruri cunoscute într-un mod nou.

A fi imprevizibil nu înseamnă a-i oferi spectatorului ceva neaşteptat, ci a-i da ceea ce aşteaptă, dar într-un mod neaşteptat.

E un film despre problemele de personalitate ale individului - fie el un rege sau un paria. Un film despre descoperirea eului, şi despre câştigarea credinţei în sine. Şi despre putere, cu faţetele şi dinamicile ei adesea inimaginabile. Despre relaţia mentor-discipol. Şi prietenie.

Culmea e ca George nu e prezentat ca un personaj cu cine stie ce dileme existentiale, e caracterizat atat de simplu, un om cu o problema lingvistica si atat, la asta se rezuma intreaga lui drama, grija pentru popor pare una minora, desi ne arata putin si faptul ca-i pasa, ca altfel nu l-am putea compatimi si n-ar mai fi fost principalul favorit la Oscar.

Despre "2)" n-am ce sa zic. Te rog elaboreaza daca vrei sa-ti pot da vreun fel de raspuns...

Se vede din trailer, oameni buni.

te simti cu musca pe caciula? :) nu zic ca nu s-a scris altceva.

doar ca pare ca v-ati uitat la el doar pt ca e nominalizat, nu pentru ca v-ar fi atras filmul in sine.

Pai daca realizezi ca s-a scris de ce vii cu un comentariu instigant, deloc constructiv, bazat pe o parte minora a realitatii?

Totusi, ai ceva de zis si despre film? Pana acum ai evitat subiectul asta...

ca sa fiu mai clar: multe nominalizari la oscar nu implica un film "bun", decat daca te incadrezi in anumiti parametri. sa te ambalezi ca King's Speech "nu merita" diverse onoruri e de un elitism facil si arata ca nu poti sa iei filmul pentru ceea ce e.

cred ca am zis ce era nevoie, dar daca te pot ajuta cu ceva anume te rog intreaba-ma :)

Recomandarea nu vine din nomnalizarile la Oscar, ci de aici .

Si totusi, ai putea sa ne spui despre "pentru ceea ce e"?

Se vede din trailer, oameni buni. E un film exact cum le place americanilor (sa vada si sa premieze) - o noua lectie de morala. Doar la americani am intilnit "specia" asta de filme. Vezi si A Beautiful Mind, Forrest Gump etc. Napastuitul sortii care reuseste sa-si depaseasca conditia si sa razbeasca in toate. Pentru ca americanii sint o natie de fii ai pulii, pardon my french, carora nu li se scoala decit daca ii indeamna cineva prin asemenea filme. Trist dar adevarat. .

Filmul este un produs cultural care reflecta, intr-o masura mai mare sau mai mica, anumite valori, mentalitati ale natiei care-l produce. Americanii sint niste visatori care mai vor inca sa creada in idealuri. Avind in spate una dintre cele mai rusinoase istorii, prefera sa "intoarca pagina", vorba lui Obama, to let bygones be bygones (cei care au vazut The American si au si priceput ceva din el, nu doar s-au uitat precum Homer Simpson la Itchy & Scratchy Show, au descoperit, probabil, o interesanta meditatie tocmai pe tema asta.) De aceea filme precum The American ii stau ca un os in git lui the American. Oamenii astia nu vor sa cotrobaiasca prin cotloane intunecate si pline de pinze de paianjen pentru a rememora ceva ce vor sa uite. Americanul vrea sa stea in lumina si sa se uite la The King's Speach. Care le vorbeste despre umanitate, bun simt, prietenie. Pentru ca le place sa se regaseasca in asemenea personaje, pentru ca le place sa se pacaleasca pe ei insisi. Pentru a avea puterea sa intoarca pagina si sa mearga mai departe...

E "universally appealing" din motivele aduse in discutie de mine. Nu ma intereseaza numarul de spectatori, asta e cel mai ingrat criteriu de clasificare a unui film.

1. Dacă nu greşesc, pledoaria ta “anti”-americană nu se poate prevala de argumentul “valorilor, mentalităţilor naţiei care-l produce”. OK, no big deal.

Filmul este un produs cultural care reflecta, intr-o masura mai mare sau mai mica, anumite valori, mentalitati ale natiei care-l produce. Americanii sint niste visatori care mai vor inca sa creada in idealuri. Avind in spate una dintre cele mai rusinoase istorii, prefera sa "intoarca pagina", vorba lui Obama, to let bygones be bygones (cei care au vazut The American si au si priceput ceva din el, nu doar s-au uitat precum Homer Simpson la Itchy & Scratchy Show, au descoperit, probabil, o interesanta meditatie tocmai pe tema asta.) De aceea filme precum The American ii stau ca un os in git lui the American. Oamenii astia nu vor sa cotrobaiasca prin cotloane intunecate si pline de pinze de paianjen pentru a rememora ceva ce vor sa uite. Americanul vrea sa stea in lumina si sa se uite la The King's Speach. Care le vorbeste despre umanitate, bun simt, prietenie. Pentru ca le place sa se regaseasca in asemenea personaje, pentru ca le place sa se pacaleasca pe ei insisi. Pentru a avea puterea sa intoarca pagina si sa mearga mai departe...

1. E rege, discursul e la radio. La radio nu te vezi, asa ca se putea duce in studio. Acolo facea nu stiu cate inceracri, take 67, baietii de la radio editau si compliau, bagat varianta tunata post si aia era.
Daca era cu poze si cu audienta, nu ar fi putut si el sa mimeze? Putin playback?

2. Vine razboiul mondial peste tine, rege. Nu ai altceva mai bun de facut decat lectii de dictie? Ma gandesc ca ai putea cumpara niste armament

3. E un film despre provocari? Despre un om care incearca sa depaseasca obstacolele puse de viata?
S-ar putea sa gresesc, dar cred ca e lume care a urcat pe Everest, care a atins viteza sunetului.
Sunt foarte multe provocari mult mai grele ca balbaiala. Chiar nu are cum sa te impresioneze asa ceva. Cum sa te minunezi de asa ceva? Cat mici pot fi standardele tale?
Sunt orbi care canta la pian, procesul invatarii, cu siguranta, a fost unul dificil. Daca tot vine vorbe de obstacole fizico-anatomice.

4. Mai crede cineva in aberatia conform careia politicienii, regii, presedintii, ministrii iau deziciile? Sunt ei in control?

Cu toate astea, nu inteleg ce este rau intr-un film care vorbeste despre umanitate, bun simt sau prietenie, mai ales in cazul in care executia este mai mult decat "average"...

Windom trebuie sa-i iubim (uram ) pe americani pentru ceea ce sunt ,nu pentru ceea ce am vrea noi sa fie.Trebuie sa apreciem la ei brutalitatea lor (comparata cu rafinamentul european sau asiatic ) ,naivitatea lor ,simtul lor moral lipsit de ambiguitate ( eu sunt bun ,tu esti rau =eu o sa te bat ).Pentru mine americanii sunt niste adolescenti care inca mai cred (in religie ,bine ,rau ,extraterestri ,pace universala ,samd ) in timp ce noi europenii sunt mai retinuti si mai reticienti .Cu noi istoria a fost mai putin blîndă si de aceea nu mai suntem asa de visatori precum americanii.

Daca neamtul, frantuzul stiu sa faca arta, o sa-l blagoslovesc pe american pentru ca prefera comertul. Lucreaza in aceeasi bransa. De ce sa beneficieze unul de indulgente?