"Europolis"
 

Filmul "Europolis", de Cornel Gheorghiţă, în cinematografele româneşti din 26 noiembrie

Lungmetrajul "Europolis", regizat de Cornel Gheorghiţă, cu Adriana Trandafir şi Aron Dimeny în rolurile principale, va avea premiera în cinematografele româneşti pe 26 noiembrie, informează un comunicat. În micul port al Sulinei soseşte o telegramă din Franţa: Luca, pe care toată lumea îl ştia îngropat de mai bine de 50 de ani în cimitirul de la marginea oraşului, tocmai a murit. Sora lui, Magdalena (interpretată de Adriana Trandafir), însoţită de fiul ei, Nae (jucat de Áron Dimény), trebuie să plece în Franţa pentru a lua în primire "moştenirea". Ajunşi la celălalt capăt al continentului, pe malul Atlanticului, cei doi îl întâlnesc pe şamanul Ata (Joseph Otteno), prietenul cel mai bun al lui Luca. El le dezvăluie ultima dorinţă a acestuia înainte să moară. Moartea lui Luca le marchează drumul de întoarcere mai mult decât Magdalena şi Nae şi-ar fi putut închipui.

"În această tranziţie instabilă, sufletul întâlneşte îngerii, vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori", spune regizorul. Sicriul în formă de măgar în care personajul Luca este adus din Franţa a generat, la un moment dat, controversă în rândul spectatorilor care l-au văzut, în septembrie, în cadrul festivalului de la Montréal.

"În nordul României, la Săpânţa, există un cimitir înscris în patrimoniul UNESCO, unde un artist popular, Stan Ioan Pătraş, a inscripţionat pe crucile din cimitir, cu umor şi ironie, imagini şi câteva cuvinte despre defunctul care zace în groapă. Sicriul din film este inspirat dintr-un obicei din Ghana, ce a apărut prin anii 1950, unde un oarecare Ata Owoo a avut ideea să facă altfel de sicrie decât cele cu care suntem obişnuiţi. Aşa cum şi artistul popular din Săpânţa a realizat la noi pe cruci", povesteşte Cornel Gheorghiţă.

Totodată, sicriul în formă de măgar a fost ales dintr-un motiv practic. "Narco-traficanţii din America de Sud folosesc deseori termenul de «măgar» sau «asin» pentru a-i desemna pe cei care trec drogurile cu avionul, ascunzând marfa în stomac, fie ei oameni, şerpi sau alte animale. În film este vorba de transportul unei «comori». Pe de altă parte, măgarul este un animal curat şi eu aveam nevoie de un suflet în film, de un suflet curat. Desigur, ne putem duce şi cu gândul la măgăriţa lui Balaam, cea care «vede» îngerul înaintea stăpânului ei, înaintea omului. Este, cred, curăţenia sufletului ce-i permite să vadă mesagerul Domnului, puritate sufletească ce accentuează simţurile cunoaşterii", mai spune regizorul.

Filmul lui Cornel Gheorghiţă a primit Menţiunea specială a Juriului la "Festival des Films du Monde" - Montréal, 2010. Regizor, producător, scenarist, Cornel Gheorghiţă este, de 20 de ani, profesor la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel - Universitatea Toulouse II), iar din 2001, la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistiques), în Toulouse. Printre filmele semnate de el până acum se numără documentarele "Fanfaron Fanfaron", "Mascarade" şi scurtmetrajele "Epava", "Ziua începe noaptea", "Luna Pork" şi "Say Joe".

"Europolis" a primit premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj, fiind şi printre scenariile premiate în 2008, la Paris, la Festivalul European de Film Independent (ECU).
Din distribuţie mai fac parte Elena Popa, Dorin Andone, Joseph Otteno, Petrică Nicolae, Adina Cartianu şi Ionela Nedelea. O coproducţie Gheorghiţă SRL (România), Cinepay & TaraFilms (Franţa) şi susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Societatea Română de Radiodifuziune, Région Midi-Pyrénées, Région Poitou-Charentes, Dépt. de la Charente Maritime, ESAV Toulouse (Franţa), "Europolis" porneşte de la scenariul scris de Cornel Gheorghiţă, Adina Dulcu şi Loïc Balarac, imaginea fiind semnată de Ovidiu Mărginean.

"Europolis" va intra în circuitul cinematografelor din ţară în 26 noiembrie şi va rula în prima săptămână în Bucureşti (Hollywood Multiplex, Cinema Studio, Cinema City - Cotroceni), Cluj (Victoria), Constanţa (Cityplex) şi Bacău (Cinema City).

ntz.
hai cu cronica!

"Europolis" - Un drum iniţiatic...
...din care lipseşte orice iniţiere

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Sulina fusese o veritabilă poartă a României spre lume, port liber şi oraş aproape cosmopolit, în microcosmul său de câteva străduţe aliniate lângă braţul danubian cu acelaşi nume - cum o descrie şi celebrul roman "Europolis" al lui Jean Bart, ecranizat de Paul Călinescu în "Porto Franco". Dar lumea nu stă pe loc şi, o dată cu dezvoltarea transporturilor feroviare şi rutiere motorizate, care au comutat căile noastre de acces internaţional atât spre frontierele apusene, cât şi în porturile Constanţa şi Mangalia, sub aspect portuar, prosperul orăşel de la gurile Dunării a degenerat inexorabil spre un provincialism de nişă încremenit în timp. Destinul său atât de dramatic s-ar fi putut releva, eventual, şi cu ajutorul unei povestiri cinematografice despre cruzimea contactului frapant între locuitorul emblematic al Sulinei şi restul Europei (Franţa, de exemplu). Presupunând că autorul Corneliu Gheorghiţă înţelegea cu adevărat extraordinarul potenţial dramaturgic al acestui conflict (interior şi exterior), am fi avut şansa unui film cu adevărat bun, dacă nu chiar excelent.
Pe de altă parte, aşa cum însuşi Corneliu Gheorghiţă a explicat la conferinţa de presă, între Balcani şi restul lumii civilizate există nişte relaţii dihotomice foarte interesante cu privire la formele contemporane pe care a ajuns să le îmbrace cultul morţilor. Dacă în vestul Europei şi aria sa de influenţă ritualurile şi tradiţiile funerare adoptă o atitudine foarte pragmatică faţă de rămăşiţele pământeşti ale defunctului, prioritate având protecţia emoţională a celor rămaşi în viaţă, aici în Est continuăm să ne aflăm sub dominaţia unor tradiţii primitive care plasează cadavrul în ipostaza de protagonist şi le impun aparţinătorilor obligaţia asumării unor suferinţe gratuite şi exacerbate. Nu întâmplător, acceaşi atitudine se regăseşte în culturile şamanice din Africa - aspect care ne apropie mult de proto-civilizaţiile tribale.
...Şi acest set de premise, în sine, ar fi putut sta la baza unui film foarte bun. Corneliu Gheorghiţă a optat pentru un mariaj între cele două universuri tematice - pariu riscant, având în vedere enorma distanţă semnificativă care le desparte. Cu riscul de a deveni ciclăitor (pe care cred totuşi că merită să mi-l asum, dată fiind nevoia de a învăţa meserie - atât a actualului autor, cât şi a oricăror novici care pot folosi "Europolis" ca material didactic), voi evidenţia din nou regula de bază a polarităţii de tip "dacă... / dar dacă...", a cărei aplicare în cazul de faţă era cu atât mai dificilă. Un cuplu "dacă / dar dacă" prea strâns, ca distanţă între termeni, va avea un potenţial dramatic insuficient - câtă vreme unul prea larg nu va mai putea plasa polii în relaţia activă necesară activării energiei sale latente. Acesta din urmă e cazul filmului de faţă: între drama familiei din Sulina care-şi pierde fratele/unchiul în Franţa, şi deosebirile de ritualuri funerare amintite mai sus, există o legătură mult prea firavă, pe care autorul nu e capabil s-o fortifice măcar la un minim nivel artistic. Iar cauzele acestei neputinţe se găsesc în formaţiunea sa profesională, tarată de lacune surprinzătoare - cu atât mai mult cu cât, conform propriilor afirmaţii, ar fi studiat la o şcoală de cinema din Franţa. Nu ne rămâne decât să credem că fie a nimerit pe mâna unor dascăli complet tâmpiţi, fie că a asimilat extrem de incomplet lecţiile predate.
De obicei, când mă contrariază un film sub aspectul cunoaşterii meseriei, formulez diverse tipuri de întrebări-grilă, spre a înţelege atât intenţiile autorului, cât şi gradul său de profesionalism. Cu câteva excepţii notabile, am rămas surprins să constat cât de mulţi cineaşti români sunt descoperiţi în acest sens - dar parcă niciodată micul meu examen ad-hoc n-a dus la rezultate mai lamentabile decât la conferinţa de presă a filmului "Europolis". Cu permisiunea dumneavoastră, voi rezuma aici fragmentul de dialog relevant:
Întrebare: - Care este ideea filmului?
Răspuns: - Ar fi păcat ca un asemenea film să aibă o singură idee. De exemplu, eu mă întreb dacă în final Nae va merge şi el pe urmele unchiului şi ale mamei sale, adică dacă va muri şi el sau nu.
(Aşa defineşti dumneata o idee de film, domnule Corneliu Gheorghiţă?)
Întrebare: - Cum aţi descrie supratemele şi arcurile celor doi protagonişti?
Răspuns: - Magdalena este un personaj foarte concret, o purtătoare a tradiţiilor, spre deosebire de Nae, pe care l-am dorit mai imaterial şi am vrut să-l dezintegrez pe parcursul acestui drum iniţiatic - ca pe un fel de reîncarnare a unchiului său, dacă vreţi. Aţi văzut că la început l-am arătat ieşind din cimitir. Am căutat să creez o relaţie echilibrată între ei.
(Toate bune şi frumoase - dar cu supratema şi arcul personajului cum rămâne?)
Întrebare: - Există câteva episoade neclare, insuficient motivate şi care nu duc nicăieri - de exemplu, cel cu pana de motor dinaintea sosirii la casa din Franţa, sau cel cu apariţia măgarului viu. Aşa le-aţi dorit, sau au rămas nefinalizate din cauza unor cadre care nu s-au mai putut filma, care au căzut la montaj, etc.?
Răspuns: - Nu mă interesează asemenea detalii. Pentru mine, realismul e doar un pretext, şi nu găsesc că e necesar ca tot ce se întâmplă în film să aibă o explicaţie.
(Adică, exact greşeala începătorilor care se lasă seduşi de mirajul aşa-zisului film "de artă", în detrimentului A.B.C.-ului profesional.)
Schimbul de replici de mai sus relevă nu numai inadmisibilele carenţe profesionale ale lui Corneliu Gheorghiţă (e penibil să nu poţi defini ideea unui film, să-ţi închipui că poţi eluda cu nepăsare logica poveştii, să n-ai habar de supratemă şi arcul personajului - absenţa lor era vizibilă, dar aş fi sperat să pornească măcar de la o incapacitate de finalizare a intenţiilor artistice, nu chiar de la o asemenea ignorare a celor mai elementare noţiuni), ci şi sensul în care "Europolis" este o peliculă emblematică pentru cum nu se face un film. Totuşi, să fie clar un lucru: filmul nu e efectiv prost, aberant, inutil - e pur şi simplu un proiect cu premise foarte generoase, şi nu lipsit de calităţi importante, dar finalmente ratat dintr-un diletantism fundamental. Mai simplu şi clar spus: Corneliu Gheorghiţă ştie cum să filmeze, dar nu ştie ce să filmeze. Aşa că, în ultimă instanţă, totul rămâne doar un exerciţiu de stil trenant, neinteligibil şi lipsit de orice sens.
Se spune că, odată, un tânăr versificator aspirant s-ar fi dus la Arghezi ca să-l roage: "Maestre, aş vrea să scriu o poemă cu adevărat mare! Vă rog, daţi-mi şi mie o idee - una importantă, măreaţă, originală, să rup gura târgului cu ea!" La care marele poet i-ar fi răspuns: "Sigur că da, tinere! Uite, vezi clanţa aia de-acolo, de la uşă? Ia uită-te bine la ea, şi până mâine să-mi aduci poemul!" Morala...? Ca să faci artă, nu trebuie să porneşti de la "idei", de la cine ştie ce teme majore, de la intenţia unor mesaje nemaivăzute - ci de la cele mai simple fapte de viaţă, pe care să le dezvolţi raţional, sensibil, franc. Descrie în versuri frumoase, de o sensibilitate sinceră, clanţa uşii lui Arghezi, sau construieşte riguros, ca la carte, o povestire despre o femeie simplă care-şi aduce din Franţa fratele mort, şi marile idei se vor naşte şi vor creşte de la sine - după care dezvoltarea operei pe direcţiile acestora, conform celor mai exigente ambiţii intelectuale, se va face organic şi firesc.
La fel ca atâţia ucenici entuziaşti, Corneliu Gheorghiţă desconsideră logica poveştii şi se avântă din start spre însăilarea unei meditaţii importante despre conceptele mistice ale văzduhului la poporul român, despre semnificaţiile tradiţiilor noastre funebre ancestrale, despre mitul eternei reîntoarceri ca şi despre relaţia dintre sacru şi profan (desigur, de la Mircea Eliade citire), convins că e de ajuns să înşire nişte secvenţe considerate de el exponenţiale în acest sens, pentru ca spectatorii să-i recepteze întregul arsenal de comentarii meditative. Evident, în film nu există nici urmă de mituri, concepte mistice, semnificaţii majore - sau, cum dezinformează complet gratuit log-line-ul promoţional, "o lume magică, în care şamanii, diavolii şi îngerii păzitori au de-a face cu muritorii de rând"; aiurea: nu veţi vedea nici un şaman, diavol sau înger, nici un fel de vamă a văzduhului (doar vama de la aeroport, şi vama de pe şosea - sper că Gheorghiţă n-a fost atât de naiv încât să-şi imagineze că astea au vreun soi de valenţe metaforice!), nici măcar o palmă de loc magic, necum ditamai lumea. Nu e decât o poveste cât se poate de prozaică, scrisă amatoriceşte de Corneliu Gheorghiţă împreună cu Loïc Balarac şi Adina Dulcu - despre care îndrăznesc să afirm că habar n-au cu ce să mănâncă scenaristica: structura întregului script e pe cât de liniară, pe atât de dezechilibrată, îi lipsesc unele funcţii dramaturgice importante, iar majoritatea secvenţelor-cheie, care ar fi trebuit să funcţioneze ca plot-point-uri (principle sau secundare) sunt dezvoltate incomplet, pierzându-se în fluxul narativ amorf care le poartă implacabil înainte. În plus, aşa cum reiese din sesiunea de întrebări şi răspunsuri cu autorul, există câteva secvenţe complet nemotivate şi ilogice, inclusiv două cruciale: măgarul viu pe care ţăranii unguri li-l dau protagoniştilor la graniţă, ca să-l introducă în ţară, fiindcă ei n-au acte pentru el (numai că, guess what? Nici ai noştri nu aveau acte - de unde să aibă? Ba mai mult, după ce-l trec totuşi, în mod inexplicabil, prin vamă, la fel de inexplicabil rămân cu el, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru - şi o ţin tot aşa pân-la Sulina); sau moartea Magdalenei, scoasă efectiv din pălărie - pur şi simplu fiindcă scenaristul a vrut s-o omoare; restul nu contează, fiindcă "realismul e doar un pretext"); şi multe alte asemenea gratuităţi, prea multe şi mărunte ca să le mai înşirăm aici.
O idee mai binişor stau lucrurile pe partea regiei. Cum bine ştim, demersul creator al oricărui regisor începe de la personaje, iar aici, lucrurile sunt împărţite: deşi, la origini, toate personajele rămân extrem de superficial concepute şi construite, cu identităţi schematice şi personalităţi poncife, totuşi actorii joacă expresiv şi firesc, reuşind să le confere o anumită consistenţă limitată - atât datorită propriilor lor resurse interpretative, cât şi pentru că regisorul pare să stăpânească bine lucrul pe platou. Se distinge incontestabil Adriana Trandafir, într-o compoziţie nu doar dezinvoltă, ci chiar complexă şi substanţială, creând o Magdalenă vie, robustă interior, extrem de puternică în toate relaţiile umane care contează - inclusiv în momentele ei de maximă slăbiciune: când cedează emotiv, când e complet depăşită de realitatea din jur, sau când glisează în comic involuntar, prin insistenţa cu care susţine vechile cutume româneşti în contradicţie cu uzanţele lumii contemporane. Sofisticata actriţă este efectiv... incredibil de credibilă, în acest contre-emploi diametral opus personalităţii sale artistice consacrate, şi efectiv duce în cârcă tot filmul, salvându-l fără discuţie. Îi dă replica Áron Dimény - natural, expresiv, dar din păcate nereuşind, spre deosebire de partenera sa, să acopere lipsa de substanţă a personajului Nae. De remarcat şi că toate momentele de beţie sunt de o falsitate strigătoare la cer - la toţi actorii, nu doar la Áron Dimény. La fel de stângaci sunt finalizate personajele străine - corecte interpretativ, dar obligate să rostească nişte replici vizibil fabricate, fără nimic comun cu logica vorbirii stricate în altă limbă; aici, culmea ridicolului îi revine lui Ştefan Sileanu, dublura vocală a regretatului Joseph Otteno - un vârstnic actor de culoare care vorbeşte cu replici de un agramatism clişeatic şi ostentativ, dar vădind atât un bogat vocabular românesc, cât şi cel mai pur accent neaoş. Petrică Nicolae e bun cum îl ştim, dar întristător de subfolosit, iar Ion Strugari şi Gheorghe Seminaru schiţează cu real talent doi vameşi pe care regisorul i-a dorit neapărat caricaturizaţi în tuşe exagerat de groase - la fel ca şi cei doi poliţişti de frontieră (care, însă, nu se bucură de o interpretare pe măsură, Bogdan Marhodin şi Laurenţiu Bănescu oferind doar două schiţe satirice inutile şi atât).
În mare parte, lucrurile se mai salvează în compartimentele plastice. Decorurile lui Bogdan Ionescu sunt expresive cu discreţie, reuşind marea performanţă a unei depline armonizări cu scenografia din Franţa, realizată de Bruno Dumont în aceeaşi cheie estetică - un singur reproş: alegerea neinspirată a versiunii finale de sicriu. Dorinţa de a avea o sculptură africană naivă, de factură animalieră, era nu numai justificată, ci şi foarte ofertantă: secvenţele drumului cu maşina prin Europa, tractând o şalupă şi pe capotă cu acel coşciug în formă de măgar (unde în porţiunea finală ajunge să zacă şi Magdalena), ar fi putut prilejui un tablou absolut halucinant, amintind de bizareriile din perioada bună a lui Kusturica; efectul se realizează doar pună la un punct, dat fiind că măgarul de lemn pictat tinde mai degrabă spre kitsch decât spre arta naivă. În aceeaşi unitate plastică reuşită se integrează şi costumele Oanei Micu - totul fiind valorificat de imaginea lui Ovidiu Mărginean, de o picturalitate pastelată, distinsă prin peisaje de bun-gust şi o fotografiere realist-discretă a ambianţelor urbane, indiferent dacă e vorba de sărmanele case vechi şi blocuri muncitoreşti din Sulina sau de edificiile din oţel şi sticlă ale Parisului.
Întrucât Corneliu Gheorghiţă îşi înscrie filmul într-o posibilă trilogie, proiect extrem de ambiţios, buna asimilare a învăţămintelor deduse din acest semi-eşec se impune cu atât mai acut. Nu poate încăpea nici o îndoială că marile filme pornesc întotdeauna de la o acoperire perfectă a rigorilor realiste de tip clasic - evident, chiar şi când e vorba de genuri non-realiste, ca fantasticul, SF-ul, suprarealismul, oniricul, absurdul, etc. În primul rând, o povestire cinematografică trebuie să aibă sens până la nivelul celor mai mărunte detalii, iar refugiul în scuze iluzorii de tip "explicaţiile de amănunt nu mă interesează", sau "realismul e doar un pretext" (mai ales când sunt amplificate de capcana unor discursuri teoretice şi intelectualiste ce vădesc, într-adevăr, o admirabilă cultură generală - dar au prea puţine în comun cu meseria şi arta filmului), trimit spre cel mai sigur deces artistic. Abia foarte târziu, după acumularea unei experienţe profesionale bogate şi confirmate valoric, ne putem aventura pe tărâmul experimentelor, al deconstructivismelor, al încălcării nonşalante şi creative a oricăror reguli. Până atunci, Corneliu Gheorghiţă va trebui fie să se iniţieze în dramaturgia şi regia de film, ca început al unui obligatoriu proces pedagogic, fie să apeleze la ajutorul unor profesionişti adevăraţi - calităţile strict vizuale ale actualului "Europolis" oferind reale motive de speranţă. În fond, omul inteligent învaţă din propriile greşeli (şi, ca să ducem mai departe zicala: înţeleptul învaţă din greşelile altora; iar prostul, cum bine ştim, nu mai are nimic de învăţat, el le ştie deja pe toate).

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 noiembrie, 2010, h. 17:00-19:11
Bucureşti, România

la intrebarea aceea cu ideea filmului si raspunsul lui Gheorghita,eu as zice asa: pacat ca filmul n-are chiar nici un chichirez, ce sa mai zic de vreo idee sau mai multe.
practic, nu intelegi ce a vrut de fapt sa ne trasmita. ca eu, una n-am receptat mai nimic, decat o amestecatura de secvente cu ceva intentie de a se vrea cu sensuri adanci, dar fara sa reuseasca.
zau dac-am priceput altceva decat ca dintr-un orasel uitat de lume, doua personaje traite parca pe sub pamant ,au plecat sa caute copite de cai morti...tocmai la Paris!
apropos...faza de la crematoriu mie mi s-a parut penibila si fara sens.si nici aleia de la aeroport nu prea ii gasesc rostul, desi Adriana Trandafir a declarat ca a avut clar dovada ca e convingatoare in rol. degeaba! dupa mine, filmul degeaba are cap. n-are trup si nici coada.
cum spuneai si tu, noroc cu AT, care tine in spate tot filmul si ne distrage atentia de la faptul ca restul e un non sens aproape total, nici macar magarusul, cu toate sensurile lui samanice,nu-l face sa para mai interesant.
ma gandeam, apropos de Adriana Trandafir, cum a reusit sa salveze un film, sa scoata ceva bun din insailatura povestii, cu talentul ei incontestabil. am putea face o comparatie cu rolul lui Victor Rebengiuc in "Medalia de onoare", dar nici pe departe meritul lui Rebengiuc nu a constat in asta, din contra, el n-a facut decat sa puna in valoare si mai mult calitatile extraordinare ale scenariului si filmului, in general, nu sa-l aduca pe o oarecare linie de plutire, ca in cazul Adrianei Trandafir.
si n-am inteles de ce n-a fost nevoie sa dea probe pentru rol....cred ca le-a fost si frica sa-i ceara asta. daca refuza ,erau morti!

mi-am adus aminte si de emisiunea de odinioara a lui Eugen Cristea, "Feriti-va de magarus".
oare sa fi fost si asta vreo sursa de inspiratie a filmului si noi sa nu ne dam seama?

Tusche posiblî.

Iar voi in tandem? Iar un film prost... desi altii l-au remarcat.

Imi place ca pe fiecare topic vad ca rvn are cam aceleasi pareri ca si Pitbull.

Pitbull, sincer mi se pare ca esti frustat. Pai doar un singur film facut de tine (si ala ingropat)?

Logic ca le ingropi pe toate. In ce categorie te inscrii? Critic (nu vad ceva scris de tine in nici un ziar)? Regizor (pai ai doar un singur film la activ)? Comentator? Ok... dar, lasa-te de critica. Cinemagia nu este un site adresat criticii cu scoala... cel putin asa am inteles eu. Poate gresesc.

Iar tu rvn... pls. mai fa o pauza.

Cu drag!

@lalaby,
in primul rand,scuteste-ne de aroganta.
in al doilea, ce intelegi prin "altii" care au remarcat filmul? daca te referi la tine, te rugam sa-ti expui punctul de vedere, bineinteles daca l-ai vazut si ai fost placut impresionata.
daca nu...chiar nu intereseaza pe nimeni isteriile tale care le "versi" peste tot de cand ne-ai invadat.
iti sugerez inca o data sa-mi asculti sfatul.o sa enervezi moderatorii.asta nu-i interesul tau.

Ce faci, rvn, vorbesti singurä...? :-?

adicatelea sa vorbim in cor???

Tulai doamne, iar fu avanpremiera si o perdui? Sau o fi pe cale sa se intimple?
Parca v-am mai rugat sa ma bagati si pe mine in seama cind e vorba de avanpremiere.
Asta asa, din ciclul si moartea merge la teatru.

sorry, tu chiar vrei "menaj a troa"?

As cam vrea. E visul meu cel mai erotic.

Mai, iar v-ati nervozat! Nu am spus ca l-am vazut! Si nu cred ca mi-as dori sa il vad. Ma refeream la Pitbull care scrie cu copy paste si la tine care il aprobi in toate pe toate topicurile. Nu te-am vazut vreodata ca ai alta parere, zau asa.

Iar chestia cu aroganta... crede-ma, da' in anumite momente chiar trebuie s-o am. Poate chestia asta vine si din cauza varstei :-/

unde in topicul asta a scris Pitbull cu copy-paste?
eu nu vad si pace.

„Europolis“, un film inspirat din proza lui Mircea Eliade
ADEVĂRUL

Adriana Trandafir este interpreta Magdalenei, personajul principal din filmul regizat de Cornel Gheorghiţă. Micul port Sulina este zguduit de o telegramă surprinzătoare în care se anunţă că Luca, pe care toţi locuitorii îl credeau îngropat de peste 50 de ani în cimitirul de la marginea oraşului, tocmai a murit. Sora lui Luca, Magdalena (Adriana Trandafir), şi fiul său, Nae (francezul Áron Dimény), îşi fac bagajele şi pleacă spre Franţa, pentru a-şi primi moştenirea. Atunci când ajung pe malul Atlanticului, cei doi îl întâlnesc pe şamanul Ata (Joseph Otteno), care este şi cel mai bun prieten al lui Luca şi „păstrătorul" ultimei dorinţe a românului. Pe drumul de întoarcere, mama şi fiul se trezesc pe cap cu un sicriu în formă de măgar, care va stârni controverse.

Forma neobişnuitului „recipient" are la bază un obicei apărut în Ghana în anii '50. creat de Ata Owoo. Cornel Gheorghiţă, regizorul şi scenaristul „Europolis", îl aseamănă pe acesta cu artistul popular de la Săpânţa, care îmbină umorul şi ironia cu superstiţiile şi mitologia. Sicriul în formă de măgar mai are o conotaţie: termenul „drug mule" („Măgar pentru droguri"), care se referă la persoanele folosite pentru a trece peste graniţă cantităţi destul de mari de droguri, depozitate în stomac. În film, sicriul în formă de măgar transportă o „comoară". Regizorul Cornel Gheorghiţă mai spune că, pentru el, măgarul este un simbol al curăţeniei sufleteşti. Filmul a primit Menţiunea specială a Juriului la „Festival des Films du Monde" de la Montreal (2010) şi premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj.

Tocmai ce l-am vazut, sau, ma rog, vreo 40 de minute din el. E foarte slab. Basca ca a mai murit si proiectionistul si toti invitatii au inceput sa se foiasca prin sala. "Asa e cand faci un film despre moarte", medita cineva nu fara oarece ironie.

Pai n-ai cum sa vezi, ca am scris cu copy-paste in topicul din cavitatea interurechealä a duduii Lalaby .
Apropo: când abia se logase, si-a trecut la profil sexul feminin, si o vârstä destul de fragedä (cred cä în jur de 17 ani) - de-aia am si presupus, gresit, cä ar fi fiica lui Adrian Popovici. Ulterior, dupä ce a început scandalul si s-a hotärât sä-si fabrice o identitate falsä, si-a schimbat datele; pe vremea când se declara pe forum bärbat de 53 de ani, la profil era o femeie între 30-40... Iar acum, "pagina e vizibilä numai prietenilor"
Deci, sedeti cool: e o pustoaicä. Restul sunt bärbi. N-o mai luati în seamä, läsati-o sä scrie în pace si onor, si voi discutati pärtile serioase ale topicurilor.

Cum adicä...?

Atac de cord in timp ce filmul rula. Asa au inceput si stirile de la Pro-tv, astazi, de la 19:00.

Dumnezeu sä-l ierte...
(...si pe proiectionist.)

Filmul este foarte plicticos, fara conflict, actiunea treneaza, adorm spectatorii in sala de cinema

Welcome to Cinemagia! :)
Hai cu spor si la mai mare!

Coşciug în formă de măgar - Europolis
Lucian Maier

Europolis (un film de Corneliu Gheorghiţă) vrea să îl facă pe privitor să rîdă, caută să nască în spectator şi fiorul specific lecturilor fantastice ale lui Mircea Eliade, vrea să facă şi o arheologie a riturilor de trecere româneşti şi vrea şi să convingă în critica socială pe care o întreprinde. Iar pe acest fond trebuie să credem schimbările care se petrec în interiorul unui bărbat de patruzeci şi ceva de ani, Nae, filmul căpătînd, astfel, şi valenţele unui bildungsroman cinematografic.

În ce priveşte primul şi ultimul punct, critica prin umor, momentele în care în cinema treaba asta reuşeşte sînt fie atunci cînd autorul vine cu anumite observaţii inteligente asupra unor întîmplări cotidiene, surpriza fiind dată tocmai de simplitatea şi acurateţea expunerii situaţiilor de viaţă (cum se întîmplă în American Beauty, de exemplu, în ce priveşte dinamica relaţiilor amoroase adolescentine şi mature); fie atunci cînd expunerea e trecută prin anumite filtre culturale a căror înşiruire e inedită - trimiterile către Marx sau asimilarea baladelor trubadurilor (trecute prin veritabile pasaje din literatura absurdului) în Monty Python and the Holy Grail, de exemplu, datorită cărora ceea ce e în mod normal clişeu în istoriile cavalereşti capătă aici o nouă dimensiune. În Europolis ceea ce vedem pe ecran nu depăşeşte cu nimic rostirea de tabloid: Nae întră în clubul deţinut de şmenarul oraşului său natal, Sulina, iar acolo două fete dansează pe platformă. Precaritatea morală a personajelor e relatată prin întîmplări extrem de facile: Nae iese din cimitir la începutul filmului, o întîlneşte pe sora şmenarului şi i-o trage într-o şalupă dezafectată. În aeroport, cînd porneşte spre Franţa alături de mama sa, Magdalena (pentru a asista la citirea testamentului unchiului său, Luca, pe care familia îl credea mort de vreo trei decenii), Nae are în buzunar un parfum de duzină primit de la amantă. Autorităţile nu-i permit să urce cu sticla în avion. În semn de protest, Nae îşi toarnă parfumul în cap. Nimic care să-ţi tragă cu ochiul prieteneşte.

Inconsistenţa şi schematismul personajelor (faptul că trebuie să se conformeze sensurilor dictate de autor, pentru a îndeplini funcţiile narative corespunzătoare parcursului amintit în debutul textului) sînt vizibile neîncetat: mama lui Nae se închină necontenit, se sperie din orice, pare că nu a văzut lumea nici măcar la televizor... dar cînd ajunge în Franţa vorbeşte despre măiestria dirijorului George Georgescu de parcă ea ar fi muncit la reabilitarea sa după al Doilea Război Mondial, nu George Enescu. Nae urlă, bea, se agită, pare un om tocmai ieşit din caverne; la întoarcerea din Franţa nu are nicio problemă să accepte să le facă un serviciu unor ţigani - să preia un măgar, să-l ascundă în barca luată moştenire din Franţa şi să-l treacă în România pentru ei; două secvenţe mai încolo îl vedem smerit şi cu ochii luminaţi, ca şi cînd s-ar fi trezit întru vecie.

O altă problemă a filmului vine din faptul că simbolurile de pe ecran şi întîlnirile cu paranormalul nu sînt integrate coerent în poveste. Ba o ghicitoare ţigancă, ba un şaman, spirite care mişcă uşi, oglinzi acoperite, ba un mort (Magdalena) şi glume nesărate pe seama mortului. Cînd moare, Magdalena e pusă în sicriul în formă de măgar în care era adusă din Franţa cenuşa unchiului răposat. Autorităţile portuare din Sulina opresc ambarcaţiunea cu ajutorul căreia Nae îşi ducea în Sulina lucrurile culese din Franţa. Un nou prilej de glume. Falsitatea narativă e vizibilă în reacţiile pe care le au personajele cu acest prilej: trec de la o stare la alta - stări aflate la poli opuşi - ca nişte mecanisme teleghidate. Cînd deschide coşciugul, poliţistul îşi scoate casca respectuos şi, în faţa femeii moarte, montează o mină gravă, afectată. Asta după ce, în prealabil, mai că îl ia la înjurături pe Nae cînd acesta îi spune (şi prin cuvintele sale îl ia peste picior pe poliţist) că măgarul e sicriu şi că înăuntru e o moartă. Înmormîntarea Magdalenei e evenimentul care, pentru Nae, închide iniţierea sa spirituală - povestea începe pentru el în cimitir şi se termină tot în cimitir, doar că pe o treaptă personală superioară. Moartea Magdalenei poate fi motivată doar de nevoia autorului de a avea un moment dramatic prin care să încerce să dea credibilitate schimbării lui Nae.

Europolis e un film forţat şi lipsit de realism (şi fantasticul trebuie să aibă o anumită doză de realism pentru a fi credibile propunerile sale), un proiect fad, neinspirat

„Europolis”, de Cornel Gheorghiţă – realism magic nici realist, nici magic
de Iulia Blaga




Nu ştiu ce a fost mai deranjant: filmul „Europolis” în sine ori atitudinea autorului său, Cornel Gheorghiţă, la conferinţa de presă - agresivă faţă de criticii Tudor Caranfil şi Valerian Sava când aceştia l-au rugat să ne spună mai multe despre el (dat fiind că e la primul lungmetraj şi că trăieşte în Franţa). „Doriţi să-mi recit CV-ul?”, „Nu pot să accept, la conferinţa mea de presă, să mi se spună ce să vorbesc şi ce să nu vorbesc”.

Cu Valerian Sava am aflat până la urmă ce avea: acum câţiva ani, când a făcut preselecţia pentru un festival, criticul nu i-a luat un documentar. Acum, întâlnindu-şi duşmanul, regizorul încă supărat şi cu memorie bună a ţinut să-l capseze.

Mai doriţi să vedeţi „Europolis”? Filmul e, de fapt, mult mai (pretins) poetic decât autoapărarea balcanică a cineastului stabilit în Franţa. Acesta tot insista să-l întrebăm despre film. Dar ce am fi putut să-l întrebăm despre această nefericită tentativă de realism magic?

Nu ştim cum arăta scenariul care a câştigat la concursul HBO şi la Eurimages (precum şi la CNC, dar nu ne mirăm), însă oare ce ar spune cei care i-au dat finanţare după ce vor vedea filmul? De pildă, ar putea cere noi lămuriri în privinţa subiectului. Despre ce e, de fapt, vorba în „Europolis”?

Tema ar fi moartea, dar subiectul se referă la o femeie care pleacă în Franţa, însoţită de fiul ei (Nae), pentru a participa la înmormântarea fratelui (Luca) pe care nu l-a văzut demult, şi care ea însăşi moare când revine acasă.

(Femeia cu fiul se întorseseră împreună cu cenuşa fratelui/unchiului şi cu un măgăruş de lemn în chip de sicriu tradiţional african ataşat automobilului – de unde o nuanţă tragi-comică a la Kusturica, dar fără umorul sau energia acestuia.)

După ce femeia moare pe nepregătite, fiul ia de căpăstru un măgăruş viu (preluat la graniţa cu Ungaria de la nişte ţigani unguri) şi o porneşte, aşa, spre mare. Regizorul ne-a tradus acest moment final astfel, lămurindu-ne asupra unei interpretări la care nu ne-am fi gândit: „Îmi pun întrebarea la sfârşitul filmului dacă acest Nae îşi va urma mama, aşa cum mama şi-a urmat fratele.

(...) Nae poate fi sufletul lui Luca, care vrea să se întoarcă acasă. Am vrut să-l dezincarnez. Mama e pilonul, locul de întoarcere, păstrătoarea tradiţiei.” Şi aşa mai departe, în enunţuri mai simple sau mai complicate.

E de înţeles nostalgia cineastului faţă de locurile natale şi fascinaţia pentru cum tratează tradiţiile populare româneşti tema morţii, dar ele singure plus fantoma lui Mircea Eliade nu sunt suficiente în lipsa simţului cinematografic şi al simţului naraţiunii.

Cornel Gheorghiţă, poate convins de cuvintele sale, spunea (căutând susţinere de vreo două ori în citate din Andrei Pleşu) că „lucrurile nu trebuie să se petreacă la fel ca într-un film american”, sugerând că preferinţa sa pentru un „spaţiu mai puţin abordat şi în literatură, văzduhul, spaţiul imaginarului dintre pământ şi cer” poate fi exceptată de la unele pretenţii de logică narativă la care se supun, printre altele, şi blamatele filme americane.



Cu alte cuvinte, realismului magic i se poate scuza orice pe motiv că e magic. Deci ar trebui să i se scuze şi lipsa unei poveşti care să susţină necesitatea unui lungmetraj, şi lipsa unui echilibru între capitole, şi lipsa unor personaje conturate cât de cât (Adriana Trandafir dă cît poate, dar ar fi meritat o cauză mai bună), şi lipsa unei atmosfere (magice sau realiste), şi neverosimilitatea unor situaţii (de pildă, africanul cu alură de şef de trib care vorbeşte cu vocea lui Ştefan Sileanu), şi faptul că pe mari porţiuni filmul trenează fără a fi nici realist, nici magic, ci doar plictisitor.

Printre părţile bune am reţine faptul că regizorul Cornel Gheorghiţă nu e un amator, că ştie să filmeze (ce păcat că nu are şi ce filma), am mai remarca imaginea curată a lui Ovidiu Mărginean şi interpretarea plină a Adrianei Trandafir care dă viaţă singurului personaj credibil de pe ecran.

Prezenţa Sulinei ca punct de plecare şi de sosire în odiseea eroilor (titlul fiind împrumutat de la scriitorul Jean Bart) e un alt element care întăreşte plasticitatea filmului dar, din nou, frumuseţea oraşului şi a Deltei ar fi meritat un film mult mai consistent.

in legatura cu ultima fraza din cronica: un film cu Terente, regele baltilor, ar fi fost de o mie de ori mai interesant. mai ales ca a revenit moda haiducilor...

Europolis: Din lumea spiritelor
Andrei Gorzo, 24 FUN

Europolis e un kitsch "parapsihologic“ servit (in aparenta) cu deplina seriozitate si fara idei bune in materie de imagini, atmosfera etc.

http://timisoara.24fun.ro/articol/eu...elor-9244.html