"Amintiri din Epoca de Aur"
 

Un exorcism vesel - "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!"
Haz sălbatic şi spirit de supravieţuire

Despre "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", minţile înguste afirmau că e un film "despre un avort" (sau, mai rău, "filmu' cu avortu'"), ori, mai acceptabil dar tot inexact, "despre comunism". Aşa cum am arătat la vremea respectivă (opinie confirmată şi de Cristian Mungiu), "432" era în primul rând un film despre dezumanizare (în anumite condiţii specifice - aici: interzicerea avorturilor în ultimii ani ai "Epocii de Aur"). Din acelaşi punct de vedere, dublul opus "Amintiri din Epoca de Aur" urmăreşte, cu precizie, tema efectelor secundare ale comunismului în rândul oamenilor simpli. Astfel se justifică în plan estetic recursul la faimoasele legende urbane proprii perioadei - ca soluţie a dorinţei lui Mungiu de a opune şi o viziune complementară: dacă "432" oferea un discurs cinematografic sumbru, claustrofobic, efectiv haunting - crâncen în acea lipsă aparent totală şi definitivă a oricăror orizonturi, pe care cei ce-au trăit-o (cu adevărat!) n-o pot uita niciodată (iar cei care-o cunosc doar din auzite greu ar putea-o reda), de data asta autorul a decis să abordeze acelaşi univers tematic cu mijloacele comediei. Sextetul/diptic "Amintiri din Epoca de Aur", îşi reuneşte primele patru povestiri sub titlul (preluat dintr-un cor energizant al epocii) "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!", urmate de încă două, grupate în formula "Dragoste în timpul liber" (despre care vom vorbi în continuarea acestei analize, cam prin 23 octombrie, când va avea loc premiera). Mungiu a lansat acest proiect având convingerea că, o dată încheiată prima fază a procesului de exorcizare (rememorarea conştientă), putem privi spre trecut prin prisma comicului - râsul ca formă de eliberare. Încă din "432", cu puţinele dar apăsatele sale accente comice, se reitera supapa psihologică a umorului sub chingile dictaturii. Filmul actual o deschide până la capăt, printr-o veritabilă incursiune epică în trecut: selectând câteva dintre cele mai semnificative asemenea evadări ale omului de rând.
Surprinzătoare, în raport cu hiper-referenţialul "432", este nu atât trecerea la registrul comic, cât mai ales formula compozită aleasă - asumarea de către Cristian Mungiu a scenariilor şi a concepţiei regisorale de ansamblu, în conjuncţie cu distribuirea regiei propriu-zise între ceilalţi patru realizatori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Rezultatul se distinge în primul rând printr-o semnificativă unitate stilistică în diversitatea personalităţilor. Regăsim în mare parte coordonatele viziunii estetice definitorii a Noii Generaţii din filmul românesc (sub aspectul atmosferei, al ambianţelor, încadraturilor, lungimilor de cadru, ritmului narativ, lucrului cu actorii, etc.), dar combinate în formule noi, cruţate de riscul (auto)pastişării sau al insistenţei plicticoase pe aceleaşi şi aceleaşi formule - ceea ce face ca "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" să se distingă printr-o permanentă prospeţime şi vioiciune. Cel puţin, gurilor rele le va fi mult mai greu să-l hulească sub acuza plictisului, cum le venise la îndemână în cazul filmelor lui Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean.
Tot de aici, însă, se revendică şi o relativă neîmplinire a filmului - reducerea perceptibilă a rezonanţei interioare. E drept că şi structura scenariilor e cam ingrată: cele patru povestiri sunt compacte, dense, dar şi liniare, construite mai degrabă ca nişte bancuri de respiraţie amplă decât ca filmuleţe. Ca atare, în locul unei modulaţii în crescendo (la modul ideal, realizând şi o supraunitate dramaturgică arcuită peste tot filmul), povestea se compune simplist din patru "bătăi", fiecare cu propriul său elan. Şi, în consecinţă, rezultatul se menţine mai mult la nivelul observaţiei şi consemnării, decât al analizei.
Din fericire, filmul nu-şi propune nici un moment să formuleze cine ştie ce adevăruri majore ci, aşa cum am mai spus, urmăreşte strict să ofere o eliberare accesibilă, prin râs, de demonii pe care zadarnic ni i-am tot răscolit cinematografic în primii zece ani şi ceva de după revoluţie. Iar în acest sens, slavă Domnului, excelează - şi cu justă măsură: nu e o comedie la care să hohoteşti tăvălindu-te pe jos, ci una de tipul zâmbetului permanent şi uşor amar, ades punctat de câte un pufnet exploziv. Stereotipiile, idioincraziile, ticurile şi tipicurile anilor şaptezeci-optzeci sunt reactivate şi reconstituite cu o remarcabilă memorie afectivă, într-o panoramă a absurdului care necunoscătorilor le-ar putea părea efectiv trasă de păr. Se disting, în acest sens, mai ales puzderia de chichiţe ale pregătirii vizitei oficiale (imposibil de evitat rapelul la "Balul pompierilor"), şi ansamblul mentalităţii paranoice din jurul fotografiei - aici, inclusiv cu splendidul tag final al gustării luate pe însuşi buclucaşul ziar, după ce duba miliţiei a arestat tirajul. Pe de altă parte, la nivel strict uman, ca paradigmă de gândire, simţire şi comportare, se impune legenda porcului gazat (sau "...a miliţianului lacom", cum neinspirat a fost ales titlul oficial) - pe departe cel mai reuşit episod din patru. La antipozi s-ar situa "Legenda politrucului zelos", care adună la un loc, nu tocmai unitar, două subiecte distincte (alfabetizarea heirupistă şi confuzia cu stâlpul de înaltă tensiune), ale cărei accente comice distonează faţă de tonalitatea întregului film.
O observaţie foarte interesantă se remarcă în planul distribuţiei. Desigur, e firesc ca actorii mai vârstnici, care au trăit din plin acele vremuri, să fie cei mai fireşti. Excelenţii Teo Corban, Ion Sapdaru şi Virginia Mirea, secondaţi cu aplomb de Gabriel Spahiu, Viorel Comănici sau Avram Birău, sunt efectiv "de-acolo" - câtă vreme tinerii (de un talent cunoscut şi confirmat), ca Alex Potocean, Emanuel Pîrvu, Călin Chirilă ori Paul Dunca se simt, din păcate, ca apartenenţi ai zilelor noastre. Privind "432" şi "Amintiri..." alăturate, ne dăm seama de o anumită stare extrem de subtilă a acelor vremuri, pe care cine n-a trăit-o n-are cum s-o exprime - un amestec de hăituire şi deznădejde, de haz sălbatic şi spirit de supravieţuire.

(va urma)

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 septembrie, 2009, h. 9:00-10:43
Bucureşti, România

Aflasem că lui Marx îi aparţinea îndemnul: „Să ne despărţim de trecut râzând!”
Iar eu îmi ziceam: nu, nu se poate, cum să o fac câtă vreme există în mine, ca parte din viaţă, şi nu doar în amintire? la fel ca o cangrenă care, şi amputată fiind, nu reuşeşte să discontinue percepţia senzorială. Ba, uite că se poate! îmi tot spun de aseară încoace, uite că am râs fără pic de sarcasm, înverşunare sau frustrare – şi brusc mi-am amintit că râsul era un locus comun al supravieţuirii noastre, după cum genul acesta de folclor, actele de demitizare a lor treceau printre puţinele noastre manifestări în solidar.

Mi-a plăcut demantelarea „benignă” a unui întreg sistem din care Cristian Mungiu a ales aceste câteva întâmplări relevante pentru efectele asupra cercului secundar – acolo, departe de centru şi de sursa motrică a răului... de altfel chiar asta sunt tentată să citesc în scena „caruselului”, că nu mai era altă ieşire, altă evadare decât fie să te azvârli în gol, fie să aştepţi să i se termine motorina.

Îmi place mult şi ideea exorcizării … unde mă duce cu gândul la turma de porci în care şi-au găsit sălaş demonii. De aici până la sacrificiul porcului prin gazare nu mai rămâne decât un pas (las’ că între timp ne-am procopsit şi cu o „asomare”). Nu ştiu cât de forţată vi s-ar părea o asemenea lectură, în registru comic, dar „explozia” din acel spaţiu complet etanşeizat anticipează, metaforic, ceea ce avea să se petreacă într-un alt sfârşit de decembrie. Morala: deşi porcul a crăpat, pereţii-structuri (şi actorii) au scăpat, fără prea multe stricăciuni. S-a văzut că au mai avut şi ce recupera!

te referi la Karl Marx?! sau recomandarea aia legată bibliografie pe care i-o făcusem mai ieri lui Pitbull a fost onorată?! sau te pomeneşti că asistăm la un Phenomenon live?! :-O
:P :P :P
(evident Karl e ultimul la care eu m-aş fi gândit. ;) )

Da, tata (denaturat) Karl Marx zicea "sä ne despärtim de trecut râzând".
Apropo, avem o vorbä bunä de la Cristi, într-un e-mail:

Mungiu a inceput sa publice pe site-ul mobrafilms seria legendelor urbane culese de el, invitand publicul sa scrie, la randul sau, alte legende din "Epoca de Aur". Redau, mai jos, prima legenda, care inaugureaza concursul. Mungiu intentioneaza sa filmeze legenda cu cel mai mare potential cinematografic.

Legende Urbane culese de Cristian Mungiu
Legenda mortului din tren


Umbla vorba că în ultimii ani înainte de 1989 erau oameni care se specializaseră în a căra morţi dintr-un loc în altul al României. Şi asta pentru că, bineînţeles, familiile îşi doreau ca morţii să fie îngropaţi „acasă“. Dar de ce nu era voie să-i transporţi oficial?

Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic că din cauză că regimul comunist dăduse o dispoziţie că morţii trebuie îngropaţi acolo unde au murit - dispoziţie care ar fi fost dată în perioada ultimilor ani, când regimul dorea să evite adunările publice de orice fel. Alţii zic că ar fi fost legal să transporţi decedaţi, dar erau nişte norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu şi le puteau permite.
În orice caz, vorba vine că la sfârşitul anilor ’80 erau inşi care se specializaseră în transport de cadavre dintr-un oraş în altul al ţării printr-o metodă pe cât de simplă, pe atât de macabră: le cumpărau bilet normal de tren la clasa întâi şi îi transportau cu trenul până la destinaţie. Ca să nu dea prea tare de bănuit, îi stropeau din belşug cu alcool ca să dea senzaţia că transportă oameni beţi morţi.

Cea mai cunoscută poveste de felul ăsta e despre doi cărăuşi de cadavre din Bucureşti care s-au angajat să transporte un bărbat mort din Bucureşti până la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat bărbatului bilet la tren, i-au pus o pălărie în cap şi l-au înfofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicând: „Aoleu, tataie, da’ ştiu că-ţi place băutura“, l-au suit în tren, l-au pus între ei pe banchetă şi dă-i!

Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru că mortul avea bilet, iar cărăuşii ştiau cum să se poarte cu naşul. Însă după câteva ore de călătorie li s-au uscat gâtlejurile. În clipa aia, în compartiment zice-se că mai era doar un cuplu tânăr. Cărăuşii au considerat că nu e niciun pericol şi au decis să tragă o fugă scurtă la vagonul-restaurant pentru una mică. I-au rugat pe tineri să fie cu ochii pe bunelu’, că a cam luat la bord - şi duşi au fost.

Acuma, ori că trenul intra în munţi, ori că a pus nişte frâne neaşteptate, cert e că, de la o zdruncinătură, „bunelu“ s-a dezechilibrat şi a căzut pe tânăra de pe bancheta cealaltă.

Logodnicul tinerei l-a ridicat şi l-a pus la loc, mustrându-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare că „bunelu“, de la curbă şi frâne, a mai recidivat de câteva ori până când tânărul, iritat, l-ar fi împins mai tare la loc pe bancheta lui.

De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam şi a căzut lat pe podeaua compartimentului. Încercând să-l ridice la loc pe banchetă, cei doi tineri au constatat cu groază că bătrânul nu suflă şi s-au panicat, crezând că ei l-au ucis.

De spaimă, l-au luat pe sus şi l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului. Un pic mai târziu s-au întors de la vagonul-restaurant cei doi cărăuşi şi au constatat că bunelul nu mai e în compartiment.

„A coborât la staţia dinainte“ - le-au zis cei doi tineri. „Asta chiar nu văd cum putea să se întâmple, că era săracul mort de joi“ - i-ar fi zis unul dintre cărăuşi.

Vorba vine că tânărul care l-a aruncat din tren a fost reţinut, judecat şi în final condamnat la închisoare, fiind singurul român care a făcut puşcărie pentru că a omorât un om deja mort.

mulţumesc frumos, domnul avocat. apreciez că de data asta vorbeşti pentru, ci nu împotrivă. :-*
abia aştept să văd şi eu (personal) care-i treaba cu amintirile astea. :">

eu am aflat-o din scrierile lui O. Paler :)

pe Marx nu l-am citit (Karl, of course)

deci, nu am nici ce reciti :P

Iar ne intoarcem la Epoca de Aur ? Nu i-au ridicat destule osanale inaintasii regisori optzecisti ? Chiar s-au terminat toate scrierile literaturii de ecranizat ? Tot Pita , saracul sa faca si ecranizarea la Chira Chiralina ... Abia astept sa vad acest film terminat . Cat despre Amintirile din Epoca de Aur , nu cred ca mai intereseaza pe nimeni acest subiect acum ... dar noi facem filme de Festival , ce mai conteaza daca vin sau nu spectatorii la film sa-l vada ...

daca intr-o vreme aveam si eu reticente privind ecranizarea unor subiecte legate de anii dinainte de '89, vazand "Amintirile..." mi-am dat seama ca tema nu este inca epuizata.
si chiar trebuie exploatata.

Regret, Stalker - dar, cu toatä consideratia, sunt nevoit sä te contrazic:
- ABIA ACUM e firesc sä se facä filme despre "Epoca de Aur"; majoritatea celor din anii '90 au esuat (cu câteva exceptii partiale, ca "Balanta"), fiindcä subiectul era prea recent, prea intens resimtit încä, nu se decantase.
- Evident, comparatia cu filmele din anii '80 nu stä în picioare; alea erau conformist-comuniste (da, "osanale", cum bine zici); cele de acum sunt obiective si analitice - si, prin asta, NECESARE.
- Ce legäturä are asta cu ecranizärile marilor opere literare? Sunt chestiuni complet diferite. Facem ca-n excelentul exercitiu cu "mierea si brânza", al lui Felix Anton Rizea, la admiterea la regie, în 1982?
- Din päcate, sunt foarte sceptic apropo de "Chira Chiralina"; atât Pita, cât si Ioan Grigorescu, sunt terminati; fertig; kaputt; finita la comedia! In plus, scenariul a prins finantare de la C.N.C. printr-o tzeapä mai ceva ca aia-nfiptä-n coiul din Piata Revolutiei; am fost de fatä la una din fazele scandalului, când Gorzo sustinea cä scenariul e o labä tristä, la care Radu F. Alexandru a-nceput sä dea din colt în colt si (incredibil!) a fugit din conferinta de presä chiar de el însusi convocatä, ca sä se apere de acuzatii! Iti vine sä crezi?

„Amintiri din Epoca de Aur- Tovarasi, frumoasa e viata!”


„Tovarasi, frumoasa e viata!”. Sa consideram acest titlu o forma pe care Cristian Mungiu o alege pentru a creea din start o impresie savoroasa asupra filmului sau, pentru a-l face sa devina ceva comercial, atragator pentru publicul larg, exprimandu-se intr-un mod pitoresc, foarte cunoscut generatiei comuniste? Sau poate ca ar trebui sa consideram acest film o satira adusa atat epocii comuniste cat si naivitatii oamenilor asupra carora apasa in acele vremuri o paranoia colectiva indusa de lacomie, neajunsuri si limitare culturala? Cristian Mungiu afirma in cadru vizionarii de presa din data de 22 septembrie 2009 ca acest film nu vrea a evoca o drama a societatii din acele vremuri ci doar a prezenta mai multe aspecte comico-tragice ale realitatii din aceea perioada. Daca in „432” ideea predominanta era ceea a dezumanizarii influentate de regimul comunist, In „Tovarasi frumoasa e viata!” ideea generala se imbogateste prin tehnica acumularii, o acumulare progresiva ajutata de cele patru „legende” urbane care compun filmul: „” Povestea fotografului oficial”, Legenda activistului in inspectie”, „Legenda militianului lacom” si „Legenda politrucului zelos”. Bineinteles ca „Epoca de Aur” este o denumire ironica si incarcata de reprosuri pentru perioada in care romanii era subjugati si terorizati, insa oficial, nimeni nu vorbea despre acest lucru, caci totul se vroia a fi o prelungita „luna de miere”. Alaturi de cei patru colegi ai sai, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu reuseste sa creeze o structura unitara a filmului, foarte bine inchegata atat la nivel estetic cat si la nivel de originalitate a fiecarei povesti. Filmul nu se vrea a fi o drama majora ci doar o exploatare comica a unei perioade tragice pentru poporul roman. Cele patru legende urbane par a fi subiecte de barfa, subiecte pe care nimeni nu le aborda la vremea respectiva insa acum au diferit niste glume ce vin sa ridice intrebari in constiinta nationala a romanilor. Tipologiile personajelor se muleaza foarte bine pe jocul actorilor, pe gestica si mimica acestora. Subiectele celor patru legende nu par nici macar o secunda a fi trase de par caci lucruri precum : cenzura, cultul personalitatii, paranoia comunista, lacomia si oamenii parveniti si parsivi sunt lucruri reale extrase din atmosfera acelei perioade de regres.


Imaginile din film sunt expresive si au rolul de a metaforiza intr-un mod jucaus si dinamic ideile expuse. Spre exemplu, in prima legenda urbana, cea a „ Activistului in inspectie” imaginea caruselului care se invarte satirizeaza partea politica a acelei perioade. Cei care se dau in carusel sunt persoane importante: de la primarul satului pana la inspector. In momentul in care caruselul porneste, acesta nu se mai opreste , asta insemnand ca oamenii care au fost prinsi in doctrina comunista cu greu mai scapa de ea. Personalitatile prinse in jocul caruselului pot fi asemanate cu niste marionete, caci imaginea este cea a unor papusi legate cu sfoara ce se invart in acelasi sens, fiecare stand cu spatele la celalalt, de aici putand fi dedusa ignoranta lor. Naivitatea acestora este foarte bine marcata prin faptul ca patronul caruselui, entuziasmat fiind de acesta mascarada ce i-a luat ochii a uitat sa mai ramana jos pentru a opri caruselul. Inspectorul a luat-o si el pe fata patronului de carusel si a inceput sa se poarte cu ea ca un adevarat mitocan, aceasta tipologie de a admira intr-un mod lipsit de orice metafora frumusetea si sexualitatea feminina , fiind foarte des intalnita chiar si in zilele noastre. Bineinteles , ca si in cea de-a doua poveste, cea a „ Fotografului oficial” ironia ramane la loc de frunte. Aici intalnim cenzura complet nejustificata din acele vremuri, cultul personalitatii impus in toate institutiile de stat. Insa si aici totul se transforma intr-o gluma , pentru a mai indulci putin amintirile „ de demult”. Brambureala din redactia ziarului se afla intr-o antiteza totala cu starea de siguranta si de control ce trebuia insuflata poporului. „ Mai marii” din redactia acestui ziar, care bineinteles ca era singurul din aceea vreme, se preocupau de „caciula” dictatorului si intr-un final tot din lacomie, ignoranta si necunostiinta de cauza uita de surplusul de „caciula” si lucrurile capata o intorsatura de situatie, intorsatura comica pentru noi si tragica pentru ei in acele vremuri. Starea de tensiune a saracului functionar trecut de 40 de ani, frica lui permanenta dezvaluie o realitate si o stare de panica indusa intregului popor. Urmatoarea legenda, cea a „Politrucului zelos” anticipeaza oarecum legenda urmatoare, si ofera spectatorilor morala cum ca pana la urma nimic nu ramane nepedepsit, astfel sesizandu-se oarecum o mica iesire din starea de „imbecilizare” a populatiei. Ciobanul care refuza sa ii fie adusa educatie de catre un functionar marunt si zelos, care nici macar el nu stia in ce consta educatia, intruchipeaza ideea de libertate. In cele din urma, functionarul este pedepsit, bineinteles, intr-un mod comic pentru a armoniza perfect cu ideea si conceptia regizorala unitara a filmului.


Iar ultima legenda, cea „cu porcul” cum mai este ea numita (aici facandu-se o trecere ilara de la : „ 432-filmul cu avortul” la „filmul cu porcul”), este cea mai savuroasa poveste dintre toate si respecta zicala cum ca : „Finalul incununeaza opera”. Aceasta legenda pune punctul pe „i”. Filmul este acum cu adevarat tragi-comic. Familia care decide sa gazeze porcul in propriul apartament pentru ca vecinii sa nu afle de existenta animalului este o dovada relevanta a faptului ca lipsa de alimente si de libertate ii adusese pe oameni in pragul disperarii, nefiind capabili sa mai gandeasca lucid. Cum sa gazezi un porc in casa, s-ar intreba unii? Nimic mai simplu: dai drumul la argaz, inchizi porcul in bucatarie. Deschizi geamul, aprinzi lumina, parlesti porcul cand deodata te trezesti ca minunatia de porc ti s-a cufundat intr-un fum gros si inecacios si ca pe ici pe colo bucati din ele s-au transformat in sorici alterat. Unde mai pui si faptul ca jumatate din apartament a devenit nelocuibil? Aceasta este ultima legenda, cea cea care completeaza imaginea despre acea perioada „ de aur”. Daca s-a vorbit despre politica, cultura, „porcul” vine si vorbeste despre pitorescul de atunci. Caci numai romanul nostru comunist si foarte bine instruit de Partid ar fi fost capabil sa isi gazeze porcul in casa.


Aceasta este Epoca de Aur, sau mai bine zis , prima parte din ea. Atmosfera generala a filmului este una digerabila cu care multi dintre noi suntem familiarizati, iar cei care nu sunt au un prilej pentru a se amuza copios. Este un film bun, un film mai „altfel” decat celelalte facute despre comunism si cel mai important este un film care are sanse. Nu cauta rezolvari si nu condamna in mod direct nimic din accea perioada. De ce ar face-o? Pentru a starni antipatii in loc de aplauze? Munca celor care au participat la realizarea filmului este de apreciat.Sunt oameni deschisi, care nu se lauda cu ce au facut, si sunt receptivi la critici ce aduc solutii. Filmul, asa cum afirma si Cristian Mungiu este un proiect colectiv, nu este „filmul meu, sau al lui”.


Este un film facut pentru a demonstra ca se poate si totodata pentru a arata ca am inteles din greseli si am devenit constienti de noi si de libertatea pe care fiecare individ ar trebuie sa o aiba pentru a se manifesta in plan artistic si nu numai.


(Fuck, cred ca l-am luat pe Pitbull la lungime):P

I'm proud you did! :)

We are here to learn.:)

And a GREAT job you do out of it! O:-)

:">

poate o să fiu off-topic. nu am pretenţii de critic literar sau că mă pricep cine ştie ce la filme. de altfel nici nu am văzut încă filmul, sper să am ocazia cândva, dar din ce citesc aici, nu prea văd ce fel de "amintiri" poate să reprezinte unele din legendele astea. mai ales sunt contrariat de localizarea temporară (ultimii ani dinainte de '89). nu prea văd ce e de "legendă" la nişte indivizi - care evident nu le aveau pe toate acasă" - care s-au decis să gazeze porcu'! un om cu mintea întreagă s-ar fi gândit la cât gaz are nevoie pentru a "gaza" animalu'. care în condiţiile alea de criză, când se tăia ba una, ba alta, nu-l prea aveau la dispoziţie.
legende? poveşti vânătoreşti! câte de astea nu am auzit şi eu pe atunci. îmi vine acum una din ele în minte. una care ne arată cât de cruntă era securitatea şi cum urmărea pe toţi şi toate. aşa, prin ultimii ani de dinainte de '89, un vecin de bloc a fost "săltat". imediat a apărut şi "legenda": cică omul mergea liniştit pe stradă, cu nevasta de braţ, când i-a sărit unul beat în cârcă şi a început să îi care la pumni. vecinu' nefiind tocmai un pirpiriu, i-a tras ăluia doi pumni de l-a pus pe şezătoare. la care tipul a scos pistolul, l-a pus la zid şi apoi l-a cărat la "sediu". că era de la secu'. legenda asta a circulat prin cartier vreo 3-4 luni. până într-o zi când, după o altă "băută" (că omu' le avea cu astea) s-a destăinuit unui coleg de pahar: în seara cu pricina, era la o bere la restaurant. deja abţiguit, l-a zărit pe un ofiţer de miliţie care tocmai îl cercetase într-un dosar legat de nişte furturi de la intreprinderea unde lucra. cum aburii de la alcool nu-l mai prea ajutau, a decis să i-o plătească "aceluia". care la început nu l-a prea băgat în seamă, apoi când a fost înjurat l-a trimis acasă la culcare. dar cum omul nostru nu se lăsa, peste agresiunea fizică, culminând cu ruperea epoleţilor de la uniformă, nu a mai avut cum să treacă. patrula chemată deja de cei de la local l-a umflat la fix. umbletele şi rugăminţile neveste-si (avea trei copii mici) prin audienţe la partid, miliţie şi procuratură l-au scos pân' la urmă la doar 3 luni de "facultate". făcute în arestul miliţiei şi astea. dar alea câteva luni omul a fost o "legendă". un "erou" ce se luptase cu "sistemul".

dar ceea mai cea legendă legată de comunism auzită vreodată de mine rămâne cea legată de decmbrie 89 laTimişoara. şi-o mai aminteşte cineva?

Te-am citit de două ori, ca nu cumva să te fi înţeles eu aiurea: tu chiar crezi asta? sincer

hei, Paul
 

mă bucur că eşti aici

e un film nostim - atât
mi-e teamă însă că destui care nu ştiu cum a fost (poate nici nu erau născuţi pe atunci) riscă să confunde nostimioarele astea cu realitatea

şi nici nu cred că ar fi locul să amintesc cum, jucăuşă, Securitatea asta - dincolo de legendă - mai fabrica şi moartea-n bătaie, cu creierii zdrobiţi (de exemplu)

filmul nu a vrut să ne povestească asta - de aia am şi am râs, cu plăcere :)

btw: azi a crăpat generalul Pleşiţă.
asasinul moral al lui Gheorghe Ursu.
cizma care l-a izbit în stomac până a murit acolo, în celulă, era - ce-i drept - a altuia.

încă sunt, bine mersi.

riscând să fiu hăuită că offtopichez:

Timişoara - 17 decembrie 1989

Pentru cele 43 de suflete ale căror trupuri au fost arse-de-tot, mai apoi preschimbate în cenuşă, spulberate, zvârlite în tomberon şi aruncate la canal.

Fie-le numele veşnic de neşters!

ANDREI Maria, 25 ani
APRO Mihai, 31 ani
BALOGH Pavel, 69 ani
BALMUS Vasile, 26 ani
BĂRBAT Lepa, 43 ani
BĂNCIU Leontina, 39 ani
BELEHUZ Ioan, 41 ani
BELICI Radian, 25 ani
CACEU Margareta, 40 ani
CARPIN Dănuţ, 25 ani
CHÖRÖSI Alexandru, 24 ani
CISZMARIK Ladislau, 55 ani
CRUCERU Gheorghe, 25 ani
FERKEL-ŞUTEU Ştefan-Alexandru, 43 ani
FLORIAN Antoniu-Tiberiu, 20 ani
GÎRJOABĂ Dumitru-Constantin, 30 ani
HAŢEGAN Petru, 47 ani
IANOS Paris, 18 ani
IEWINGER Slobodanka, 20 ani
IOSUB Constantin, 18 ani
IOTCOVICI Gheorghe-Nuţu, 25 ani
LĂCĂTUŞ Nicolae, 27 ani
LUCA Rodica, 30 ani
MARDARE Adrian, 20 ani
MIRON Ion, 50 ani
MOTOHON Silviu, 35 ani
MUNTEANU Nicolae-Ovidiu, 25 ani
NAGY Eugen-Francisc, 17 ani
OPRE Gogu, 40 ani
OSMAN Dumitru, 24 ani
OTELIŢĂ Aurel, 34 ani
PISEK Stefan, 54 ani
RADU Constantin, 33 ani
SAVA Angela-Elena, 25 ani
SPORER Rudolf-Herman, 33 ani
STANCIU Ioan, 42 ani
ZABULICĂ Constantin, 30 ani
WITTMAN Petru, 25 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 35 – 45 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 35 – 45 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 20 – 25 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 20 – 30 ani
Cadavru neidentificat – bărbat 40 – 50 ani

poate s-o şteargă

însă asta nu-i legendă

nu la asta mă refeream. asta e realitate. ci la legenda "morţilor de la Timişoara". pe aia şi-o mai aminteşte cineva?

care "legendă", Paul?

vorbeşti de zilele alea? când umbla Jana Gheorghiu prin Cimitirul săracilor? pe la gropile celor neidentificaţi? pe la morgă?

be more specific

oricum, cred că mai bine şterg postările astea :(

la aia care au băgat-o şi în rechizitoriul de la proces (adică de la panarama aia numită proces). aia transmisă de cei de la Europa Liberă pe post ca "sigură" zile la rând: 60.000 de morţi!

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
 

MASCARADA?

due process of law?

parcă Brucan a lansat-o - sau altul de la TVR, Brateş să fi fost?

asta - ca şi aia cu apa otrăvită - nu mai intră însă la "legende"

pe astea ni le-au servit ca MENIU PRINCIPAL

a tradus Pitbull "manualul" de specialitate al lui Vladimir Volkoff :)

manipulare, dezinformare --- cum să te --- cu :D

Delly, Paul - sä nu stergeti mesajele, vä rog. Desi se abate partial de la subiect, discutia voasträ decurge din el în mod logic, si nu se desprinde.
Ca sä fim foarte exacti: legendele urbane sunt un fenomen cu totul aparte de cel al manipulärii si dezinformärii. Diferä la toate nivelurile: aparitie, räspândire, rezultate. Similitudinile existente nu sunt specifice, ci generale - de exemplu: aparitia înfloriturilor, a completärilor si a denaturärilor pe parcurs; la fel functioneazä si în cazul zvonurilor (o altä specie de sine stätätoare), si în cazul stirilor reale, etc.
Vi-l recomand pe (poate) cel mai bun expert în legende urbane al lumii, etnograful si folcloristul Jan Harold Brunvand, din Salt Lake City, Utah - tin minte si acum o discutie foarte pasionantä pe tema asta, pe care am avut-o cu el în februarie, 1981 (ne vizita tara a treia oarä, ne-am cunoscut în 1970, trei dintre copiii lui fiind colegi de scoalä cu mine); mi-a fäcut capul cälindar, de câte träsäturi specifice ale folclorului urban mi-a descris. Printre altele, i-am povestit o asemenea fabulatie a momentului (una de tip întâlnire O.Z.N.), si mi-a spus: "It's NOT urban folklore!" - intrând apoi într-o argumentatie detaliatä, inclusiv, de pildä, faptul cä în legendele urbane nu apare niciodatä "povestirea în povestire", cum se întâmpla la mine.
http://www.janbrunvand.com/

am un feeling ca povestea cu cei 60 000 de morti din actul de acuzare al dictatorului a fost o simpla si imputzita diversiune care sa legitimeze noua putere in fatza opiniei publice, ca sa nu isi aminteasca cineva prea repede cine este de fapt FSN si ce a facut el in ultimii 5 ani....B-)

pacat de oamenii nevinovati care chiar au murit atunci pentru ca cei ramasi sa piarda vremea timp de 20 de ani si sa nu continue cum trebuie ceea ce primii incepusera.

cum zice si afisul acela negru de pe strazi 1989 -2009 DEGEABA. (interesanta campanie de PR, deocamdata nu a aparut decat acest teaser, dar o voi urmari cu atentie).

Cate-GORIC!!!

ca justificare în actul de acuzare, de acord (parţial) cu voi. dar până să ajungă acolo, era deja o legendă: lansată de cei de la EL cam prin 17-18 decembrie, preluată apoi şi folosită ca "factor" de "coeziune" a maselor în celelalte oraşe (cel puţin la SIbiu) pentru a asmuţi împotriva regimului. pentru mine a fost o legendă. doar că a fost demontată foarte rapid.

Paul,
 

"legendă" le-au spus unii chestiilor ălora de circulau din gură în gură ("folclor urban").

strict vorbind, legenda e altceva, e o povestire fantastică - deşi grefată pe un miez real, iar dacă ne apropiem de zona fantasticului, atunci discuţia devine şi mai şi: fiindcă se află la limita / graniţa dintre real şi supranatural fără să poată fi însă distins, tranşat, categorisit ca atare.

so, doar faptul că se transmite din gură în gură nu-i suficient pentru a caracteriza un fapt povestit ca fiind legendă, oricât de îndepărtat de realitate ar fi.

mai aproape de ce spui tu s-ar situa zvonistica - are şi asta varietăţile ei.

în cazul ăsta, zvonistica a fost dirijată, propagată pe canale multiple ... apoi oficializată, de vreme ce se regăseşte nu numai în actul de acuzare, ci şi în sentinţă. cică-i din "motivare".

bine, nu e legendă. da' aia cu porcu' e doar exemplu de prostie crasă. iar aia cu mortu', hmmm. unchiu-meu murit la bicaz, pe malul lacului. dar l-au îngropat acasă la sibiu. făfă să coste o căruţă de bani şi să fie vorba de aprobări "speciale" în afară de alea normale în acest caz.
alea cu activistu', miliţianu' şi mai ştiu eu ce, or fi legende. dar asta e prostie!

Paul,
 

pe aia cu porcu' nici nu am luat-o tale-quale.
eu i-am dat alt sens, am scris asta imediat după ce am văzut filmul.

să şi cred aşa ceva ... really :)

mai e ceva: eu am văzut doar Partea I (aia, fără răzbunare). deci n-o ştiu pe aia cu mortu'
(cea scrisă aici)

dacă mă gândesc şi mai bine, hmmmmmmm
singura cunoscută îmi era cea cu retuşatul fotografiilor Micului - Mare Spârc. dar asta era realitate: că-l înălţau să ajungă la nivelul altor şefi de stat (uneori părea că levitează, atât de sus îl cocoţau); nebunia portretelor într-o ureche sau două (bucăţi); cravata cu blacheuri etc. ... toate astea nu sunt "legende", le purtam din gură în gură ca act de desacralizare a unor fantoşe pe care care ni le vârau în ochi şi-n creier, cu de-a sila - ţii minte câte portrete vedeai peste tot? era vreun loc unde să scapi de imaginea lui?

că n-ar fi putut UNUL singur să sâvârşească o asemenea operă, cultul personalităţii, nu-i aşa? fără armata aia de lătrăi şi lingăi ...

toate celealte ... le consider povestiri amuzante, născocite ca să-ţi petreci timpul în loc de ...

btw: când m-am mutat în casă nouă, prietenii mei (arhitecţi) mi l-au strecurat în frigider, sub pernă, l-au lipit pe capacul de la WC --- überall, numai el :)) am râs cu lacrimi

totuşi, Paul, fiecare gen (chiar şi folclorul) îşi are un anumit segment de consumatori / transmiţători :)

haloeo, mai am şi acum portrete de ale lui. de fapt poze. că mai aveam puţin şi îţ puneau în fiecare carte care se publica. cel mai tâmpit loc unde îl puteau pune (Pitbull ştie!) e Almanahurile (ptiu, era să scriu Almanahe) Anticipaţia. la care băgau obligatoriu şi o pagină de prin teze, cuvântări sau alte alea. că de, trebuia să fie şi o secţiune de comedie. uite o chestie care pentru mine rămâne în folcorul urban, deşi e adevărată (sper să mă mai ajute memoria):
Bucureşti, zilele premergătoare congresului XIII. oraşul umplut de afişe cu congresul pcr, fiecare stâlp, fiecare zid poartă un afiş care zice ceva de asta. sub multe din ele, alte afişe: cele ale convenţiei cenaclurilor SF din ţară, care se ţinea în zilele alea la clubul 23 August. mă rog, trebuia să se ţină, povestea zice că leana trecând prin oraş a făcut spume văzând alăturarea. ca urmare convenţia planificată pentru 3 zile a ţinut vreo 3 ore (şi alea în pofida ordinelor venite de "sus", care decretaseră scoaterea imediată a afişelor şi trimiterea acasă a tuturor participanţilor)

E absolut adeväratä - a fost un adevärat "moment astral" (sub zodie nefastä, desigur) din istoria SF-ului românesc.
Chiar, Delly, tu pe-atunci nu lucrai deja acolo, în întreprindere?

Păi - de ce ştiu eu CUM se pregătea o vizită a lui? tocmai fiindcă pe atunci lucram în locul unde ăla venea cel mai des!!!! - că acolo era "ales" - în circumscripţia 1.
da, toate erau cu nr. 1 şi 2

iar noi - mişcarea din fundal, poporul :D nimic nu se putea fără noi. aveam un rol fff important, eram masele

probabil eram şi eu masă. :P

p.s. sefeu citeam pe pâine. şi nu numai :)
1984 l-am citit în 7 ore: atât am avut la dispoziţie cartea (oricum era multiplicată pe un gen de ozalid mai deschis la culoare). xerox? atunci? haaaaaaaaaaaaaaaa :))

şi a fost prima carte pe care am cerut-o şi am primit-o de afară, în 1990. Şase ani mai târziu, cum traduc ăştia prin filme, în generic Lol

deGradatii
 

Imi cer scuze daca locul ales a fost gresit, am vazut titlul Amintiri din Epoca de Aur, si m-am gandit ca in oarecare masura s-ar potrivi, adica are acelasi tema, desi nici nu incerc sa ma masor cu giganticul Mungiu, am realizat si eu cu doi prieteni un filmulet, o comedioara simplista. Intreband unde as putea sa-l prezint mi sa raspuns (pe acest forum) sa postez linku undeva.

Iata linku:

http://circulusvitiosus.uv.ro/

si inca o data scuze pt off-topic.

Do tell. :D


Am inteles ca tot un partid ar fi in spatele campaniei asteia, PNL parca. Nu cred ca s-a trezit cineva in adevaratul sens al cuvantului, ca sa spuna chestia asta fara beneficii proprii. Pare mai mult o incercare a unora de a arunca cu noroi in altii...tipic romanesc.

P.S. Scuze de off-topic.

Se va mai organiza forummeeting?:D

am citit pana acum 57 de legende inscrise in concursul initiat de cristi mungiu pe site-ul amintirilor din epoca de aur.
http://www.amintiridinepocadeaur.ro/#concurs

cine are rabdare sa le citeasca pe toate, sa zica aici o parere :)

Aiureli. Unele sunt bancuri care circulau pe vremea aia şi acum au ajuns "legende"=))

exact.
multe sunt baliverne.
bancuri adaptate "epocii de aur".

Eu stiam ca pe 23 apare.Dar ar fi ok cum spui tu.:)

joi e seara de gala, de vineri poate fi vazut in toate cinematografele

Ok.Deci cred ca ne gasim pe acolo.Are careva idee cat costa intrarea?

Io l-am vazut la TIFF si mi-a placut la nebunie.Partea 1 desigur.A 2-a este cam plictisitoare(Legenda Soferului De Gaini era prea lungita si nu aveai rabdare deloc).

acum am vazut mailul (trimis aseara la 10) de la mobra, auzisem din mai multe parti de gala de joi

"Dragoste în timpul liber" - Şi mai bine, şi mai rău...
Necesitatea unor asemenea filme, făcute acum

Şi totuşi, în Epoca de Aur oamenii (se) mai şi iubeau (între ei, nu numai pe "cel mai iubit fiu al poporului"...) Dacă "Tovarăşi, frumoasă e viaţa" aplica o formulă mai heteroclită, atât prin subiectele scenariilor, cât şi dată fiind alegerea celor patru regisori, "Dragoste în timpul liber" nu numai că se revendică de la Cristian Mungiu în integralitatea sa de triptic, ci şi optează pentru o unitate tematică declarată: dragostea. Cel puţin în principiu, acesta ar trebui să fie liantul celor trei episoade.
Ca atare, se impune ca din acest moment să abordăm filmul dintr-o perspectivă diferită celei aplicate predecesorului său - începând prin a remarca faptul că, în fond, aici motivaţia "legendelor urbane" rămâne doar schiţată la nivel de intenţie. Etnograful şi folcloristul american Jan Harold Brunvand, poate cel mai competent expert al lumii în materie, a definit foarte precis specia legendei urbane, în toate datele ei componente. Ţin minte de parc-ar fi fost ieri conferinţa la care m-a invitat în primăvara lui 1981, la Biblioteca Americană (acel "portăluţ", sau "portiţal", spre normalitate, unde ne înghesuiam să inhalăm guri de aer respirabil la apogeul Epocii de Aur), sau pasionanta discuţie pe care o purtaserăm în februarie, acelaşi an, când pornind de la o comparaţie cu zvonistica, dezinformarea, intoxicarea şi manipularea (vezi şi excelentele studii ale lui Vladimir Volkoff), Jan mi-a făcut capul călindar, de câte trăsături specifice ale folclorului urban (cred că ar fi mai bine să-l numim "contemporan" - căci se poate revendica şi din zonele rurale moderne) mi-a descris. Printre altele, i-am povestit o asemenea fabulaţie a momentului (una de tip întâlnire O.Z.N.) şi mi-a replicat prompt: "It's NOT urban folklore" - intrând apoi într-o argumentaţie detaliată, inclusiv, de pildă, faptul că în legendele urbane nu apare niciodată "povestirea în povestire", cum se întâmpla la mine.
Dar nu e nevoie să ne referim la analizele punctuale ale doctorului Brunvand, pentru a observa ceea ce se vede cu ochiul liber: primele două filme pornesc de la surse cu totul străine genului.
"Legenda vânzătorilor de aer" are la origine afirmaţia: "se spune că în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, unii oameni şi-au cumpărat maşină sau video vânzând sticle şi borcane". Pornind de aici, scenariul imaginează stratagema unor tineri inventivi care, sub pretextul unor expertize, sună la uşi şi cer eşantioane de aer, în recipiente de sticlă; povestea e ingenioasă - şi, dacă sub această formă ar fi circulat în epocă, ar fi fost într-adevăr o legendă urbană antologică.
Şi mai flagrantă, sub acest aspect, e situaţia "Legendei şoferului de găini", având ca sorginte ipoteza: "...mulţi şoferi supravieţuiau financiar vânzând o parte din produsele pe care le transportau". Aici nici nu mai e vorba de o legendă (urbană sau altminteri), un zvon sau o inoxicare, ci e realitatea cea mai pură. Povestirii originale, dezvoltată de pe urma acestei premise, deşi interesantă în sine, îi lipseşte tocmai acel twist ingenios care face deliciul şi esenţa legendei urbane, consacrând-o ca atare - şi anume:
- "Legenda activisului în inspecţie": urcarea mecanicului de lanţuri în scăunel, alături de ceilalţi, făcând imposibilă oprirea caruselului;
- "Legenda fotografului de la Scânteia": căciula uitată în mâna lui Ceauşescu;
- "Legenda politrucului zelos": scuturatul de noroi al piciorului, luat drept electrocutare;
- "Legenda miliţianului lacom": explozia porcului gazat în contact cu flacăra de pârlit;
- "Legenda vânzătorilor de aer": şmecheria de tip "ambalajul e mai scump decât conţinutul";
- "Legenda curcanului zburător": faptul că dom' doctor nu consuma carne.
...Altfel spus, premisa "Legendei şoferului de găini" e construită din start după regulile dramaturgiei de film, absenţa "poantei" de tip legendă urbană desprinzând-o complet dintre celelalte.
O discrepanţă similară, deşi explicabilă pe alte coordonate, se remarcă şi la ultimul filmuleţ al grupajului, "Legenda curcanului zburător" - realizat de Mungiu acum cinci ani: nu porneşte de la o legendă urbană, şi nici nu se petrece în Epoca de Aur, ci cam prin 1992-95, dar conceptual şi stilistic face întru totul corp comun cu celelalte.
Tot "...vânzătorii de aer" şi "...şoferul de găini" mai păcătuiesc printr-o hibă proprie amândurora la nivel de scenariu: deşi pornesc de la premise excelent construite, eşuează în liniaritate. Deznodământul amândurora e doar o consecinţă firească a faptelor şi atât (aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă), nefiind precipitat de nici un factor cauzal semnificativ; altfel spus, ambelor filme le lipseşte, în final, surpriza dătătoare de sens (şi care funcţiona perfect în cazul celorlalte cinci filme - de fapt, identificându-se chiar cu întorsătura specifică legendei urbane; vezi exemplificările de mai sus). Remarcând faţă de Cristian acest lucru, autorul mi-a explicat că a considerat mult mai important să cu satisfacă autorul cu mijloacele poveştii şi ale comediei, fără a fi ţinut neapărat să inventeze o răsturnare finală.
În sfârşit, ca să încheiem capitolul observaţiilor critice, se cuvine să mai precizăm că nici titlul nu se regăseşte pe deplin în compoziţia celor trei povestiri. Fără a dori neapărat să fiu chichiricios, nu pot să nu consemnez faptul că dragostea nu e nicăieri "contextul", şi nici măcar "subtextul" - ci doar un element de conţinut, mai mult sau mai puţin dezvoltat: pentru "...vânzătorii de aer", esenţial e trucul cu eşantioanele, evoluând printr-o complicitate amicală, dincolo de care ipoteza unei eventuale relaţii sentimentale e posibilă şi nimic mai mult; între "...şoferul de găini" şi cabanieră, sugestia erotică e evidentă şi explicită, dar sub aspect motivaţional, rămâne un subsidiar, faţă de plotul central cu ouăle (în plus, întâmplător povestea se desfăşoară, prin însăşi natura ei, în orele de program, nicidecum "în timpul liber"); în sfârşit, soarta "...curcanului zburător" constituie firul călăuzitor al celui de-al treilea scenariu, faţă de care legătura Tatianei cu soldatul e doar adiacentă.
La drept vorbind, însă, acestea sunt defecte minore, pe care numai obiectivitatea ne obligă să le punctăm, precum şi previzibilele reacţii ale cârcotaşilor antiminimalişti ce ne acuză mult prea des că le-am înălţa monumente găunoase cineaştilor din noua generaţie. O dată lichidate toate aceste imperfecţiuni, "Dragostea în timpul liber" rămâne un film care răspunde în mod remarcabil intenţiei autorului de a reflecta asupra efectelor secundare ale comunismului în viaţa oamenilor simpli. Vorbind despre "Tovarăşi, frumoasă e viaţa", notam coeziunea estetică a celor patru filme - care aici, evident, e cu atât mai strânsă, ca urmare a unităţii auctoriale. Regăsim acel tip de viziune nostalgic-îngheţată, exprimată prin exterioare reci şi pustii, vizualizate în compoziţii meticuloase, sau (în interior) sub forma locuinţelor de un realism fastidios, pline de binecunoscuta căldură intimă, cu duhoare de mâncare ieftină gătită la ceaun, mobilă veche şi haine îmbâscite. În fond, acest tip de relaţie vizuală exprimă cum nu se poate mai penetrant unul dintre sensurile majore ale filmului: alienaţi şi dezumanizaţi în pustiul societăţii comuniste, oamenii se refugiau instinctiv în vizuina vieţii personale - gătind, socializând între patru pereţi, devorând filme fără număr la video. Regăsim aici aceeaşi stare din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", într-o nouă abordare: cu ceva mai mult umor, şi cu o definiţie vizuală perceptibil mai precisă.
Continuând demersul, în "Legenda vânzătorilor de aer" principala calitate constă în galeria de portrete ale "victimelor" - fiecare cu personalitatea sa proprie, conturată doar din câtea replici, priviri, detalii şi nuanţe, plus interiorul caracteristic al locuinţei. Aceeaşi stare se regăseşe în "Legenda şoferului de găini", compusă de astă dată prin relaţia dintre proza cotidiană anostă a vieţii lui Grigore şi evadarea iluzorie în micro-universul de la cabana Cameliei. La fel ca în "432", precum şi în filmele lui Puiu, Porumboiu, Muntean şi Jude, umanitatea personajelor se construieşte prin dialogurile de un realism frust fără ostentaţie -ceea ce relevă o calitate cu totul aparte a curentului românesc-minimalist în estetica filmului.
După cum arată Robert McKee, dialogul de film, de regulă, nu trebuie să fie "ca-n viaţă". Oamenii reali conversează cu religiozitate despre vreme, despre familie, despre ce-au mai făcut ăştia, când cu toţii ştiu bine că li se rupe-n paişpe şi de vreme, şi de familii, şi de ăştia sau ăia. Pe parcursul celor douăzeci de secunde în lift cu vecinul de la nouă, vorbim numai pentru a sugera un mesaj implicit: "suntem vecini buni, ne simpatizăm, e plăcut să schimbăm două vorbe" - fie despre fotbal ori politică, fie despre apendicita nepoţelului Ana-Mariu sau misterul verigii lipsă dintre primate şi om.
În schimb, un dialog de film nu se poate rezuma la această menire şi formă - nu poate fi doar ca-n viaţă şi gata: lui i se impune cu necesitate un strat suplimentar, de conţinut autentic - căci are o triplă menire:
- de a da informaţii despre personaje;
- de a duce povestea înainte;
- de a comunica sensuri.
Ei bine, replicile din filmele minimaliste româneşti, în mare parte, contrazic cu deliberare aceste precepte, ajungând să exemplifice tocmai excepţia care confirmă regula: Mioara Avram şi şoferul de pe ambulanţă, Cristi adj. şi Anca, Boogie, Penescu şi Iordache, Delia Frăţilă şi machieuza - cu toţii nu fac decât să "converseze vorbe", şi nu din nepricepere sau stângăcie, ci cu un scop bine determinat, propriu mărcii substanţiale de realism pe care o practică minimalismul: fiindcă aici structura dramaturgică se compune din elemente umane subtile, evanesente, aproape intangibile, nu din factorii clari şi precişi ai filmului clasic. Acelaşi procedeu îl regăsim şi în filmul de faţă, mai cu seamă în interacţiunile dintre Crina, Bughi şi locatari, dar nu în mică măură şi între Grigore şi Marusia.
Desigur, contribuţia actorilor e esenţială la rândul ei. În mod deloc surprinzător, se distinge ca de obicei Vlad Ivanov, solicitat de astă dată să compună un personaj mult mai delicat şi accesibil decât inumanii (în chei total diferite, şi cu atât mai şocante) Domnu' Bebe şi Anghelache. Tania Popa îl susţine cu credibilitate şi rafinament, reuşind să păstreze abil echilibrul fin din personalitatea femeii ruptă de muncă, dar care mai poate fi foarte atrăgătoare - iar pe partea casnică, Liliana Mocanu construieşte cu discreţie o nevastă exasperant de ireproşabilă în prozaismul ei gospodinesc (secvenţă rapel: deşi încă tânără şi atrăgătoare, imaginea ei dormind ca o plăcintă inert-senzuală pe diagonala patului se impune prompt ca o irezistibil de perversă moartea-pasiunii. O surpriză cu totul specială vom avea de la neaşteptata călătorie în timp iniţiată alături de Ana Ularu, pe vremea când abia dăduse bacul, încă mai deţinea accente nabokoviene şi o prefigura pe splendida actriţă de mai târziu. Diana Cavallioti se impune la rândul ei prin dezinvoltură şi forţă, susţinând cu credibilitate triectoria ascendentă a elevei de liceu ce se vădeşte mai ambiţioasă şi inventivă decât mentorul ei într-ale ţepelor.
Per ansamblu, deşi mai neîmplinit la nivelul scenariilor (vezi hibele expuse anterior - plus câteva inadvertenţe logice din finalul "...vânzătorilor de aer"), şi de o decizie comică vizibil mai ponderată decât a antecesorului său, "Dragoste în timpul liber" câştigă în planul coerenţei conceptuale, al rafinamentului stilistic şi, mai ales, al sensuruilor şi profunzimii. Conform comentariilor lui Cristian Mungiu din timpul conferinţei de presă, deosebirea capitală în raport cu majoritatea filmelor despre comunism din primul deceniu post-decembrist constă în încrâncenarea acelor autori de a se răfui personal cu sistemul de tristă amintire: fiecare avea a-i aduce propriile sale acuzaţii. Cristian are bunul-simţ şi înţelepciunea de a evita asemenea căi înfundate, peferând să se refere la nivelul omenesc al implicaţiilor regimului Ceauşescu - aşa cum a făcut, desigur, şi în "432", o meditaţie despre pierderea umanităţii. De aici decurge necesitatea unor asemenea filme, făcute acum, după douăzeci de ani.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 octombrie, 2009, h. 10:00-12:55
Bucureşti, România

"Eu nu conceptualizez, prefer să povestesc."
Cu Cristian Mungiu, despre "Amintiri din Epoca de Aur"

Firesc lucru, pentru un cineast atât de sfătos şi comunicativ cu interviewatorii, conferinţa de presă ulterioară proiecţiei cu partea a doua a "Amintirilor din Epoca de Aur" a fost o experienţă pe cât de relaxantă, pe atât de captivantă, căreia programul de proiecţii al Multiplexului Hollywood a trebuit să-i pună capăt mult mai devreme decât am fi dorit cu toţii. Voi spicui, aşadar, din întrebările pe care i le-am adresat autorului, extrăgând totodată esenţialul din răspunsurile ample şi bogate, ca de obicei, ale acestuia.

Atât despre "Amintiri din Epoca de Aur", cât şi faţă de alte filme recente cu subiect similar ale noii generaţii, s-a afirmat că insistă inutil şi exasperant asupra unei tematici desuete şi stoarse până la saţietate: comunismul. În analiza pe care am făcut-o filmului "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!", am arătat că legitimitatea acestor abordări porneşte tocmai de la faptul că producţiile imediat următoare Revoluţiei erau prea implicate, prea subiective, ca să poată oferi viziuni creditabile asupra unui trecut atât de apropiat - şi abia acum, după aproape douăzeci de ani, începem să atingem detaşarea necesară pentru a-l judeca imparţial. Cum vedeţi efectul acestei distanţe în timp asupra modului dumneavoastră de a trata comunismul în film?

În general, nu am tendinţa de a teoretiza prea mult - de a "analiza". Această sarcină, a analizei, cum (râzând) atât de frumos spuneaţi, vă revine dumneavoastră, criticilor, şi sunt convins că o puteţi facem mult mai bine ca mine. Pe mine m-a interesat pur şi simplu să fac o comedie, să scot la iveală umorul cu care românii trăiau acele vremuri. Problema la care vă referiţi, în legătură cu nivelul filmelor despre comunism realizate în trecut, cred că porneşte de la faptul că atunci, în anii nouăzeci, toţi se repezeau să acuze vechiul sistem. Fiecare avea de rostit propriul lui rechizitoriu. Pe mine nu m-a preocupat aşa ceva. Cred că menirea artistului e mai degrabă aceea de a povesti, de a arăta lucrurile aşa cum au fost, sau cel mult cum le vede el însuşi, lăsând judecăţile în seama celor care-i văd filmele. Repet, eu nu am dorit să întocmesc un act de acuzare, ci doar să ofer publicului o comedie sau două...

Şi totuşi, îndrăznesc să spun că "Amintiri din Epoca de Aur" nu este un film despre comunism - sau, nu e în primul rând despre comunism - aşa cum nici "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" nu era în esenţă un film despre comunism, şi nici despre un avort, cum încercau unii să-l expedieze, ci vorbea despre dezumanizare (desigur, în condiţiile specifice ale interzicerii avorturilor de către Ceauşescu). Ca atare, care ar fi, în fond, tema "Amintirilor din Epoca de Aur"?

În primul rând, m-a interesat să fac un film despre efectele secundare ale unui sistem dictatorial asupra oamenilor simpli. Într-adevăr, şi în "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" vorbeam despre o problemă a omului de rând: pierderea umanităţii, aşa cum bine aţi arătat. Un regim totalitar aşa cum a fost cel comunist acţionează pe numeroase planuri, şi poate inspira filme de tot felul: istorice, politice, documentare, şi aşa mai departe. Ei bine, pe mine mă atrage să mă ocup de relaţia dintre sistem şi omul simplu; e zona în care mă simt cel mai la largul meu şi în care consider că mă pot adresa cel mai bine publicului. De aceea am şi ales acest gen, al comediei - pentru că spectatorul e foarte receptiv la el şi, prin urmare, astfel va înţelege mult mai bine şi mesajul propriu-zis al filmului.

Întâmplător, ştiţi despre expertul în folclor urban Jan Harold Brunvand, din Salt Lake City, Utah, şi cercetările în domeniu pe care le-a făcut el în România, chiar în "Epoca de Aur"?

Nu, n-am auzit de el. (Cu interes): Dacă mi-aţi putea da un link sau altă sursă de referinţă, v-aş rămâne îndatorat!

Desigur, vi le voi trimite curând. M-am referit la el, fiindcă aş dori să vă pun şi o întrebare cu nuanţă critică, referitoare la scenarii - dar, înaintea ei, voi adresa una pregătitoare, şi sper ca răspunsul să mă ajute s-o formulez mai bine pe cea de-a doua.

Vă ascult... (Zâmbeşte.)

Profesorul Brunvand a definit foarte clar şi detaliat specia legendelor urbane, iar în acest sens, cele patru povestiri din "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" întrunesc toate criteriile. Totuşi, "Legenda vânzătorilor de aer" şi "Legenda şoferului de găini" se încheie cu referinţe nu la nişte legende urbane ca atare, ci mai degrabă la unele situaţii şi zvonuri de ordin general: "se spune unii oameni se îmbogăţeau vânzând ambalaje goale", "mulţi şoferi vindeau o parte din produsele pe care le transportau", etc. Acestea au fost singurele repere de la care aţi pornit, sau aţi avut şi nişte povestiri cu acţiune şi personaje propriu-zise?

Vedeţi, în perioada de adunare a materialelor pentru "Amintirile din Epoca de Aur" am folosit foarte multe surse. N-am ţinut neapărat să respectăm cu stricteţe vreo regulă sau definiţie ca la carte a "legendelor urbane", ci mai degrabă să alegem povestiri cât mai originale şi reprezentative pentru acele vremuri. De exemplu, "Legenda şoferului de găini" a demarat aşa: într-o zi, a venit Hanno Höfer la sediu şi ne-a spus: "Ia fiţi atenţi ce poveste am aflat! Cică un şofer trebuia să transporte găini de la un cap la altul al ţării, şi avea consemn clar nu cumva să desigileze maşina pe drum! Se tot întreba el de ce atâta caz pentru nişte biete găini, până într-o zi când a avut o pană şi a trebuit să aştepte o noapte la un motel. Atunci n-a avut încotro şi a deschis maşina, ca să le dea găinilor apă - şi ce să vezi? Multe dintre ele se ouaseră pe drum!" Deci, de-asta n-avea voie să umble la găini: pentru că ăia de la destinaţie luau ouăle şi le vindeau, ca să mai facă şi ei un ban! De aici a pornit toată povestea cu şoferul care începe să vândă şi el ouăle, femeii de la pensiune, de care se îndrăgosteşte... (Zâmbind din nou): Şi acum, care e întrebarea critică?

Toate celelalte cinci povestiri au câte un twist de încheiere, o întorsătură care, în fond, face farmecul legendei urbane, consacrând-o ca atare, numai "Legenda vânzătorilor de aer" şi "Legenda şoferului de găini" nu - scenariile lor evoluează liniar şi previzibil: protagoniştii încalcă legea, sunt prinşi, şi gata. De ce acestor două filme le lipseşte răsturnarea finală, dătătoare de sensuri?

Eu nu privesc neapărat aşa lucrurile - în sensul că nu mă interesează să construiesc obligatoriu un film după toate regulile. Ceea ce-am vrut în primul rând, a fost să ofer spectatorilor nişte comedii care să le placă, să-i distreze şi să le dea puţin de gândit, aşa că m-am concentrat mai mult asupra acestor aspecte. Pentru mine e mult mai important ca filmul să cucerească publicul, şi să-şi îndeplinească scopul de a-l face să râdă (în cazul de faţă, fiind o comedie), decât să răspundă tuturor rigorilor teoretice.

În sfârşit, aş dori să remarc unele similitudini (fireşti, autorul fiind acelaşi) şi deosebiri (la fel de normale, concepţia lui artistică fiind alta), între "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" şi "Amintiri din epoca de aur". Din propriul dumneavoastră punct de vedere, ca realizator, cum vedeţi aceste asemănări şi diferenţe?

Spre deosebire de dumneavoastră, şi de ceilalţi cronicari de film în general, eu nu sunt un om atât de conceptual, ci mai degrabă practic. Nu prea am obiceiul de a "analiza", prefer să realizez, adică să povestesc. Evident că între cele două filme ale mele există şi asemănări, şi deosebiri - dar n-am stat să mă gândesc prea mult la ele. Cred că pornesc în primul rând din modul care mi s-a părut cel mai firesc de a-mi aborda subiectele - dramatic în cazul lui "432", şi în cheie comică, de data asta. În loc de a conceptualiza, mie îmi place să povestesc.

...Ceea ce, la drept vorbind, este trăsătura fundamentală a oricărui regisor (care trebuie să fie în primul rând un "povestitor") - ceea ce-mi aminteşte: nu vă lăsaţi amăgiţi de glumiţa lui Peter Greenaway, care spunea: "Dacă vrei să spui poveşti, lasă-te de filme şi fă-te scriitor!"; marii artişti au stolurile lor de păsărele, pe care adesea e bine să le privim cu anumite rezerve. După cum se observă din dialogul de mai sus, Cristian Mungiu pare să fie caracterizat mai mult de simplitatea onestităţii, decât de hachiţe pretenţioase - drept care şi filmele lui sunt aşa de reuşite, în simplitatea lor limpede şi cu atât mai eficientă şi puternică. O temă de meditaţie pentru cei ce doresc să înţeleagă mecansimele esteticii cinematografice construite de generaţia actuală a filmului românesc.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 octombrie, 2009, h. 09:00-10:22
Bucureşti, România

Pit,
consistent interviul, altfel decat cele cu care ne-au obisnut asa-zisii jurnalisti "de pe cultura".

apropo, cine a lucrat intr-o redactie stie ca, de obicei, la cultura ajungeau aia care nu erau in stare sa faca anchete, interviuri, reportaje.
in special fatuci stupide, aeriene, care abia leaga doua vorbe.
cel putin la conferintele de presa de la IIFF, din circa 20 de ziaristi, abia reuseau vreo 2 sa gandeasca 2 intrebari pentru cristi mungiu, bobby paunescu si cine mai venise pe acolo.
cam asta e nivelul culturii cinematografice al presei romanesti.

Legenda curcanului zburator nu face parte din ciclu, de fapt. Actiunea se petrece dupa '89 (de unde si inadvertentele observate de tine), iar scurtmetrajul face de fapt parte din filmul omnibus Lost and Found, prezentat in deschiderea sectiunii International Forum of New Cinema la berlinala 2005. Dar, cum se potrivea ca stil si atmosfera cu restul... :)

Mungiu: "Nu sunt obsedat de comunism!"

După ce filmul lui Mungiu, "4,3,2", în care se prezintă povestea amară şi damatică a unui avort în perioada lui Nicolae Ceauşescu, a făcut impresie la Cannes, Occidentul a aflat că în România s-a născut un adevărat curent cinematografic.

De la amarul "A fost sau n-a fost?" regizat de Corneliu Porumboiu, sarcasticul "Moartea domnului Lăzărescu", "California Dreamin'" al lui Cristian Nemescu la "Poliţist Adjectiv", semnat tot de Porumboiu, cinematografia românească a demonstat că tinerii regizori români au un cuvânt de spus în industria de profil.

"Este vorba un număr mare de filme bune dintr-o ţară care până acum nu a figurat vizibil în dicţionarele de cinematografie mondială, iar nimeni nu se aştepta la asta", scrie Irish Times.

Vorbind despre valul de tineri regizori români ale căror opere ajung să fie apreciate pe plan internaţional, Mungiu consideră că totul a izvorât din dorinţa de a face ceva mai bine.

"Cred că a început ca o reacţie spontană împotriva filmelor româneşti care au fost făcute în tinereţea noastră, în timpul regimului comunist. Erau atât de nerealiste încât, am crezit că putem face mai bine decât ei, oricine poate face mai bine. Acest lucru s-a suprapus cu banii publici care sunt disponibili pentru primul film al unui regizor", spune Mungiu.

La doi ani după ce obţinea cea mai importantă distincţie şi recunoaştere la Cannes, "port-drapelul" unuia dintre cele mai puţin probabile valuri cinematografice din ultimii câţiva zeci de ani, potrivit irlandezilor de la "Irish Times", Cristian Mungiu oferă o imagine antologică prin "Amintiri din Epoca de Aur", o colecţie de scheciuri în care se prezintă cu mult umor negru viaţa de zi cu zi din România din timpul ultilmelor zile ale comunismului.

"Era important să alegem poveşti care spuneau ceva despre sistem. Trebuia să fie interesante, dar să şi spună ceva despre efectul comunismului asupra oamenilor obişnuiţi.Cea despre porc, de exemplu, a apărut cu adevărat într-o revistă a poliţiei. Era o secţiune cu avertismente care spunea ", spune Mungiu.

Potrivit regizorului român "4,3,2" a fost conceput cam în aceeaşi perioadă cu "Amintiri din Epoca de Aur", însă a simţit că dacă ar lansa mai întâi pelicula comică ar da impresia greşită.

"Am plănuit-o ca parte a unei trilogii şi ştiam că celelalte filme vot fi comice. Nu am intenţionat ca <4 luni> să fie primul, dar odată ce scenariile au fost gata, am făcut o pauză. Nu voiam ca primul film din serie pe care îl lansam să fie o comedie deoarece oamenii puteau crede că viaţa sub acel regim a fost o glumă. Nu voiam ca tinerii să creadă că viaţa de atunci pare amuzantă şi să îşi dorească să fi răit atunci. În realitate nu a fost distractiv", afirmă Mungiu.

Românilor "4,3,2" nu le-a dat de gândit

Cineastul român s-a arătat cumva descumpănit că filmul "4,3,2" a stârnit polemici afară şi nu şi în România, precizân că pentru români a contat mult că este o peliculă premiată la Cannes pentru a-şi da seama că "filmul punea întrebări referitoare la vieţile lor".

Mungiu: "Comunismul este doar backgroundul. Este timpul să mergem mai departe"

Fimul lui Mungiu care a atras atenţia Europei asupra cinematografiei din România a stârnit un adevărat val de pelicule ale căror acţiune esre plasată ultimii ani de dictatură ceuşistă.

"Nu am făcut aceste filme deoarece sunt obsedat de acea perioadă ci pentru că voiam să revin la perioada în care aveam 20 de ani. Voiam să povestesc cum am devenit adolescent. Au fost ani comunişti, nu putem nega asta. Dacă aceste filme funcţionează nu o fac doar pentru că sunt despre comunism, ci pentru că sunt poveşti personale. Comunismul este doar backgroundul. Este timpul să mergem mai departe", încheie Mungiu.

Potrivit jurnaliştilor irlandezi care l-au intervievat, Cristian Mungiu, acesta nu pare figura unei mişcări majore în cinematografie. "Cu faţa rotundă, îmbrăcat într-un hanorac îngrijit şi pantaloni casual, pare un student postuniversitar sau un profesor de şcoală gimnazială. Jean-Luc Godard ar fi intrat ca un nor de vapori marxişti otrăvitori. Federico Fellini ar fi fost adus pe un scaun de heruvimi tatuaţi, însă Mugiu se aruncă pe scaunul de la bar şi începe să vorbească într-o engleză surprinzător de fluentă", notează jurnaliştii de la "Irish Times".