"Agora"
 

Elipsa şi apa caldă - "Agora"
Tezist, didactic, confuz, iresponsabil

Conform obiceiului meu de a-mi deschide uneori analizele de film cu câte un ricoşeu voit derutant, spre exasperarea unor ajutoare de băgători de seamă, acum trei ani, abordând "Zodiac"-ul lui Fincher, am început prin a povesti despre un troll din Constanţa, cu iniţialele C.S. (şi, se pare, studii de drept), care teroriza illo tempore Cinemagia, de pe poziţii fundamentalist religioase. Din te miri ce, i se năzărea să aplice eticheta "anticreştin". "2001: A Space Odyssey" era "film anticreştin" fiindcă-l prezenta pe Dumnezeu în formă de monolit, Von Trier era anticreştin pe chestie de Sodoma, "Matrix" era anticreştin dracu' mai ştie de ce... Ei bine, visul lui Petrică Jackson s-a împlinit. Alejandro Amenábar ne-a trântit în "Agora" un adevărat "film anticreştin" în toată puterea cuvântului.
În teorie, pelicula ar fi avut şanse destul de solide să nu iasă chiar aşa de prost. Legendara Alexandria prezintă interes nu numai în sens istoric şi cultural, ci şi pe plan dramaturgic - a fost secole de-a rândul un oraş al conflictelor substanţiale, atât pragmatice cât şi semantice, iar repetatele incendieri ale faimoasei Biblioteci, uneori fortuite, alteori deliberate, cu rolul de a distruge manuscrisele fie din motive teologice, fie conspirative şi anti-iniţiatice, constituie de bună seamă macro-cineme ofertante. Totul e să ştii să le dezvolţi în scenarii consistente - şi, mai ales, în cazul unui asemenea pivot social, politic şi confesional, să-ţi păstrezi obiectivitatea.
Iar "Agora" lui Amenábar numai obiectivă nu e. Ca atitudine, seamănă la marele fix cu filmele anticomuniste din anii imediat postdecembrişti, care întorceau pe dos kalimera propagandei de tristă amintire, făcând din răi, buni, şi viceversa: toate arătau cum, după 1945, comuniştii au cotropit România, făcând prăpădenie. Că ăsta a fost adevărul istoric, e una, dar a-l trânti astfel pe peliculă e cu totul altceva - altceva decât artă a filmului, în cazul de faţă. Pentru Amenábar, creştinismul n-au fost decât o molimă de oportunism politic care treptat dar sigur a invadat lumea mediteraneană, discriminându-i cu nemernicie pe drăguţii de mozaici şi bieţii politeişti egipteni. Desigur, ştim cu toţii că, de-a lungul celor două milenii ale sale de existenţă, credinţa noastră s-a făcut răspunzătoare de numeroase abuzuri profane - însăşi actuala B.O.R. păstrând încă, din păcate, o deloc neglijabilă povară de "sminteli" medievale, cum li se spune în limbajul casei - dar de aici până la tezismul monocolor al lui Amenábar, calea-i lungă.
Lăsând la o parte harababura istorică şi semnificativă, dăm peste un scenariu incredibil de inegal. Pur şi simplu, ţi-e greu să înţelegi cum au fost în stare Alejandro Amenábar şi Mateo Gil, care altfel păreau să cunoască meserie, să conceapă nişte elemente dramaturgice atât de solide fiecare în parte (motivaţii, factori de setup, plot-point-uri, etc.), pentru ca apoi să le însăileze aşa de alandala. Punctul de plecare e excelent constituit, cu grupa de studenţi ai Hypatiei, toţi devotaţi ei, nu puţini adorând-o în taină sau pe faţă, care de-a lungul anilor evoluează divergent (unul ajunge prefect imperial, altul episcop creştin, şi aşa mai departe...), în condiţiile unor conjuncturi politico-bisericeşti instabile şi inflamabile. Când colo, singurul plot urmărit coerent, şi cu un motor conflictual acceptabil, e povestea lui Oreste - un personaj complex şi energic, cu motivaţii clare (însă care, culmea, structural are un rol adiacent, nicidecum central!). Davus, care în prima parte a filmului pare să se contureze cert ca protagonist (dacă nu chiar erou), eşuează în pasivitatea unei convertiri tulburi la creştinism, numai pentru ca la sfârşit să rezolve în cheie tragică dilema existenţială. Iar Hypatia, eroina cvasi-declarată a poveştii, alunecă tot mai mult în cercetări astronomice sterile, de-amoru' artei (sau, mă rog... al ştiinţei), numai pentru ca Amenabár să arate şi a ţâşpea oară, la fel de neconvingător ca antecesorii, că mă-nţelegi religia şi ştiinţa ar fi într-o opoziţie de neîmpăcat (bună dimineaţa, tovarăşe Vladimir Ilici, credeam c-ai adormit pe veci!). Ba mai mult, ca să-i iasă pasienţa corectitudinii politice, Alejandro trişează cu adevărul documentar la modul cel mai neruşinat, făcând-o pe Hypatia atee, când izoarele o atestă ca politeistă (sau "păgână", în limbajul uzitat).
Mai departe, cu candoarea unui candidat la regie care s-a înscris la examen fiindcă i s-a năzărit lui acu' trei luni că i-ar plăcea să facă filme, Jandro măturiseşte în caietul de presă că a născocit subplotul astronomic (deşi în realitate nu fusese nici vorbă de aşa ceva), numai pentru a-i da personajului mai multă greutate - de unde-atâta greutate, c-a făcut-o de-a dreptul imponderabilă! Nu numai că studiile alea sunt foarte discutabile ca veridicitate, dar o şi desprind total de dinamica acţiunii, care rămâne sprijinită exclusiv pe personaje secundare (Ammonius, Chiril, rabinii, "păgânii"...) Şi, ca să le pună capac la toate, care credeţi că e marea descoperire pentru care în final savanta îşi va da viaţa? Elipsa - nici mai mult, nici mai puţin! Elipsa, ca traiectorie a corpurilor cereşti! Putem să murim liniştiţi, cu ea cu tot - măcar dac-ar fi reinventat roata (sau, eventual, apa caldă...)
Ce-i drept, linia fictivă a astronomiei îi oferă lui Jandu Amenabár un pretext firav, dar vârtos exploatat, de a tot filma ba bolta înstelată, ba Pământul văzut de pe orbită - ideea lui fiind aceea că "agora" din titlu ar fi întreaga noastră planetă (bravos, naţiune! O agoră numai bună să înfierăm cu mânie proletară creştinismul, exact aşa cum îl acuzăm pe el că le-a făcut celorlalte religii). Nu lipsesc nici câteva super-zoom-uri in and out, din cosmos până jos în curtea Bibliotecii şi-napoi. Arată bine, cei drept - şi nu numai astea. Reconstituirea digitală a Alexandriei, şi grija faţă de detaliile de epocă (din care nu lipsesc nici oarece anacronisme, pe ici, pe colo, cam ca la Vitanidis), ne oferă un spectacol complex şi plăcut ochiului - inclusiv prin contribuţia remarcabilă a directorului de imagine Xavi Giménez. Din păcate, Jăndelu-şi dă-n petec şi aici - incluzând o perspectivă aeriană verticală care-i arată pe creştinii dezlănţuiţi ca o puzderie de gândaci negri fojgăind prin jurul Bibliotecii. Geaba-ncearcă el apoi, prin interviuri, să dreagă busuiocul, susţinând că a folosit acele încadraturi ca să arate că în imensitatea cosmică oamenii nu-s decât nişte biete furnicuţe; singurele gângănii explicitate ca atare sunt creştinii, şi într-un context exclusiv pestilenţial şi destructiv.
În rolul tovarăşei Academician Doctor Inginer, Rachel Weisz, o actriţă care şi-a dovedit capacitatea de a acoperi o gamă largă de registre, ne oferă aici una dintre extremele ei negative, jucând enervat de lemnos, monoton şi ostentativ. Noroc că-i dă replica Oscar Isaac, care parcurge cu siguranţă drumul de la studentul agresiv-nesuferit la prefectul sfâşiat de răspunderi şi dileme morale (confirmând promisiunile din "The Nativity Story" şi "Body of Lies", şi deschizându-ne apetitul pentru apropiatul "Robin Hood", unde-l va juca pe Prinţul John) - iar Michel Lonsdale, în Theon, pune la rândul lui câteva accente de clasicism expresiv robust. Davus, posibilul erou pierdut pe drum, în interpretarea lui Max Minghella, nu face mare lucru - decât că se tot uită adânc încoace şi-ncolo, semn că-l macină. Ceilalţi, şi mai buni şi mai răi, sunt cam ca la Cântarea României.
Face bine ce face şi partitura muzicală a lui Dario Marianelli, mariată armonios cu montajul alert şi cursiv al lui Nacho Ruiz Capillas - ambele contribuind la ambalarea gustoasă a unui filmuleţ de o limpezime narativă şcolărească şi, prin contrast, totalmente confuz ca relevare a semnificaţiilor la nivel epic. Ba mai mult: prin discriminarea pe care o practică (noi, ateii, deţinem adevărul absolut, toate religiile greşesc cu nevinovăţie, numai creştinismul e o ticăloşie totală), de-a dreptul iresponsabil.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 ianuarie, 2010, h. 02:00-03:39
Bucureşti, România

"kalimera propagandei de tristă amintire"... ??? Nu inteleg expresia asta. As fi mers mai degraba pe "malaka propagandei..."

O recenzie de film delicioasa, but you had me at "un adevărat film anticreştin în toată puterea cuvântului". Acum chiar abia astept sa vad filmul. Chiar ma enerveaza filmele ce prezinta o anume parte negativa, nu doar a religiei, a crestinismului, ci a oricarui domeniu, si apoi o dau pe partea moralizatoare ca, vezi doamne, si crestinii sunt buni, ca nu sunt toti la fel, etc. Da, politicul si religia au mers mana in mana de-a lungul istoriei, au fost si sunt chiar simbiotice, fiecare servind una alteia, si fiecare avand ca scop controlul maselor. E de ajuns sa privesti ce se intampla azi in statul "laic" Romania. Asadar, fuck political corectness, the christians did some nasty shit, deal with it.

LE. Faptul ca prezinti o latura negativa a crestinismului, sau ca aduci critici crestinismului, nu te face ateu. Atentie la logica. Aceeasi poveste, ca Judex care m-a facut rusofil pentru ca am zis ca ma doare in cot ca am tradat nemtii in WW2.

Cind vine vorba de controlul "turmei", politica e mic copchil pe linga religie.;) Sint si eu foarte curios in legatura cu filmul...

eu am citit doar comentarii laudabile la adresa acestui film etc. asta fiind primul si ultimul, sper comentariu negativ, am citit doar titlul pentru ca e prea lung. abia ashtept sa-l vizionez, si nu sunt singurul.B-)

daca ne ascundem dupa vishin si ne facem ca n-au existat atatea nedreptatzi si razboaie in numele creshtinismului , asta nu ne face mai buni creshtini. dar asta inseamna sa ai o vedere de ansamblu nu ushor ciobita. mai grav si indicat ar fi sa ne uitam in sufletul nostru, acolo zac monshtri. eu cred in doamne-doamne, nu fac parte din atei, dar respect ateii. e un motiv bun sa ma uit la un film fara prejudecatzi habotnice.

Iar dacä iesim de dupä corcodush si sustinem cä ar fi existat numai "nedreptatzi si razboaie in numele creshtinismului", asta nu ne face sä avem nici o "vedere de ansamblu", nici una "usor ciobitä" - ci una habotnic-ateistä.

In ceea ce mä priveste, încerc sä fiu un crestin modern, de tip ecumenic, care iubeste si respectä celelalte religii, apärä drepturile minoritätilor sexuale, condamnä excesele religioase de orice confesiune (începând cu cele crestine: iconoclasmul, cruciadele, inchizitia, etc.), si chiar dacä nu acceptä ateismul, îl priveste cu compasiune încrezätoare în sansa trezirii la realitate, nicidecum înfierându-l cu mânie proletar-bisericeascä.
Filmul lui Amenabar face din crestini o molimä 100% toxicä si ucigätoare, care vine vine vine, calcä totul în picioare. Nu le gäseste nimic pozitiv, nici mäcar ca sä-si nuanteze contrastele estetice, nici mäcar ca sä simuleze obiectivitatea.
I wonder who's closer to the truth.

(Mä rog, o lecturä si a analizei, nu numai a titlului, ar fi clarificat lucrurile - dar stie toatä lumea cä treaba asta si cu cititul sunt douä munci grele ale naibii, când nici sä scriem corect în limba maternä nu mai stim; chiar azi am citit un articol despre devierea spre "sh" si "tz" a elevilor cu pärinti inconstienti si profesori indolenti.)

nu cred ca se sustzine asta in film, este redat fragmentar doar o perioada istorica, nu istoria creshtinismului.:)
nu citesc pana nu vad filmul, nu vreau sa shtiu dinainte ce se va intampla.

1) In artä (de la mic la mare, de la produsul comercial pânä la cel elitist) functioneazä pe multiple niveluri diverse mecanisme de regäsire a întregului într-un singur element (sinecdoca, metonimia, sugestia, sinteza, extrapolarea, etc.). Nu e nevoie sä însiri o poliloghie a istoriei unui... orice, de la origini pânä în prezent; poti prezenta doar un singur moment din timp, ca sä implici o concluzie. "Agora" e un exemplu gräitor în acest sens.

2) Atunci, täcem, asteptäm... vedem... citim... apoi vorbim.
Da?
Da.
(Apropo, când o analizä divulgä elemente importante din actiunea filmului, are la început un avertisment: *** ATENTIE! Contine spoilere!!! *** Eu îl folosesc întotdeauna. Dacä cineva uitä, au grijä moderatorii sä precizeze.)

Cu alte cuvinte tie nu-ti place filmul pentru ca e anti-crestin. Pentru ca nu da o nuanta de gri faptelor reprobabile imputate crestinilor in povestea filmului. Pentru ca nu simuleaza obiectivitatea.
Nu vreau sa intru in discutii istorice, sau de credinta, nu e important, dar doar vreau sa-ti subliniez ca nu-ti place pentru ca ai alte convingeri religioase decat cele expuse in film. Nu accepti ateismul, deci nu accepti acest film. Desi, ti-am mai scris si mai sus, o perspectiva anti-crestina nu inseamna neaparat ateism.
Astept sa vad si eu filmul, cand s-or indura bulangii de la Cinema City sa-l dea in Iasi, si voi avea si credibilitatea si posibilitatea de a spune mai multe.

LE. Tot n-ai explicat ce e cu "Kalimera".

Pitbull - religiei nu i se reproseaza numai nenorocirile pe care le-a facut in trecut ci si cele pe care le face in prezent , cum ar fi abuzarea ( chiar pot sa-i zic asa ) copiilor inoculandu-le povesti de groza despre iad sau alte prostii +multe altele. Cum poti sa respecti o religie care iti spune ca Dumnezeu a hotarat sa intervina, sa-si faca aparitia, acum 2000 de ani intr-o zona analfabeta si barabara a Orientului Mijlociu dupa ce specia umana de abia a supravietuit timp de 100.000-200.000 de ani ( oamenii mureau de tot felul de boli sau fenomene ale naturii , microbi etc de care habar nu aveau ca exista). E adevarat ca religia a fost prima noastra incercare de a ne explica lumea in care traim dar sa mai credem in suspendarea legilor naturii chiar si acum in secolul 21?
Faptele bune de care vorbeai tu si moralitatea au evoluat din nevoia de solidaritate cu youre fellow human being ,fara de care nu am fi supravietuit ca specie.
Christopher Hitchens , un jurnalist foarte cunoscut in ziua de azi , a lansat o provocare oamenilor religiosi - si nici unul nu a reusit sa ii raspunda pana cum : "Numeste o fapta buna facuta de un credincios care nu poate fi facuta si de un ateu . In schimb daca vrei sa te gandesti la un lucru oribil facut de un credincios in numele religiei iti vine imediat in minte un exemplu"

cat despre film sper sa apara vinerea asta si in Bv , sigur o sa merg sa-l vad =P~

Nu. Pentru cä e anti-religios la modul tezist si dogmatic. La fel mi-ar fi displäcut si dacä era anti-islamic, anti-buddhist, anti-wiccan, anti-satanist - ba chiar si anti-ateist.
Da. Pentru cä e maniheist - o atitudine care a ajuns sä fie mai periculoasä decât inconstientä - sau viceversa. TOTUL e în nuante de gri, nimic nu e alb sau negru pur (yin si yang); nici chiar satanismul.
Nu; pentru cä nu este obiectiv.
...Dar, dincolo de toate astea, si pentru greselile profesionale, färä legäturä cu sensurile.
Ateismul e singura religie pe care n-o accept, din douä motive principale (plus altele secundare, pe care n-o sä le însir aici):
- are o eficientä genocidä incomparabil mai mare decât a oricärei alte religii;
- ipocrizia: e singura religie care nu recunoaste cä e o religie.
(Vezi si definitia lui Sri Aurobindo: "Un ateu este Dumnezeu care se joacä de-a v-ati ascunselea cu El însusi." Ateismul a fost o glumä nostimä - pânä la prima cädere a ghilotinei din Paris.)
Corect. Dar în filmul ästa, da.
Un bulangiu, doi bulangii, bulangiii (de la Cinema City).
Kali mera = (gr.) Bunä ziua
Kalimera = (rom., argou) treabä, socotealä, daraverä, chestie, keyston, cioacä.

Da, corect. M-ai prins pe picior gresit la faza cu "bulangiii". N-a fost o greseala de tastare, deci, mea culpa.

Dar ce cautam eu nu era o explicatie a resentimentului tau fata de ateism (desi am putea discuta si despre asta, si, sunt de acord cu tine in unele privinte), ci poate o realizare a faptului ca e posibil ca acest resentiment prestabilit sa-ti fi afectat experienta vizionarii. De exemplu, daca as fi un omulet care nu suporta ciocolata, mi se face greata cand o vad, etc., si apoi ma uit la Willy Wonka & the Chocolate Factory, s-ar putea sa-l urasc inca dinainte sa intru in sala de cinema. Te rog sa nu o iei in nume de rau, dar tu singur ai bagat asta cu neacceptarea ateismului, si apoi blamai filmul pentru ateism. Cu Kalimera asta e foarte probabil sa ridici cate o spranceana.

Nu stiam nimic despre film, decât cä se petrece cam prin acea perioadä, la Alexandria, si cä-i cu un sclav care se îndrägosteste de stäpâna lui filosoafä. Primul act mi-a pläcut. Treptat, eram tot mai nedumerit de defectele lui profesionale (vezi în analizä). Habar n-aveam unde urma sä ajungä - cred cä mä asteptam, inconstient, la o concluzie moralä înteleaptä, echilibratä, lipsitä de orice pärtinire (confesionalä, nationalä, etc.) In nici un caz nu mi-as fi imaginat condamnarea în bloc a oricäreia dintre cele trei religii implicate (politeismul, mozaismul, crestinismul). Deci, desi încä-i mai acordam mari sanse pe linia asta, profesional deja mä pierduse; partizanatul anticrestin unilateral si violent, confirmat în actul III, a fost doar cireasa de pe tort (era prea târziu ca sä-mi mai afecteze perceptia).

Poti sa dezvolti putin? Nu-mi dau seama exact la ce te referi...

Päi nu e clar?
Raportul cantitate/timp al masacrelor comise în numele fiecäror religii: atee, crestine, musulmane, iudaice, etc.

Tot nu pricep de ce e ateismul religie. Doar pentru ca e vorba de un ansamblu de idei si convingeri care incearca sa o combata? Orice curent de opinie care-l aduce in discutie existenta sau non-existenta lui Dumnezeu e religie?
In ceea ce priveste acel genocid, nu stiu daca e cu adevarat important raportul cantitate/timp. Ceea ce conteaza cu adevarat e cantitatea. Iar din punctul asta de vedere religia e lider absolut. Nici convingerile politice, nici ateismul nu au creat un genocid mai mare decit religia, de la inceputuri si pina astazi. A fost si ramine in continuare motivatia principala a celor mai singeroase conflicte de pe glob. Eu aici vad ipocrizie - propovaduieste dogme si principii pe care le incalca flagrant, se ascunde in spatele unor idoli (fie ei de o culoare sau alta), care, chipurile, au puterea de a "legifera" orice actiune, profita de acest lucru si de credulitatea majoritatii covirsitoare pentru a-si face propria politica, mult mai perfida decit cea "laica".
Daca punem in balanta binele si raul pe care religia l-a facut de-a lungul timpului, e clar in ce parte o sa se incline...

Cred ca se refera la faptul ca nu toti ateii sunt rationali. Unii sunt chiar foarte irationali. Si apoi, principiul ateismului, premisa sa, Dumnezeu nu exista, e o afirmatie ce nu poate fi dovedita, ceea ce implica un anume grad de incredere, de credinta. Pe de alta parte e o afirmatie mult mai logica, daca aplicam principiul briciului lui Occam, cea mai simpla solutie la aceasta dilema ar trebui sa fie cea adevarata.
Din punctul asta de vedere, scepticismul agnosticului pare sa fie cea mai "corecta" abordare. Si majoritatea ateilor sunt de fapt agnostici, sunt anti-religie, dar nu anti-spiritual, nu absolut telurici, nu absolut hedonisti, etc. pentru ca asta e natura umana, nu vrem si nu putem sa ne recunoastem sau sa constientizam propria mortalitate.
Apoi scepticismul poate fi usor confundat cu ignoranta. Cred ca putini atei, sunt cu adevarat atei, in sensul ca la primul semn de greutate nu se intorc cu fata catre divinitate.
Eu ii admir pe atei, mi se par un exemplu de curaj sa-si sustina ideile intr-o lume sufocata de dogme religioase. Sa fii ateu declarat in Romania, e chiar nebunie curata.
Personal, ma consider agnostic, ceea ce ar putea fi tradus si prin ignorant, pana la urma. Pur si simplu am obosit sa caut adevarul pentru ceva ce pare a fi inca indepartat, si prefer sa ma concentrez pe lucrurile mai "reale" ale vietii, nevrand nici sa fiu limitat de regulile si cutumele religioase. Consider ca moralitatea nu e un atribut patentat de religie, ergo pot sa-mi traiesc viata si fara religie, iar cand se va termina, daca va mai exista ceva dupa, cred ca voi vedea atunci unde m-a dus aceasta decizie.
Referitor la "crimele ateismului", cred ca e o exagerare. Ateismul regimurilor politice, precum cel comunist, a fost doar un principiu doctrinar, de cele mai multe ori nerespectat. Nu au existat crime in numele ateismului, ci in numele comunismului. Nu cred ca te bagau in inchisoare pentru ca mergeai la Biserica, nu te omorau pentru asta, dar te omorau daca ziceai ceva de comunism, sau de conducatorul prea-iubit.

Pai atunci crestinul, acceptind, vrind-nevrind si existenta Diavolului, alaturi de Dumnezeu, nu e si satanist, intr-o anumita masura, daca urmam aceasta logica?:-?
Corect, sa fii ateu intr-o tara in care religia are aceeasi pondere si influenta in societate precum in Iran, e nebunie curata. Am umblat prin satele din zona si m-am convins de aceasta realitate... Preotul satului e despot absolut (si el, bineinteles, isi da seama de acest lucru:> )

Da, dar satanismul nu e contrar crestinismului pe dilema existentei sau neexistentei Diavolului, ci e contrar crestinismului pe dilema "cine e sefu' ?". Nu esti satanist daca doar admiti existenta Diavolului, ci daca il si venerezi.

La fix zis!
Cu regret, dar s-au fäcut studii, si empirice si aplicate, calcule statistice, de probabilitäti, etc... Acceptând compatibilitatea deplinä între spiritul religios si cel stiintific (asa cum e firesc, în zilele noastre; läsäm în urmä orice dogme, atât teologice cât si materialist-dialectice), concluzia generalä e cä ipoteza divinitätii e o explicatie incomparabil mai simplä, organicä si ration alä decât teoria coincidentei (vezi si Koestler, Grof, etc., etc.)
Hai, mäi, Win, cum puii mei poti sä-ntorci asa lucrurile cucurunsus? Religiile au avut a dispozitie milenii, iar ateismul, douä secole si ceva! Dacä Voltaire, Robespierre, Marx, Engels, Lenin (sau altii ca ei) apäreau cu mii de ani în urmä, si n-ar fi existat un Dumnezeu care sä le punä frânä, probabil cä acum Pämântul ar fi si uitat c-a existat cândva o specie bipedä si tembelä, care s-a sinucis în masä, mai räu ca lemmingii.
De acord - motiv pentru care combat vehement excesele bisericilor si pledez pentru revenirea la adevärata lor menire.
Sigu cä e clar - si, dupä ani si ani de lecturi si aprofundäri, sigur vei afla... ;)

Dar am luat-o cu totii räu pe arätura off-topicului. Avem la Cafenea topicul "Credeti în Dumnezeu?" Be my guests!
http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=95547

Totusi, Pit, la ce te referi cand spui de crimele ateismului in ultimele doua secole? Eu chiar nu stiu, si nu am auzit de crime comise in numele ideii ateiste.

Chiar înainte de 1800, a avut loc o chestie numitä "Revolutia Francezä" - îi decapitau pe äia, pe capete (la propriu!) Mai încoace, s-a inventat si un "Gulag"... iar undeva, la räsärit, unii mici si galbeni se cäsäpesc într-o veselie continuä... Iar astea-s doar fenomenele de masä - în rest, mai sunt si altele, multe si märunte.

Da' mergem la topicul-on-topic, please?

Filmul a fost lansat la Cannes anul trecut si mi-am adus aminte ca parea sa aiba o problema cu istoria.

http://www.cinemagia.ro/forum/showpo...4&postcount=88

Bade Chamboarde... ää, sau... boarde Chambade... Uf, puii mei - BAI CHAMBORDULE!
Da' bine le mai zici matale, dom'le! :)

Are o prietena invitatie si ma duc si eu impromptu sa-l vad, amu la 6.

Imi pare rau sa vad filmul atat de infierat aici. Mie mi s-a parut exceptional. Nu il concide deloc un film anticrestin, ci mai degraba un film despre ignoranta, nimicnicia umana, setea de razbunare si puterea care ia mintile. De ce? Inainte crestinismul era in afara legii, apoi a intrat in legalitate, dupa care a devenit singura religie admisa in Imperiu. Atunci multi crestini au uitat sa fie crestini si au profitat de intoarcerea rotii.
L-as lua ca pe un studiu de caz. Intamplator i-a avut in prim-plan pe crestini, putea fi orice alta religie.

Iată ce a scris Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, cap. XXX, paragraful 239:

...Oricum ar sta lucrurile, convertirea lui Constantin a asigurat creştinarea oficială a Imperiului. Primele simboluri creştine au început să apară pe monede din anul 315, iar ultimele imagini păgâne dispar în 323. Biserica primeşte un statut juridic privilegiat, adică statul recunoaşte validitatea sentinţelor tribunalului episcopal, chiar în materie civilă. Creştinii acced la cele mai înalte demnităţi şi măsurile de restricţie împotriva păgânilor se înmulţesc. Sub Theodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine religie de stat şi păgânismul este interzis definitiv; prigoniţii devin prigonitori...

...Pe de altă parte, solidaritatea creştinilor era fără egal; comunitatea îşi lua asupra ei sarcina întreţinerii văduvelor, orfanilor, bătrânilor şi îi răscumpăra pe cei căzuţi în mâinile piraţilor. În timpul epidemiilor şi asediilor oraşelor, creştinii erau singurii care se îngrijeau de cei răniţi şi îi îngropau pe cei morţi. Pentru toţi dezrădăcinaţii Imperiului, pentru victimele alienării culturale şi sociale, Biserica era singura speranţă de a dobândi o identitate, de a găsi sau de a regăsi o semnificaţie existenţei...

...Înnoirea cea mai neaşteptată şi care a avut consecinţe considerabile în istoria religioasă, culturală şi socială a Europei a fost monahismul, caracterizat prin separarea de lume şi printr-un ascetism foarte sever...
...După cum remarcă Peter Brown, călugării îşi aleseseră de bunăvoie "anticultura", pustiul şi peşterile...

...Către finele sec. al IV-lea, se asistă, din Mesopotamia până în Africa de Nord, la un val de violenţe săvârşite de călugări: în 388 ei incendiază o sinagogă din Callinicum, lângă Eufrat, şi terorizează satele siriene în care se găseau temple păgâne; în 391, patriarhul din Alexandria, Theofil, îi cheamă pe călugări să "cureţe" Serapeumul, citadela marelui templu al lui Serapis. În aceea epocă ei pătrund cu forţa în casele păgânilor ca să caute idoli. În 415, un grup de călugări fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie: ei o lişează pe Hypathia, nobila femeie-filosof din Alexandria, pe care discipolul ei, episcopul Synesios, o evoca astfel: "mamă, soră, profesoară şi binefăcătoare".
În Orient, episcopii îi ocrotesc pe călugări ca să-şi întărească propria situaţie: împreună, episcopi şi călugări, se pun în fruntea poporului şi îi dictează acestuia opiniile...

Fără cuvinte...
PS: sublinierile sunt ale mele

Bunä contributie, Profule (eventual), si bune sublinieri.
Dar nu e "färä cuvinte" - dimpotrivä!
Acest adevär istoric este de discutat! (Nu la nivelul faptelor, ci al semnificatiilor.)
Crimele fanaticilor crestini din acea epocä (si nu numai) au adus mari deservicii crestinismului - pe toate planurile (inclusiv cele mai înalte).
Conversely, tratarea lor cu semnul generalizärii are un efect similar, dar de sens contrar. (Vezi fragmentul din analiza mea unde fäceam comparatia cu propaganda anticomunistä de dupa 1989, la fel de fanaticä precum cea de semn contrar, imediat anterioarä. Alte mästi, aceeasi piesä...)

Recomand cronica asta. A se citi cu atentie ;)

Andrei GORZO | dilematograf
Antiteism

● Agora (Spania, 2009), de Alejandro Amenábar.

Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Hr., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini. În această privinţă, regizorul Alejandro Amenábar şi co-scenaristul său, Mateo Gil, au făcut o treabă respectabilă: jos pălăria în faţa refuzului lor de a-i inventa eroinei o poveste de dragoste, ca s-o facă mai „accesibilă“ marelui public. Căci aşa procedează, de obicei, cineaştii care vor să facă cinema popular din vieţile intelectualilor: pornind de la premisa că „marele public“ n-ar putea niciodată să empatizeze cu un personaj (mai ales feminin!) care se defineşte în primul rînd printr-o pasiune de ordin intelectual, ei aleg să-l definească printr-o pasiune de ordin sentimental, la nevoie inventînd una. De exemplu, în recentul film Becoming Jane, performanţa literară a lui Jane Austen e prezentată, insultător, drept produsul unui eşec amoros, ca şi cînd o performanţă în zona aceea nu se poate explica decît printr-o neîmplinire în zona cealaltă, ca şi cînd o femeie, oricît de importantă, nu se poate defini decît în relaţie cu un bărbat. Este deci spre cinstea lui Amenábar că, în filmul lui, Hypatia (Rachel Weisz) nu se defineşte prin vreo pasiune amoroasă, ci, dimpotrivă, prin faptul că pune alte lucruri – cercetările ei astronomice, munca ei de pedagog (la care ar trebui să renunţe dacă s-ar mărita) – mai presus de asta. Nu se defineşte în relaţie cu vreun bărbat. Bărbaţii din jurul ei – în primul rînd Orestes, un discipol de-al ei, şi Davos, un sclav cu mintea curioasă, pe care Hypatia îl lasă să participe la cursurile ei – sînt cei care se definesc prin raportare la ea. Ea nu se schimbă pe parcursul filmului, ei da. Ea constituie reperul de raţionalitate şi deschidere intelectuală de care ei se îndepărtează mergînd cu valul triumfător al creştinismului – fostul sclav devenind un apărător feroce al noii ordini creştine, fostul discipol creştinîndu-se şi el în interesul carierei lui politice. Agora nu e un film cu un erou şi o eroină: toate calităţile eroice sînt numai la ea. În schimb, drama e la ei, în conflictul dintre loialitatea lor faţă de valorile reprezentate de Hypatia şi presiunea religioasă de pe capul lor – presiunea care se exercită asupra lui Orestes pentru ca acesta s-o condamne ca vrăjitoare, presiunea care se exercită asupra minţii lui Davos pentru ca aceasta să se închidă de tot.

După cum probabil că s-a înţeles deja, filmul e făcut şi cu un al doilea scop: acela de a fi un fel de pandant cinematografic al recentului val de cărţi de popularizare a ateismului, semnate de autori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi Sam Harris. Şi pe frontul ăsta, abordarea lui Amenábar e una respectabilă. Evident că într-un asemenea demers e greu de evitat un anume schematism dramaturgic (sesizabil, aici, în evoluţia personajelor masculine), dar schema e una elegantă ca desen, fără forţări sau îngroşări. Fără ca scenariştii să le forţeze în vreun punct, cele două personaje masculine ajung în situaţia în care nu-şi mai pot împăca loialitatea faţă de Hypatia cu loialitatea cerută de religie: Orestes nu mai poate tolera pe lîngă el o femeie ca ea – o învăţătoare obişnuită să ia cuvîntul în adunări de bărbaţi – decît ieşind din cuvîntul Sfinţilor Părinţi; Davos nu-şi poate închide mintea suficient de bine încît să se transforme în braţul înarmat al Domnului, căsăpitor de mozaici şi de politeişti, continuînd totodată să se agaţe de amintirea ei. Să fie oare suficient pentru a demonstra că a avea o minte religioasă a fost, este şi va fi întotdeauna incompatibil cu a avea o minte deschisă, raţională, curioasă etc.? Fireşte că nu, dar liber-cugetătorismul are şi el dreptul să aibă martiri şi sfinţi, la fel ca religiile, şi a-l acuza pe Amenábar de parti-pris antiteist e la fel de lipsit de sens cum ar fi să acuzi un cineast religios de parti-pris antiateu. Asta este Agora – un discurs dramatic avînd ca scop popularizarea ateismului – şi a-l acuza că este ceea ce este nu duce nicăieri. Eventual, poate fi acuzat că e un discurs necivilizat, care deformează grosolan adevărul istoric, numai că nu e cazul: în termenii lui – care, repet, sînt termenii unui discurs de popularizare –, e inteligent şi elegant. E adevărat, în momentele de maxim dramatism aş fi preferat să aud altă muzică decît inevitabila jelanie care pentru mulţi regizori pare să fi devenit sinonimă cu ideea de antichitate. Şi, atunci cînd o secvenţă se deschide cu imaginea unor furnici mişunînd pe o piatră, pentru a se închide cu imaginea multor creştini, filmaţi de sus, mişunînd printr-o piaţă, întocmai ca furnicile din primul cadru, nu se poate spune că figura de stil e una subtilă. Dar asemenea stridenţe retorice sînt rare.

Spoilere!

Primul lucru pe care veau să îl menţionez este replica de la începutul filmului ce mi-a plăcut enorm. În ultima vreme acord o mare importanţă primei replici, iar aceasta este exact pe gustul meu. Îmi aminteşte de Stardust. :)

How many fools, do you think, have asked themselves why don’t the stars fall from the sky? But you, who have the teaching of the wise, you know that the stars move neither up, nor down, they merely revolved from East to West following the most perfect course ever conceived: The Circle.


Mi s-a spus înainte să ajung la film că este plictisitor. Nu cred acum nici măcar o clipă lucrul acesta. Totuşi pe cât de grav şi-a păstrat caracterul, pe atât de mult am râs, deşi motivele mele de amuzament sunt copilăreşti.

Bine punctat. :))

Max Minghella în rolul lui Davus, sclavul Hypatiei, mi-a părut teatral. Cel mai bun exemplu este când s-a înfuriat prima dată [atunci când Hypatiei îi este cântată o melodie de către Orestes, unul dintre discipolii săi]. Trebuie să recunosc că dilemele sau conflitul interior al lui Davus m-au cam depăşit. Este prins între non/credinţă şi iubirea pentru stăpâna sa [uşor clişeică, de altfel] şi dorinţa pentru libertate. Prea multe, prea alambicate. Totuşi maturizarea personajul frumos evidenţiată.

Mi-au plăcut enorm panoramările cu oraşul, bine detaliate. Dar pe aceeaşi idee, deşi în film era vorba chiar şi despre forma Pământului, imaginile cu planeta văzută din spaţiu mi s-au părut cam rupte din context. Prin simplul fapt că mă scoteau din starea filmului şi a acţiunii [din secolul patru!].

Cum şi Pitbull a amintit, un alt lucru ce nu mi-a plăcut a fost momentul când s-au ars “cărţile” din bibliotecă. Imaginea de sus în care se observă zeci de furnicuţe rapide [adică acei creştini], iar parcă din alt film. Cum de altfel m-au deranjat şi câţiva stropi de sânge ce s-au lipit de ecran. Şi dacă tot am adus vorba de sânge, trebuie să recunosc că momentul decapitării chiar m-a surprins într-un mod plăcut. Dar fie mai inserau imagini la fel de şocante, fie îl scotea şi pe acesta. Aşa lăsat singur se cam pierde prin sumedenia de pietre aruncate şi capete sparte.


Deşi nu are legătura cu acea corectitudine a politicii, ar trebui menţionată şi vârsta ei, nu? În film fiind mai tânără.

------------------------
Scriu mai departe despre momentele ce mi s-au părut amuzante, cel mai haios dintre toate fiind când se citea din scriptură:
"I do not permit a woman to teach or to have authority over a man, but to be… in silence."
Fix după m-a bufnit un râs ce cu greu mi l-am putut stăpâni. Oricum eram amuzată dinainte pentru că la fiecare zece minute din film cineva îi cerea altcuiva să îngenuncheze sau îngenuncheau fără să li se mai spună. Prin urmare nu a trebuit să mă gândesc mult în a considera Agora, drept un film al fetişurilor. Unde mai pui că Hypatia a fost numită whore deşi, se pare, era abstinentă. Aceasta cred că e până la urmă marea descoperire a ei [ce elipse!?], considerată în prezent o enigmă, şi anume cum să aibă bărbaţi la picioare [sau în genunchi] fără a le oferi niciun avantaj. :P

O impostură istorică de proporţii - „AGORA“ de Alejandro Amenábar

Elena DULGHERU

De la începuturile cinematografului, numărul filmelor explicit antireligioase l-a prevalat cu mult pe cel al specialiştilor dispuşi să le amendeze. Situaţia nu s-a schimbat nici azi, cu toate că steagurile politice sub care defilează marile industrii de film nu mai arborează svastica ori secera şi ciocanul. Pe de altă parte, frica de a fi acuzată de „spirit inchizitorial“ şi bigotism (?!) determină critica la o extremă reticenţă în demascarea instigărilor la ură şi discriminare religioasă, ori a gogonatelor imposturi istorice (precum cea a lui James Cameron din „Mormântul pierdut al lui Iisus“ sau în ecranizările după Daniel Brown).

Unul dintre cineaştii nefast consacraţi în această opţiune este spaniolul Alejandro Amenábar, autorul răsunătorului „Mar adentro“/ „Marea dinlăuntru“ (2004), o tulburătoare şi subtilă pledoarie pentru eutanasie, îmbrăcată în ambalajul unei drame psihologice complexe şi seducătoare, laureată cu cele mai prestigioase premii.

Dar iată că multioscarizatul cineast nu se mulţumeşte cu postura (avantajoasă) de liber-cugetător, militant pentru drepturile omului, ci o îmbrăţişează făţiş pe aceea de luptător angajat împotriva credinţei în general, a creştinismului în special, dar mai ales a adevărului istoric şi a… bunului simţ scenaristic. Oscarurile obţinute i-au permis să se angajeze, împreună cu coscenaristul Mateo Gil şi cu producătorii Fernando Bovaira şi Álvaro Augustin, în aventura unei superproducţii istorice costisitoare (50 mil. euro), „Agora“, o descindere în labirintul de conflicte politice şi religioase ale Alexandriei elenistice (sec. IV d.H.); perspectiva virulent anticreştină abordată este probabil cea care le-a dat realizatorilor speranţa că… „investiţia va fi recuperată“! Numai că ambiţia a surclasat cu mult competenţele în domeniu şi cheful de documentare ale echipei artistice, convinsă, probabil (de un Cameron, de un Daniel Brown şi de alţii), că orice impostură istorică, dacă e politic corectă, e salutată de spectatori şi de industria filmului. Dar nu e tocmai aşa, mai ales când tendenţiozitatea imposturii se bate cap în cap cu pretenţiile elucubrante, ridicole şi contradictorii ale realizatorilor. Încercaţi să vizualizaţi, în termeni hollywoodieni, subiectul filmului din prezentarea făcută chiar de Amenábar: „Agora este povestea unei femei, a unui oraş, a unei civilizaţii şi a unei planete. Agora este o planetă pe care trebuie să locuim împreună. Am căutat să punem în evidenţă realitatea umană în contextul tuturor speciilor de pe Pământ, iar Pământul în context cu Universul; oamenii, care sunt ca nişte furnici pe Pământ, iar Pământul ca o minge între multe alte stele“. Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul.

Stabilirea subiectului poate fi ea însăşi subiectul unei hermeneutici: filmul este despre o fecioară savantă, filozoafă neoplatoniciană, Hypatia din Şcoala alexandrină a Egiptului (personaj real) şi despre concurenţa a doi elevi ai acesteia la mâna ei, despre cum Hypatia renunţă atât la iubirea ambiţiosului aristocrat Orestes (alt personaj real), pentru a se dedica studiului mişcării planetelor, cât şi la oferta celuilalt pretendent de a se converti de conivenţă la creştinism, despre Biblioteca alexandrină în sine şi despre una din incendieriile acesteia (la sf. sec.IV), atribuită unor fanatici creştini, despre luptele dintre „hoardele“ de creştini, iudei şi romani (aşa cum numai un împătimit al MTV-ului, care nu a citit niciodată o carte de istorie antică, şi le-ar imagina), despre lapidarea Hypatiei de către o altă „hoardă“ de creştini (fapt consemnat, se pare, de doi istorici ai epocii, Socrate Scolasticul şi Eunapius de Sardis), dar şi despre veşnicul conflict dintre ştiinţele liberale, care înnobilează şi mântuie, şi religiile înrobitoare şi obscurantiste. Că filmul este un mare fiasco e puţin spus.

Să fim bine înţeleşi: o oarecare distanţare de veridicitatea istorică nu e neapărat un păcat, inadvertenţe istorice se găsesc în multe opere repere ale literaturii universale şi ale filmului. Mari creatori (de la Shakespeare la Eminescu şi Tarkovski) îşi permit să „modeleze“ detalii ale istoriei în favoarea ideii dramatice, fără a compromite evenimentul evocat. În termeni juridici, o fac cu „bună-credinţă“. Reaua-credinţă apare când, mizând pe ignoranţa sau neatenţia auditoriului, detaliile sunt modificate pentru a impune intenţionat un sens străin, chiar opus celui al evenimentului evocat. În semiotică, se numeşte „deturnare semantică“, iar în termeni juridici, rapt, calomnie, impostură.

Filmul a fost amendat pentru anticreştinism până şi de cronicarii cei mai puţin interesaţi de credinţă; recursul la creştinofobie e cu atât mai evident, cu cât filmul e mai lipsit de structură şi logică scenaristică. Povestea se răsfiră între planuri narative şi teme multiple, pe care nici regizorul, nici coscenaristul nu le mai ţin sub control: tema fecioarei dedicate virtuţilor, înţelepciunii şi ştiinţei - motiv antic grecesc, exaltat mai târziu de renascentişti şi romantici; tema bibliotecii, fără apanajul mistic borgesian, ci ca simplu (şi ipocrit) stindard al ataşamentului pentru erudiţie (dacă ar fi fost real, filmul n- ar fi arătat astfel!), şi tema „eternului“ conflict dintre progresism şi obscurantism (primul, ataşat prin definiţie partizanilor lui Euclid, cel de-al doilea, discipolilor lui Hristos şi ai oricărei teofanii).

Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism („trebuie să fii de partea puterii“, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism şi ajuns peste noapte episcop), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid. Gesturile şi faciesurile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea „subtilităţii“ regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop - personaj episodic, neutru în film - este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu defel original, de altfel)… Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare!
-----------------------------

Ziarul Lumina, 13 februarie 2010

... dc nu ma surprinde opinia elenei dulgheru? ;)

ps ziarul 'lumina'... exista asa ceva?!
in ce judet? :))

Nu inteleg de unde atita bigotism in sec. XXI... Ridicol & trist.

Articolul redat mai sus mi se pare execrabil. Este extrem de subiectiv si autoarea nu pare sa fi gandit prea mult inainte de a se apuca de scris. Exaltarea razbate printre randuri.

Pe mine ma ofenseaza atacurile nejustificate si netemeinice sau malitioase la adresa religiei mele, dar acest film nu mi s-a parut ofensator la adresa crestinismului. Este un film antibigotism, nu anticrestinism. Ca dovada, bigotii au si sarit in sus.
Codul lui Da Vinci mi s-a parut si mie un film de toata jena si nu pentru ca as fi simtit ca ar fi atacat crestinismul. Nu sunt habotnica, prefer sa gandesc. Religia nu mi-a atrofiat creierul.
Spre deosebire de Codul lui Da Vinci, Agora, insa, merita aplauze.

Eu pina acum n-am vazut sa se umfle fasolea in vreunul/vreuna cum ca un film ar fi prea religios...:-? Se pare ca rationamentul asta functioneaza numai intr-un sens.
Asa s-au ridicat citeva voci, cavaleri fara pata, si impotriva lui The Last Temptation of Christ la aparitia acestuia...
Cit priveste articolul de mai sus, e numai bun de Turnul de Veghere...:-bd

Mä temeam cä va fi un articol de un bigotism scârbos, dintre cele care fac mai mult räu decât bine credintei, si l-am citit pregätit sä-l iau în tärbacä - dar, spre surprinderea mea, e rezonabil, obiectiv si de bun-simt (incomparabil mai ponderat decât anticrestinismul fanatic si de prost-gust al peliculei). Singurul lucru de mirare e cä într-un secol care încä mai pästreazä cicatricele ateismului habotnic si ale comunismului, filme ca "Arahnofobia" asta mai pot stârni simpatii. (Nu mä refer la nulitäti, ci la câtiva oameni respectabili si de bunä-credintä care, totusi, se lasä indusi în eroare.)

asa cum arata andrei gorzo ("Nici adepţii celorlalte religii nu sînt reprezentaţi în acest film ca fiind mai breji. Aş zice că lucrul ăsta e perfect vizibil pentru orice spectator care nu e rău-voitor sau ale cărui susceptibilităţi religioase nu-i deformează percepţia." - vezi intreg comentariul pe liternet) si cum a punctat f bine si corinka, filmul nu este 'anti-crestin', ci anti-bigotism.

dar este inutil sa continui a aduce argumente in ac sens, pt k tabara bigotilor este opaca la orice argument de bun-simt; nimic nu clatina convingerile acestora - nici macar (vezi aici mai sus) citatele dintr-o autoritate precum mircea eliade...

articolul 'rezonabil, obiectiv si de bun-simt' (:-O ) este comic pt k, umoral 100%, substituie demonstratiei previzibile convingeri incasabile - care, in +, sint k un sirag (matanii?) de 'wishful thinking'-uri intervenind abrupt, in final de paragrafe, in kip de 'concluzie' irefutabila ('Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul. (...) Că filmul este un mare fiasco e puţin spus. (de fapt, nimeni n-a spus! - n.m.) (...) În semiotică, se numeşte „deturnare semantică“, iar în termeni juridici, rapt, calomnie, impostură.' etc)

dar e.d. (care mi-a fost studenta) era notorie, printre colegii ei, pt 'naivitatile' senine care stirneau, invariabil, hohote de ris...

ps pt k nu vreau sa 'risc' o bannare hodoronc-tronc, voi continua discutia dspr ac film pe alt forum

Pa, Tufi...!
(May be read also as: "Patu', fi!")
(Unde "fi", evident, nu poate fi decât litera greceascä si al ei sens...)

Leo, atentie! Corect e „este inutil sa continuU

Tocmai l-am dat jos de pe net,Revin mai tarziu cu detalii.B-) :)) :D

gloria, re:atentie - mai nou, s-a revenit la 'eu continui'! :D

vezi aici: http://agonia.ro/index.php/article/1...alut_noul_DOOM

('Pentru verbul “a continua” s-a optat definitiv pentru forma “eu continui”, considerată greşită până acum, în locul lui “eu continuu”)

si aici: http://ro.wiktionary.org/wiki/continua
(unde sint considerate corecte amindoua formele...)

:)

N-am stiut ca acum e corect continui in loc de continuu, dar, oricum, din ce a scris Leo nu reiesea neaparat ca se refera la persoana I, avand in vedere ca nu e singurul care apara filmul. Mie mi-a sunat a persoana a doua, ca si cand ar fi scris ceva de genul: Nu mai are rost sa continui, adica nu mai are rost sa te contrazici cu cei care desfiinteaza filmul...

Pe mine filmul m-a cucerit imediat.:x Si nu numai pe mine, ci si pe inca doua persoane din familia mea, care l-au vazut. Culmea, celorlalte doua persoane li s-a parut ca ataca usor religia crestina (am avut astfel un motiv de discutii in contradictoriu, chiar daca toti am agreat ca filmul este foarte bun), dar au dat dovada de obiectivitate si l-au apreciat, in conditiile in care una dintre cele doua persoane chiar merge saptamanal la biserica, fiind ortodox practicant. Si cealalta persoana este tot crestina, desi nu la fel de bisericoasa.

Si chiar daca ar ataca religia crestina, nu vad care-i baiul pina la urma?:-/ Fiecare e liber sa aiba propriile opinii. Pocaiti, satanisti, atei, liber-cugetatori... Cu cit mai multi, cu atit mai bine, rezulta interesante discutii in contradictoriu, pareri, opinii... Nu e nimeni detinatorul adevarului absolut.

'Nu e nimeni detinatorul adevarului absolut.' - hmm, (crestin-)ortodocsii zic k da :D

ps mi se pare k filmul asta functioneaza perfect k un test iq, separindu-i pe cei care gindesc liber, cu mintea lor, de cei indoctrinati/incorsetati de dogme/'fericiti' intru spiritul de turma...

Leo, si ateii sunt indoctrinati de... ateism. :D
Exista aceasta tendinta la liber-cugetatori de a se autoproclama superiori intelectual numai pentru ca gandesc, cica, liber. Dar este o mare eroare si un imens pericol, mai ales pentru ei insisi.

eu ma declar agnostic :|

Pericolul de a baga la carbuni dincolo?:-S

Pericolul de a-si subestima un potential adversar. ;)

Si, intr-adevar, sute de ani, adversarul a profitat de pe urma acestei subestimari...;)

@Windom
Atacurile nu mi se par ok, indiferent impotriva cui ar fi indreptate. Nu mi se pare, de exemplu, in regula ca un ateu sa spuna despre crestini sau despre musulmani ca sunt marginiti si naivi, deoarece cred in divinitate. Asta e un atac, pe mine m-ar deranja.

@ALS
Nu generaliza.
Eu sunt ortodoxa, dar nu cred ca detinem adevarul absolut. Stiu, sunt destui ortodocsi care nu sunt de acord cu mine, dar sunt si destui care gandesc. Ramanand in zona crestina, ortodocsii au niste teorii diferite de ale catolicilor, protestantilor sau neoprotestantilor. Eu cred ca adevarul e undeva la mijloc.

Esti malitios. Crezi ca ne e frica de cazanul cu smoala si de dracusorul rosu care amesteca in el? Hai sa nu ne batem joc unii de altii. Nu suntem copii.