"Medalia de onoare"
 

"Medalia de onoare" - Cehovian
Atât de uman, atât de dens

*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***

Dac-aş fi ştiut ieri ce-mi rezerva Călin Peter Netzer, nu-mi începeam analiza filmului "Takers" citând mantra lui Syd Field despre personaje - care mi s-a repetat prin minte pe tot parcursul "Medaliei de onoare". Dar, cum în cazul haoticului caper american aplicarea ei era negativă, socotesc că abia aici se impune cu adevărat - astfel încât, cu scuzele de rigoare pentru eventuala lipsă de originalitate, o reiau:
Fără personaje, nu poate exista conflict.
Fără conflict, nu poate exista acţiune.
Fără acţiune, nu poate exista poveste.
Fără poveste, nu poate exista scenariu.
Fără scenariu, nu poate exista film.
Nu e o întâmplare că, pe genericul final, Aurelian Andreescu cântă "Oameni, oameni...!" - căci calitatea definitorie a filmului este umanitatea, în tot ce are ea mai profund şi mai complex. Un coleg de la "România liberă" întreba, la conferinţa de presă, dacă autorii au dorit un film cehovian - şi pe bună dreptate, căci Ion I. Ion este prin excelenţă un personaj de această factură. Aminteşte de Ivan Dimitri Cerveakov, din "Moartea unui slujbaş", de Ivan Petrovici Voiniţki, din "Unchiul Vanea", de Mişa Vasilievici din "Platonov" - şi nu numai atât: are ceva şi din cu mult anteriorul Akaki Akakievici, de sub a cărui gogoliană manta s-au tras toţi urmaşii. Este acel arhetip al omului mărunt şi mediocru care, când părea definitiv împăcat cu zădărnicia unei întregi vieţi, pare să primească şansa nesperată a strălucirii... numai ca să descopere că, şi de astă dată, este doar o iluzie. Atât de universal, şi totodată atât de bogat e acest portret, încât nu cred că-şi va epuiza vreodată resursele, în timp şi spaţiu. Cu ajustările necesare, i s-ar putea aplica oricărui bătrânel bigot din Midwest, fermier extenuat din Australia, profesoraş francez sau funcţionar japonez - vi-l mai amintiţi pe Watanabe (care, însă, era unul dintre rarii învingători - căci, paradoxal, pentru el "medalia de onoare" era cancerul iar rezultatul consta în autodescoperirea sinelui)? Şi, cu atât mai mult, e valabil pentru pensionarul român care trăieşte terorizat de restanţele la întreţinere, din neghiobie şi-a înstrăinat familia, a votat ca tembelul cu Vadim - şi deodată...
"Medalia de onoare" este eminamente un film de personaje - funcţionează, trăieşte şi se înalţă din vitalitatea atât de duioasă şi credibilă a celor câteva figuri umane din anturajul lui Ion I. Ion (un nume ales anume spre a semnifica anonimatul - inclusiv ca efect al confuziei finale). Nina, soţia care nu-i mai vorbeşte de şase ani (amintind de resentimentele mocnite din "Motanul", de Georges Simenon, sau de Anita din "Cu cărţile pe faţă", de Antonio Buero Vallejo), este o prezenţă care potenţează enorm personajul principal, plasând tacit în jurul lui întrebări ale căror răspunsuri se vor devoala treptat, iar Camelia Zorlescu, o actriţă pe care cinematografia a folosit-o, pe vremuri, mult şi mărunt (rolişoare sexy prin nenumărate filmuleţe), îşi aduce aici masiva experienţă scenică pentru a construi figura vârstnicei soţii cândva frumoase, din tăceri încărcate, priviri lungi şi reci, ba chiar şi felul cum adoarme citind câte un romance gen Sandra Brown. Ion Lucian, această legendă vie a teatrului românesc comic, dramatic şi pentru copii, îl conturează pe bătrânul general în retragere, şef de filială a Asociaţiei Veteranilor de Război, drăgălaş şi plin de hachiţe, din numai patru secvenţe scurte şi percutante. Mircea Andreescu e recognoscibil pentru orice locatar de apartament la bloc, în Leoneanu - portretul robot al administratorului plin de idei (să-i facă lui Ion I. Ion o poză cu medalia-n piept şi s-o afişeze-n hol, cu sloganul: "Vecine! Nu uita să-ţi plăteşti întreţinerea!") şi fixuri pensionariceşti. În cercul următor din jurul nucleului uman central se situează Cerasela Iosifescu, în rolul unei funcţionare care cere palme mai ceva ca-n viaţă, Constantin Drăgănescu, pe post de cocoş chiar şi la bătrâneţe, regretata Cătălina Murgea, capabilă să dea viaţă unei neveste ciufute chiar şi făcând un singur gest din planul secund al unui plan întreg, Gabriel Spahiu şi Ovidiu Niculescu, dezinvolţi ca de obicei în rolurile de oameni simpli însă cu personalitate, Anca Pandrea ca tandru-irascibila Ginuţa de la veteranii de război, sau Simona Bondoc şi Eugenia Bosânceanu, sumar-expresive ca vecine bârfitoare. Merită câte o remarcă aparte cele trei "participări extraordinare" - interpreţi speciali în câte o singură secvenţă scurtă: Radu Beligan, un Ion J. Ion sătul de fleacuri cu siktir amar, Mimi Brănescu, conferind concreteţe unui Cornel până atunci sugerat in absentia, şi bineînţeles, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu as himself, decernând medalia buclucaşă la Cotroceni - un rol cu totul special: fără elemente actoriceşti propriu-zise (politicianul se joacă pe sine însuşi într-o ipostază solemnă care-i este mai mult decât familiară), dar foarte important ca impact - un preşedinte fictiv, sau jucat de o sosie, ar fi împins în convenţional şi semi-derizoriu drama personajului principal. Inevitabil, colaborarea pe platou între Iliescu şi Victor Rebengiuc, figură emblematică a Golaniei, ar suscita întrebări şi comentarii - aşa că se impune să precizăm că actorul, conform celor declarate categoric la conferinţa de presă, a luat totul cât se poate de firesc şi refuză fabricarea unui eveniment pornit de la această situaţie inedită.
În fond, adevăratul eveniment este revenirea lui Victor Rebengiuc pe ecran într-un rol de mare greutate, după nenumăratele apariţii onorabile, dar nesemnificative, pe care le-a prilejuit în ultimii ani generozitatea lui faţă de cineaştii care-l solicită. S-au făcut unele analogii cu Niki Ardelean - complet deplasate în fond, nu atât fiindcă respectivul era ofiţer (spre deosebire de fostul simplu soldat de aici), cât mai ales dată fiind deosebirea de abordare - cu obişnuitul teribilism agresiv al lui Pintilie, faţă de subtilitatea şi bunul-simţ pe care i le imprimă Netzer. Ponderat şi profund cum îl ştim încă de la Apostol Bologa, Victor Rebengiuc creează aici cu mijloace pe cât de economice, pe atât de consistente, un omuleţ mărunt care parcurge o traiectorie de erou tragic, reuşind performanţa ca, din vecin pe care-l saluţi convenţional în lift, întrebându-te ce rost o mai avea şi el pe aceeaşi lume cu tine, să-ţi sfâşie inima în momentul când funcţionara şi soldatul îi smulg cu forţa medalia din piept, când îşi sacrifică economiile ascunse ca să-şi cumpere alta de la casa de amanet, sau când izbucneşte în plâns la masa festivă a familiei, în cadrul final - un cadru care aminteşte deliberat de celebra petrecere din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile". Călin Netzer povesteşte că, pe lângă acel cadru fix, trăsese şi prim-planurile complementare ale celorlalte personaje, dar varianta de montaj pe care o presupunea folosirea lor crea o discordanţă accentuată cu restul concepţiei regisorale a întregului film, astfel încât a preferat să-şi asume riscul unor evetuale acuzaţii de pastişare - un exemplu de motivaţe legitimă: să foloseşti un anumit mijloc fiindcă ai nevoie de el şi nu găseşti o soluţie mai bună, nu pentru a epata sau a copia. Deosebirile esenţiale faţă de formula lui Cristian Mungiu, care înlătură temeiul oricărui plagiat, convertind soluţia în reconfigurare, constă la nivel structural în faptul că aici avem de-a face cu un cadru final, având ca atare valenţe cu totul diferite de cele din filmul anterior, unde funcţionase ca plot point 2, iar pe plan stilistic, în acel travelling înainte, până la plan mediu strâns, care paginează altfel empatia cu personajul central, spre deosebire de fixitatea contrastantă care o potenţase pe Anamaria Marinca în raport cu restul mesenilor.
De altfel, viziunea regisorală a lui Călin Netzer, deşi se revendică din curentul minimalist, căruia în mod firesc îi duce mai departe sarcina estetică, recurge vizibil şi la elementul personal, într-o relaţie creativă similară cu a altor filme incipient-postminimaliste din ultimii doi ani, cum ar fi "Cealaltă Irina", "Francesca", "Morgen", "Despre alte mame", dar mai ales vârfurile "Eu, când vreau să fluier, fluier" şi "Felicia înainte de toate", pe care aş aprecia că reuşeşte chiar să le depăşească, prin coeziunea sa mult mai organică şi omogenă. Regăsim atât cadrele lungi şi ample, dătătoare de tensiuni lăuntrice, proprii minimaliştilor, cât şi diverse mijloace de factură clasică - de pildă, planurile strânse, mai ales în sfera portretelor. La fel ca în cazul minimaliştilor, fundalul cotidian prozaic este extrem de viu, responsabil pentru empatia cu spectatorii - însă relaţia sa cu avanscena unde acţionează personajele este altfel constituită. Călin Netzer compune, economic şi eficient, un minuscul cerc de personaje dincolo de care se întrezăreşte laconic realitatea socială a anului 1995. În fond, e cât se poate de limpede că tânărul regisor stăpâneşte cu mână sigură metoda sugestiei - şi nu numai la crearea atmosferei, ci şi ca tehnică narativă, inclusiv prin relaţia cu scenariul.
Ca de obicei, Tudor Voican a oferit un script extrem de dens (la drept vorbind, de aici originează substanţa atât de generoasă a personajelor, despre care am vorbit pe larg mai devreme). Fiind vorba de o poveste cotidiană, deloc spectaculoasă (inspirată, în treacăt fie zis, dintr-un caz real), scenaristul a aplicat paradigmei dramaturgice o serie de ajustări proprii genului, inclusiv sub aspectul câtorva porţiuni tranzitive de tip "mărgele pe aţă", alcătuite din mici peripeţii succesive (ca secvenţele cu vecinele, sau cea cu copiii dornici de povestiri din război); pornind de la acelaşi principiu, Voican optează pentru un final nu convergent (ca în "Schimb valutar", unde după o lungă acumulare de incidente juxtapuse, toate firele epice se adunau în episodul de pe aeroport), ci compozit, reîntregind concluzia din mai multe întâmplări succesive - formulă aplicată şi în "California Dreamin' (nesfârşit)". Modul de lucru al lui Călin Netzer, atât la nivel de mizanscenă şi colaborare cu actorii, cât şi prin decupaj şi montaj, sudează foarte unitar aceste elemente compoziţionale, într-o povestire cinematografică fluidă şi acumulatoare de mari tensiuni (de unde şi identificarea cu drama personajului, care în final atinge dimensiuni sfâşietoare). Se remarcă în special felul cum atât scenariul, cât şi regia, îmbină abil această înşelătoare liniaritate cu metoda sugestiei la care mă refeream adineaori: toate plot-point-urile povestirii, atât principale cât şi secundare, sunt mai mult implicite decât declarative. Incidentul din 1988, care a declanşat ruptura dintre tată şi fiu, se subînţelege din comentarii indirecte. Conţinutul scrisorilor nu e expus imediat, ci se deduce din reacţiile ulterioare ale personajelor. În convorbirile telefonice, auzim exclusiv replicile celor de lângă noi, pentru a reconstitui din imaginaţie contribuţia interlocutorilor - şi aşa mai departe. Aceeaşi discreţie funcţionează şi la construirea ironiei amare care învăluie tot filmul, prin plasarea pe ici, pe colo, de indicii şi detalii care vor dobândi semnificaţie abia în final (de exemplu: Ion I. Ion a votat cu P.R.M., lui Iliescu îi spune că a votat cu el, de la un televizor se aud la un moment dat lătrăturile lui Vadim, iar în cadrul final vedem că din Canada i-a venit un nepoţel mulatru) fără a se insista prin nici un accent special asupra oricăruia dintre aceste amănunte şi nuanţe. Ar fi nedrept să nu recunoaştem în acest sens profesionalismul lipsit de ostentaţie al imaginii lui Liviu Marghidan (care aici îşi asumă şi ipostaza de coproducător, alături de Ada Solomon), şi al montajului lui Cătălin Cristuţiu - două personalităţi cărora filmul românesc contemporan deja le datorează enorm.
Inevitabil, dincolo de numeroasele sale premii internaţionle, se pune întrebarea perspectivelor de box-office ale "Medaliei de onoare" - la care ar fi normal să ne aşteptăm, în condiţiile unor spectatori educaţi. Din păcate, experienţa tristă din ultimii ani vădeşte o drastică degradare a publicului românesc de cinema (şi nu numai), astfel încât, cel puţin în principiu, nu prea întrezăresc mulţimile îmbulzindu-se la acest film de conţinut, ale cărui aparenţe de banalitate ascund substraturi calde şi sensibile, de o mare bogăţie şi profunzime. Totuşi, îndrăznesc să mă alătur autorilor în a miza măcar pe trucul folosirii lui Ion Iliescu (inclusiv pe afiş), alături de cei câţiva actori de super-calibru, pentru ca odată atras în sală, spectatorul să descopere valenţele cu adevărat importante ale filmului şi să ducă vorba mai departe - ceea ce ar avea şanse apreciabile de a răsturna balanţa popularităţii. Pentru că, în ultimă instanţă, "Medalia de onoare" nu poate dezamăgi pe nimeni.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 noiembrie, 2010, h. 7:10-9:16
Bucureşti, România

Mai frate, cum reusiti voi sa vedeti filmele inainte de a fi lansate in cinematografe? Ca ma roade pizma si invidia...........Chiar asa, pe mine de ce nu ma invita nimeni la avanpremiere?

Cu cel mai al draqu respect.

Majoritatea filmelor au o vizionare de presä (cele românesti, urmatä de o conferintä de presä cu realizatorii), de obicei în dimineata uneia dintre zilele imediat anterioare premierei.
De invitat, se invitä numai presa - dar de intrat, poate intra oricine.

iar medalia a fost si la tiff ;)

acum inteleg ce fru sa spuie poietu'.ok

invidiosilor nu le ies "pasentele".
filmul merita vazut, deci nu vei da banii degeaba pe bilet. garantez!

Intamplarea a facut ca "Medalia..." sa poata fi vizionat si aseara, tot la Elvira Popescu, unde de dimineata fusese vizionarea de presa. Si asta inainte de premiera de gala (vineri seara, la Cinema Studio). A fost insa tot cu invitatii (multi ziaristi, parteneri media si critici, care-l ratasera de dimineata, au fost acolo), dar s-a intrat si cu bilet (7 ron), in limita locurilor ramase. Si au fost destui.

mai bine zi de film...ti-a placut?

Foarte mult!
O sa scriu si eu, sambata sper, daca nu sufar vreun accident pana atunci, cate ceva despre el.

era de asteptat.
un asemenea film, cu actorii care au fost protagonisti, n-are cum sa nu placa.
se vorbea ca scenariul a pornit de la un fapt real, o intamplare povestita de un student actorului Radu Gabriel( pe care l-am vazut si-n film) si care povestita lui Tudor Voican, a ajuns subiect de film.
mi se pare extraordinar cum au reusit cei doi, Camelia Zorlescu si Victor Rebengiuc sa dea viata pe ecran cuplului de pensionari.mi-au placut multe momente din film.
zic doua: primul, scena cand ea il "chinuia" si nu voia sa-i citeasca scrisoarea primita de la Cornel si al doilea, cel al impacarii, cand tot ea, a vrut in sfarsit sa joace rummy cu el.
iar melodia de pe generic...absolut inspirata.

Apropo de... "placut tuturor.
Aseara, dupa proiectie, intr-un Q&A fara percutie, o tipa simte nevoia sa-si exprime admiratia pentru film mentionand entuziasmata ca a citit un comentariu pe IMDB, al cuiva ce-l vazuse la TIFF,care sustinea sus si tare ca "Medalia..." poate lesne fi alaturat capodoperelor cinematografice romanesti, alaturi de "Moartea d-lui Lazarescu" si "Hartia va fi albastra".
Dupa un moment de tacere si de oarecare stanjeneala Netzer zice ca-i onorat. Rebengiuc nu auzise asa ca-l intreaba pe regizor ce si cum. Ii spune in soapta la ureche. Rebengiuc lamurit aproape imediat simte nevoia sa contribuie : "Da...! Da' ala stie ce vorbeste? Si unde ziceai ca scris?"
A fost delir.

tipic morometian....

Ion I. Ion


In Medalia de onoare, Victor Rebengiuc e Ion I. Ion. O replica umana a nimicniciei, neinsemnatatii, nici macar a mediocritatii. Amintirile sale (memoriile din ce-l de-al doilea Razboi Mondial – scrisori trimise catre sotia sa si fotografii din tinerete) incap lesne intr-un sertar. In aparenta e un batranel plat, fost contabil – aflam cele din urma doar intr-o singura replica - , precaut si previzibil ( verifica din nou inchiderea sertarului, in care, intr-o carte, ii stau bine ascunse economiile, se debaraseaza discret de o hartie pe care o mototolise si o aruncase pea vizier, cand scopul ei era instiintarea tuturor locatarilor ca respectivul este “rau platnic” la intretinere – aici “previzibil”, gratie unor cadre fixe, in gros-plan, ramase neclintite pe subiectul secvential), cugetator ocazional – in baie, in fata unei sticle de vodka pe jumatate umpluta cu apa; in tramvai; in jumatatea sa de pat, dimineata. Vorbeste mult si cu oricine – inclusiv cu niste copii vecini de bloc, ce vor sa-i asculte ispravile din razboi - , e glumet, iubitor si grijuliu cu sotia sa, cateodata trist. Fara vreun motiv evident. E vesnic nemultumit – ba e prea frig in apartament iarna, ba, dupa “interventia” lui, devine prea cald - , neindreptatit si in relatii insinuant- cordiale cu fiul emigrat, inainte de Revolutie, in Canada. E sugerat nationalist – votase cu Vadim - , resemnat dar si oportunist – atunci cand sansa ii da ocazia. Isi doreste atentie : din partea sotiei, a tovaraselor ei de rummy, a angajatului de la reteaua de termoficare. Din partea oricui. E batranelul cu pantaloni prea scurti, si un cojoc ponosit, ce are intodeauna cu el o sacosa. Nici macar un nume ce nu poate fi confundat cu altul nu are. Pare o reflectie pragmatica, mioritica, si stearsa a lui Julien Boudin intr-o Romanie a lui 1995, dar nu numai, in timp ce introvertita sa sotie Nina (alintata Ninotchka) aminteste de Clemence Boudin, sotii autoexilati in propriile “carcase”, a sentimentelor si resentimentelor, interpretati de Jean Gabin si Simone Signoret in “necrologul” Le Chat, semnat Pierre Granier-Deffer, acum patru decade.
Totusi, Ion I. Ion, in aparenta-i nimicnicie, e un personaj filozofic. Scenaristul Tudor Voican il prefateaza doar ca depinzand de celelalte personaje, ori structurandu-si existenta in jurul lor. Dar asta nu-l face nici individualist/egoist/egocentric. Il face si mai empatic. Scenariul ii plaseaza mici noduri comportamentale, configurate in reactii surprinzatoare ale propriului caracter : nu sta pe ganduri cand este rugat de administratorul blocului sa inmaneze o petitie presedintelui ; incearca sa amane vizita fiului sau, dezamagit de oficialitati, de birocrati, de el insusi ; insista, pana cand este bruscat, la ghiseul functionarei, refuzand sa accepte ca medalia nu-i apartine ; se isterizeaza de dezinteresul veteranului cu care este confundat, cand acesta, din considerente personale, ii refuza ajutorul cerut ; se incapataneaza sa accepte o realitate in care nu crede. Altfel spus, da inainte in loc sa traga inapoi.
Scenariul lui Voican, minutios si riguros construit din prima scena pana-n ultima, eviscereaza in carne vie cu precizia unui bisturiu existenta si simtamintele unei fiinte trecatoare, nesemnificative, defavorizate, caruia apelului la neuitare, strigat din toti rarunchii, uneori prin gesturi si masuri disperate, i se aduce un aport regizoral pasional.
Calin Peter Netzer ingusteaza majoritatea scenelor in care apare Ion, punctandu-si astfel dramarurgic metrajul cu inubliabile cadre-portret, favorizeaza simbolistica juxtapunandu-si personajul peste obiecte si spatii – “coincidentele” constand in imbinarea filmarii statiei de metrou Eroilor si, in cateva randuri, monumente istorice (tot cu eroi)-personaj - , interpune obiecte si distante intr-e Ion si Nina subliniindu-le mocnita disputa, fibreaza importanta dialogurilor filmand adesea in spatii stramte, tipic minimalistilor – intr-e peretii galbui ai apartamentului, in interiorul unor resedinte, minimizand asadar plasarea actiunii intr-un habitat exterior – si, dar nu neaparat in ultimul rand, un cadru – in plan secventa – fix, definitoriu pentru ceea ce inseamna inca Ion, in capul mesei de Craciun, captand singur intreaga atentie a aparatului, cu familia forfotindu- in jur. Se gandeste, privind in gol, in jos. Si aproapa ca izbucneste in plans. Poate pentru ca lucrurile ar fi stat altfel astazi, cu el si cu familia lui, daca nu s-ar fi pripit sa judece. Poate pentru ca a trisat (tocmai in acest moment festiv, de mare importanta pentru el si familia lui). Ori poate pentru ca nu este intrebat nimic si nimanui nu-i pasa. Decat lui. Nu stim.

ion i. ion este un om singur. chiar daca traieste in aceeasi casa cu sotia lui, faptul ca aceasta nu-i vorbeste si s-a coalizat cu fiul lor, il macina si-l face sa aiba mustrari de constiinta.
el vede in medalie o ocazie, aceea de a arata tuturor ca a facut ceva cu care fiul lui ar putea sa se mandresca si spera din tot sufletul ca aceasta sa-i aduca si impacarea mult dorita.
cerseste atentia. si pe cea a Ninei si pe cea a lui Cornel. isi primeste pedeapsa chiar daca nu e de acord cu ea.in schimb, nu poate inapoia medalia. asta e adevarata durere a lui, nu faptul ca excelenta Camelia Zorlescu ii face viata un chin,traind in casa cu el aproape fara sa-l bage in seama si nici faptul ca fiul lui intreaba ironic in scrisoarea trimisa din Canada, daca el mai traieste sau a murit intre timp.
Rebengiuc l-a intruchipat perfect pe Ion I Ion. de fapt, e portretul robot a miilor de pensionari din Romania. viata lor zilnica arata la fel, foarte rar mai exista evenimente care sa le tulbure existenta.primirea acestei medalii a fost ceva deosebit si unii au considerat-o un fapt neimportant cu o lipsa profunda a umanitatii.

Un film perfect...Mi-a placut foarte mult...Un singur cusur i-am gasit, dar este vorba doar de un detaliu minor....Pana in 1996, Vadim nu candidase niciodata la functia suprema in stat....

Gasit intamplator... absolut intâmplator... :)

(...)

E proaspat si aburind ca pâinea calda scoasa din cuptor. :)

Regret, dar Cinemagia nu încurajeazä pirateria.
Mai ales când filmul abia a iesit! Sä-l läsäm sä-si facä încasärile, barem! (Cum îmi si spunea Cälin, vineri noaptea la petrecere: "Of... Sä vedem cum trece primul weekend!") Oricum, site-ul romania-inedit.3xforum.ro e al românilor de peste ocean, dornici de filme din patrie, pe care adesea n-au cum sä le vadä altfel. Pe ei îi putem întelege - da' noi? Ne doare cardul sä däm un ban pentru un film atât de bun...?

Si pentru noi astia "din patrie", care altfel nu au acces la filmele din patria respectiva...

Sper sä ajungä si la voi - chiar meritä sä-l vedeti pe ecran.
(Sau mäcar scos pe DVD - mai mic, dar forever!)

Medalia de onoare” cu Victor Rebengiuc si Ion Iliescu in distributie intra pe ecrane
din 12 noiembrie

Lungmetrajul reprezintă debutul în actorie al fostului presedinte al României, Ion Iliescu, care va fi prezent la proiectia de gală, alături de Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Ion Lucian si Mimi Brănescu, informeaza Parada Film. Până acum, „Medalia de onoare“ a participat la numeroase festivaluri de film din întreaga lume obtinand numeroase premii.

Filmul „Medalia de onoare” este o comedie neagră despre Ion (Victor Rebengiuc), un pensionar din România anilor ’90, care primeste o distinctie pentru faptele sale de vitejie din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Personajul principal primeste accidental, într-o zi, o medalie de onoare pentru faptele sale eroice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, vremuri pe care bătrânul abia si le mai aminteste. Odată primită, medalia îl face pe Ion să îsi reexamineze întreaga viată – se gândeste acum că poate nu a fost un învins. Poate că viata sa înseamnă de fapt, mai mult. Pentru doar câteva momente, medalia îl face să se simtă apreciat de cei din jurul lui. Din păcate, pentru doar câteva momente, Ion este un om împlinit.

Distributia filmului este plină de nume sonore - în rolurile principale îi regăsim pe Victor Rebengiuc si Camelia Zorlescu, iar în roluri secundare îi puteti vedea pe Mimi Brănescu, Ion Lucian, Anca Pandrea, Radu Beligan, Costică Drăgănescu, Doru Ana. Filmul se bucură de participarea extraordinară a fostului presedinte al României, Ion Iliescu.

Până acum, „Medalia de onoare“ a participat la numeroase festivaluri de film din întreaga lume, obţinând premii la Festivalul de Film de la Torino (Premiul „Scuola Holden” pentru scenariu, Premiul Publicului, Mentiune Specială pentru Victor Rebengiuc), Festivalul de Film de la Salonic (Marele Premiu al Juriului „Silver Alexander“, Cel mai bun Scenariu, Cel mai bun Actor, Premiul FIPRESCI pentru Cel mai Bun Film din Competiţia Internaţională), Festivalul Internaţional de Film de la Miami (Menţiunea specială a Juriului si Premiul Cineuropa), Festivalul Internaţional de Film Transilvania (Cea mai bună Regie si Cel mai bun Actor în rol principal). Cel mai recent premiu este Mențiunea Specială a Juriului obţinută la Festivalul de Film de la Zagreb, în octombrie 2010, pentru „un amestec – simplu, în aparentă – de politică, tragism si umor, cu o urmă de căldură si umanitate”.

Călin Peter Netzer a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală si Cinematografică, la sectiunea de Regie Film. Până la obtinerea diplomei, Netzer realizase deja o serie de scurtmetraje, selectionate în festivaluri de film, ca cele de la Berlin, Buenos Aires, Barcelona, Bilbao, Roma si Istanbul. Lungmetrajul cu care a debutat în 2003, „Maria“, a fost, la rândul său selectionat în peste 40 de festivaluri de film din toată lumea si premiat de Academia Europeană de Film, de Festivalurile de la Locarno, Paris, Cottbus.

Tudor Voican este unul dintre cei mai premiati scenaristi români la ora actuală. Printre cele mai cunoscute scenarii ale sale sunt cele scrise în colaborare cu regretatul Cristian Nemescu, cum ar fi „Mihai si Cristina“,„Poveste la scara C“,„Marilena de la P7“,„California Dreamin’ (nesfârsit)“. De asemenea el a scris scenariul si pentru lungmetrajele „Italiencele“, în regia lui Napoleon Helmis, „Binecuvântată fii, închisoare“ si „Schimb valutar“ (regia Nicolae Mărgineanu).
Lungmetrajul de fictiune „Medalia de onoare“ este o coproductie Scharf Advertising, Pandora Film si Abis Studio, realizată cu spriinul Centrului National al Cinematografiei, Arte/ZDF, Eurimages, HBO România, TVR, BV Mc Cann Erickson Romania, Odyssey Comunication, Abis Studio si Teleclub.

sursa: D.S. HotNews.ro

Peter Călin Netzer: „Acest film a fost pentru mine ca o terapie“


Doinel Tronaru


Regizorul filmului „Medalia de onoare“ dezvăluie culisele recentei producţii.Peter Călin Netzer mărturiseşte că acceptarea acestui scenariu nu a fost deloc întâmplătoare, iar lucrul cu Victor Rebengiuc şi „tinereţea“ spirituală a acestuia l-au ajutat să iasă dintr-o depresie profundă.

Victor Rebengiuc: „Cum să-i spun lui Ion Iliescu că ne-a vândut?“


Care a fost primul gând care v-a venit în minte când aţi ţinut în mână scenariul lui Tudor Voican?


Peter Călin Netzer: Sincer să fiu, am ezitat. L-am primit cu câteva zile înainte de concursul CNC şi trebuia să mă decid foarte repede. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost distribuirea lui Victor Rebengiuc în rolul principal. Lucru care a cântărit destul de mult în alegerea finală de a accepta să fac un film pe un scenariu scris de altcineva. Mai târziu mi-am dat seama că subiectul şi povestea au o anumită legătură cu mine. Că am acceptat intuitiv. Este foarte important să vorbeşti despre lucruri pe care le ştii, le cunoşti. Să fii onest în ceea ce povesteşti acolo pe ecran este elementar ca să fii credibil.

Cât de mult a fost modificat scenariul iniţial? În ce a constat contribuţia lui Răzvan Rădulescu?

Răzvan Rădulescu a făcut un fel de script consulting. Asta înseamnă că a mai introdus câteva scene în scheletul dramaturgic, a modificat şi adăugat dialoguri. Între timp am mai lucrat împreună cu Tudor Voican la câteva secvenţe. Am tăiat, am introdus altele. Iar draftul final l-am făcut singur. Vă pot spune că scenariul iniţial avea în jur de 80 de pagini, iar la intrarea în producţie 120.

De ce o pauză „de creaţie" atât de lungă între „Maria" şi „Medalia de onoare"? Cele două filme arată diferit, tematic şi stilistic. Cum aţi trecut de la un „stil" la altul şi de ce? Ce a declanşat această schimbare?

E aproape imposibil să trăieşti din cinematografie dacă nu cumva eşti şi producător sau faci altceva în domeniu. Iar pe mine nu m-a atras niciodată acest lucru. Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta. S-au ivit alte oportunităţi mult mai atractive din punct de vedere financiar. Abordarea stilistică diferită a venit odată cu scenariul. Mi-am schimbat puţin viziunea cinematografică în ultimii ani. Dar cred că este firesc să se întâmple aşa. Dacă ar fi să fac „Medalia de onoare" astăzi, probabil că l-aş vedea altfel. Aş merge în altă direcţie. Asta nu înseamnă că ar exista schimbări majore în viziune, cum de altfel nu există o abordare radical diferită între „Maria" şi „Medalia de onoare".

Când şi de ce l-aţi ales pe Victor Rebengiuc pentru rolul principal? Dar pe Camelia Zorlescu?

Pe Victor Rebengiuc l-am ales de la bun început. Era singura şi cea mai viabilă variantă. Iar pe Camelia Zorlescu am ales-o după un casting destul de îndelungat. Mi s-a părut că formează cel mai bun cuplu cu Victor Rebengiuc în contextul scenariului.

Aţi recunoscut că îl admiraţi pe actorul Victor Rebengiuc dinainte de a-l alege pentru film. A fost dificilă relaţia dintre regizor şi actor, ţinând cont de acest aspect? Povestiţi-ne o întâmplare semnificativă de la filmări.

Nu, absolut deloc. Am repetat cu Victor Rebengiuc vreo 2-3 săptămâni înainte de filmare. Am discutat şi stabilit de la bun început personajul, iar la filmare a mers totul şnur. O întâmplare semnificativă despre Victor Rebengiuc este secvenţa filmată împreună cu Radu Beligan şi Tatiana Iekel. Scenă de vreo 5 minute, filmată dintr-un cadru, cu 5 pagini de text pentru Rebengiuc. Am repetat de cel puţin 20 de ori şi am tras 20 de duble. Ceea ce m-a fascinat este că Rebengiuc a jucat, interpretat, rostit dialogul identic în toate cele 40 de duble. Fără bâlbe, fără să omită o virgulă din text... Nu ştiu câţi actori din lume sunt în stare de o asemenea performanţă. Şi asta la 77 de ani.

Pentru distribuirea lui Mimi Brănescu, v-a inspirat cumva faptul că mai fusese „băiatul" lui Victor Rebengiuc în încă două filme?

Nu. L-am ales pentru că mi s-a părut că se potriveşte cel mai bine cu personajul din film. Şi, dacă îmi aduc bine aminte, Mimi jucase doar în scurtmetrajul lui Puiu împreună cu Rebengiuc. Al treilea film la care vă referiţi, „Marţi, după Crăciun", în care cei doi sunt distribuiţi ca tată şi fiu, a fost turnat mult timp după ce am terminat eu filmările.

Cum l-aţi convins să joace în film pe fostul preşedinte Ion Iliescu? Dar pe Băsescu să-şi dea acordul? Povestiţi-ne cum au decurs filmările de la Cotroceni. Câte duble au fost trase?

Povestea cu Ion Iliescu a fost destul de simplă. Am fost într-o audienţă la consilierul Victor Opaschi, căruia i-am dat scenariul. A urmat o întrevedere cu Ion Iliescu, în care i-am explicat cât de importantă este participarea lui pentru film. A acceptat fără să ezite prea mult. Mai complicat a fost să stabilim perioada filmării. A trebuit să sincronizăm agenda lui Ion Iliescu cu Palatul Cotroceni. Nu a fost nevoie de acordul lui Traian Băsescu. Totul s-a aranjat prin Valeriu Turcan. Mai complicat a fost să obţinem toate avizele necesare, de la SPP, verificarea şi accesul a peste 100 de persoane etc. Cred că totul a durat peste jumătate de an.

Ce indicaţii de regie a primit Ion Iliescu? Cum s-au înţeles pe platou Victor Rebengiuc şi Ion Iliescu? Au colaborat bine? Cât de mult v-aţi implicat în turnarea respectivei secvenţe?

Să fie el însuşi, să se comporte ca la o decernare normală. I-am lăsat şi libertatea de a improviza, dialogul lui în scenariu fiind mai mult schematic. S-a descurcat foarte bine. Pentru scena de la Cotroceni am făcut, pe lângă decupajul regizoral, şi o schiţă de unghiulaţie. Ne-am pregătit extrem de bine ca să fim cât mai eficienţi. Toată scena s-a turnat cu mai multe aparate şi nu s-au filmat mai mult de 3-4 duble. Rebengiuc şi Iliescu s-au înţeles bine. La un moment dat i-am surprins în camera de machiaj împreună cu Ion Lucian povestindu-şi bancuri.

Ştiu că i-aţi trimis recent un DVD cu filmul lui Ion Iliescu. Aveţi până în prezent o reacţie de vreun fel de la Iliescu?

N-am decât răspunsul că o să vină la premieră. Am înţeles că nu a văzut filmul pentru că vrea să-l vadă pe ecran mare în sala de cinema.

Ce diferenţiază „Medalia de onoare" de restul filmelor „noului val"? Consideraţi că filmul dvs. aduce ceva diferit - prin tematică şi prin maniera de a povesti?

Da. „Medalia de onoare" este un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică. Am încercat să ies puţin din stereotipul de film minimalist şi să-l aduc către public, şi mai ales să adaug o tuşă proprie, să îmbogăţesc genul din punct de vedere vizual şi emoţional. Dar cu condiţia să rămân totuşi într-o cheie realistă.

„Medalia de onoare" este un film rotund, cu o poveste solidă, aşa cum nu prea s-au mai făcut la noi în ultima vreme. Aţi dorit special să realizaţi un film cu o construcţie clasică, riguroasă, şi să vă îndepărtaţi de experimentele „minimaliste" din ultimii ani?

Cred că este important ca regizorii din „noul val" să evolueze în direcţii cât mai diferite din punct de vedere stilistic, în care să se distingă unul de celălalt, să se recunoască personalitatea fiecăruia. Altfel există riscul de a face şi de a vedea acelaşi film.

„Medalia de onoare" este un senzaţional film despre bătrâneţe, pe linia lui „Umberto D" sau „Ikiru". V-aţi dorit această temă sau a apărut pur şi simplu din lectura unui scenariu foarte bun?

Propunerea scenariului lui Tudor Voican a venit chiar în perioada în care eram foarte interesat de tema bătrâneţii. Aveam pe atunci un alt proiect pe aceeaşi temă în dezvoltare, împreună cu Răzvan Rădulescu. Acesta este un alt motiv important pentru care am acceptat să fac acest film. Şi în plus, sigur că era un scenariu foarte bun.

Care este relaţia dvs. cu bătrâneţea? Ce aţi învăţat despre îmbătrânire realizând acest film?

Pe vremea aceea mă simţeam destul de deprimat şi izolat. Pot spune că acest film a funcţionat şi terapeutic pentru mine. Faptul că am lucrat cu actorii de vârsta a treia, care erau mult mai tineri decât mine din punct de vedere spiritual, m-a trezit. Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt mult mai vii decât mine.

Dincolo de drama personajului principal şi de analiza complexelor de umilinţă şi a imposturii, filmul poate fi văzut şi ca un studiu al societăţii în macro, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia? De ce aţi inclus secvenţele cu monumentele dedicate eroilor din Bucureşti?

Sigur că da. Secvenţa cu monumentele nu exista în scenariu. Exista altă secvenţă pentru genericul de început, care până la urmă nu s-a mai filmat. În timpul prospecţiilor pentru locaţii, am tot trecut pe lângă monumentele dedicate eroilor din război şi mi-a venit ideea că ar fi mult mai adecvate pentru generic şi pentru povestea care va urma.

Cum credeţi că va primi publicul românesc filmul, comercial vorbind? Ce aşteptări aveţi de la apropiata premieră?

„Medalia de onoare" are toate ingredientele să aibă succes la public. E o dramă comică sau o comedie dramatică. Cred că există personaje şi situaţii în care se vor regăsi foarte mulţi. Este un film despre vulnerabilitate, relaţii familiale disfuncţionale, despre diferenţa de mentalităţi între generaţii, onoare, umilinţă, ipocrizie ş.a.m.d. E tratat într-o cheie umoristică şi umană. Spectatorii sunt de cele mai multe ori mult mai inteligenţi decât credem noi şi înţeleg, chiar şi inconştient, foarte multe lucruri. Sau cum a spus Victor Rebengiuc după ce s-a întors de la un festival: „A plăcut, domne, a plăcut". Oamenii merg cu filmul din punct de vedere emoţional. Şi, în plus, mai e şi distribuţia de excepţie: Rebengiuc, Iliescu, Beligan, Ion Lucian... chiar şi regretatul Gheorghe Dinică a jucat în film. Din păcate, a trebuit să scot secvenţa respectivă la montaj, din motive legate de lungimea filmului. Acea secvenţă va fi inclusă ca bonus pe DVD.

Care sunt cineaştii care vă influenţează, de la noi sau de aiurea? Sau cei preferaţi, dacă nu vreţi neapărat să stabiliţi legături directe?

Sunt foarte mulţi cineaştii care m-au influenţat şi alţii care mă influenţează în continuare. De pe o listă lungă i-aş putea enumera haotic pe Chaplin, Forman, Truffaut, De Sica, Fellini, Kusturica...

Nu v-a fost teamă că scena finală a filmului - masa cu multe personaje -, excelentă de altfel, ar putea fi considerată o citare, o imitare, ceva de genul acesta, a unei scene similare din „432"?

Secvenţa respectivă s-a filmat şi din alte unghiuri, în altă manieră. Există chiar o variantă de montaj din mai multe cadre. Cadrul final din film a fost realizat ca un master shot iniţial. La masa de montaj, însă, mi-am dat seama că secvenţa decupată în mai multe cadre nu rimează cu restul secvenţelor din punct de vedere stilistic. Aşa că am fost nevoit să păstrez dubla întreagă ca atare. Am considerat că este mai important să închei filmul în acelaşi registru decât să-l modific stilistic în final.

După „Maria" şi „Medalia de onoare", ce va urma? Aveţi deja ceva în proiect?

Da. Am deja un scenariu scris împreună cu Răzvan Rădulescu. L-am şi depus la ultimul concurs CNC, dar nu am câştigat finanţarea. Au fost favorizaţi regizori „culţi", ca de exemplu Ed Wood-ul nostru, Adrian Popovici, care nu ştiu dacă a depăşit 95 de spectatori cu ultimul lui film, „Eva". Din păcate, mai e drum lung până o să se schimbe ceva substanţial la CNC.

Autorul „Mariei"

Peter Călin Netzer s-a născut la 1 mai 1975, la Petroşani. După ce a semnat, de-a lungul anilor '90, mai multe scurtmetraje, a debutat în lungmetraj în anul 2003 cu „Maria", o dramă inspirată dintr-un caz real. „Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta", spune regizorul.

Excepţional studiu al bătrâneţii

Pelicula „Medalia de onoare", de Peter Călin Netzer, este unul dintre evenimentele cinematografice ale anului. Terminat încă din 2009, filmul a mai fost văzut doar în festivaluri, iar pe plan internaţional şi-a adjudecat premii importante la festivalurile de la Salonic (cel mai bun actor pentru Victor Rebengiuc, cel mai bun scenariu şi Premiul FIPRESCI), Torino şi Miami. Totodată, la ediţia TIFF din acest an, Peter Călin Netzer a fost distins cu premiul de regie al festivalului, iar Victor Rebengiuc a împărţit un premiu pentru intepretare cu Ozana Oancea, actriţa principală din „Felicia, înainte de toate".

Scenariul scris de Tudor Voican şi „îmbunătăţit" de Răzvan Rădulescu analizează într-un mod magistral complexele de vinovăţie ale personajului principal şi mecanismul imposturii, fiind totodată şi un studiu în macro al societăţii, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia. O medalie de onoare primită, din eroare, de pensionarul Ion I. Ion, din partea MApN, îi va schimba întreaga existenţă şi îl va face să lupte din răsputeri pentru a-şi recâştiga demnitatea pierdută.

Are vreo legatura filmul asta cu celebrul joc "Medal of honor", sau s-a gandit regizorul sa aleaga numele asta in speranta ca pustimea devoratoare de jocuri video o sa se ingramadeasca sa vada filmul?

Ce väd, nu-i adevärat...! :|

memeito,
incearca sa ajungi la unul din cinematografele unde ruleaza filmul. cum am spus si altui user intr-un mesaj anterior, n-ai sa regreti nici o secunda ca ai dat banii pe bilet.
in plus, vei castiga. ce?
o sa-ti dai seama dupa vizionare. oricum, iti recomand sa iei ca accesoriu un carnetel pentru notite. floricelele de porumb nu se potrivesc.

Ion Iliescu a lipsit de la premiera celui mai nou film românesc, "Medalia de onoare"!
GAZETA SPORTURILOR

Premiera de gală a filmului "Medalia de onoare“ în regia lui Călin Peter Netzer a avut loc în această seară la cinematograful Studio din Bucureşti. Lungmetrajul reprezintă debutul în actorie al fostului preşedinte al României, Ion Iliescu alături de Victor Rebengiuc, Ion Lucian şi Radu Beligan. La premieră a lipsit Ion Iliescu. Distribuţia filmului este plină de nume sonore - în rolurile principale îi regăsim pe Victor Rebengiuc şi Camelia Zorlescu, iar în roluri secundare pe Mimi Brănescu, Ion Lucian, Anca Pandrea, Radu Beligan, Costică Drăgănescu şi Doru Ana.

La premiera din această seară au participat sute de persoane care şi-au dorit să asiste la prima difuzare a filmului în cinematografele din România. După aproape 110 minute în care publicul a a plaudat cele mai extraordinare momente din filmul regizat de Netzer, la final actorii din film au urcat în aplauzele publicului pe scena cinematografului Studio. Maestrul Ion Lucian, din cauza problemelor şi a vîrstei, a fost singurul care nu a urcat pe scenă, dar a fost şi singurul care a adresat un mesaj celor prezenţi la premiera filmului. "Cuvintele nu pot fi decît de felicitare pentru acest minunat film românesc. Cu permisiunea dumneavoastră nu pot urca pe scenă, pentru că fiecare scară urcată trebuie şi coborîtă, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să cobor în viaţă!", a spus Ion Lucian.

Victor Rebengiuc: "Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci!"

Victor Rebengiuc vine din nou pe marile ecrane, în rolul principal din "Medalia de onoare". Poţi să te rătăceşti într-un teatru. Uşor. Din afară, nu simţi pericolul, dar o dată ce treci prin intrarea actorilor din Teatrul "Bulandra", dai într-un labirint de culoare înguste, cu neoane şi multe uşi. La fiecare pas te ciocneşti de cîte o costumieră, o machieuză, un scenograf gata să-ţi ceară sufletul. Culoarele întortocheate duc spre holul mai larg din spatele scenei. În sfîrşit un bec cu lumină caldă şi nişte scaune, aranjate ca într-o sală de aşteptare. Pe unul din ele stă Victor Rebengiuc. Sau Apostol Bologa. Sau Ilie Moromete. Sau Tipătescu. Sau Victor Rebengiuc.

"Mai apărea cîte-un film curajos, cîte-o carte..."

- Aţi afirmat recent că ne lipseşte cultura...
- De fapt, avem o cultură înfloritoare, foarte frumoasă, formidabilă... Nivelul cultural general al ţării e cam scăzut.

- A scăzut faţă de acum 20 de ani?
- Nu, nu, a rămas scăzut.

- Din ce motive?
- Şi acum 20 de ani, ce nivel putea să fie? De vreme ce erau lucruri româneşti interzise, valori, opere de artă interzise, ce nivel putea să fie? Cultură la nivelul propagandei de partid! Apăreau conducătorii statului şi politica statului, mai apărea din cînd în cînd cîte-un film curajos, cîte-o carte mai curajoasă, dar ăla era nivelul.

- Acum mai avem gesturi din astea de curaj?
- Sigur că da, există, ce-ar putea să împiedice treaba asta? Există, cum să nu! Trebuie să existe oameni nemulţumiţi, oameni care vor ca lucrurile să meargă spre bine, oameni care să critice, care să dezvăluie starea lucrurilor actuale.

- Aţi spus undeva că românii sînt pomanagii.
- Ca şi multe alte naţii, românii apreciază într-un grad destul de înalt tot ceea ce vine gratis. Nu numai românii fac asta.

- Cam toată lumea.
- Da, dar pe mine mă enervează chestia asta.

- E cea mai gravă dintre metehnele românilor?
- Nu e cea mai gravă.

- Care ar fi cea mai gravă?
- Cea mai gravă? Nu ştiu. Nu răspund (rîde).

"Plecam o dată cu ciocanul"

- Aţi admirat şi sportivi?
- Am admirat, sigur că da, am admirat mulţi sportivi. Îmi plăcea şi fotbalul, mă duceam la meciuri. În ultima vreme, am fost stelist, pentru că Steaua era echipa pe care-am simpatizat-o eu cînd am început să simpatizez fotbalul. Pe atunci era echipa Carmen a lui Mociorniţa, care s-a transformat în momentul naţionalizării, în 1946, în echipa Armatei, CCA sau CSCA. Dar în ultima vreme nu mai am echipe favorite.

- De ce?
- Pentru că nu-mi place ce se întîmplă în fotbalul românesc. Nu-mi place goana asta după bani, nebună. Pe mine nu mă interesează cît costă un jucător, cîţi bani ia, pe mine mă interesează să joace fotbal. Or, nu se mai prea joacă.

- Nu numai la noi e goana după bani, şi francezii au problema asta.
- Păi, unde sînt francezii acuma? Dar ei se vor ridica mai repede decît noi.

- Aţi jucat fotbal?
- Am dat şi eu cu piciorul în minge, dar eu n-am fost sportiv de performanţă niciodată. Am jucat tenis de masă, volei, baschet, aşa, la şcoală, acolo. Am şi alergat, am încercat să arunc cu ciocanul. Aveam un coleg care făcea atletism şi am mers cu el, de mai multe ori. Dar plecam o dată cu ciocanul, nu puteam să-i dau drumul.

- Apostol Bologa aruncînd cu ciocanul...
- Eeei, a aruncat şi el, în civilie...

"Uite, Patzaichin, uite, Doroftei!"

- Care ar fi sportivul ideal?
- Lance Armstrong. El este sportivul ideal. A învins şi boala şi ani la rînd a cîştigat Turul Franţei

- A fost acuzat de dopaj.
- Şi s-a dovedit? Păi, sigur că ăia care pierd spun că-i dopat. Dar să fii dopat şapte ani la rînd şi să nu dai de urma dopingului, mi se pare hazardat să te încăpăţînezi să-l acuzi în continuare.

- Şi la noi, care vi se par sportivii ideali?
- Eee, au fost şi la noi. Uite, Patzaichin, uite chiar şi ăsta care face gălăgie pe la televizor, Doroftei. Au realizat ceva. Sînt o mulţime, gimnastele noastre, toate, care sînt destul de anonime, care nu sînt aşa de prezente...

- Nu sînt vedete.
- Din păcate, nu iau ochii publicului ca fotbaliştii. La fel şi rugbyştii pe care-i apreciez: muncesc mult mai mult decît fotbaliştii, sportul lor este mult mai greu, dar cîştigă mai puţin şi se văd mai puţin sau deloc chiar.

"Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci"

- De ce credeţi că nu se mai duce lumea pe stadion?
- Păi, ce să vadă pe stadioane? Cînd ştie că e în permanenţă înşelat acolo, că sînt blaturi care se fac! Omul se duce să vadă o luptă sportivă adevărată. Nu nebunia asta care se întîmplă acuma, cu fanatismul ăsta al banilor, cu bătăile dintre suporteri! Păi, dom'le, tu eşti simpatizantul unei echipe. Şi eu am fost! Dar în momentul în care era altă echipă mai bună decît echipa mea, nu puteam decît s-o aplaud. Şi să zic: "Dom'le, hai să fim atenţi, data viitoare să încercăm să fim mai buni decît ei!". Dar nu să mă duc să-l omor pe ăla pentru că a fost mai bun decît mine.

- Şi ăsta e principalul motiv?
- Te şi sperii! Ce să mai mergi spre stadion cînd se întîmplă lucrurile astea? Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci, să susţii echipa ta şi un altul de lîngă tine să susţină echipa lui, asta nu înseamnă că trebuie să ne scoatem ochii

- La Liga Campionilor vă uitaţi?
- Mă uit, da, mă uit. Nu cînd joacă echipele româneşti, că mi-e milă de ele.

- Poate fi comparat un meci bun cu un spectacol de teatru?
- Da, sigur că da. Păi, mă uitam la tenis, la Schiavone şi Wozniacki. Absolut superb, o nebunie de meci, nici nu ştiai cu care să ţii.

- Wozniacki e numărul unu...
- N-o să fie prea multă vreme, cînd o să joace alea două surori Williams.

- Vă plac surorile?
- Nu pot să spun că le iubesc, dar sînt bune, ce să faci? Sînt bune. Dacă sînt bune... Aici nu merge ca la fotbal, nu cumpără nimeni meciul...

- Preferaţi sporturi individuale sau de echipă?
- Nu fac diferenţa, spectacolul sportiv mă interesează, dacă o echipă poate să ofere un spectacol. Şi sînt, slavă Domnului, echipe din astea, am văzut meciuri, finala aia a Ligii, de anul trecut, Inter - Barcelona.

"E pustiu în atletism"

- "Naţionala" de fotbal cum vi se pare?
- Nu mă uit la aşa ceva, nu-mi inspiră încredere, n-am de ce să mă uit. Să văd un spectacol jalnic? Nu vreau să văd.

- Care sînt sporturile unde avem şanse?
- Nu-mi dau seama. Cu atletismul, de exemplu, nu ştiu ce se întîmplă. Am avut atleţi de valoare şi nu mai avem. În momentul de faţă nu prea mai ai cu ce să ieşi, la Olimpiade, la Mondiale. Nu mai ai atleţi capabili să fie pe primele locuri, să conteze.

- Cum era Gabi Szabo?
- Cum era Gabi Szabo şi au mai fost mai mulţi alţii. Acum e pustiu. Probabil că nu se investeşte, probabil că în ţările care au atletism bun există preocupare mai mare din partea oficialităţilor, din partea statului, investesc mai mult decît noi.

- S-au construit şi la noi săli de sport.
- Orice se face e bine: săli de sport, săli de spectacol. Depinde care ne sînt priorităţile. Ori noi sîntem atît de urmă în toate domeniile încît nu mai poţi să stabileşti priorităţi.

"E o poveste de viaţă, din zilele noastre"

- Aveţi rolul principal în "Medalia de Onoare". Despre ce e filmul?
- E o poveste simplă, normală. Nu-şi propune teme filosofice, sigur că s-ar putea trage nişte concluzii filosofice pe seama lui, dar el nu-şi propune treaba asta. E o poveste de viaţă, frumoasă, a unor oameni care trăiesc în zilele noastre, îi putem întîlni oricînd, oriunde.

- Cum colaboraţi cu regizorii tineri?
- Am mai lucrat şi sper să mai lucrez cu tineri. Pentru că mă înţeleg foarte bine cu ei, tinereţea nu e ceva care să te descalifice, dacă ai valoare. Spunea un scriitor sau un filosof francez, că "valoarea n-aşteaptă numărul anilor", "la valeur n'attend pas le nombre des annees". Asta e. Regizorul e tînăr, dar talentat.

- Aţi lucrat şi cu Pintilie, şi cu Ciulei...
- Ăştia nu mai sînt tineri, au fost tineri, ca şi mine (rîde). Şi erau şi ei talentaţi. Şi sînt, în continuare.

"Instinctele astea animalice nu-şi au locul, nu-şi au rostul pe stadioane. E ceva care ar trebui canalizat către junglă"

Îi dă replica lui Iliescu
Un pensionar primeşte o decoraţie din partea şefului statului. E doar începutul poveştii din "Medalia de onoare", film pe care îl puteţi vedea în cinematografe începînd de astăzi. În rolul eroului întîmplător apare Victor Rebengiuc, iar în rolul preşedintelui, ţinînd cont că acţiunea e plasată în 1995, a fost distribuit Ion Iliescu. "Medalia de onoare" a strîns zece "medalii" la festivalurile de film de la Miami, Torino şi Tesalonic.

Sper sa ma insel, dar ce a facut Rebengiuc in filmul asta nu cred ca se va mai vedea multa vreme in cinematografia noastra, cum nu s-a mai vazut nici o reprezentatie actoriceasca la un asemenea nivel in filmele post-decembriste.
Si, din toate filmele sale, aici mi s-a parut cel mai bun rol al sau, parca si-a turnat sufletul pe ecran. Mi s-a lipit de inima omul asta, parca am redescoperit talentul sau imens.
Am fost suprins, mai ales ca dupa plimbarea sa menajata prin Nunta Muta, aveam impresia ca a inceput s-o lase mai usor.

subscriu. scena din oglinda o depaseste pe cea al lui de niro din taxi driver, am ras cu lacrimi.
apoi scena de la sfarsit mi se pare extraordinara, rebengiuc joaca genial amestecul de sentimente de emotie si bucurie la sosirea fiului, culpabilitate in acelasi timp fata de el, multumire ca a reusit sa rezolve cumva cu medalia, jena ca nu e chiar medalia lui, apoi putina deceptie cand vede ca nora lui si copilul sunt cam colorati, adaugand ingrijorare atunci cand copilul ii ia medalia din piept, lasandu-se aproape coplesit la sfarsit de toate. nu stiu ce alt actor ar fi fost in stare sa faca acest rol. cred ca va ramane un film de referinta.

pe mine m-a uimit intotdeauna usurinta si naturaletea cu care interpreteaza rolurile, tipice marilor actori si deasemenea puterea de atractie asupra sepctatorului. practic, el singur, poate duce un film intreg. nu-si eclipseaza colegii ci doar se distinge ca fiind eroul iar ceilalti il secondeaza in mod inspirat, lasandu-i cale libera sa-si exprime talentul.

E intr-un mare fel, filmul.

Nu-mi aduc aminte de vreun film romanesc recent care sa fi fost atat de laudat. Bube n-are?

îl face pe Iliescu vedetă. adicăştelea nu era de ajuns ce VIP era, amu' îi şi star dă cinema

Ha, ha, un Reagan intors.

mai degarbă Grace Kelly. că are atâta graţie când jonglează prin politică...

daca nu era keepy autosuspendat, avea destule...
paul,
cica Iliescu n-a putut fi inlocuit, trebuia sa joace musai rolul. dar el, modest cum e, a evitat pana si sindrofia de la lansare....

Comenta cineva, nu mai stiu pe unde, c-ar fi câteva anacronisme (o Dacie Logan avant la lettre, jargonul copiilor de la bloc, etc...)
Eu am o micä problemä cu structurile dramaturgice de tip "märgele pe atä" (mai ales în cazul finalului); am detaliat în analizä. But this is just me. Nu-nseamnä cä-i musai o bubä.
Altfel... stau si mä gândesc... Nu, chiar nu-mi vine nimic în minte...

"Medalia de onoare"
Mărirea şi decăderea lui Ion I. Ion


Un apartament de bloc ticsit de mobile. Zgomote ce pătrund prin pereţi. Un poştaş care aduce pensia. Şi doi soţi între care a încetat orice comunicare.

Aşa începe "Medalia de onoare" a regizoruui Călin Netzer, a cărui premieră oficială în România are loc mâine, o radiografie concomitentă a două epoci. Cea a anului 1995 şi, prin elementele poveştii, prin reacţiile şi mai ales prin replicile personajului principal, cea de dinainte de 1989.

Ion I. Ion este un personaj meschin, cu antecedente odioase chiar, care şi-a denunţat fiul la miliţie pentru că voia să plece din ţară, gest ce i-a atras muţenia soţiei şi refuzul fiului, ajuns în Canada, de a-i vorbi. Rău platnic, zgârcit, uşor fanfaron, atoateştiutor, încercând să depăşească printr-un comportament obişnuit oprobriul celor din jurul lui, Ion I. Ion are momentul lui glorie. O medalie de onoare conferită de Ministerul Apărării. De aici încep, de fapt, adevărata poveste şi profilul psihologic al personajului.

Pelicula lui Netzer, bazată de scenariul semnat de Tudor Voican la lucrarea sa de diplomă, are marele merit de a evita toate capcanele unui astfel de subiect. Cu implicaţii politice fără a fi un film politic, cu drama unui om fără a deveni nicio clipă patetic, cu personaje "de carton" care nu sunt cu adevărat ridicole, regizorul reuşeşte o poveste la marginea verosimilului, spusă simplu şi cu un umanism aproape deconcertant.

Actorul Ion Lucian, care interpretează rolul preşedintelui asociaţiei veteranilor de război, declara la conferinţa de presă: "Filmul mă uluieşte prin simplitatea care se dovedeşte până în final o realitate plină de sensuri. Până la cele mai mici amănunte, Netzer a reuşit să comenteze o situaţie: dintr-o cerere respinsă, dintr-un ghişeu care cade violent peste viaţa unui om, într-o simplă secvenţă... Sunt convins că foarte mulţi dintre spectatorii acestui film se vor recunoaşte, dar şi că foarte mulţi vor sughiţa".

Scenariul bazat pe o poveste cvasi-reală, care a circulat din gură în gură, are datele unei istorii de succes şi o capacitate de a sugera psihologic o anumită atmosferă. Regizorul conferă poveştii un cadru aproape clasic, o lasă să curgă, îi creează un decor realist, o aduce printre spectatori cu un firesc remarcabil, cu accente de umor şi cu un umanism pe care îl regăsim rareori în cinematografia românească contemporană. Dar marele merit este al echipei de actori.

Protagonistul, Victor Rebengiuc, reuşeşte, ca întotdeauna, un rol magistral. Începând cu datele fizice - mersul, mimica de o mobilitate uluitoare în pofida imensei economii de mijloace, gestica -, continuând cu inflexiunile vocii, de la umilinţă la fanfaronadă, de la siguranţa de sine la interogaţia mirată, el construieşte un personaj de o accentuată complexitate psihologică, purtând marca timpurilor în care a trăit, imposibilitatea de a scăpa de redundanţele de gândire fals patriotice şi de un respect faţă de autoritate mergând până la naivitate. Ion I. Ion are, într-o conversaţie telefonică cu fiul său, în care îi povesteşte că este invitat de preşedintele ţării cu ocazia decernării medaliei, o replică relevantă. La reacţia fiului, care îi spune probabil că preşedintele este un securist, el răspunde: "Cum o să fie securist?! E preşedintele ţării". Rezultatul este o dimensiune umană conferită personajului, o undă de înţelegere a frământărior lui interioare, aparent meschine, dar care reprezintă dorinţa de respectabilitate şi de reconsiderare, într-un fel, a unei existenţe insignifiante.

Îi dă replica actriţa Camelia Zorlescu, aproape fără nici un cuvânt în mai mult de jumătate din film, expresivă în muţenia ei, în gesturile mecanice, în privirile dispreţuitoare. Zgârcit cu declaraţiile privind rezolvarea rolului, Victor Rebengiuc remarca: "Este un rol care mi-a adus cele mai multe premii din cariera mea. Nu ştiu dacă este cel mai bun, dar este cel mai premiat" (Premiul pentru Cel mai bun actor la Salonic, Premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal la Festivalul Transilvania şi Menţiune Specială la Torino).

Ceilalţi actori, cu roluri mult mai mici ca întindere, au apariţii pregnante, de la adevăratul erou de război, interpretat de Radu Beligan, la proaspătul debutant în lumea filmului, Ion Iliescu, jucând propriul rol, expresiv şi sobru în acelaşi timp, în scena felicitării medaliaţilor.

Regizorul mărturisea că a acceptat intuitiv acest scenariu şi pentru faptul că nu mai făcuse de mult un film, dar şi pentru oportunitatea de a lucra cu actori de renume. Explicând că tratarea este oarecum clasică, pentru că a încercat să îmbine minimalismul, dominant în filmul românesc contemporan, cu propria viziune cinematografică, regizorul aprecia că, probabil, "colegii mei vor trebui să-şi găsească de-acum încolo o viziune proprie, pornind chiar de la această bază. Dacă se va continuă stilul minimalist, există riscul să nu mai recunoşti autorul".

O remarcă specială se cuvine decorului şi, mai ales, costumelor, ele însele caracterizând o epocă şi un stil de viaţă.


Pelicula a fost selecţionată şi la Premiul "LUX 2010" pentru cinematografie al Parlamentului European, ce va decernat pe 24 noiembrie, la Strasbourg.

semnat,
Victoria Anghelescu
Cotidianul

ei na, şi Divertis şi (ăia de la... ăia frate de îl făceau pe Jiji, dom'le ce lapsus am! Mondenii!!!) au/aveau imitatori foarte buni pe rolul ăsta.

eu chiar m-am gandit la Gretcu, dar probabil au preferat autenticitatea.
curios este ca ei chiar au recunoscut ca strainii care au vazut filmul, habar n-aveau ca acela era chiar fostul presedinte al tarii in propriul rol!

Rebengiuc joacă extraordinar. da' mie mi-a plăcut funcţionara de la ghişeu ... Cerasela Iosifescu.

True story, m-a impresionat si pe mine, joc natural, ascutit.

Cat despre Iliescu, o facatura cu vreo sosie sau alt actor ar fi redus mult prea mult din emotia si rezonanta secventei. (pe langa valentele de marketing, evident)

Lungmetrajul "Medalia de onoare", premiat la Festivalul Internaţional de Film de la Arras

Lungmetrajul "Medalia de onoare", de Călin Netzer, a obţinut, duminică, premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional de Film de la Arras (5 - 14 noiembrie), Franţa, informează un comunicat. Proaspăt lansat în cinematografele din România, filmul poate fi văzut, până joi, în Bucureşti, la Cinema Studio, Cinemateca Union, Cinema City Cotroceni, Hollywood Multiplex, Movieplex şi The Light, în Ploieşti, la Cinema City, în Iaşi, la Cinema Victoria, în Constanţa, la Cityplex, şi în Cluj, la Cinema City. În perioada 19 - 25 noiembrie, filmul "Medalia de onoare" va mai fi proiectat în Bucureşti la Glendale Studio şi în Cluj la Cinema Arta.

Filmul "Medalia de onoare" este o comedie neagră despre Ion (Victor Rebengiuc), un pensionar din România anilor '90, care primeşte accidental, într-o zi, o medalie de onoare pentru faptele sale eroice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vremuri pe care bătrânul abia şi le mai aminteşte. Odată primită, medalia îl face pe Ion să îşi reexamineze întreaga viaţă - se gândeşte acum că poate nu a fost un învins. Poate că viaţa sa înseamnă, de fapt, mai mult. Pentru doar câteva momente, medalia îl face să se simtă apreciat de cei din jurul lui. Din păcate, pentru doar câteva momente Ion este un om împlinit.

Distribuţia filmului este plină de nume sonore - în rolurile principale se regăsesc Victor Rebengiuc şi Camelia Zorlescu, iar în roluri secundare, Mimi Brănescu, Ion Lucian, Anca Pandrea, Radu Beligan, Costică Drăgănescu, Doru Ana. Filmul se bucură de participarea extraordinară a fostului preşedinte al României Ion Iliescu.

intru doar sa spun ca, intr-adevar, Medalia de onoare e filmul de care avea nevoie cinematografia romaneasca a acestor ani.
Victor Rebengiuc, fabulos.
Tudor Voican, cu har si inspiratie.
Calin Netzer, fin nuantator.
si, in sfarsit, aud si eu muzica intr-un film romanesc al ultimilor 10 ani.

E un mare film! Mult peste 4,3,2 sau Politist, Adjectiv -nu ma impuscati:( -

De cand am vazut MARIA m-am gandit ca e genul de regizor care va face filme foarte bune la intervale mari de timp ... probabil ca nu traieste din asemenea contracte.

Despre Rebengiuc... ce sa zic? Ma bucur ca dl. Netzer l-a readus pe ecrane.

Filmul e bun dar optiunea de a-l aduce in film pe Ion Iliescu este total neinspirata.

Un lucru m-a amuzat: Victor Rebengiuc este un taranist, membru in PNTCD care l-a criticat de multe ori pe tovarasul Iliescu. Cum o fi colaborat la filmari?

înţelegând cum să despartă politica de muncă (cam aiurea spus "muncă" da' ştiţi, n-am găsit altă rimă:D)

Da, faza cu Iliescu e naspa... ok, da' voi ar trebui sa stiti trecutul lui Netzer. Pai e din aceeasi "familie". Dancu, Iliescu... tatal lui Netzer. Asta e. Da' filmul e ok. Nu cred ca ar trebui sa conteze chestiile astea. Conteaza filmul.

"Medalia de onoare" şi "Lumea văzută de Ion B." - favoritele publicului la New York

NEW YORK (MEDIAFAX) - "Medalia de onoare", de Călin Netzer, şi "Lumea văzută de Ion B.", de Alexander Nanau, au fost peliculele care au câştigat premiul publicului la Festivalul de Film Românesc de la New York, care s-a încheiat duminica seară, transmite corespondentul MEDIAFAX în metropola americană.

Festivalul, aflat la cea de-a cincea ediţie şi organizat de Institutul Cultural Român din New York, în colaborare cu Transilvania Film, aduce anual, la începutul lunii decembrie, la New York, cele mai reprezentative producţii cinematografice româneşti din timpul anului, într-o serie de proiecţii la Cinematograful Tribeca. Anul acesta, evenimentul a beneficiat şi de sprijnul HBO România, producătorul a trei filme din festival.

"Am avut o ediţie cu toate proiecţiile vândute şi cozi la bilete, ceea ce este o mare satisfacţie, pentru că asta înseamnă că festivalul a devenit un adevărat eveniment newyorkez", a declarat Corina Şuteu, directorul ICR New York. Anul acesta, organizatorii au inclus în program, pe durata a trei zile, zece lungmetraje, printre care filme recente ca "Aurora", de Cristi Puiu, "Marţi după Crăciun", de Radu Muntean, şi "Portretul luptătorului la tinereţe", dar şi producţii deja prezentate la festivaluri internaţionale, ca "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", "Felicia înainte de toate" şi "Francesca". Spectatorii au avut posibilitatea să evalueze filmele la finalul fiecărei proiecţii, alegând una din trei opţiuni: foarte bun, bun şi mai puţin bun.

Prezenţa inedită a lui Victor Rebengiuc, protagonistul filmului "Medalia de onoare", a contribuit, de asemenea, la succesul ediţiei din acest an a festivalului. Cu o prezenţă de spirit deosebită, el a răspuns întrebărilor publicului după fiecare din cele două proiecţii ale filmului, iar în ultima zi a festivalului a susţinut monologul "Legenda Marelui Inchizitor" - un text din "Fraţii Karamazov", despre libertatea umană şi autoritatea pământească, pentru care a fost răsplătit cu îndelungi ovaţii.

"Este un text pe care îl interpretez la ora actuală în ţară şi care dezleagă oarecum misterul obedienţei noastre faţă de autorităţi, faţă de oameni care ştiu cum să-ţi ia libertatea în schimbul unui codru de pâine. Textul este foarte actual şi eu vreau să îl fac auzit şi poate, înţelegându-l, oamenii vor şti cum să acţioneze", a spus Rebengiuc. Marele actor a răspuns şi unor întrebări legate de actorie şi condiţia filmului românesc în perioada comunistă. "Regizorii noştri nu au putut să se afirme pentru că a existat o cenzură foarte puternică, ei nu puteau să facă un film de critică socială, politică sau ideologică aşa cum făceau cehii sau polonezii sau ungurii. La noi, cenzura a fost mult mai puternică şi, în acelaşi timp, solidaritatea regizorilor a fost mult mai slabă decât în ţările care ne înconjoară", a mai spus acesta. El a dat ca exemplu filmul "De ce trag clopotele, Mitică?", realizat în 1980, de Lucian Pintilie, producţie care nu a putut fi văzută de public decât un deceniu mai târziu. Filmul a fost prezentat în ultima seară a festivalului, în cadrul unei retrospective.

Monica Bârlădeanu, protagonista filmului "Francesca", prezentă şi ea la festival, a apreciat oportunitatea evenimentului. "Din spirit de dor de ţară, mă aşteptam la prezenţa unui public românesc, dar, în plus, am întâlnit şi un public american foarte entuziast, ceea ce a fost extraordinar. Cred că ICR a făcut o treabă foarte bună susţinând filmul românesc şi ajutându-ne să ne expunem munca unui public care altfel n-ar fi avut acces la aceste filme, pentru că foarte multe din filmele prezentate aici nu au distribuţie în Statele Unite", a declarat ea.

Medalia de onoare. Monumentalitatea sentimentelor.
 

Până la ora la care postez acest articol, impresia este că s-a cam scris totul despre acest film. Şi în bună măsură lucrurile chiar stau aşa. Cu toate acestea, nicio recenzie din cele pe care le-am citit până acum nu s-a ocupat de un “personaj” pe care îl consider a fi nu doar fascinant, ci şi revelator pentru înţelegerea anumitor aspecte ale structurii narative a filmului: arhitectura. Este onest să spun că la prima vizionare am ignorat aproape complet acest aspect, fiind mai degrabă interesat de firul epic conturat de acţiunile protagonistului (Ion I. Ion). La a doua şi, respectiv, a treia vizionare, am constatat că Peter Netzer investeşte “o cantitate apreciabilă de cadre” în acest personaj, pentru ca prezenţa lui să fie doar întâmplătoare şi, în consecinţă, ignorabilă. Deşi mi se pare relevant, mă voi feri să exagerez importanţa acestui factor, pentru a nu cădea într-un derizoriu al suprainterpretării.

Nu întâmplător, prima parte a filmului (marcată de doza cea mai ridicată de anonimat a personajelor şi de opacitate a plot-ului), gravitează în jurul unei suite de imagini statice. O parte a acestora sunt revelatoare prin ele însele şi, ca atare, nu este necesară raportarea la elemente subsecvente din film. De exemplu, vedem că familia Ion locuieşte într-un “complex rezidenţial”, ridicat în stilul arhitectonic “utilitarist” sovietic, care mimează îndeaproape structura arhetipală a unei închisori (!), cu apartamentele orientate către curtea interioară. Aceasta din urmă îndeplineşte o funcţie asemănătoare celei pe care o are şi într-un penitenciar obişnuit. Pornind de la aceste imagini, putem oare presupune că Netzer încearcă să îl învestească pe Ion Ion încă de la “intrarea în film” cu anumite tare, pe care noi, spectatorii, le vom putea desluşi abia mult mai târziu în fluxul normal al filmului? Doreşte oare regizorul să ne atragă indirect atenţia asupra unor probleme (neînţelegerile dintre Ion, pe de-o parte, Nina şi Cornel, pe de altă parte) care, odată născute într-o “închisoare”, au şanse minime de “a-şi găsi libertatea”, prin soluţionarea acestora pe parcursul filmului? Este dificil de oferit un răspuns la aceste întrebări, însă problemele merită cel puţin a fi semnalate.

Cel de-al doilea set de imagini statice folosite de regizor, monumentele bucureştene ridicate în cinstea eroilor de război, par a fi învestite cu un rol diametral opus în structura narativă: la început, prezentarea acestora are o doză de criptic, nu ne este clar de ce ne sunt arătate, însă ulterior, pe parcursul filmului, le realizăm treptat utilitatea, cel puţin în rolul de jaloane ale stărilor sufleteşti ale protagonistului (fericire, mândrie, dezamăgire etc.).

“Medalia de onoare” este un film care plămădeşte diverse identităţi personajului Ion Ion: o pseudo-identitate cu care ne confruntăm în debutul filmului, când vedem un personaj cvasi-necunoscut, a cărui identitate se lasă, astfel, potenţial investită cu varii atribute, unele din ele posibil contradictorii; o a doua identitate, discernibilă în partea mediană a lung metrajului, care înfăţişează un individ a cărui viaţă se ajustează treptat în bine, sub privirile îngăduitoare, dar în acelaşi timp, uşor stupefiate de cadenţa accelerată a schimbărilor, ale spectatorilor; în fine, o ultimă identitate, decelabilă în a doua parte şi în finalul filmului, un melanj oscilant între cele două de mai sus. Vectorul de forţă pune totuşi în evidenţă în acest ultim caz prevalenţa identităţii iniţiale, devenită între timp fără dubiu cea a unui om care nu încheie filmul în cea mai bună dintre lumile interioare posibile.

Dacă ar fi să încercăm o unificare a planurilor descrise mai sus, pornind de la o singură imagine definitorie, aş spune că regăsim la Ion, într-o formă uşor denaturată, câte ceva din tipologia comportamentală a individului privat de libertate (!). Înainte de a explica despre ce este vorba, voi rememora o secvenţă din film: scena în care Ion discută cu mecanicul despre rotor, localizată în subsolul întortocheat de instalaţii al blocului, protagoniştii fiind dominaţi (la indicaţiile regizorale, fireşte) de acest “peisaj” mecanicist infernal. În această imagine avem ilustrată metaforic deruta şi lipsa de control de către Ion asupra realităţii înconjurătoare (societatea românească post-decembristă). Ca fost contabil, meserie în care erorile se cuvine să fie reduse la minim (dacă nu complet eliminate), Ion întâlneşte praguri psihologice dificil de escaladat, fie atunci când i se aduce la cunoştinţă că va primi o medalie, fie atunci când îşi dă seama, cu dezamăgire, că autorităţile au “confuzat” personajele. O confuzie foarte asemănătoare, trebuie să recunoaştem, celei în care se găseşte un puşcăriaş atunci când este nevoit să găsească o “cheie” de adaptare la setul informal de reguli – uneori extrem de criptice – care definesc status-quo-ul dintr-un penitenciar.

Rămânând la acelaşi capitol, este cunoscut îndeobşte faptul că deţinuţii evită să îşi ofere unii altora confesiuni despre faptele reprobabile pe care le-au comis, preferând să reducă la zero orice dialog ce ar putea evolua în această direcţie şi să joace, fiecare în parte, “cartea nevinovăţiei”. Motivul? Închisoarea devine mediul lor ambiant şi aceasta îi obligă să-şi definească o nouă identitate simbolică, uneori antitetică flagrant celei reale (de aici şi rezerva de a vorbi despre propriul trecut), identitate utilă, însă, pentru a se repoziţiona faţă de ceilalţi. Revenind la film, ce cunoaştem noi, spectatorii, despre Ion? Mai nimic. Netzer are grijă să nu ne dezvăluie, cel puţin nu în mod direct şi nu de la început, detalii semnificative din trecutul acestuia. Aşadar, aparent un om fără chip, o umbră. În schimb, experimentăm – într-un crescendo care escaladează o zonă de tensiune sporită – lipsa totală de comunicare (la propriu!) dintre Ion şi Nina. Deşi o aflăm abia mai târziu, tăcerea conjugală se consumă pe fondul unei vinovăţii de care Nina îl face responsabil pe Ion, legată de un eveniment petrecut cu şapte ani în urmă (denunţarea lui Cornel la miliţie). Asociez apelarea de către regizor la procedeul tăcerii între cei doi (regăsibil ca atare, aşa cum am arătat mai sus, şi în cutuma penitenciară) intenţiei de a pune în seama noastră, a spectatorilor, sarcina - dificilă - de a construi şi diseca identitatea simbolică a lui Ion (între acesta şi Nina, lucrurile sunt oricum demult lămurite). În acest fel, Netzer ne oferă deplina libertate în a asuma, fiecare în parte, cu ce fel de personaj avem de-a face. Într-un firesc al construcţiei cinematografice, pe măsura înaintării în vizionare, identitatea percepută de spectatori va culmina, inevitabil, într-o confruntare directă cu cea devoalată în mod treptat de regizor.

În continuare, voi încerca să decelerez două ipostaze conceptibile în care am putea plasa personajul interpretat de Victor Rebengiuc. Pentru a duce la bun sfârşit această sarcină, mă voi folosi într-o manieră pur ilustrativă de mini-capodopera lui Robert Bresson “Un condamné a mort s’est échappé” (sau “Le vent souffle où il veut”) din 1956. Aici întâlnim două tipuri caracteriale de indivizi: pe de-o parte îl avem pe Fontaine, personajul principal, care deşi pare a se supune (cu precădere formal) regulilor închisorii, în realitate este un răzvrătit şi face tot ce îi stă în putinţă să submineze instituţia din interior (prin conceperea unui plan minuţios de evadare, dar şi prin încercarea de a-şi atrage adepţi de partea proiectului). În opoziţie cu acesta, avem grupuri numeroase de indivizi – majoritatea celorlalţi deţinuţi – care, deşi în aparenţă se răzvrătesc împotriva torţionarilor şi a ideii privării de libertate, nu numai că nu au curajul să riposteze, ba mai mult, se lasă dominaţi de instituţia împotriva căreia ar trebui, de fapt, să se lupte. Putem să bănuim că un caracter puternic, cum este Fontaine, cu o structură interioară animată de un obiectiv foarte precis, nu va întâmpina mari dificultăţi, odată ieşit din închisoare, în a-şi regăsi identitatea şi a se re-adapta fără sincope la noua realitate (de individ liber). În acelaşi timp, însă, este relativ uşor să presupunem că pentru majoritatea celorlalţi, şocul (ipotetic al) eliberării ar putea fi atât de puternic, încât deşi iniţial par că tânjesc cu disperare după libertate, în realitate, lumea acestora să intre într-un colaps spectaculos iar identitatea iniţială (cea de indivizi liberi) să le fie, astfel, imposibil sau extrem de dificil de recuperat.

După această digresiune, să revenim la personajul principal din filmul lui Netzer. Primirea medaliei de onoare îi dă ocazia lui Ion să-şi stabilească, pentru prima oară după foarte mulţi ani, un obiectiv foarte precis (împăcarea cu Cornel şi Nina), a cărui forţă potenţatoare este cel puţin la fel de puternică ca cea pe care o posedă Fontaine. Aici, premisele suprascrierii vechii identităţi a lui Ion cu una nouă – benefică atât în raport cu cei apropiaţi (Nina, Cornel), cât şi în relaţiile cu lumea exterioară (vecini, foşti camarazi de război etc.) – sunt maximale. De altfel, pentru o bună bucată de “peliculă”, suntem martorii unui “transplant” reuşit între cele două personalităţi. De exemplu, deşi iniţial manifestă anumite rezerve cu privire la justeţea motivului pentru care i s-a acordat medalia, în urma unei combinaţii între "producerea" unor pseudo-dovezi (scrisoarea de pe front) şi un proces mental extrem de ranforsant de auto-convingere, Ion sfârşeşte prin a se valida în totalitate în pielea noului personaj (eroul de război).

Din păcate pentru acesta, acolo unde Bresson grupează indivizii în categorii dihotomice foarte stricte (învingători şi învinşi ai sistemului), Netzer nu respinge ideea de a explora şi spaţiul median. Astfel, încurcătura creată de funcţionara de la minister declanşează o luptă crâncenă între cele două personalităţi ale lui Ion, o probă irefutabilă nu doar a şubrezeniei interioare a personajului principal, ci chiar o posibilă metaforă pentru relativitatea valorilor din societatea românească post 1989. De aceea, în scena de final a filmului, aş spune că vedem un Fontaine care, deşi a reuşit să-şi ducă planul la bun sfârşit, este complet bulversat de realitatea pe care o descoperă dincolo de zidurile închisorii. Un Fontaine pe care intensitatea emoţiilor investite în “planul de salvare” îl vlăguieşte în mod vizibil şi care, în acelaşi timp, nu posedă o soluţie de rezervă, ce l-ar putea ajuta să îşi recupereze energiile pierdute şi să folosească în avantajul său noile circumstanţe, aparent favorabile atingerii obiectivului său iniţial. Acesta este, de fapt, Ion I. Ion.

Dl.cinematic
16 decembrie 2010

d-l cinematic,
Am citit ce-ai scris si am ramas impresionata.
Nu stiu daca ai avut bunici care au luptat pe front, sau daca ai avut ocazia de a vorbi sau de asculta povesti de razboi de la un veteran autentic.
Eu, recunosc, da.Cand am vazut filmul, mi-am adus aminte ca atunci cand eram copil si auzeam din gura lor, relatari despre perioada aceea, inclusiv privind o medalie de erou, nu reuseam sa percep cu mintea prea necoapta importanta faptelor relatate si nici impactul produs asupra tineretii si vietii lor.
Rolul lui Rebengiuc pentru mine a fost o revelatie. Mi-am regasit unchiul si bunicul in el si-mi pare rau ca societatea in care traim astazi, face extrem de putin din punct de vedere moral pentru veteranii de razboi.Nu exista nici un fel de compasiune pentru ei, nimic. Pacat, fiindca merita. Iar o medalie de onoare, chiar cred ca este prea putin.

Da, a fost o revelatie nu doar rolul lui Rebengiuc, dar si felul in care mereu s-a accentuat diferenta intre nostalgia generatiei veterane, si (vreau sa spun indiferenta, dar poate e prea dur) nonsalanta generatiilor mai tinere cu privire la sacrificiile din trecut. Scena de final e de o incarcatura emotionala extraordinara. El, conservator, patriot, pana la nationalism, copiii detasati, instrainati (faptul ca nevasta e de culoare tocmai asta vrea sa evidentieze), nepasatori la o medalie ce pentru ei e doar o bucata de metal, iar pentru Ion Ion e un sens al vietii sale. Dar si resemnarea sa, cum lasa copilul sa se joace cu medalia, temandu-se sa nu o piarda, dar in acelasi timp zambind patern, e o metafora puternica a conditie umane, a batranului ce isi da seama ca vremea sa a trecut, iar copiii nu trebuie impovorati cu trecutul sau.
Extraordinar film, aproape de perfectiune.