Cel mai bun film al lui Nae Caranfil
 

Pentru ca la subiectul "Cel mai bun film romanesc de dupa 1989", dintre filmele lui Nae Caranfil a fost inclus doar "E pericoloso sporgersi" deoarece chestionarul nu cuprinde mai mult de un singur film pentru fiecare regizor, iar preferintele utilizatorilor difera, m-am gandit sa introduc acest chestionar. Imi place Nae Caranfil si eram curioasa cam care sunt preferintele utilizatorilor cinemagia din filmografia sa. Va poftesc la vot.

Am votat E pericoloso sporgersi, e singurul film al acestui regizor pe care il consider decent. Caranfil jr. un un creator mediocru. Asfalt tango imi place din motive pur subiective si personale.

Filantropica.Inca nu am reusit sa vad EPS desi cineva de aici mi l`a trimis de ceva timp.

Si eu tot de pe aici l-am primit. Si merita vazut. ;)

nume ... care este un creator bun dupa parerea ta ? Dintre cei de la noi biensur :)

Asfalt tango
Are sa-i trosneasca in cap pe unii, alegerea acestui film, pe altii are sa-i multumeasca si etc.

Consider ca acest film pune baza acelui 'nou val' [care nu exista] si ii da startul. Evident, nu poate fi comparat cu '432' sau cu 'MDL' pentru ca acest film e pur Nae Caranfil (si din alte n alte motive evidente :P ).
:)
Multi spun ca 'EPS' e cel mai bun. Pentru ei. Pentru mine e al doilea.

Din pacate nu pot sa numesc niciunul cu o filmografie liniara, fara ups & downs, ci doar franturi. Din pacate se pare ca si cei noi se erodeaza ca si cei vechi:

Radu Muntean cu Furia, asta imi vine in cap acum, un film care imi place f. mult.


Beneinteles, batranu' e mai fresh de o mie de ori decat multi pustani cu pretentii de regizori. Am vazut Balanta de 100 de ori si mi se pare la fel de bun de fiecare data. Doar un exemplu.

Tocmai, cä bätrânu' si-a pierdut freshitudinea... Talent în sine are, dar s-a molesit, a devenit amatoricesc, plicticos, obosit, didactic... Nu mai are prospetimea din "Duminicä la ora 6" (capodopera lui) si, partial, "Reconstituirea" (un film foarte bun) si "Balanta" (un film bun).
Radu Muntean a crescut, de la bunul "Furia" la excelentul "Hârtia..." - urmat de o usoarä scädere (dar tot în zona excelentei) cu "Boogie"
Da' ce-ar fi sä ne mentinem noi on-topic?
Nae Caranfil sus scrie?
Nae Caranfil sä fie.

Personal, îl ierarhizez asa:
"E pericoloso sporgersi" = capodopera lui de pânä acum
"Filantropica" = excelent
"Restul e täcere' = foarte bun
"Asfaltango" = bun
"Dolce far niente" = încä nu l-am väzut (da' nu disperati, cä-l am).

Nu pot sa nu fiu off topic.

Lucian Pintilie a fost informator al securitatii (http://www.9am.ro/stiri-revista-pres...ecuritate.html)

Duminica la ora 6 a aparut in 1965, adica intro perioada in care comunistii romani luptau sa se emancipeze de sub tutela Moscovei .
„Devierea” românã – o pretinsã versiune a comunismului naþional – a condus la reuºita încercãrilor grupului conducãtor de a restructura ideologia oficialã ºi de a asimila valori populiste ºi naþionaliste […] Dupã 1962-1963 ºi mai strident dupã venirea lui Ceauºescu la putere în martie 1965, acelaºi partid nu a ezitat sã se angajeze în campanii naþionaliste intense, obþinând capital politic de pe urma nãzuinþelor patriotice reprimate ale intelectualilor români ºi pretinzând cã reprezintã cele mai sacre valori naþionale. “(raportul Tismaneanu)

Iata dc Duminica la ora 6 este un film de propaganda despre un ilegalist comunist tanar, frumos, manierat, inteligent, sensibil,visator, dedicat care impreuna cu o fata, surpriza, la fel de ilegalista si de luminoasa, lupta cu legionarii, fara ajutorul fratilor de la rasarit.

Foarte interesant! Nu stiam lucrurile astea, si dacä sunt adevärate (cum cred cä sunt - am încredere în Tismäneanu), pun totul într-o luminä mult mai complexä.
Dar, dincolo de toate aceste dedesubturi ideologice, rämân la convingerea cä "Duminicä...", luat strict ca film în sine, e mult mai echilibrat, unitar, rotund, decât tot ce-a fäcut Pintilie ulterior.

Ca sä fim totusi on-topic, dacä mai continuäm discutia (ceea ce meritä, cäci devine tot mai interesantä!), propun s-o facem la "Regisori români" (cu cross-linkuri).

La al III-lea Congres al sãu (din vara anului 1960), PMR îºi reîntãreºte hotãrârea de a îndruma „întreaga activitate ideologicã, ºtiinþificã, culturalã ºi literar-artisticã, pentru ca aceasta sã slujeascã interesele supreme ale poporului, cauzei construcþiei socialiste”.

[…]

Prevalându-se de monopolul editãrii ºi având în subordine detaºamentul din ce în ce
mai bine ºcolit (ºi reciclat din vreme în vreme) al redactorilor de carte, secþiile propagandei de
partid practicau faþã de pocãiþi, de reeducaþi, de reveniþii în literaturã ºi mai ales faþã de tinerii
debutanþi o politicã mai subtilã, în care se combinau „sugestia prieteneascã” ºi indicarea clarã
a zonelor tabu.

Propaganda acceptase formula lui „Dã-ne ºi nouã ceva ºi vezi-þi de treabã”. O
deplasare notabilã de accent s-a petrecut atunci în conºtiinþa artisticã ºi în orizontul de
aºteptãri al scriitorilor tineri, în mentalitatea cenzorilor, a criticilor literari ºi chiar a unora
dintre conducãtorii politici treziþi pe jumãtate din coºmarul stalinist. La sfârºitul ultimului
deceniu roºu, scriitorii învãþaserã sã se lase folosiþi de angrenajul propagandistic fãrã sã mai
facã acele concesii oribile (tematice ºi stilistice) din anii de început ai regimului, când,
respectând ºabloanele, trebuiau sã ridice osanale ocupantului sovietic, sã mintã „partinic” cu
neruºinare, sã renege ºi sã batjocoreascã trecutul ºi istoria naþionalã.

De altfel, pe lista de preferinþe a Secþiei de Propagandã a partidului se împuþinaserã
sau dispãruserã, discret, temele prosovietice, cele antiimperiale, ca ºi cele care incitau la urã
de clasã. Nu se mai impunea cu violenþã ºi severitate scrierea dupã reþetar, dar se deschideau,
în continuare, toate uºile poeþilor care cântau izbânzile revoluþionare, ºantierele de construcþii,
munca avântatã, priveliºtile României socialiste.

[...]

Când etapa de consolidare a puterii personale se va fi încheiat, scriitorii vor avea
dovada cã rolul pe care îl rezervase pentru ei propaganda luase sfârºit: li se va aduce aminte,
cu brutalitate, cã nu puteau aspira a fi mai mult decât au fost destinaþi sã fie ºi în 1950.
Primele semne ale unei schimbãri derutante în atitudinea partidului apar în 1967, când
au fost „topite” 60 000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaboratã de Nicolae
Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeþi de dreapta neagreaþi de regim (Radu
Gyr, Nichifor Crainic) sau trãind în strãinãtate (Horia Stamatu, ªtefan Baciu). Directorul
Editurii pentru Literaturã, Ion Bãnuþã, fost ilegalist, întemniþat înainte de 1944, a fost
sancþionat ºi transferat la o revistã, Mihai ªora, rãspunzãtor de BPT, a fost destituit ºi, de
asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat într-un post insignifiant.
Vigilenþa sporeºte ºi din pricina descentralizãrii presei prin apariþia cotidianelor
judeþene (de partid), care a solicitat sporirea numãrului de cenzori. Se practicã mai ales
cenzura preventivã ºi cenzorii se specializeazã pe domenii (televiziune, radio, filme, teatre
etc).
Se interzice, în 1970, filmul lui Lucian Pintilie – Reconstituirea, care „pune într-o
luminã defavorabilã anumite organe de stat”. Iar piesa lui Iosif Naghiu – Gluga pe ochi e
scoasã dupã 60 de reprezentaþii de la Teatrul Bulandra pentru un „Cristos a înviat” pronunþat
de doi actori pe scenã. Era preludiul întâmplãrilor dramatice din 1971.

http://www.corneliu-coposu.ro/u/m/ra...inal_cadcr.pdf pag 499

Ajuta-ma tu, te rog, cu cross link-uiala k nu stiu ce si cum :)

Gata, le-am pus aici (în "Filmele românesti, propagnda si cenzura comunistä!"), merg la fix!
http://www.cinemagia.ro/forum/viewto...=218632#218632

Deci, rog pe toatä lumea ca AICI sä rämânem on-topic (Nae Caranfil), iar noua discutie (Pintilie, propaganda, cenzura, conformismul politic, etc.) s-o continuäm aläturi.

(...)

Ti-am mutat mesajul aläturi, ca sä fie on-topic, si am si räspuns.
Your turn (acolo, nu aici).

Nu stau sa caut. Nu gasesc.

Nici nu era nevoie, am pus linkul aici murä-n gurä (e chiar în mesajul de deasupra celui al täu pe care l-am editat-mutat).

Imi plac filmele lui Nae, e preferatul meu dintre cei de acum, cel mai tare mi se pare in continuare E pericoloso sporgersi.
Un singur lucru imi lipseste la ele: emotia. Nu exceleaza in directia asta, nu am nici o secventa care sa zic ca m-a "atins la punctul sensibil". Este super-inteligent, super-rational, super-imaginativ, cu mult umor, filmele lui dau o placere intelectuala si satisfactia ca esti tratat ca un spectator destept, nu un bizon. Totusi astept filmul care sa ma rascoleasca putin si sufleteste.
E pericoloso sporgersi avea cativa stropi de emotie, poate de aia e si preferatul meu.
Iar Filantropica mi-a taiat orice chef sa mai dau bani cersetorilor, nu mai am incredere ca in spatele lor nu e cumva un domn Puiut care ma santajeaza afectiv. Ii aud plangandu-se de situatii foarte grave si tot nu-i mai cred. Dar nu-s convins ca fac bine.

E pericoloso... este exemplu tipic de film cu subiect si drame ale personajelor absolut banale, de care insa ajungi sa te atasezi ca spectator , strict datorita felului in care este povestit filmul. si aici e vorba de regizor, evident.

corect, dar si de scenarist (care e tot Nae)

redmen, trebuie sa-l vezi neaparat, pune-l in lista de prioritati.

S`a notat.

Ni:
http://s4.transfer.ro/storage/transf...bf6db41f5c.zip

Io n-am votat în poll,da' apare cum că aş fi votat.De ce?

restul e tacere=filantropica

Hai la Nae (Caranfil) - azi, duminicä seara!!!
 

Deci:
26 iulie, 2009, h. 19:00, Muzeul Täranului Român.
Proiectie "E pericoloso sporgersi", urmatä de discutii cu NAE CARANFIL.

Haida, popor!
(Care veniti, ziceti - it's better so...)

:(( :(( :(( :(( :((

Hai, cä mai prinz' trin!

Dar am tren ca sa fiu a doua zi la serviciu la 8.30? :D

Te descurci tu.

E un tren spre Cluj de la miezul noptii din cate stiu. Eu, in locul tau, Coco, m-as aventura. ;)

Si acuma-i spui...?
Mai sunt 6 ore - cum ajunge?
Avion, ceva...?

No, acum m-am trezit.... :(
Poate a plecat deja. Desi mai degraba ar trebui sa vina impreuna cu Vicki by car.

Si .. care a fost la vizionare ?

Judex cu douä invitate, Planmaker, Sweet4craax, Dreamer, Serbanmocanu, C.T.P.-ul, Collins, ceva studentime de la C.A.V... chiar si douä persoane care fäcuserä figuratie în film, la vremea respectivä, si acum îsi aminteau nostalgic. Una dintre cele mai bune säli ale seriei: plinä si foarte activä la discutii - îmi spunea Vlad, organizatorul, cä din päcate au fost cazuri când lumea täcea mâlc, si regisorul pleca acasä dezamägit... Oricum, de-acum încolo tinem legätura, si voi anunta aici de fiecare datä - din timp, nu ca acum. In curând, întâlniri cu Cristi Puiu, Porumboiu, Giurgiu, Mungiu...!

Si ce s-a discutat? Ne spuneti si noua?

- Relatia dintre sursele de inspiratie si diversele evenimente din film (concret: întâmpläri din armatä, turnee ale teatrelor de provincie prin tarä, etc.)
- Diverse detalii caracteristice pentru acele vremuri, si felul cum au fost folosite pentru a construi nu un "rechizitoriu politic", ci mai degrabä o viziune întelegätoare si umanä, cu atmosferä usor retro.
- Dacä atmosfera din subunitate, în ajunul liberärii, nu e redatä prea închistat, tensionat, rigid, în comparatie cu destinderea, caterinca, miserupismul general, proprii acelor zile (eu am zis cä da, Nae cä nu).
- Tema filmului: omul care încearcä sä scape din sistem - în cele trei ipostaze: liceana de provincie care aspirä la gloria scenei, actorul care trece Dunärea, soldatul care asteaptä liberarea.
- Presupusa confuzie creatä în final, când se suprapune prea repede soundtrack-ul pasilor de soldati peste cadrul cu actorul gâfâind fericit pe malul sârbesc; Nae o considerä o gresealä derutantä; eu am zis cä nu, cä-i mai misto asa.
- Faptul cä în film nu apar deloc autoturisme (apar autobuze, camioane, trenuri - dar masini mici, nu!) Nae a tinut neapärat la asta, pentru a evita "masinile alea îngrozitor de urâte" care sunt Daciile si a da filmului o stare de atemporalitate subtilä.
- Prima variantä de productie, în 1990, la casa Alpha Films International, când Daneliuc a simulat realizarea filmului, ca vehicul pentru masinatiile lui financiare. Apoi, felul cum Nae a ajuns sä-l facä totusi, în coproductie.
- Versiunea initialä a finalului: fata pleca spre Bucuresti, actorul cu trupa de asemenea, iar soldatii, si ei - într-o alarmä care nu mai era exercitiu! In timp ce trenul ei, autobuzul lui si camionaele soldatilor goneau spre Bucuresti, apärea scris: "21 decembrie, 1989". Nae a fost nevoit sä renunte, pentru cä, în formula definitivä de productie, filmul nu se mai turna iarna, ci vara. (El preferä actualul final. Mie-mi plac ambele: primul era mai dramatic, al doilea are o deschidere mai universalä; a fost si el de acord cä asa e.)
- Natalie Bonifay, talentul ei la limbi sträine, faptul cä învätase foarte bine româna pentru rol, iar la restaurant îi cerea chelnerului: "Se poate mai vin?" Ospätarul zicea: "Sigur, mai veniti!" Nae o corecta: "Se poate sä mai turnati putin vin?" El apreciazä cä, dacä ar mai fi exersat patru luni, ar fi stäpânit perfect si accentul; asa, însä, a dublat-o Irina Movilä. Ulterior, Natalie a mai încercat sä joace, dar n-a mai primit nici un rol. A abandonat cariera de actritä, iar acum creste o fetitä foarte reusitä.
- Felul cum se îmbinä cele trei povesti. Comparatii punctuale cu "Rashomon" si "Pulp Fiction".
- Diverse amintiri amuzante de la probe si filmäri.
- ...si altele.

Multumesc!

We are here to serve. O:-)

Avand in vedere ca intalnirea a trecut, nu merge-uiti topicul acesta la cel vechi:
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...t=95159&page=2 ? Eventual se poate schimba si titlul acelui topic, numindu-l simplu, "Nae Caranfil".

Organizatorul se numeste Vlad si mai cum? :-& Sper ca nu e cine cred....

Se numeste Vlad Columbeanu - de ce? Cine credeai?

@Corinka:
Rezolvat.

Credeam ca e .... un Vlad....care produce si el evenimente de acest tip, teatru & film, un ex lover pe care nu vreau sa-l intalnesc, that's all.....

A, nu, e vär-miu primar.

Mai bine :))

La fel zic si eu.

Daca e cine cred eu, esti cea mai mare fraiera!

Nu e. si acum gata cu confesiunile personale, nu e locul aici!

regret ca nu am asistat si eu la discutia cu dl. Caranfil. ar fi fost extrem de interesant pt mine sa fiu acolo.

in alta ordine de idei, dincolo de motivul "evadarii din sistem" mult mai valoros in film mi s-a parut modul in care sunt surprinse si imbinate trei rascruci in viata a trei oameni. mi-a placut mai mult "cum " povesteste Caranfil decat ce povesteste.

povestea asta putea sa ti-o spuna si o vecina de bloc. ti s-ar fi parut neinteresant insa. sau aproape.

Câte ceva despre Nae Caranfil
...aşa cum nu-l cunoşteaţi

Aprilie, 1978... Cu cutezanţa nesăbuită a adolescenţei, sun la uşa familiei Caranfil, de pe Mihai Bravu. Tudor Caranfil mă ştia din corespondenţa cu emisiunea sa "Vârstele Peliculei", dar nimic mai mult. Surprins, mă primeşte totuşi în casă, unde-i pun în braţe un număr din revista şcolii, cu un articol al meu comemorativ despre Toma Caragiu, ca pretext pentru a-i cere un bilet la vizionarea specială cu "Citizen Kane", prilejuită de lansarea volumului "Romanul unui film: «Cetăţeanul Kane»", la Sala Union. Nu ştiam că era începutul unei relaţii de mentor-discipol care în timp avea să evolueze pe coordonate aproape familiale - mai ales că veriga de legătură era de faţă: un băiat subţire ca trestia, imberb şi cu ochelari. Când m-a condus la lift, l-am întrebat: "Şi tu vrei să porneşti pe calea asta...?" "Da," a răspuns. Era primul meu schimb de replici cu Nae Caranfil.
Ne-am revăzut peste câteva luni, începând amândoi pregătirea pentru admiterea la regie - pe care am parcurs-o ca siamezii: şi la cursurile duminicale, şi la meditaţiile cu Lucian Bratu, şi la diversele vizionări la Cinemateca şi teatre, şi acasă, unde ne sfătuiam şi consultam împreună felurite materiale bibiografice. Nedespărţiţi am fost şi la examen, având amândoi nume cu "C": mereu aceleaşi serii de candidaţi, în aceleaşi săli... iar într-un final, pe lista admişilor, am figurat tot alături, despărţiţi doar de câteva sutimi de punct.
Aşa că a urmat armata, care întrucât multora le cam ia minţile şi face din om neom, a adus şi singurele asperităţi apărute vreodată în relaţia noastră - Nae fiind mai sensibil şi mai rebel totodată, iar eu, mai stoic şi mai disciplinat. Dar, cum spune o veche vorbă din popor, regăsită şi ca replică de impact în "E pericoloso sporgersi" ("Azi e nouă, mâine-i zece / Pula mea, armata trece!"), a trecut şi asta şi au urmat cei patru ani de studenţie, în care personalitatea cineastului Nae Caranfil a început să se contureze ferm şi impetuos...
În perioada acelor vizite dinaintea admiterii, îi văzusem câteva filmuleţe pe 8 mm, în care se ghiceau subtil tendinţele de mai târziu - cea mai închegată fiind povestea unui tânăr care, în mod straniu, începe să-şi vadă propriul chip în toate persoanele întâlnite în parc (chiar şi într-un cocker spaniel), până când, ajungând la podul peste lac, se vede pe sine însuşi oglindit în apă... într-un fel de togă albă, şi cu aureolă - pentru ca filmul să se încheie cu morala: "Şi omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui." Privind totul acum, din perspectiva celor treizeci de ani trecuţi de-atunci, şi mai relevante decât calităţile embrionare mi se par stângăciile tânărului cineast (de exemplu, cadre unsharff, sau subexpunerea finalului, fiindcă-i prinsese înserara!), care aveau să constituie, cum e şi firesc, treptele formării sale profesionale.
Procesul a continuat, la fel de dinamic, în facultate. Nu încape nici o îndoială că, la fiecare sesiune, filmele lui Nae erau cele mai bune din clasa noastră. Semnificativă era capacitatea lui de a învăţa din propriile greşeli - deşi era mult prea mândru ca să şi le recunoască vreodată (dar, pe dedesubt, rotiţele subliminalului lucrau)... Bunăoară, la al doilea film din anul I, realizat împreună cu operatorul Cristian Comeagă, ne-am crucit cu toţii când Nae ne-a anunţat, senin, că după ce tăiase şi înşirase materialul, aruncase toate dublele şi cozile la gunoi! (Noroc că s-a repezit Comeagă la timp să i le salveze...) Independent şi je m'en fiche-ist ca întotdeauna, ignora într-o veselie rigorile impuse de programa universitară şi sistemul de lucru, mizând pe riscuri uriaşe şi câştigând cam de fiecare dată. Primul asemenea act de revoltă a fost în anul II, cu filmul-portret "O voce în schimbare", despre fostul nostru camarad de armată, student la conservator, Dorel Dorneanu - DoDo. N-aveam voie să folosim, încă, dialoguri sincron (la studioul din Rahova neexistând echipamente pe 16 mm. pentru aşa ceva), dar Nae şi le-a făcut totuşi, în televiziune; lungimea maximă a filmului trebuia să fie de 10 minute, el a ajuns la 15 (spre revolta zgomotoasă a comisiei); eram obligaţi să predăm filmul la arhiva Institutului - iar Nae a predat... copia paralelă, montată din duble, păstrându-şi originalul. Avea şi de ce, fiindcă era un portret excelent, surprinzând cu profunzime şi acuitate atât trăsăturile personalităţii iconoclaste a lui DoDo, cât şi frământările de ordin general ale tânărului artist în formare.
Indiscutabil, marele eveniment I.A.T.C.-istic al acelor ani a fost "Frumos e în septembrie la Veneţia", filmul lui Nae din anul III - "de platou", conform metodologiei - din nou câştigarea unui pariu ce părea fără sorţi de izbândă. Ni s-a impus să ecranizăm nişte piesuliţe sălcii, fără sare şi piper, reunite în grupajul "Cinci romane de amor", de Theodor Mazilu (un dramaturg mediocru al epocii, căruia accentele de satiră socială îi cam umflaseră calibrul valoric). Singurul reuşit din toată seria a fost filmul lui Nae, care a avut sclipirea de geniu de a transforma scheciuleţul de pornire într-o parodie după «L'année dernière a Marienbad», cu Dorina Lazăr şi Dan Condurache în rolurile principale. De data asta, vârsta începea să-şi spună cuvântul, iar Nae s-a dovedit capabil să stăpânească perfect mecanismele platoului de filmare, la un nivel extrem de complex pentru anul III de facultate; mai mult decât atât, "...Veneţia" se distingea printr-un umor inteligent şi fin, mult mai alambicat decât al textului iniţial, depliind acţiunea pe trei planuri: realitatea, transfigurarea şi visul - totul, filmat cu fluenţă şi stil, într-o cheie plastică extrem de expresivă, pe toată gama registrelor de la realismul satiric frust, la flou-ul poetic subtil al iluziei.
Totuşi, spiritul său atât de self-sufficient avea să-i mai joace lui Nae o mică festă, cu ocazia filmului de diplomă - povestea unei farse scăpte de sub control: în urma unui banc la telefon, făcut de doi liceeni singuri acasă (Marian Rîlea şi Stelică Nistor), un tovarăş cam trecut (Dorel Vişan) cu o nevestică fâşneaţă (Luminiţa Stoianovici), devine terorizat că i-a găsit urma un fost coleg de facultate, pe care el îl nenorocise în anii '50. Iniţial, fragmentul avusese conotaţii politice (el îl denunţase că citea cibernetică, şi nu era voie), dar lui Nae i s-a impus găsirea unei motivaţii inofensive (o explozie de la o ţigară aruncată aiurea). Deşi sub nivelul "...Veneţiei", filmul a ieşit totuşi foarte bun: o comedie amară despre un proces de conştiinţă, o glosare peste coliziunea arbitrară a unor destine, în spectacolul greu inteligibil al vieţii. Fireşte, era lucrat cu mână sigură, comunica sensuri valide şi stârnea atât hohote de râs, cât şi emoţii meditative. Din păcate, un accent de încăpăţânare al lui Nae a dus la ratarea unuia dintre cele mai frumoase cadre: începutul, cu Dorel Vişan dormit agitat, filmat printr-o "pânză de păianjen" pe care se unduiau literele titlului: "30 de ani de insomnie". Catedra i-a pus în vedere autorului că "se poate interpreta" (ca trimitere la regimul comunist), aşa că Nae a schimbat titlul în "20 de ani de insomnie" - fără să-i pice fisa că ăştia se suprapuneau la fix peste domnia lui Nea Nicu! I s-a recomandat să filmeze cadrul şi într-o variantă alternativă, cu titlul "Pastile cu insomnie", dar a refuzat, convins că versiunea lui va trece. N-a trecut - şi, în final, nu i-a mai rămas decât să insereze un carton sec cu titlul amputat "Insomnia", scris cu alb pe fond negru.
În anii de stagiu la Buftea care au urmat, Nae a lucrat ca asistent la foarte puţine filme (nu suporta, neam, posturile subalterne), ilustrându-se mai mult ca actor (în "Salutări de la Agigea", "Promisiuni", "În fiecare zi mi-e dor de tine"), îndeletnicire pentru care de asemenea avea date certe, compunând portrete credibile şi hazlii. Între timp, lucra la scenariile viitoarelor sale filme - începând cu o poveste despre viaţa culturală a unui orăşel de tip Caracal, unde ne făcuserăm armata (care a cunoscut multe variante succesive, înainte de a se concretiza sub forma admirabilului său debut), pe lângă care mai punea la cale şi un scenariu inspirat vag din prima parte a volumului "În căutrea filmului pierdut", în care Tudor Caranfil relata destinul celebrului "Independenţa României" din 1912. Cu aceste planuri în valiză, Nae "a ales libertatea" - dar nu pentru mult timp, căci numaidecât s-a făcut 1989, iar anul 1990 l-a regăsit din nou acasă, străduindu-se să pună pe picioare filmul despre Caracal - intitulat în acea fază "Duminici cu bilet de voie".
I-am fost secund, şi am putut vedea cât evoluase băietanul cam împiedicat din urmă cu zece-doisprezece ani, metamofozat acum într-un cineast riguros, intransigent şi cu un remarcabil spirit de sinteză. Cele câteva luni de lucru împreună, în vara-toamna lui 1990, au constituit o experienţă stimulativă şi plină de bucurii - căreia trebuie să-i recunosc şi valenţele instructive: personal, am învăţat de la fostul meu coleg de facultate o lecţie inestimabilă în ceea ce priveşte organizarea probelor cu actori - preluându-i şi dezvoltându-i metodele doi ani şi jumătate mai târziu, când am debutat la rândul meu.
Din păcate (sau nu... căci în tot răul e şi-un bine), acel proiect a avortat în scurt timp, din cauza saturnianului său patron, Mircea Daneliuc, care ca director al casei Alpha Films Internaţional băga în producţie filme ale debutanţilor, anume ca să le saboteze şi să le folosească fondurile la propriile lui pelicule. Pe măsură ce se apropia data de începere a filmărilor, Daneliuc făcea tot ce putea ca să falimenteze "Duminici cu bilet de voie" - ceea ce a şi reuşit, spre sfârşitul anului. Nae a pornit în căutare de fonduri, drept pentru care Daneliuc (espre care e greu să spui dacă era un producător mai incapabil decât răuvoitor, sau viceversa), a mai avut şi nesimţirea să-l acuze, la un talk-show, că "după ce mi-a cheltuit banii, s-a pierdut ca măgaru-n ceaţă". Numai că, vezi dumneata, taman în acea vreme măgarul se-ntorcea din ceaţă, cu nişte francezi la subbraţ, şi nici gând să se mai apropie de sinistra Alpha. Filmul s-a făcut în condiţii realmente profesioniste, devenind splendidul "E pericoloso sporgersi" - pe departe cel mai bun film românesc al anilor '90.
Pentru a nu risca prea mult să repet câte ceva din toate cele ce s-au spus despre acest film (că, pe bună dreptate, s-au spus destule), prefer să inserez aici un aspect mai puţin cunoscut, privind finalul. În prima variantă, la care lucrasem ca secund, acţiunea se petrecea în prag de iarnă - şi, în încheiere, cele trei destine se adunau iar, într-nouă convergenţă, adăugând o neaşteptată notă tragică poveştii comic-liric-amărui de până atunci: Eleva pleca la Bucureşti, cu trenul, ca să-şi încerce norocul ca aspirantă la actorie; Actorul, cu autocarul trupei sale, lua acelaşi drum; şi tot într-acolo se îndrepta şi Soldatul, cu un camion de trupe, căci tocmai se dăduse alarma - o alarmă care nu mai era exerciţiu... Pe ecran apărea titlul: "21 decembrie, 1989"...
În a doua variantă, însă, filmările erau programate vara, aşa că rapelul la Revoluţie nu se mai putea face - ceea ce l-a determinat pe Nae să aleagă o nouă formulă de final - divergentă de astă dată, spre deosebire de versiunea convergentă dintâi. Conform unei opinii pe care o împărtăşim amândoi, primul final era mai percutant, câtă vreme al doilea are valenţe de generalitate mult mai profunde.
...Şi pentru că dacă mai continuu mult pe direcţia asta voi ajunge să scriu o monografie Nae Caranfil, nu un simplu articol-portret cu ocazia zilei lui de naştere, profit de faptul că prin această zonă se opresc lucrurile mai puţin cunoscute, dar semnificative şi interesante, pe care le-am avut de spus despre el, în baza prieteniei noastre de trei decenii deja, şi încerc să formulez o concluzie.
Deşi situate net sub valoarea debutului, "Asfaltango" şi "Filantropica" au confirmat cu prisosinţă profesionalismul şi simţul artistic al cineastului Nae Caranfil, alcătuind un fel de triptic-punte peste hăul cinematografic al perioadei dintre filmul românesc comunist, prost dar mult (şi, ca să fim drepţi, cu destule valori disparate, chiar dacă nu reuşise să şi le coaguleze într-o personalitate culturală proprie), şi filmele noii generaţii, care pentru prima oară în istorie definesc o identitate substanţială, de largă recunoaştere internaţională, a cinematografiei româneşti. Sau, mai metaforic - şi, de ce nu, sentimental - spus, Nae e cel care ne-a ţinut în viaţă.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 septembrie, 2009, h. 09:30-12:02
Bucureşti, România

nu cred ca finalul "convergent" mi-ar fi placut mai mult. e bun asta care a fost, divergentu' :D . primul ar fi fost un pic "senzationalist". finalul consacrat e bun pt ca e sincer fatza de personaje si arata drumul care ar fi fost, cel mai probabil, ales de acestea dupa rascrucea surprinsa in film, in perfecta armonie cu "banala poveste" spuse atat de frumos de dl Caranfil.