"Caravana cinematografică"
 

"Caravana cinematografică" - Corolar dus de-a dura
Un nou pas spre post-minimalism

Ioan Groşan e un geniu al umorului literar inteligent. L-am descoperit în anii '80, când semna în "Ştiinţă şi tehnică" irezistibila "Odiseea spaţială 2084", a navei Bourul (ulterior aveam să-l identific şi ca principal autor al acelor savuros-incendiare satire la adresa comunismului publicate sub titulatura "Ars Amatoria" - apropo, am păstrat destule, şi-ntr-o bună zi, când voi avea timp, le transcriu şi le pun pe net!) Ironia sa absurd-scăpărătoare şi-a regăsit un debuşeu ideal în acest text despre culturalizarea heirupistă a maselor, la sfârşitul obsedantului deceniu (una dintre perioadele istorice predilecte ale autorului). Ar fi fost cel mai firesc şi dezirabil lucru ca noul lung-metraj al lui Titus Muntean să-şi valorifice din plin şansa nesperată a unei asemenea surse, cu toată bogăţia ei de stil şi semnificaţii.
Ca să scurtăm drumul până la concluzie: filmul e bun, dar situat nedrept de jos faţă de nivelul pe care l-ar fi putut atinge. Are mari calităţi, însă şi goluri cât casa - dintre care cele mai grave sunt în scenariu. Peste tot în scenariu, de la cap la coadă. Nu e o noutate că n-am avut niciodată o şcoală de scenarişti, şi nici acuma n-o prea avem, oricât se strofoacă bieţii profesori de la C.A.V. (U.N.A.T.C.) să se facă virgulă că muncesc cu şi mai bieţii studenţi. La noi, încă se mai crede că dramaturgia de film e un fel de rudă mai săracă a regiei (sau, cum scotea nu demult Piţa una din puţu' gândirii, glăsuindu-le copiilor, "scenariul e o listă cu ce ai de filmat"), şi că a scrie un scenariu se reduce la a muta proza la persoana a treia indicativ prezent, a păstra numai ce se vede şi se aude, şi a pune capete de secvenţă. De funcţii, ritmeme, acte, paradigme, plot-point-uri şi alte alea, toată lumea vorbeşte şi vorbind rămâne.
Ar fi scuzabil, aşadar, că scriptul lui Titus Muntean e ca şi inexistent. În literatură, poţi să te joci cu fel de fel de formule, poţi să te bazezi pe impactul verbului şi inefabilul stilului, pe profunzimea ideii şi inteligenţa discursului - chiar şi dacă le ordonezi liniar, uniform, nepretenţios. În cinema, din păcate, nu merge - aşa că, regret sincer, dar povestea scârţâie. Nu e decât o înşiruire de secvenţe însăilată în cel mai amatoricesc mod posibil, fără articulaţii dramaturgice solide, fără creşteri de tensiune reale (ci doar mimate), fără obligatoriile pendulări între expectativă şi realizare care fac un film să meargă înainte. Intenţiile sunt splendide, dar finalizate doar parţial. Motivaţile personajelor, bine concepute şi demarate incitant, rămân în faza de schiţă. Cel mai clar se observă această dualitate alb-negru în cazul Tovarăşului Tavi, idealist-colericul politruc venit să ridice nivelul ţărănimii muncitoare. Personajul lui Dorian Boguţă porneşte de la o schiţă excelentă, şi e creionat în tuşe apăsate şi abile - dar nu reuşeşte nici un moment să se desprindă de stadiul unui simplu contur (precis trasat, dar neumplut cu nimic), cum se poate constata, de exemplu, în punctele culminante ale relaţiei cu bibliotecara. Acolo, Muntean şi Boguţă ating în treacăt sublimul caracterologic - şi nu se prind! Nici de el, nici de vecinătatea lui! Încercarea lui Tavi de a-şi cuceri aleasa printr-un haloimăs grotesc de limbaj de lemn, automatisme verbale, Bolintineanu şi propagandă comunistă face să se întrezărească, incert dar şi incitant, umanitatea personajului - un tânăr spălat bine pe creier, îndoctrinat şi dezumanizat, care chiar crede sincer în toate inepţiile incoerente pe care le debitază dislexic, printre ieşiri isterice. Personajul Tavi mergea pe drumul spre un arhetip al comunistului naiv, închistat în fanfaronadele lui demagogice pe care le ia de bune cu deplină candoare, nătărăul - acel soi de condamnat al istoriei pe care n-ai cum să-l urăşti până la capăt. Din păcate, şansa se spulberă în minutele imediat următoare, când activistul în drum spre ieşirea din sat, pradă unui suprem puseu orgolios-hormonal, se abate din drum pentru ultima oară pe la bibliotecară, ca s-o violeze scurt şi la obiect. Trimiterea de natură socială e evidentă - dar complet lipsită de orice susţinere. Nimic din portretul de până atunci a lui Tavi nu amorsa o asemenea ieşire, şi nici creşterea de tensiune din secvenţa premergătoare nu ajunge până acolo - e mai mult curte platonic-proletară decât acumulare senzuală. Aşa cum şi alţi interlocutori opinau, violul rămâne în sine, compromiţând în mare măsură ceea ce-ar fi trebuit să încununeze - un corolar dus de-a dura.
Pe lângă eşecul acestui ipotetic twist final, un alt rateu surprinzător este cel al prezumptivului punct culminant - proiecţia de film pentru care se făcuse atâta caz, însuşi scopul principal al deloc-eroicului protagonist. Trei sferturi din poveste, Tavi şi Anton se dau de ceasul morţii să le arate ţăranilor o peliculă sovietică despre căderea Berlinului - înfruntând vicisitudinile naturii, lipsa de curent electric, accidentele şi boroboaţele de tot felul, angajându-se în tactici perfide, cu şireticuri, turnătorii şi varii planuri de contingenţă. Şi când colo, măreaţa realizare a scopului se dizolvă într-o secvenţă oarecare, angajată de undeva de pe la mijloc, în care tot ce se întâmplă mai deosebit e că retardatul satului se sperie de exploziile de pe ecran şi face o criză de epilepsie. Însăşi cheia filmului e ratată pe ambele planuri - şi ca semnificaţie, şi ca nivel de tensiune şi forţă expresivă.
Din fericire, principalele neajunsuri se încheie cam aici, lăsând încă destule şanse regiei lui Titus Muntean, şi actorilor, să îndrepte lucrurile. Avem toate motivele să-i acordăm autorului deplină încredere că, în tandem cu un scenarist competent, va urma o evoluţie cu adevărat spectaculoasă - căci marea sa calitate este arta naraţiunii, reuşind să transforme chiar şi povestioara liniară de mai sus într-un spectacol cinematografic care se urmăreşte cu sufletul la gură şi se aplaudă din toată inima. Universul rural din Mogoş are o personalitate aparte, puternic conturată, la nivel atât uman cât şi vizual. Siluetele strâmbe ale ţăranilor înfofoliţi în foi de cort, prin ploaie, ascund poveşti şi taine numai de ei ştiute, proprii satului românesc, cu inefabilul său pe cât de ieftinit prin clişeizare, pe-atât de consistent în fond - iar Muntean ştie să-l simtă, să-l surprindă, să-l citească, şi... să-l picteze cu camera de filmat (evident, inclusiv prin aportul lui Vivi Drăgan Vasile, care când are-n faţa obiectivului un subiect imagistic vizual generos - şi condiţii propice pentru a-l valorifica - nu se lase până nu-l stoarce la maximum de toate resursele sale plastice). Sinteza audiovizuală se întregeşte cu ajutorul partiturilor originale ale lui Vasile Şirli - care, deşi împrumută cam mult din sonoritatea faimosului "Fiddler on the Roof", rimează perfect cu marca de umor preluată de la Groşan - şi, la rândul ei, amplificată abil şi inspirat de Titus Muntean. Tipologiile şi caracterele sunt doar atât de caricaturale cât să nu-şi piardă credibilitatea, grupate în mizanscenele atent elaborate ale câtorva secvenţe savuroase - îmi vin în minte gustarea luată tacticos în spatele dubei pe care ar fi trebuit s-o împingă, sau "dezbaterea" transformată în cină şi beţie (cu ecouri clare din "Balanţa"). Le dau viaţă (cu adevărat, nu doar ca simplu clişeu verbal), pe lângă Dorian Boguţă (cât se putea de bun, într-un rol atât de... parţial finalizat din scriitură), Johnny Georgescu, viguros şi fără complexe cum îl ştim (urcând încă o treaptă pe scara unei cariere de o rară disponibilitate, ingorată vreme de aproape trei decenii), Nicolae Urs, un director de şcoală versatil şi alunecos (deşi cu unele scăpări pe panta teatralismului), şi mai ales Mircea Diaconu, repus în drepturi după blasfemiile de casting din "Poker" sau "Ticăloşii" (de remarcat că personajul lui, Primarul, e încă mai inconsistent şi schematic decât al lui Boguţă - dar tezaurul său de talent şi experienţă, conjugat cu simţul cert al lui Titus Muntean în lucrul cu actorii, reuşeşte fără probleme să umple golurile).
Luat în ansamblul său, la prima vedere filmul nu poate evita paralelismul cu "Nunta mută" a lui Horaţiu Mălăele: aceeaşi epocă, acelaşi univers social, subiect similar, constelaţie de personaje compusă asemănător. Diferenţele constă, firesc, în formulele de abordare - mai teatral, referenţial şi pitoresc la Mălăele, mai realist, satiric şi compact la Muntean. Ne mai aminteşte în mod clar şi de "Tache", al lui Igor Cobileanski - acelaşi tip de comedie rectilinie, care trăieşte prin succesiunea propriilor poante (deşi, acolo, scenariul Marei Nicolescu era mult mai precis articulat, slavă Domnului!). Cel mai semnificativ din toate, însă, mi se pare modul cum filmul lui Titus Muntean se integrează în evoluţia actuală a cinematografului românesc. De un an şi mai bine, deja, ne aflăm înscrişi pe traseul trecerii dincolo de minimalism - curentul estetic care ne-a scos din nefiinţa putrefiată în care ne scufundaseră dinozaurii, dând fiinţă pentru prima dată în istorie, dacă nu unei "şcoli româneşti", sau măcar unui "nou val", în orice caz unei generaţii de înaltă valoare artistică şi cu o identitate limpede definită. Denigratorii care până nu demult se încăpăţânau să conteste evidenţa, au schimbat acum macazul pe linia acuzaţiilor fără nici un suport, de autopastişare şi manierizare - unul dintre cele mai gogonate panseuri în circulaţie este acela cu "filmul despre gospodina care pune murături", emitentul avântându-se să-l plaseze chiar şi în timp: "peste cinci ani" - adică, philosophus mansissism la (cap) pătrat. Alţii delirează într-o veselie continuă că, vezi-dumneata, de-acuma toţi tinerii îi copiază pe minimalişti - aberaţie despre care e greu să-i spui dacă-i minciună deliberată, sau curat paralelism cu realitatea. Care realitate este aceea că, atâta vreme cât principalii titulari ai genului (Puiu, Porumboiu, Muntean, Jude, Sitaru) par să mai fie deocamdată consecvenţi cu ei înşişi (cel puţin până le vom vedea următoarele filme), toţi aceia care le urmează, preluând în chip firesc valorile minimaliste de largă anvergură, le convertesc totuşi în căutarea unor formule noi - după cum se observă mai ales la Florin Şerban şi Constantin Popescu jr., dar şi la Cristian Mungiu şi Andrei Gruzsniczki, ba încă şi la Bobby Păunescu, oricât se mai simte în filmul său de debut influenţa lui Cristi Puiu. Pe această direcţie merge şi Titus Muntean cu a sa "Caravană cinematografică" - şi, cu toate plusurile şi minusurile pe care i le-am relevat mai sus, merge totuşi destul de bine!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2010, h. 19:00-21:13
Bucureşti, România

Uite cum l-am gasit si eu in ultimul paragraf al cronicii pe care am scris-o la momentul respectiv.


..." Caravana Cinematografica este insa un film foarte deconcentrat.Aproape nimic din ceea ce intreprinde nu are si o finalizare,atat pe plan narativ cat si regizoral;scenariul incalca flagrant conventiile impuse de cursivitatea dialogurilor purtate firesc intr-o discutie,indreptandu-si,cu o singura exceptie,atentia asupra altei actiuni (din proximitatea celei precedente),iar regia nu face decat sa se supuna umil naratiunii ,propunandu-ne astfel sa urmarim perpetuu doar ce se intampla (si se discuta) "intr-e timp",printr-un exces de montaje paralele."


Sorry, daca nu e voie sa fac asta.Nu stiu.:|



"I never lose - not really"
Jef Costello (Le Samourai) de J.P.Melville

In mare parte îti dau dreptate (se väd clar unele puncte în care suntem absolut de acord).

Totusi, nu cred cä regia "se supune umil" scenariului (cu neajunsurile lui), ci dimpotrivä, îl mai salveazä, într-o oarecare mäsurä.

Da.Mi-e greu acum sa mai reconsider (poate) unele aspecte.Ar trebui sa-l mai revad.Dar o sa se mai discute despre acest film - trag eu oarece sperante.;)



"Inever lose - not really"
Jef Costello (Le Samourai) de J.P.Melville

Legat de 'Caravana', tin minte o suparare a prietenilor mei de la Cluj care s-au dus la TIFF la film. Accentul actorilor e complet in contradictie cu universul nuvelei lui Grosan si cu ampasarea geografica a satului. Am observat si eu chestia asta, in filmele romanesti nu prea se pune pret pe diversitatea accentlor din Romania, indiferent de locul actiunii accentul e mai tot timpul unul sudist. E chiar asa neglijabil aspectul asta?

Ai dreptate - aspectul e foarte important, si nu e deloc în ordine cä oamenii îl neglijeazä asa...! Din päcate, sfânta superficialitate româneascä...
Eu nu mä pricep la accente (le stiu doar vag pe cele din zonele Hunedoara, Alba si Cluj), dar de multe ori am auzit observatii ca a ta, vis-a-vis de diversitatea foneticä a Ardealului.

Da, mie mi-a spus de problema asta prima oara, prin 2000 cred, un prieten din Timisoara, acum stabilit in Detroit. Era foarte revoltat si pe buna dreptate.
Cred ca subiectul ar merita chiar un topic separat.

Sincer, am avut niste expectante neconsolate insa, de la Caravana cinematografica. Iertata sa-mi fie ignoranta, dar nu stiam ca scenariul se vroia o adapatare dupa Ioan Grosan. Pitbull, tie iti datorez multumiri, inclusiv pentru faptul ca postul tau m-a starnit si ieri am cumparat Planeta Mediocrilor, retiparita in 2008 de Polirom si care inca se mai gaseste prin librarii (cel putin la Carturesti,exista). Dupa cele cateva pagini rasfoite din Grosan, mi-am putut da cumva seama de ceea ce ai vrut sa spui cu inconsistenta scenariului din Caravana. Spiritul fin comico-ironic al lui Grosan ar fi trebuit exploatat mai mult in Caravana. Comparatia cu Nunta Muta in schimb mi se pare un pic cam exagerata, chiar daca, ca perioada de timp (istoric) ambele filme au un punct comun. Nunta Muta mi s-a parut o tragi-comedie superb inchegata, atit din punct de vedere al scenariului cat si al imaginii filmate.
Revenind, la un momentdat, legat de Caravana, in timpul vizionarii nici nu mai stiam la ce sa ma astept. Stiu ca se spune ca un film caruia nu-i prevezi scena urmatoare e un film bun, numai ca in cazul Caravanei, totul parea previzibil dar un previzibil haotic de tipul pictorului care picteaza un tablou si care se hotaraste cindva sa continue lucrarea aruncind cu goasele pe pinza sa vada cum se incheaga imaginea.
O nebunie haotica necentrata as numi eu Caravana.
Doamne ajuta insa ca se mai fac filme romanesti.

S-a discutat iarasi,de data asta la Cinemas (aseara pe B1),despre Caravana...

Titus Munteanu,regizorul-scenarist,l-a sablonat ca fiind o comedie,"interogat"superficial de moderatorul F.Barbu,care,necitind nuvela lui Grosan,l-a intrebat in ce masura mizanscena este fidela si daca "faza" cu "bagatu' mainii in pantaloni" face parte din nuvela.Munteanu a zis ca nu,ca si-a permis unele libertati scenaristic-regizorale,si parea oarecum stupefiat de ce filmul a avut cronici nefavorabile,"neutre" - cum s-a zis - "inspre jos",in ciuda faptului ca el a fost bine primit de public la B-Est,si asa este...!

Vorbim oare,din nou,despre oarece neconcordante public-critica,sau despre o indusa supraevaluare a unui film mediu (ca asta este,in definitiv) venita chiar din initiativa / scopul unei emisiuni lait-motiv ?



"I never lose - not really"
Jef Costello - Le Samourai,de J.P.Melville

SMC, eu cind am ales sa merg la cinematograf sa vad Caravana, nu citisem nimic din Grosan, nu asimilasem nici critica si nici nu ma asteptam la vreo minune. Desi in linii mari mi-a placut filmul, nu il pot incadra nici un categoria filmelor subevaluate,dar nici o mare realizare cinematografica. Speram totusi,sincer, sa-l asez linga Nunta muta sau Restul e tacere.Mda,reiese totusi ca aveam niste expectante.Ma rog.
Emisiunea la care faci referire mai sus nu am vizionat-o,dar acum dupa ce am apucat sa dau cu ochii prin Grosan, Caravana mi se pare putin cam...........neutra. As situa-o cumva la limita de jos a acceptabilului. Parerea mea.

eu cred ca e foarte dificil sa faci un film care sa reflecte epoca respectiva, fara a contine anumite clisee tipice acelor vremuri.
oricum ai face, n-ai cum evita rigiditatea unor dialoguri.
sau poate ca spectatorul roman face imediat legatura cu filmele de dinainte de '89 si are o neplacuta senzatie de deja vu.

1. Ce vrei sa spui prin "clisee tipice acelor vremuri"? Clisee cinematografice,sau clisee non-cinematografice,pt. ca nu am cunostinta de existenta celor din urma.

2.De ce s-ar impune "rigiditatea dialogurilor"?Asta n-are nici o legatura nici cu faptul divers din care se inspira filmul (de ex.) ,nici cu adaptarile nuvela/roman - scenariu (indiferent daca filmul e ecranizarea unei perioade anume[hai sa-i zicem...istorice]) ,ori contemporane.

3.Iar "legatura cu filmele de dinainte de '89" Caravana...o face.Doar ca inainte "limbajul de lemn"era amuzant doar acasa,in particular,nu in salile de cinema.


"I never lose - not really"
Jef Costello - Le Samourai,de J.P.Melville

cliseele sunt si cinematografice, si non cinematrografice, si stau in amanunte.
de pilda, nu prea poti evita prezenta hainei de piele a activistului sau securistului.
sau decorurile, cu tablourile lui dej, pauker sau lenin.

- replicile care contin expresii de genul "tovarase popescu, vei fi discutat in biroul organizatiei de baza!", desi reale, naturale in acea epoca, acum par mostre de limbaj de lemn, rigid.
dau senzatia de cliseu, de sablon.
si nu poti reda atmosfera acelor vremuri fara sa incluzi macar cateva astfel de dialoguri.
mai ales cand ai un subiect care presupune o radiografie a propagandei comuniste.

- ca iti imbraci personajele conform epocii evocate nu inseamna ca recurgi la "clisee" - indiferent ce-ai intelege tu prin asta.In ce Dumnezeului ai fi vrut sa-i imbrace?


- umorul Caravanei...(mai mult sau mai putin reusit)rezida in "limbajul de lemn".
No comedy without him.(chiar si daca in termeni relativi).Alt exemplu recent,asemanator tematic este episodul Legendei politrucului zelos,din Amintirile lui Mungiu.Idem si la capitolul "umor".


- n-ai cum sa faci un film precum Caravana,fara sa nu redai (sau sa incerci din resputeri) dpdv scenografic si al costumelor ,"atmosfera acelor vremuri".

Ce Dumnezeului,ma?


"I never lose - not really"
Jef Costello - Le Samourai,de J.P.Melville

SMC,

daca ai de gand sa ma iei cu "Ce Dumnezeului, mai?", nu ajungem nicaieri.
vad ca vrei sa afisezi un anumit aer de superioritate, dar n-am chef de asta.
tot ce am vrut sa spun si n-ai inteles e ca orice referire cinematografica la epoca anilor 50 risca sa para rigida, artificiala, cliseica din cauza unor elemente specifice epocii ce nu pot fi eludate.

Keep - SMC nu stiu cine e - voi de ce ati dat-o-n cearta? :-?

si brrrrr!, iar m-am pricopsit cu un user cinemagia care nu suporta pareri ce i se par contrare cu ale lui!

n-am dat-o in cearta, dar cand vad atitudini de genul "ce Dumnezeului nu pricepi?", mi se apleaca.

Da, e frustrant. Mie mi se pare ca SMC incearca sa provoace scandal inutil pe topicul asta.

keepwalking@


OK.
N-am vrut sa fiu ostentativ - ca se pare ca asta ai inteles - spunand "Ce D-zeului,mai",iar daca chiar am fost... Scuze.si nici nu vreau sa afisez vreun "aer de superioritate";tot ce-mi doream era o elucidare a ambiguitatii din textele tale de mai sus,si eventual,o exemplificare mai solida a lucrurilor sustinute de tine.Daca nu e voie... scuze,din nou!N-am vrut sa te supar...!



"I never lose - not really"
Jef Costello - Le Samourai,da J.P.Melville

nici nu m-am suparat, dar am remarcat asa, o doza de aroganta.
ok, sa mergem mai departe.

Sper sa nu te superi daca revenim pentru cateva momente. :)
Nu crezi ca, la limita, orice epoca are "elemente specifice"? Doar se tine cont de aceste "elementele specifice" si in periodizarea istoriei (d-aia vorbim de "epoci", nu?). Nici eu nu inteleg unde bati. In definitiv, pentru a surprinde ...mhmmm..."specificitatea" unei lumi scenografia si costumele trebuie sa-ti vina in ajutor, nu? Ce sa facem daca activistul purta geaca de piele si sapca? Sa-i punem joben? Lucrurile care "nu pot fi eludate" poate ca sunt esentiale. Artificialitatea nu este un efect al fidelitatii fata de "elementele specifice" ale epocii. Referitor la presupusa rigiditate a dialogurilor - pai asta e una din resursele clasice ale comicului (mecanicul placat pe viu...) si daca nu e exploatata cum trebuie este o cu totul alta problema. Mi se pare perfect justificat sa-ti pui personajele sa foloseasca formule ale limbajului de lemn daca conditia lor o cere si daca mizezi pe comicul caracterologic.
Altundeva vad problema. Caricaturile trebuie sa dea impresia ca se misca liber, trebuie intretinuta senzatia de dinamism. Altfel - se ajunge la ce spui tu. Rigiditate. Dar, repet, nu cred ca schematismul vine la pachet cu optiunea pentru vreun subiect, fie el si "educarea maselor" la sfarsitul anilor '50.

thequietsurfer,

pai tocmai asta spun si eu, ca nu poti sa-i pui joben in locul bashtii de tractorist.
si nu poti face dialogurile care vorbesc de partidul comunist, de activisti, de securitate, etc, etc. altfel decat respectand un anumit limbaj de lemn al acelor vremuri, cel putin in ceea ce priveste replicile spuse "in public", de fatza cu "masele".

repet, poate ca nu m-am exprimat eu bine:):
e foarte greu sa faci un film care sa sune natural, firesc, prin replici, imagini, decoruri, comportamente, atata timp cat acel film trateaza o epoca falsa, ipocrita, rigida.
daca vede un steag rosu la primarie, un tablou cu lenin si o haina de piele, spectatorul roman imediat se va simti transpus in atmosfera filmelor propagandistice de dinainte de '89.

o senzatie asemanatoare am eu cand privesc filmele de azi.
sunetul, imaginea, timbrul vocilor actorilor, o anumita intonatie, decorurile, totul parca imi da impresia ca vad un film din '85, ceva mai stilizat.

de pilda, mai poti face azi un film despre comisarii de politie ai anilor 30, fara sa para un film de Sergiu Nicolaescu?

N-am vazut prea multe filme propagandistice sau doar "pe linie", dar eu n-am deloc senzatia asta. Din cate pricep, tu spui ca resursele pe care regizorii le au la dispozitie dicteaza intr-o mare masura ce iese la urma. Si cum e vorba cam de aceleasi resurse, cam tot aia iese. Ambele ipoteze mi se par false. Chiar nu ti se par substantial diferite filmele de azi "despre comunism" de cele din comunism? Nu pot sa cred una ca asta.

nu numai cele "despre comunism", ci chiar si astea, "de actualitate".
cand vad aceleasi garsoniere modeste, aceeasi mizerie, aceeasi lehamite, acelasi orizont obscur, pesimist, de ce m-as simti iesit din atmosfera comunista?
S-a ajuns pana acolo incat in "Felicia...", Razvan Radulescu a filmat cateva secvente in apartamentul sau.
Ok, am inteles, in film era vorba de un apartament al parintilor, care trebuia sa fie musai vechi, comunist.
Dar de ce neaparat asa? De ce trebuie sa vedem mereu cate o relicva comunista in filmele noastre?

Pai si ce propui? Sa se faca filme doar in munti, la malul marii si in blocurile de sticla aparute recent? Poate ar fi bine sa nu mai primeasca roluri nici Mircea Diaconu ca si-asa ne-aduce aminte de comunism si nu e frumos, zau asa.

Eu,unu,am inteles altceva.Am inteles ca "naturaletea"(exprimata prin mijloace filmice) e ratata firesc din cauza evocarii unei "epoci false","ipocrite","rigide",ceea ce mi se pare,mie,o confuzie.O epoca "rigida"(si nu voi mai incerca sa disec/ inteleg ce s-a vrut spus prin asta) nu impune neaparat si o transpunere ne-naturala.Asta tine ,printr-e altele,de configuratia estetica a filmului,nicidecum de epoca.



"I never lose - not really"
Jef Costello - Le Samourai,de J.P.Melville

Dacä nu esti complet bou, poti - si-l faci!
In primul rând, alea erau niste fantasmagorii copiate de Nicolaescu dupä serialul TV "The Untouchables" si alte filme americane de gen. Nu exista asa ceva la noi, neam! Intregul univers politienesc/infractional al epocii era cu totul altfel. Taicä-meu, si unchii mei näscuti înainte de 1920, râdeau si se cruceau.
In al doilea rând, de ce sä repeti formulele lui Nicolaescu? Cine te pune? Poti sä semeni cu Meville, sau cu Verneuil, sau cu Marcel Carné, sau cu Howard Hawks, sau... cel mai bine, cu tine însuti!

In concluzie: cliseele nu sunt ale realitätii, ci ale modului de a reprezenta acea realitate raportându-te nu la ea însäsi, ci la reprezentärile ei anterioare, fäcute de altii.

Uite, nu istoric, nu politic, nu social: orice mamä îsi îmbäiazä copilul, si poti avea motive sä aräti imaginea asta într-un film realist de familie; dar dac-o filmezi cum îl scoate din cadä, învelit într-un prosop albastru din care-i ies picioarele si ciuful blond umed, îl pune pe taburet si începe sä-l frece, e un cliseu arhi-räsuflat; dacä, în schimb, o filmezi cum pune dusul pe el, copilul tipa "Au, frige!", iar ea: "Vai, mami, iartä-mä...!", si tai la uscatul cu foehnul, timp în care-l pupä si-l întreabä "Ti-a trecut?" - ai scäpat de cliseu.

Cliseul nu e CE filmezi, e CUM filmezi.

da, corect.
si atunci de ce cam toate filmele de epoca romanesti, pre si post revolutionare, seamana intre ele?
ma uitam la dialogurile din "Calatoria lui Gruber".
acelasi stil teapan al actorilor, aceleasi interioare, aceleasi costume, aceleasi "pravalii" la strada, aceleasi automobile "de epoca" obosite folosite in multe alte pelicule.
eu despre asta vorbesc, despre atmosfera de deja vu pe care o creeaza filmele de acum.

cum poti filma ALTFEL un gen de film compromis deja prin manierele regizorale defectuoase de dinainte?

na, de exemplu, un schimb de focuri intre comisari si gangsterii Bucurestiului din anii interbelici.
poti sa-l faci altfel decat cel din filmele lui Nicolaescu?
sau un film istoric, care sa presupuna o ampla miscare de trupe pe campul de lupta.
nu va avea spectatorul in minte scenele din "Noi, cei din linia intai"?

toata admiratia mea pentru Mircea Diaconu, dar el si cu Dorel Visan nu stiu daca au ratat 1-2 filme dupa Revolutie.
iar cantitatea a cam fost in detrimentul calitatii.

Da.

In filmele lui Nicolaescu:
COMISARUL trage zâmbind sexy, GANGSTERUL face o piruetä triplä, prilej de a-si arunca bratele si pistolul bâldâbâc prin aer, si se dä de-a dura pe trepte.

Intr-un film realist:
COMISARUL, crispat, apasä pe trägaci. Pistolul se descarcä. GANSTERUL tresare usor, face ochii mari si cade.

In "Aurora":
Un bärbat si o femeie merg printr-un garaj subteran, discutând. Trec prin spatele unei coloane (vizibilä în planul întâi). In ultimul plan, dintre masini, apare Viorel Ghenghea cu pusca în mânä. Cei doi se opresc, derutati. Foc de armä. Bärbatul cade. Foc de armä. Femeia cade. Stâlpul si distanta escamoteazä partial crima.

Intr-un film fäcut de mine:
Altfel decât în cele trei exemple de mai sus.

Intr-un film fäcut de voi:
Altfel decât în cele patru exemple de mai sus. IA ZICETI CUM!

* * *

Keepy, recunoaste: ai fost pripit si retoric.
Un schimb de focuri intre comisari si gangsterii Bucurestiului din anii interbelici, ba chiar între ORICINE si ORICINE de ORIUNDE în ORICARE ani, poti sa-l faci în zeci de feluri diferite de cele din filmele lui Nicolaescu!

ok, cred ca s-ar putea face, dar...hmm...
dar dau un alt exemplu de film compromis la noi: filmul politic.

Da.
A fost si este, din päcate. A fost si este.
Nu avem un Costa Gavras. Un Yves Boisset. Un Sidney Lumet. Un Mario Monicelli. Un Bertolucci, un Schlöndorff, un Berlanga, un Forman. Un Wajda.
Dar... Nici n-ar fi bine. Cu voia lui Dumnezeu, vom avea un foarte bun Popescu sau Ionescu.

spun eu, spun eu: comisaru' trage un foc ş-apoi se chinuie să deblocheze pistolu' din dotarea propie de la statu' român (că ruginise de când stătea nefolosit; cre'că d-aia conu Serj i-a dotat pe comisarii lui cu revolvere sâc!). gangsteru' se ridică frumuşel de după maşina blindată şi îi pompează o duzină din Tommy-ul (tot din dotare, da' fabricat la 'ricani şi nu la cugir, sâc! încă o dată)

Poate din cele trei ore ale Aurorei va mai rămâne totuși câte ceva nedezvăluit până la premiera pentru marele public...

apropo de film politic....ce subiecte ar fi interesante pentru un film romanesc de gen?

Femeile din viata si activitatea lui Traian Basescu. Inclusiv Boc. :D

Fireşte - Revoluţia şi jaful şi anarhia imediat de după. Dar prezentate profesionist şi cu niscai susţinere istorică şi nu la modul cvasi-tezist cum s-a făcut.

Dincolo de asta - şi strict la subiect : "Caravana cinematografică" e ... reuşituţ. Dacă ar fi potenţat şi crescut gradat atracţia lui Tavi până dădea în obsesie să susţină faza violului din final ar fi fost chiar bun ! :)

S-au prezentat profesionist în "A fost sau n-a fost" si "Hârtia va fi albasträ".
Celelalte filme cu acelasi subiect, da: au fost cvasi-teziste.

On-topic: zici bine ce zici!

Da - sunt si favoritele mele.

Dar "A fost sau n-a fost" de de fapt despre absenta Revolutiei efective intr-un orasel de provincie, deci ... ;)

...deci, e despre revolutie - în mod indirect si implicit.

Da - caci in fond si absenta miscarilor revolutionare intr-un oras X face parte din fenomenul de ansamblu - dar e pe undeva ca si cum s-ar turna un film "porno lesbian" intr-o manastire de calugari folosind doar "personalul" de acolo ... :)

Nu nu - e cu totul altceva.

Ce-a spus ardeleanul când a văzut girafa - "Caravana cinematografică"
Andreea Chiriac Hentea
Ziarul de duminică, mai 2010

Despre regizorul Titus Muntean ştiam că are potenţial de la Examen, film realizat în 2003 cu o rigoare, expresivitate şi profunzime care nu sunt doar rezultatul întâmplării sau inspiraţiei de moment. Dacă acolo "cazul" tratat, plasat în anii '70, era al unui taximetrist nevinovat (interpretat memorabil de Marius Stănescu) căruia i se distruge viaţa în urma unei acuzaţii de crimă manevrate de un diabolic procuror comunist (Gheorghe Dinică, perfect, ca întotdeauna), Caravana cinematografică se opreşte asupra finalului obsedantului deceniu. Mai precis, la sfârşitul anilor '50, în Mogoş, un sat de munte din Ardeal, soseşte un camion în care un activist şi ajutorul lui cară role cu filme sovietice de propagandă menite să deschidă mintea ţăranilor în legătură cu binefacerile comunismului ("lumina cu care smulgem din întuneric masele populare"). Şi, cum regizorul Titus Muntean spune despre sine: "Cred cel mai mult în râs", întâlnirea lui cu scriitura lui Ioan Groşan, după a cărui nuvelă omonimă a fost realizat filmul, s-a concretizat în portretul viu şi de un umor de cea mai bună calitate al lumii satului la ciocnirea cu un regim al cărui caracter odios n-a fost egalat decât de ridicolul său imens.

Cel mai intens efect este contrastul dintre agitaţia căpoasă a activistului Tavi (Dorian Boguţă, ideal distribuit în rol) şi mirarea imensă a ţăranilor care se scarpină în cap la apariţia unei asemenea arătări (precum ardeleanul din bancul acela, care, văzând o girafă, a exclamat: "No, d'apăi aşa ceva nu există!"). Dintre ei, Mircea Diaconu realizează memorabil portretul unui sătean molcom (Tanasie), al cărui bun simţ respinge structural absurdul băgat pe gât întâi cu binişorul, apoi cu forţa de reprezentanţii regimului, secondat de Ovidiu Ghiniţă, şi el foarte expresiv în rolul taciturnului Plopu. Prima secvenţă antologică este cea a înnămolirii maşinii împinse de cireada satului în noroiul preistoric de pe uliţă, sub o ploaie torenţială. În faţa gesticulaţiei nevrotice a activistului Tavi şi a tăcerii morocănoase a tovarăşului său grobian, Anton (foarte bun Alexandru Georgescu), Tanasie şi încă vreo doi consăteni prizăriţi dau din umeri şi refuză să le facă jocul, ba mai mult, scot din desagă nişte cârnaţi şi se ospătează, în dosul camionului, în timp ce activistul spumegă încercând să urnească maşina din loc. Iar dincolo de reuşita totală a gagului în sine, momentul surprinde perfect un soi de îndoială a oamenilor de la ţară, care, deşi conştienţi de ce făcuse deja comunismul în atâtea sate din ţară, nu puteau realiza încă, pe de-a-ntregul, grozăvia care li se pregătea. În continuare, povestea se dezvoltă tocmai pe marginea absurdului şi grotescului acestei acţiuni de propagandă în sat, sarcasmul, ironia şi umorul îmbinându-se într-un comic de situaţie susţinut şi extrem de înviorător. În plus, filmul reuşeşte ceva esenţial: este complet lipsit de ostentaţie şi de orice urmă din acea atitudine cabotină prin care regizorii români dinainte de '89 voiau şi trebuiau să dea greutate unor fapte grele de conţinut.

Regizorul Titus Muntean are o abordare liberă şi relaxată, pe care, tot el, o sintetiza acum câţiva ani într-un interviu: "Cred că am şansa să fiu, măcar ca vîrstă biologică, un intermediar între generaţia «bătrână» şi cea tânără. E nevoie ca cineva să lămurească şi trecutul şi, slavă Domnului, avem destule de lămurit" (Titus Muntean, într-un interviu realizat de Iulia Blaga în 2004). A evoca, prin umor autentic, o epocă tragică din istorie nu face ca faptele narate acolo (sugerate la început, prezentate fără echivoc la final - vezi scena violului) să fie mai puţin grave. Grotescul situaţiei este subliniat tocmai de ironia scânteietoare a aproape tuturor secvenţelor filmului. Remarcabilă, de exemplu, şi cea în care activistul Tavi, de pildă, îngaimă deziderate de partid printre înghiţituri de slăninuţă afumată şi ţuică de prună adevărată, "cu mărgele", în timp ce oportunistul director al şcolii îi ţine isonul, în cadrul mesei "de protocol" improvizate pentru a scăpa satul de mânia partidului şi urmările catastrofale ale constatării neregulilor de la faţa locului.

La fel ca într-un episod din Amintiri din Epoca de Aur, dezideratul "înalt" al propagandei de partid este aplicat local cu multă culoare rurală, generatoare de gesturi şi momente perplexante. Fiecare impediment ivit (cu voia sau din neputinţa sătenilor) în calea "marii" proiecţii a filmului amplifică umorul situaţiei, dar şi panica protagoniştilor că nu vor face faţă cerinţelor partidului şi vor fi aspru sancţionaţi. Există aici încă o secvenţă excelentă - a ilustrării teoriei proprietăţii de către ţiganul care vorbeşte despre găina lui, apoi un alt moment, în care rolele de film, recuperate cu greu din noroiul şanţului, sunt uscate deasupra butoiului cu borhot, lângă care a căzut răpus de aburii bahici miliţianul satului. Tot una dintre reuşite este "curtea" pe care politrucul Tavi i-o aplică drăgălaşei învăţătoare Corina (foarte pe rol graţioasa Iulia Lumânare), vrând de fapt să afle despre potenţiala iubită dacă "are dosar bun" şi devenind de-a dreptul excitat nu datorită înfăţişării, ci ca urmare a dezvăluirii provenienţei ei - e fiică de ţărani săraci. Şi tot aşa, filmul continuă, într-un amestec foarte bine echilibrat de ştiinţă a povestirii, detalii de culoare şi atmosferă (imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile este impecabilă, iar coloana sonoră cu piese "mobilizatoare" merge ca unsă), de umor şi tragism, strânse într-o poveste neaşteptat de proaspătă, care sigur le-ar merge la suflet multora dintre spectatorii români. Cu condiţia să ştie că aşa ceva există şi să intre fără prejudecăţi în sală.