Fani CineMagia, alegeti-va favoritii - RELOADED!
 

Anul trecut, in cadrul editiei cu numarul 3 a Festivalului International de Film Transilvania organizatorii au propus formarea unui nou juriu, diferit de Juriul Festivalului. Astfel si-a facut aparitia Juriul CineMagia.

Trei dintre vizitatorii constanti ai site-ului www.cinemagia.ro - unul dintre partenerii TIFF si-au luat in serios rolurile de membri ai juriului, au vizionat zi si noapte filmele prezentate in festival (gasind timp si pentru distractie), iar la final au acordat proriile premii.

Anul acesta, TIFF 2005 e gata sa intampine un nou Juriu CineMagia.
Ce ai de facut daca vrei sa devii unul din cei trei membri ai juriului care se vor afla la Cluj in perioada 27 mai - 5 iunie: trebuie sa te comporti, sa gandesti, dar, mai ales, sa scrii ca un profesionist in materie de cinema. Asta, evident, pe forumul CineMagia. Povestea de anul trecut se repeta: trebuie sa-ti imaginezi ca faci parte dintr-un juriu a carui sarcina este sa aleaga cele mai bune filme care au fost prezentate in Romania de la inceputul anului 2005. Opiniile tale, care trebuie sa fie foarte bine argumentate, vor fi citite si "virusate" pe parcurs de un juriu format din trei critici de film - Alex. Leo Serban, Andrei Gorzo si Mihai Chirilov - care la final va alege cei trei membri ai Juriului CineMagia.

Concursul incepe pentru tine din momentul in care ai terminat de citit aceste randuri.
Bafta!

Premiere 2005
Am mutat discutia de aici la topicul TIFF 2005 - Intrebari si raspunsuri.
Asteptam aici doar cronicile, pentru a nu fi greu de urmarit.
Multumesc.

Asteptam cronicile in acest topic.
Concursul a inceput!

Bafta la toata lumea!

Million Dollar Baby

Million Dollar Baby nu este un film despre sport si nu este un film despre box. E un doar un alt film despre un 'white trash' plin de speranta si pasiune, de o stabilitate psihica inumana, care trece peste orice obstacole, fie ca a impuscat-o taica-su in ureche fie ca taica-su i-a ingropat cainele.Pare a exista o reteta pentru filmele cu boxeri: avem 1 individ barbat/femeie (preferabil femeie) alb(a)/mexican(a) (preferabil mexican(a) ) care a avut probleme cu parintii (preferabil tata a fost rau), un antrenor aparent dur, dar despre care stim ca deep down inside are o inima de aur si un 'ceva' pe la sfarsitul filmului care raneste pugilistul (preferabil grav)fie ca e un prieten, o amintire sau un scaun. O astfel de reteta a cazut pe mainile lui Clint Eastwood, maini care nu au reusit sa modeleze aceeasi uzata poveste spusa de multi alti regizori.

Filmul are o distributie impresionanta, Clint Eastwood, Hillary Swank, Morgan Freeman, dar nu impresioneaza prin jocul actorilor. Nu impresioneaza nu pentru ca cei trei ar avea vreo deficienta de talent, dar nu li se da sansa sa joace, original cel putin. Dupa atatea filme cu pugilisti s-a creat un tipar, un tipar din care Clint Eastwood n-a reusit sa iasa. Tiparul: un antrenor recruteaza un boxer cu putine sanse de a fi recrutat datorita faptului ca e un 'white trash' dar prezinta 21 de grame de pasiune, fapt care il intriga pe antrenor. Acesta procedeaza in consecinta si-l recruteaza pe individ. Cei doi ajung campioni mondiali si bat pe toata lumea pana ce se intampla ceva rau si, de cele mai multe ori, individul pateste ceva la coloana. De aici pugilistul poate sa moara sau sa se intoarca miraculos la viata dupa ce l-a vazut pe Iisus. Vedeti m$b (desi nu recomand) si veti afla pe ce cale o apuca Eastwood, paganul care se intreaba daca Iisus e demizeu.

Nici imaginea nu e remarcabila, decat in spital e frumoasa, cum altereaza vizibil imaginea intre nocturn si diurn. Mai impresioneaza vizual prin fundul lui Hillary Swank, care, sarind pe ritmul unei corzi, aduce multa bucurie spectatorilor dupa multitudinea de minute in care stam fata in fata cu Eastwood. Genial filmate momentele meciurilor, cu putin umor, cu foarte putin dramatism, mai putin 'punctul culminant' care denota lipsa de logica. Totul este previzibil, mai esti si ajutat de un voice-over marca Morgan Freeman care te ajuta sa intuiesti ce se va intampla, in caz ca nu te descurci on your own, voice-over care e, totusi, foarte bine realizat, o voce grava desi acest rol de narator omniscient a daunat un pic personajului lui Freeman, Scrap, care parca era prea atotstiutor. In primele minute relatia dintre Eastwood si Freeman aduce un pic aminte de Lemmon si Matthau dar se renunta repede la relatia dintre cei doi, ea nu se dezvolta pe parcursul filmului, ramanand undeva sub semnul intrebarii, intre punct si semnul exclamarii. Nici relatia dintre Swank si Eastwood nu e foarte clara, intr-un moment el e foarte sceptic in legatura cu antrenarea ei, si deodata o iubeste si o numeste Mo cuishle (my darling, my blood), sentimentul stapan-caine aparand subit la intrebarea pugilistei "You're gonna leave me again?" si el "Never.", gen that came out of nowhere. Lipseste evolutia treptata intre Swank si Eastwood, lipsa asta ducand la niste momente neverosimile in puritatea lor. Se impune spectatorului ca cei doi sunt ca un tata si o fiica, fara nici o justificare.

Filmul despre care am scris nu e prost, e, poate, mai rau, e mediocru. Nu se remarca prin nimic, prin poveste in nici un caz, prin actori nu, prin imagine nu, prin actiune nu, prin relatii interactoricesti nu, cateva glumite presarate ici-colo si mai sus mentionatul fund al lui Hillary Swank pastreza interesul spectatorului. Pot, insa, sa-mi dau seama de ce a fost atat de puternic oscarizat, e un cunoscut obicei al academiei sa dea atatea premii nominalizatului cate lacrimi smulge spectatorului. De evitat daca sunteti usor plictisibili.

Hotel Rwanda

Stii cum e multimea cand simte sange? "Prinde-l, ma, nu-l lasa sa fuga! Pastele ma-sii de ucigas!" Suntem multi, suntem impreuna si avem dreptate.

.................................................. .................................................. .................................................. .................................[Andrei Gheorghe]

Desi acest motto nu surprinde esenta filmului, descrie o mare parte din el.

Cand am auzit de "Hotel Rwanda", un film, aparent, despre un genocid comis in 1994, am fost foarte sceptic in legatura cu ce ar putea iesi dintr-un astfel de film. Scepticism care m-a ajutat in aprecierea filmului si mai mult, mai tarziu.

Hotel Rwanda e ecranizarea unui act de curaj comis in Kigali, Rwanda cumva in zilele noastre. Filmul are putin caracter moralizator, reprosand faptul ca oamenii prefera sa inchida ochii in fata unor astfel de fapte, exact cum spune un personaj din film: " I think if people see this footage, they'll say Oh, my God, that's horrible. And then they'll go on eating their dinners.". Nu se pune accentul deloc pe asta, spre fericirea noastra, deci nu deranjeaza.

Un barbat (Don Cheadle) adaposteste peste 1000 de refugiati tutsi in hotelul unde era manager, in timp ce alti 500.000 erau macelariti in mod samavolnic in afara gardurilor hotelului de catre Interhamwe (“Those Who Attack Together”), militia Hutu. El trece prin foc, tipete, generali si cadavre ca sa-si salveze, in primul rand, familia, sotia lui Tutsi si cei trei copii, apoi restul oaspetilor din hotel. Si reuseste, in cele din urma.

Coloana sonora e in surdina, doar in doua momente se aud voci de pe coloana sonora, actorii joaca excelent, Don Cheadle realizand, probabil, rolul vietii lui, se arata niste chestii cu dublu tais, gen toata lumea suferea ca-i parasesc pe rwandezi (strainii, in timp ce plecau cu un autobuz) si unul facea poze, un militian Interhamwe avea ca arma o bormasina, se impresioneaza prin mase dar nu prin genocid, se pun intrebari etice dar raspunsul se lasa la latitudinea spectatorului, se filmeaza genial unele momente ca cel al ambuscadei, se fericesc oamenii cand rebelii tutsi vin si omoara Interhamwe.

De apreciat ca la sfarsit cifrele se dau pe un ton informativ, spre deosebire de alte filme care incearca sa-ti scoata ochii cu numarul mortilor si victimelor. Not the case here. Am scris despre al doilea cel mai bun film al anului 2005 de pana acum, primul fiind Sideways. E un must-see deci you must see it.

Asteptam in continuare cronicile voastre.
Nu ratati sansa de a va duce la TIFF pe gratis si de a vedea toate filmele.
Cazarea, drumul tot este platit de catre organizatori.

Let me get this straight: trebuie sa facem cronica filmului care ne-a placut cel mai mult, sau orice film? (Intreb pt ca Benny critica la greu "Million Dollar Baby"). Exista vreun termen limita?

Orice film.
Termenul e cat mai repede ca incepe Festivalul peste noi! :)

Hide and Seek

(***)

Iata ca a sosit si momentul in care sa-l vedem pe marele Robert de Niro eclipsat de o pustoaica de zece ani. Minunea se petrece in "Hide and Seek", si are loc din doua motive. Primul ar fi panta descendenta pe care a luat-o cariera lui De Niro, dupa ce a lasat rolurile serioase pe aparitii in filme (in principiu comedii) usoare, dar profitabile. Insa al doilea este mai important: Dakota Fanning. Copila cu nume de stat american este atit de convingatoare, intr-un rol extrem de dificil, incit eforturile lui De Niro de a salva o alta prestatie submediocra ramin fara succes.
Dakota ne aminteste oarecum de Haley Joel Osment, un alt nume remarcat la virsta frageda, dupa "The Sixth Sense". Diferenta este insa mare. Osment a jucat excelent intr-un film excelent, scris si regizat excelent de Shyamalan. Dakota are ghinionul sa apara intr-un film modest, ce nu convinge, ba mai mult, are momente in care stirneste zimbete, din cauza imbecilitatii scenariului. Un film care, spre deosebire de capodopera lui Shyamalan, va fi dat uitarii extrem de repede.
"Hide and Seek" este genul de thriller pe care, in majoritatea momentelor sale, ai senzatia ca l-ai mai vazut. Un tata isi duce fiica la tara, pentru a incerca sa lase in urma durerea pricinuita de moartea mamei acesteia. Izolarea de civilizatie creeaza insa o noua personalitate pentru micuta Emily, una ce se dovedeste extrem de brutala. De aici, incep cliseele. Exista sperieturi false, piste false, idei false ce nasc gauri mari in scenariu, un final (de fapt, ultima secventa din ultima scena) extrem de slab, si, implicit, senzatia de "pacaleala". Un joc de-a v-ati ascunselea in care scenele bune sint cele care se ascund bine de tot.
Atunci, daca totul e atit de slab, de ce trei stele? Pai, in primul rind, pentru Dakota Fanning. Apoi, pentru unele scene reusite. Da, exista si asa ceva, din pacate sint putine si la distanta mare una de alta. Si, nu in ultimul rind, pentru faptul ca, daca am elimina ultimele secunde ale filmului, am fi avut si un final satisfacator. Asa insa, raminem cu senzatia ca, in jocul creat de el, Polson triseaza.

The Grudge

(**)

Daca asta este viitorul filmelor horror, nu e bine deloc. Faptul ca "The Grudge" este bazat pe o poveste japoneza, si regizat de acelasi Takashi Shimizu, nu ajuta. Sarah Michelle Gellar spunea ca japonezii vad horrorul ca o arta, spre deosebire de Hollywood. Ei bine, Gellar are dreptate. Exista diferente. Aici, nu exista fete care sa alerge aproape goale prin padure, cu criminalii dupa ele. Asta nu schimba insa idiotenia personajelor, care, rind pe rind, nu ezita sa se aventureze, singure, neinarmate, intr-un pod din care vin zgomote ciudate si in care au mai murit multi oameni inainte.
Va suna cunoscut? Asa si este. Vechea poveste a casei bintuite, dupa niste crime brutale petrecute cu ceva timp in urma, revine in centrul atentiei. Feelingul japonez al filmului promis de Shimizu lipseste insa cu desavirsire, actiunea putind fi la fel de bine setata in orice oras american. Si-asa, actorii principali sint americani, iar toata lumea vorbeste engleza.
Ce-i drept, exista citeva scene interesante, citeva momente cu adevarat tensionate. Ele apar insa doar in prima parte a filmului, cind intriga nu a fost inca dezvaluita, in imensa ei incoerenta si lipsa de sens. In acele momente de inceput, cind inca ai senzatia ca urmaresti un film care, poate, va aduce ceva nou, ceva de calitate. Cu trecerea timpului insa, teama scade tot asa cum creste prostia personajelor. Totul devine repetitiv, fara sens, flashbackurile sint obositoare si fara sens, iar finalul reprezinta cel mai clasic si celebru cliseu horror hollywoodian.
In final, o veste de peste Ocean: s-au incheiat filmarile la "The Grudge 2" si a inceput preproductia la "The Grudge 3". Dar, la cum merg lucrurile, s-ar putea ca aceasta stire sa fie mai de speriat decit filmele despre care vorbeste.

The Phantom of the Opera

(***)

Mult tupeu ii trebuie unui regizor sa se apuce de o re-ecranizare a "Fantomei de la opera". Romanul lui Gaston Leroux, de la inceputul secolului trecut, a dat nastere la zeci de filme si piese de teatru, dar si unui muzical, creat de Andrew Lloyd Webber in anii 80. Acest muzical sta la baza incercarii lui Joel Schumacher de a readuce in atentie povestea sarmanei "fantome" din adincurile Operei de la Paris. Partea interesanta e ca respectivul muzical este extrem de slab. Fapt confirmat de mai toti specialistii de peste Ocean, si nu numai. Si mai interesant e ca, in ciuda acestui fapt, a avut un enorm succes. In aceste conditii, filmul lui Schumacher contrasteaza puternic. Partea cintata, din pacate cam 90% din film, este plictisitoare, obositoare si repetitiva. Insa cea vizuala este absolut stralucitoare. Imaginile, decorurile, costumele, totul arata magic, o magie pe care doar tehnologia din ziua de azi putea s-o aduca. "Fantoma" lui Schumacher este un film pe care sa-l vezi, nu sa-l auzi. Si nici sa te deranjeze povestea "subtire", sau faptul ca fantoma nu mai sperie pe nimeni asa cum o facea in anii 1920. De fapt, Schumacher nici nu mai are intentia sa infricoseze. Ar fi fost penibil sa incerce asa ceva. El incearca insa sa uimeasca prin imagine, si reuseste din plin. Macar pentru asta, noua varianta a "Fantomei" merita vazuta.

Nói alb�*nói

Un film din Islanda, tara pe care nu as putea s-o localizez pe globul pamantesc, dar care are, aparent, un geniu autohton, Dagur Kári. Apoi sunt actorii, Tómas Lemarquis, Þröstur Leó Gunnarsson si El�*n Hansdóttir, nume care nu inseamna nimic inainte sa vezi filmul. Si nici dupa. Pentru ca sunt (mult) prea lungi si prea neromanesti. Dar Kári dirijand acesti actori a infaptuit Nói alb�*nói cu un buget de doar 5000$.

Practic filmul nu are nici un plot. E vizionarea unei mici bucati din viata lui Nói, un tip plictisit de toate, de 17 ani, dintr-un sat parca de la capatul lumii, in Islanda, unde wake-up call-urile se fac cu pusca, impuscatul turturilor e un hobby, panoramele sunt, parca, rupte din vederi, se fac puzzle-uri, se danseaza in fata televizorului si, nu in ultimul rand, se canta karaoke. Nói e, intr-un fel, excentricul satului, retardat sau geniu, nu stim, dar stim ca nu intra in tipare. Are un tata alcoolic, locuieste cu bunica, scoala o frecventeaza rar, dar cel mai important: are o noua prezenta feminina la benzinarie care ii trezeste simturile amortite de imprejurari. Invatam cum sa facem maioneza, cum sa fumam, cum sa spargem un pian cu un topor, cum sa nu jefuim o banca si cum sa nu furam o masina, acestea, impreuna cu bibliotecarul, aruncatul pietrelor in curcubeu, negocierea adancimii sub standardele europene a unei gropi si o caciula atotprezenta, realizeaza fondul comic al filmului, un umor negru pe care daca nu-l sesizezi, ratezi filmul. Susnumitele sunt infatisate intr-o imagine rece, cu un fundal sonor compus de Kári, fiind in mod ciudat caracteristic filmelor independente si cu actori care se incadreaza perfect in rolurile date. Totul se termina imprevizibil. Filmul s-ar putea interpreta in 1000 de moduri, dar unul este de ajuns.

Kári si-a inceput cariera de regizor la maxima intensitate, regizand unul dintre cele mai bune filme vazute de mine.

Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events (2004)

Sentimente amestecate. Am avut impresia ca revad pe alocuri franturi din RHPS (secventele cu piesa de teatru si "imfama" casatorie).

Vorba cuiva : "Altceva decat sex, droguri si impuscaturi".

Pe alocuri insuportabil, sunetul dat la blana de la Mall mi-a spart timpanele (cand se prabuseste casuta matusicii, interpretata bestial de Meryl Streep).

Singura secventa care merita banii cu adevarat, este cea in care orfelinii fac escala la conacul parintesc incendiat. Ca prin minune locuinta este intacta, luminoasa si primitoare. Copii privesc siderati peretii imaculati. Visul nu dureaza decat cateva secunde, caci zidurile redevin negre de fum, scarile calcinate si tavanele prabusite.

Filmul este plin de gafe jenante. Casa se prabuseste peste barca, dupa care protagonistii se salveaza vaslind la bordul aceleiasi barci. Secventa in care micuta Sunny se joaca cu sarpele "ucigas" m-a facut sa vomit.

6,7 / 10
_________________

The Aviator


Un tip scoate bani din petrol si ii pompeaza in evenimentele care-l anima pana la nebunie: avioanele si filmele. Howard Hughes. Povestea lui, de la "Hell's Angels" pana la Hercules, de la Katharine Hepburn pana la afirmarea personalitatii artistice in fata comisiei de "disciplina" civica. Film biografic. Drama.


Dupa ce l-a jucat pe Frank Abagnale Jr in "Catch me if you can"(2002), Leonardo di Caprio intra iarasi in pielea unui personaj real, Howard Hughes, sub lentila lui Martin Scorsese in "The Aviator", filmul marcand a doua colaborare a celor doi. Fara a avea suflul sau nervii din "Taxi Driver", "Raging Bull" ori chiar din "Casino", Scorsese amesteca cu gust ingredientele clasicei retete filmice hollywoodiene - povestea de dragoste, prezenta unui ideal, decorurile somptuoase, criza - reusind sa construiasca bine (corect din punct de vedere politic) elogiul adus cineastului si inventatorului Howard Hughes.
Alege bine actorii. Pune in lumina legendara (batrana) poveste a atingerii idealurilor artistice (Hughes piloteaza avioanele ca un artist si filmeaza ca un tehnician) platind un anume pret. Tine spectatorul pentru ca-i administreaza, in doze repetate, crescand in masura, curgerea pasionala a lui Howard Hughes spre... spre locul de unde soimii vad cum iadul fierbe. Iar cand iadul chiar da in clocot, filmul se cam petrece, ramane prea mult cu di Caprio, este lent si poate parea cam lung.
Ce ramane? Ramane un film care nu socheaza, dar nici nu plictiseste. Si ramane iubirea unui regizor ajuns la varsta intelepciunii (Scorsese), care stie sa povesteasca incat scenele memorabile ale filmului "The Aviator" sa nu trimita la el sau la arta sa, ci chiar catre cel care-i ofera prilejul de a filma.


+uri: scenele din "Hell's Angels"
montajul, imaginea
Cate Blanchet
Howard Hughes (obsesia pentru aseptic!)
manevrarea figurantilor.

-uri: disproportia momentelor narative
familia lui Katharine Hepburn
deprecierea lui Hughes in film.

The Aviator, SUA 2004.
regia: Martin Scorsese; scenariul: John Logan; imaginea: Robert Richardson;
montajul: Thelma Schoonmaker; muzica: Howard Shore;
cu: Leonardo di Caprio, Cate Blanchet, Kate Beckinsale, Alec Baldwin.

Blade Trinity

Nu stiu cum de am ajuns la filmul asta. Ma asteptam sa fie infect si din pacate s-a ridicat din plin la asteptarile mele. Povestea se muleaza perfect peste celalte 2 filme din serie (un vampir care nu mai e vampir pentru ca "s-a scos" vaneaza alti vampiri si le darama planurile diabolice) dar tot filmul e mult mai slab. Ma uitam la ecran si o singura impresie se contura cu fiecare secunda ce trecea : "unde e scenariul?". Replicile personajelor nu pareau scrise in prealabil. Ma uitam la Wesley Snipes si ascultam replicile pe care le spunea de parca era un film cu niggeri in cartier. La fel si cu Ryan Reynolds... parca l-au smuls din Van Wilder cu tot cu replicile din filmul respectiv si l-au aterizat fortat in Blade Trinity.

Nu am mai vazut de mult un film in care personalitatile actorilor sa se vada atat de bine pe ecran (si asta nu e un lucru pozitiv pentru ca personalitatile lor nu se potriveau de loc cu personajul jucat), asta facandu-ma sa cred ca replicile lor nu erau scrise dinainte si ca au fost gandite (improvizate?) de fiecare in parte. Ce sa mai zic de toate scenele branzoase si de dialoguri idioate care abunda ("Are you ready to die?" "I was born ready mother fucker!" "mother fucker... i like that!" - aici se vede si ce ziceam despre personalitatea lui Snipes). Jocul actorilor a fost sub mediocru... nu am mai vazut de mult un accent asa prost ca cel al lui kris kristofferson iar pe Dominic Purcell, in rolul lui Dracula, l-am gasit dureros de misscast. Fata lui, gesturile, mimica, nu mi-au sugerat deloc cel mai periculos vampir care a existat vredata. Mai mult starnea rasul. La fel ca si prezenta lui Jessica Biel, care, e drept, arata bine in haine de piele mulate si bate bine, dar da impresia ca e pusa pe afis pentru a atrage publicul masculin in sala (vezi scena cu ea in dus - total gratuita).

Adaugand la ce am amintit cateva scene slabe de lupta (nu numai gandite cu lipsuri dar si coregrafiate dubios)si doar o urmarire cu masini, de pe la inceput, mai de capul ei, Blade Trinity lasa per total un gust amar... Si spun fara nici o greutate pe inima ca a fost cel mai prost film pe care l-am vazut anul asta.

Closer

M-am dus la filmul asta mai mult tras de prietena mea. Asta fiind zis, nu prea ma asteptam la nimic spectaculos si am intrat in sala deja plictisit de aeea ce avea sa urmeze. Prejudecati, care s-au dovedit eronate, pentru ca ceea ce ma asteptam sa fie un chick flick de duzina s-a transformat pe parcurs intr-un film care s-a ridicat cu mult peste mediocritatea care caracterizeaza filmele cu povesti de dragoste, prezente in ultimul timp pe ecrane.

Filmul surprinde patru persoane (Clive Owen - Julia Robers / Jude Law - Natalie Portman) si relatiile amoroase dintre ele, cu problemele ce apar cand cele doua cupluri se intersecteaza (cate unul de acolo cu unul de dincolo). Nimic nou aici insa ce m-a suprins in caracterizarea personajelor a fost faptul ca din fiecare dintre ele "transpira" preponderent, pe masura ce filmul se desfasoara, propriile trasaturi negative. Nu a fost un film ca toate celalalte in care trasaturile clasice (bun, rau, urat, frumos) se opun una alteia, ci a reusit sa surprinda numai si numai particularitatile negative ale fiecarui personaj si tot ce poate fi mai rau in relatiile amoroase dintre ei, prezentand efectiv tot dirt-ul relatiilor interumane.Si ca sa citez din prietena mea: "si stii ce e mai trist? Chiar asa sunt oamenii..."(mi-am si luat papucii dupa filmul asta).

Mi-a placut foarte mult jocul actorilor si bravo celui care a ales cast-ul pt asta. Clive Owen se potriveste perfect in rolul lui "primitiv", nimerind cu virtuozitate scena in care o infrunta pe Julia Roberts.Jude law de asemenea joaca un rol foarte bun ca indecis nehotarat si egocentrist care pune fericirea lui pe primul plan(mi se pare rolul perfect pt el ... seamana un pic si cu ce a jucat in Alfie ca mentalitate). Si Natalie Portman... ahh Natalie ... perfect aleasa pt un personaj care vrea sa intruchipeze spiritul liber.


Singurul minus care l-am dibuit intregii realizari a fost faptul ca se sare foarte brutal peste luni intregi de relatii(in care banuim ca totul e bine si frumos), si da o oarecare incoerenta pentru ca la inceput nu m-am prins exact ce se intampla si multi se pot declara astfel confuzati de taiaturile bruste.

Dar, conteaza? Am ramas cu un feeling foarte bun dupa film. Regizorul a facut o treaba buna manevrand asemenea nume mari pe un text dramatic extrem de apt. E greu sa adaptezi un film dupa o piesa si sa iti si iasa asa de bine. A stiut cum sa faca un film care sa miste ceva in mine si de ce nu, in fiecare spectator. Si clar nu e chick flick.Din contra, e un film profund si inteligent si bine ancorat in realitatea care ne incojoara.

Din solidaritate cu Emanuel si din respect pentru eforturile lui BeNnY, am rasfoit jurnalul meu de cinefil si am redactat urmatorul text. Daca nu e tarziu, maine mai postez cateva…

Scene din viata „americanului linistit”

Sideways (In vino veritas) de Alexander Payne ilustreaza fatete diferite a ceea ce indeobste numim „americanul linistit”, comun si nespectaculos. In centrul „naratiunii” sunt doi prieteni, ambii niste loseri. Miles, interpretat excelent de Paul Giamatti, este un profesor de literatura cu veleitati de scriitor. E divortat de doi ani si a scris un roman pe care deocamdata nu-l poate publica. E sensibil, inteligent, un melancolic cu chinuitoare reprize de luciditate, care nu minte, nu e fustangiu si nu e deloc narcisiac, dar despre care nu gresesti daca spui ca e un etern „copil al mamei”, temator sa infrunte realitatea dura. Lui Miles ii plac filmele si e un bun cunoscator/consumator al vinului, mai ales Pinot... Celalalt, Jack (Thomas Haden Church), e un actor de reclame, afectat si afemeiat, prost si mincinos, care se inchipuie si foarte atragator. Un tip antipatic, care tine cu tot dinadinsul sa ne demonstreze ca stie doar trei lucruri pe lumea aceasta: bautul, cuplarea si autoadmiratia. Pentru aceste „calitati” uneori e lovit in plina figura... Jack se va casatori peste o saptamana si vrea sa profite din plin de zilele de libertate ramase. Cei doi pornesc cu masina intr-o calatorie, aventuroasa si distractiva, prin „tara vinului”, in California de sud. Asadar, un trip-story despre viata pe orizontala, asa cum este, cu denivelarile si surprizele ei. O saptamana de degustari si betii crancene, de aventuri usoare si relatii serioase...
Nimic deosebit, la prima vedere, ca subiect. Si totusi, Sideways e un film excelent, care mi-a placut mult. De ce?...

1. Pentru ca iti creeaza iluzia ca e un film chiar despre tine, adica despre niste oameni obisnuiti. Oameni care petrec si beau vinuri bune, se gandesc la viitor si isi amintesc trecutul, se casatoresc frumos si divorteaza urat, cad in lungi reflectii si se lasa, deodata, purtati de valul unei noi aventuri...

2. Pentru ca e un film despre cum omul, ramas singur, se trezeste pe marginea vietii, acolo unde nimeni nu se mai intereseaza de el, si doar o intamplare sau o clipa de inspiratie ii aduce fericirea pe care n-o mai astepta.

3. Pentru ca e un film bine facut si bine jucat (pe langa cei doi actori pomeniti mai sus, mai trebuie remarcate Virginia Madsen si Sandra Oh): romantic, discret-filozofic, placut la vedere si incredibil de linistit, desi contine si destule strigate si chiar bataie... Reuseste sa pastreze pe intreaga sa durata o linie fragila care emotioneaza si pe cel „strain” si pe cel „apropiat”. Dozeaza cu masura umorul si tristetea, strigatele si linistea, cochetaria accidentala si marea iubire, degustarea si alcoolismul... E un fel de art-house pentru un public larg. Un film aproape genial pentru un spectator nepretentios, adica arta adevarata pentru toti si nu doar pentru snobii care sunt abonati la festivalul de la Cannes.

4. Pentru ca reveleaza inca o data adevarul ca noi, oamenii, suntem cu toane, fantezisti si capriciosi, ca si vinul Pinot. Ne iluzionam, chiar ne fortam uneori sa traim complex, plenar, nuantat, cand de fapt viata nu poate fi decat А fucking sau beautiful.

5. Pentru ca acest film razbuna, prin nominalizarile sale la Oscar (a obtinut doar Oscarul pentru scenariu), sumedenia de filme de acelasi fel care raman neobservate. Cinefilii pot confirma acest adevar.

Un must see pe care il notez cu 8/10. Colectionarii si cei care nu privesc cu optimism spre orizonturile filmului de autor il pot retine macar pentru o perioada de timp.

"Sistemul nervos"

(*)

"Sistemul nervos" îþi pune bine de tot la încercare nervii. Mircea Daneliuc ne loveºte, rînd pe rînd, ba cu o scenã penibilã, ba cu cîte o tãieturã la montaj fãcutã cu toporul ºi cu ochii închiºi, ba cu aceleaºi dialoguri ºi idei rãsuflate. Printre toate aceste copilãrii tehnice ºi regizorale, o bãbuþã, aflatã deja pe drumul spre azil, o ia de tot razna, din cauza lui Mircea Radu, a familiei aproape la fel de nebunã ca ea, ºi, nu în ultimul rînd, al tratamentelor cu urinã. Sincer vorbind, deºi uneori obositoare, monologurile non-stop ale bãtrînei, jucate foarte bine de Rodica Tapalagã, sînt printre puþinele lucruri ce meritã vãzute în acest film. În rest, nimic nu þine. Povestea, o adaptare a lui Daneliuc dupã un roman propriu, nu e deloc plauzibilã, în modul în care este prezentatã. Douã ore de demenþã a unei bãtrîne de la þarã, ajunsã printre rudele nesuferite ºi cu probleme fizice ºi psihice de la oraº, nu au cum sã atragã. Ma' mare (care era de fapt titlul iniþial al filmului), îndrãgostitã pînã peste cap (sau peste batic, în cazul de faþã) de un "ºpicãr" de la televiziune, delireazã, vorbeºte singurã, viseazã non-stop, îºi imagineazã ºi bune, ºi rele. Daneliuc ne prezintã povestea ca un amestec între realitate ºi delirul bãtrînei, însã scenele de "imaginaþie" sînt, tocmai, lipsite de imaginaþie ºi de vreun sens anume. Una peste alta, printre hernii, încercãri de sinucidere, revolte ale pensionarilor ºi spitale, putem spune cã 2005 a început prost pentru filmele româneºti. Nu-i nimic, aºteptãm liniºtiþi "Moartea domnului Lãzãrescu".

E Closer misto ?
Ca are dialoguri belea (mi se rupe daca-s dupa piesa de teatru sau nu).
Ca e filmat minimalist, fara tot felul de efecte de 2 lei.
Ca Portman isi arata pizda doctorului si ala se uita ca bou' in ea - pacat ca n-o vedem si noi.

Finalul e slabut si atenueaza mult valoarea filmului. Saraca stripteuza vrea sa ramana anonima. Ea ii spune numele real numai doctorului (lucru confirmat cand aceasta reintra pe teritoriul american). Micutul scriitor de necrologuri descopera ca ea imprumutase o identitate la misto dupa o placa comemorativa a persoanele care si-au dat viata salvandu-si semenii. El inca o iubeste dupa ce-i daduse cu shutu', ea il iubeste cand e sedusa, fututa si abandonata. Cand el se intoarce la ea, disperat si neconsolat de cealalta, Alice Ayres ("fata unui muncitor ce a salvat 3 copii dintr-o casa in flacari"), gaseste un pretext pentru a se razbuna si a-i da papucii lui Dan.
In rest ... tot felul de beverlyhisme d-astea intre cei patru.
8/10 (cam mult la a 2-a vizionare).

Ray sau ....
un caine manca o paine cinstita pe marginea drumului.

Pe mine ma interesa fix partea a 2-a a vietii lui Charles, partea cu futaiurile, cu drogurile etc. Copilaria lui de nigger nefericit care trebuie sa minta ca a luptat in razboi (Normandia) ca sa se poate urca in autobuz, faza cu locurile "Colored" si cea cu bancnotele de 1 $ ma lasa rece. M-am saturat de filme cu negri discriminati si evrei prigoniti. Ce poate fi mai rau decat sa fii negru si orb in anii aia ? Gata, ajunge !

Un film autobiografic realizat "cinstit", in mare parte neinteresant, nu aduce nimic nou, nu socheaza, e pur si simplu un film cuminte care isi idealizeaza personajul si il prezinta destul de roz. Mici incercari exista (v. "insensibilitatea" fata de fufe), dar sunt repede reprimate de regizor. Cand afla ca amanta a murit datorita unei supradoze, Ray se da de ceasul mortii, cu toate ca in urma cu ceva timp o daduse afara pe usa ca pe ultima zdreanta.

Dupa ce ma chinuie o ora si jumatate sa-mi povesteasca copilaria si za early days, filmul asta expediaza viata artistului intr-o micuta cutie albastra de pateu de ficat :
"Ray s-a tinut de cuvant. Nu s-a mai atins niciodata de heroina. Desi celebru, n-a uitat de unde a plecat si a contribuit cu 20 de mil. de $ pentru colegiile afro-americane si institutiile de orbi si surdo muti".
Cata corectitudine politica.

Realizatorii lui Ray n-au reusit sa treaca de capcana intinsa de biografii. Pentru iubitorii filmelor de gen, indraznesc sa recomand Blow, mai putin celebru, dar de 1000 de ori mai tare.


Ray - 6/10 (si pentru unele melodii)

RAY


"Doamnelor si domnilor, geniul insusi, domnul Ray Charles", anunta crainicul concertului.
Film biografic. Drama. Musical.


Dupa ce vezi filmul, despre viata lui Ray Charles poti povesti multe. Ii poti (psih)analiza comportamentul, ii poti cantari deciziile, poti sa-l asculti mai usor (sau poti incepe sa-l asculti), il vezi mai bine (ori asa cum nu l-ai vazut niciodata). Si filmul poate fi schematizat, redus, dedus, injurat, trecut la index, i se poate gasi cel mai mic numitor comun (al genului), dar uneori poate fi mai interesant sa te relaxezi si sa te lasi prada spectacolului. Vedeti mai intai filmul si amanati discutiile pentru zilele urmatoare. O avertizare insa: "Ray" nu e "The Soul of a Man", dar nici Taylor Hackford nu e Wim Wenders. "Ray" nu e "The Doors", dar nici Ray Charles nu e chiar Jim Morrison.
Altfel, pofta buna de cinema in continuare!

+uri: Jamie Foxx
muzica
flashurile pe "cut" rosu (in masura in care un orb "vede" astfel)
dezintoxicarea
genericul.

-uri: le lasam pe altadata...



Ray, SUA 2004.
regia: Taylor Hackford; scenariul: James l. White
muzica originala: Craig Armstrong; Muzica imprumutata: Ray Charles, Beethoven;
montaj: Paul Hirsch; imaginea: Pawel Edelman.
cu: Jamie Foxx, Kerry Washington, Regina King, Sharon Warren.

Alexander

Viata regelui macedonian, intre mit si realitate umana, povestita (vazuta, filtrata) de catre unul dintre apropiatii sai, Ptolemeu.
Film istoric. Drama. Razboi.

Am iesit de la film trist, urmarit de o intrebare: de ce a dorit Oliver Stone sa realizeze acest proiect?
Oare il deranja faptul ca Spartacus, Cleopatra ori Ahile au fost portretizati filmic? Iar daca a simtit ca Alexandru trebuie sa apara pe ecrane, de ce filmul nu convinge, nu isi prezinta argumentele, de ce nu isi motiveaza existenta?
Pentru ca scenele de lupta le-am mai vazut in Braveheart, Gladiatorul, Troia sau Stapanul Inelelor...
Pentru ca actorii sint prea neinspirati...
Pentru ca naratorul vorbeste de razboi de gherila in vremurile antice...
Pentru ca ne-am saturat de epopei filmice...
Pentru ca stiam de pe Discovery cine-i Alexandru cel Mare...
Pentru ca Oliver Stone e regizorul lui Natural Born Killers, The Doors, Platoon sau JFK...
Pentru ca are nevoie de trei ore ca sa nu ne spuna ceva ce nu am sti...
Pentru ca atunci cand apare ipoteza unui alt sfarsit al lui Alexandru sintem prea obositi ca sa mai conteze...

Ratiuni pentru a vedea filmul nu prea sint. Una sau doua scene, cateva cadre inspirate sau rarele replici intelepte nu pot insufleti un film de trei ore.
Si, din nou, de ce a dorit Oliver Stone sa duca pana la capat acest film?
Ca sa vedem ca poate semna un film-mamut... Ca sa fie si el Ridley Scott... pentru a putea folosi un buget estimat la 150 de milioane USD...


+uri: Val Kilmer
ranirea lui Alexandru - scenele imediate din batalia respectiva
scenografia.

-uri: ceilalti actori, mai ales Angelina Jolie
cliseele
cuvantarile lui Alexandru
dramatismul esuat
imposibilitatea de a motiva spectatorul.


Alexander, SUA 2004.
regia: Oliver Stone; scenariul: Oliver Stone, Christopher, Laeta Kalogridis;
montajul: Yann Hervé, Gladys Joujou, Alex Marquez, Thomas J. Nordberg;
imaginea: Rodrigo Prieto; muzica: Vangelis
cu: Colin Farrel, Angelina Jolie, Val Kilmer, Anthony Hopkins, Christopher Plummer, si altii.

Resident Evil 2: Apocalypse (uh! se auzi din tribuna)

M-am declarat de cand eram copil micut si inocent fan impatimit al seriei de jocuri Resident Evil, una care nu a inovat doar un genre, ci s-a dovedit a fi cea mai "atmosferica" creatie de acest tip. De cand insa cu aceasta moda a filmelor inspirate din jocuri, oamenii trebuie sa isi dezvolte o noua aptitudine, anume cea de a face o diferentiere clara intre "plan virtual" si "plan cinematografic", pentru ca sunt doua pajisti complet diferite. Nu dau roade cu aceleasi retete, astfel ca e nevoie de un zvac deosebit pentru a face o trecere de acest gen. Un fel de trecere transcedentala, ar spune visatorul. Un fel de trecere a materiei printr-un zid, ar spune scepticul. Un fel de trecere a punctelor de pe axa x pe axa y, ar zice pragmaticul. Sincer, nu cred ca trebuie sa fie altceva decat o trecere cu bun simt. Ca de se pierde acesta pe drum, experienta se va dovedi foarte anevoioasa.

In privinta acestui film - cat si a primului - ma declar revoltat de nerusinarea grandomana cu care s-a rapit un trademark, s-a jumulit o traditie, doar pentru a se crea un "oarecare altceva", anonim, lipsit de identiate si verticalitate etica/responsabilitate fata de fani (acel bun simt), intitulat doar Resident Evil, dar fara nici o legatura reala cu jocurile. Nu doar atat ma deranjeaza, fiindca, pana la urma nici n-ar fi fost dezastruos, daca scopul ar fi scuzat mijloacele, dar banii nu fac asta. Nu exista nimic nobil in aceasta intreprindere oportunista, iar astfel Resident Evil devine un purtator de cuvant al hidosului hollywoodian. Cuvintele pot parea paradoxale, data fiind tema jocului/filmului, dar cred mai degraba ca paradoxul sta in faptul ca filmele populate de fiinte necuvantatoare, labile intelectual si devoratoare de junk food reprzinta intru totul actuala societate si dorintele acesteia (precum povesteste minunata satira "Shaun of the Dead"). Astfel cred ca spun un adevar in afirmatia ca Resident Evil a fost devorat de propriul concept, aplicat pe lumea aceasta in care traim.

Filmul in sine este aproape lamentabil, fara un fir narativ serios pus la punct, incapabil sa te tina in corzi mai mult de doua secunde consecutiv si care adesea m-a lasat rece. Paul W.S.Anderson este un semidoct ratat care totusi - ma frapeaza acest fapt, inca sunt in cautare de explicatii - a pus mana pe acest "produs" inaintea cuiva ca George Romero. Am citit scenariul lui Romero, care nu era coplesitor, dar macar avea ceva de-a face cu jocul si conceptul de film. Pe deasupra, nici macar giumbuslucurile vizuale ale lui Anderson nu ne mai intampina in RE 2: Apocalypse (caci a primit ocazia sa puste doi granzi ai filmelor horror dintr-un foc prin AvP), ci o viziune foarte frageda in virginitatea ei pierduta a lui Alexander Witt. Imaginile sunt lipsite de orice "frumos" estetic, nule din punct de vedere creativ si vide in continut. Ah, ca picteaza niste ipostaze cu oameni e alta poveste, dar asta fac si eu cand dau un click pe butonasul rosu al aparatului meu foto. Si nici macar nu incerc sa-i spun arta, chiar daca arata bine. Perspectiva lui Witt arata o lume livida si apatica, precum sunt si protagonistii numerosi si anonimi ai filmului, adica reprezentatii "mortimii". Nici personajele principale nu se remarca prin vreo trasatura deosebita, exceptand super-puterile lui Milla Jovovich, care insa nu mai farmeca, pentru ca totul este un fel de "taie tot ce prinzi" (atat la propriu - zombilai - cat si la figurat - montaj -), in care personajele pica de proaste (respectiv prosti), private de orice complexitate sau mister in ceea ce le priveste (mister care macar incerca sa existe in primul film). Sienna Guilleroy, cea care a ajuns sa interpreteze singurul personaj autentic din joc, este simpatica in duritatea ei, dar atat de secundara incat e neinteresanta. La fel si Oded Feher, care il joaca pe Carlos Olivera, membru al trupelor S.T.A.R.S (iubite de fanii jocului), este un tip asa de tras la indigo dupa trupele speciale de interventie (din care si face parte, la o adica, aceasta stare de fapt neinsemnand ca trebuie sa fie un cliseu pe doua picioare) incat il uiti de-ndata ce s-a terminat filmul. Cat despre super-monstrul Nemesis...e vag inspaimantator cu viziunea lui de Terminator, tinzand spre derizoriu prin esenta lui umana spre sfarsitul filmului. N-ai cum sa fabrici o drama umana din asa un material sintetic precum e cel din Resident Evil 2. Rolul Nemisisului este pur si simplu cel de a se fatai putin pe acolo, ca sa mai inchide gurile celor care spun ca filmul n-are a face cu jocul.

Si vazut total separat de creatia virtuala care-i sta la baza, Resident Evil: Apocalypse ramane un film de actiune pe steroizi (parca asa zice vorba din popor) care se rezuma practic la o insiruire de faza de actiune, fara sa dezvolte macar un pic ceva (orice!) de ce sa ne pese. Poate ca daca mai dura jumatate de ora, jumatate de ora care sa cuprinda putina poveste, filmul nu ma lasa atat de rece, ca mofturos oricum ramaneam. Nici macar muzica heavy metal nu se deosebeste cu nimic de niste bubuituri, fata de theme-ul totusi melodic si acaparant al primului film, semnat de Manson. Deci, asadar si in concluzie, tare nu va propun sa va aruncati lumina ochilor pe chestiunea asta. Exista lucruri mai emancipante si mai terifiante de facut, decat sa vegetam pe-un scaun ros de soareci intr-un cinematograf, respectiv un scaun acasa unde avem alternative atat de diverse!

P.S. Se anunta si o a treia parte din aceasta trilogie epica a "hororii". Mai bine puneti mana pe-un joc de-al seriei si temeti-va acolo, ca aveti de ce.

hmmm...ma simt usor sabotata...scrisesem o cronicutza micutza de care insa eram destul de incantata si tocmai cand am vrut sa o trimit, a disparut miraculos...si nu era salvata :(( ...voi incerca sa o refac dar ma tem ca nu va mai iesi la fel de bine..... :(

Alfie

Filmul este povestea unui pierde vara care constientizeaza ca nu isi poate trai intreaga viata fara sa isi asume responsabilitati si ca exista avantaje si ale implicarii in relatiile de prietenie si in cele de iubire. Regizorul Charles Shyer cunoscut pentru filmele "Tatal Miresei 1 si 2", incearca sa creeze o comedie romantica iesita din tipare. Din acest motiv, eroul interpretat de Jude Law ("Cold Mountain", "Closer", "Gatacca", "Talented My. Ripley") este atipic, fiind mai aproape de un personaj negativ decat de unul pozitiv. Multe din fanele acestui film ar detesta un corespondent al lui Alfie din realitate, dar felul in care acesta este prezentat in film, te face sa-l adori. La acest lucru contribuie si adresarea directa a personajului catre spectator. Complicitatea dintre Alfie si public, pare sa fi functionat insa mai bine in 1966, in prima varianta a acestui film ce-l avea in rolul principal pe Michael Caine. Tehnica aceasta a mai fost utilizata intre timp in numeroase filme (de exemplu mai recentele "Fight Club" si "Amelie") motiv pentru care folosirea ei in varianta din 2004 a filmului, ar fi trebuit sa aibe la baza un motiv serios, care din pacate lipseste.
Subiectul pe care il abordeaza "Alfie" face ca acesta sa fie pe placul multor femei . Singurul element care salveaza filmul de la catalogarea: "comercial", este sfarsitul foarte diferit de cele tipice americane, care gaseste personajul cu mai multe probleme decat avusese initial, probleme ce in plus nici nu sunt rezolvate. Mai mult, nici macar nu se stie daca ele au sau nu solutii , daca personajul si-a ratat total sau nu, sansa de a fi fericit... Constructia finalului prilejuieste analizarea si altor probleme ce apar pe parcurs (responsabilitate, fidelitate, respect fata de prieteni, avantaje si dezavantaje ale trairii vietii la maxim) dar reuseste acesta oare sa salveze tot filmul? Unii ar raspunde afirmativ luand in considerare si interpretarile actorilor (Jude Law, Susan Sarandon, Marisa Tomei sau Jane Krakowski) dar si comicul situatiilor sau cel al replicilor. Altii insa ar putea considera ca filmul este mult prea sec pana spre final, si in plus nici nu aduce mari modificari fata de varianta din 1966. Acest lucru i s-ar putea reprosa si lui Jude Law, care desi joca bine, se multumeste sa isi construiasca rolul in acelasi fel ca si Michael Caine, in loc sa incerce sa-l redescopere. In plus, el nici nu beneficiaza de umorul natural britanic care se potriveste mult mai bine situatiilor.

Adevarul insa, este undeva pe la mijloc, filmul avand si plusuri dar si minusuri motiv pentru care "Alfie" este o experienta interesanta dar nu necesara.

hi hi...mai timit una ca a inceput sa-mi placa! :P


Alexandru

S-a vrut ca acest film sa fie la fel de maret ca si personajul pe care incearca sa-l contureze: Imparatul Alexandru cel Mare care reuseste la o varsta frageda sa aduca Imperiul Persan la apogeul sau.... S-a vrut ca filmul sa obtina incasari foarte mari... S-a vrut ca Alexander sa depaseasca valoarea filmelor inspirate din istorie cum ar fi Troy, Braveheart sau King Arthur. Pentru indeplinirea acestor teluri a fost adus un renumit regizor de la Hollywood, si anume Oliver Stone ("Any Given Sunday", "Natural Born Killers", "Nixon", "JFK", "The Doors"), care si-a luat un director de imagine excelent Rodrigo Prieto ("21 Grams","25-th Hour", "8 Mile", "Frida", "Amores Perros") si a convocat o serie de actori "la moda": Colin Farrell ("Recrutul", "Phone Booth"), Angelina Jolie ("Tomb Rider", "Girl Interrupted") sau Val Kilmer ("The Saint&", "Heat", "The Doors"). Din pacate insa, se pare ca s-a vrut cam mult, caci rezultatul a fost mult sub asteptari.
In primul rand, filmul nu respecta foarte bine istoria, dar fiind facut la Hollywood acest defect este repede trecut cu vederea. Uitat de scenarist este si episodul Nodului Gordian, care desi este considerat o legenda, este totusi unul din cele mai cunoscute evenimente legate de Ale xandru Cel Mare, dar am putea admite ca nici acest lucru nu este deosebit de important. Ceea ce i se poate reprosa intr-adevar scenariului, este ponderea pe care o au luptele si cautarile personajului, in comparatie cu faptele concrete. Majoritatea acestora sunt rezumate de personajul interpretat de Anthony Hopkins. Povestea personajului este astfel aratata mai mult prin vorbe decat prin imagini, lucru destul de condamnabil avand in vedere ca ne aflam in secolul XXI. Aceasta nu este insa singura decizie discutabila a regizorului care tranteste momentul incoronarii la sfarsitul filmului (desi pana atunci firul naratiunii fusese cronologic), introduce niste imagini filmate diferit de restul filmului in momentul in care este omorat calul (idee de altfel interesanta daca nu ar fi fost un caz singular), insista nejustificat pe anumite momente (zborul vulturului pare mai degraba sa prezinte efecte speciale decat sa realizeze o identificare a sa cu personajul) si nu reuseste sa creeze momente dramatice atunci cand este cazul ( moartea prietenului lui Alexandru aproape ca ar eun aer comic).
Colin Farrell este neconvingator in rolul marelui cuceritor. Faimosul discurs al conducatorului menit sa motiveze trupele si sa emotioneze publicul, intalnit in mai toate filmele americane de acest gen, este in cazul lui Alexandru extrem de insipid si foarte putin probabhil sa fi avut vreun efect asupra cuiva. Problema este ca personajul nu e bine conturat in sine si nici relatiile cu celelalte personaje nu sunt foarte elocvente (de exemplu se insista mult pe nunta si prima noapte de dragoste cu sotia sa Roxane, insa indepartarea ei de Alexandru precum si momentele importante prin care au trecut impreuna, chiar si casatoria cu a doua sotie, sunt pur si simplu rezumate de Anthony Hopkins). Ceva mai bine este construita relatia lui Alexandru cu mama sa, desi diferenta mica de varsta intre cei doi actori submineaza credibilitatea ei.
Poate ca toate aceste lucruri au fost facute special pentru a soca publicul obisnuit cu modalitatile clasice de realizare a filmelor istorice. Ele insa, au parut mai aproape de ideea de scapari si rezolvari expediate, decat de cea de inovatii artistice acesta fiind probabil unul din motivele pentru care Alexandru nu a inregistrat succesul pe care il astepta...Dar la fel de bine sta in picioare si ipoteza ca s-a crezut ca filmele inspirate din istorie, garanteaza incasari mari si s-a constatat ca nu e chiar atat de simplu.

ALEXANDER sau Sa ne culcam devreme, maine incepe o noua zi
(luata de pe topicul respectiv, cu mici retusuri)

Ok, vizionat complet dupa lupte seculare. Ce urmeaza sa scriu mai jos e de bine, avand in vedere ca filmul al carui buget a depasit 300 de milioane de dolari (150 pentru realizare, 150 pentru promovare ), a adus pana acum incasari de numai 58 de milioane. La americani si nu numai, b.o. este cel mai bun barometru al succesului (nu intotdeauna si al calitatii).
Stone s-a avantat prea departe cu acest Alexandru, subiectul l-a depasit. Dupa JFK, Nixon, razboiul din Vietnam (Plutonul), a trebuit sa-l treaca la CV si pe maretul cuceritor.

De unde nevoia asta de "a pune" toate personajele marcante ale istoriei pe ecrane ? Cand o sa realizeze Stone un film despre maretia si decaderea lui Hitler, sau poate Stalin?
Cred ca a obosit si ar trebui sa ia o pauza.

In nici un caz filmul nu este prost, dar am avut puternica senzatie ca am revazut Dacii, pe alocuri. Cu mentiunea ca Nicolaescu folosea soldatii glorioasei armate a lui Ceausescu, in timp ce Stone, efectele speciale de la WB.

Un mic plus pentru planurile grandioase filmate din avion (miile de pitici creati virtual, care se intalnesc in confruntarea armata). Oricum, frumoase ca imagine dar slabe ca idee. Impresionarea spectatorului prin grandiozitate se face de la Griffith incoace.

Tipul asta de pelicula apartine epocii David Lean. Alexander este un film inegal, cu niste burti enorme, care te fac sa casti.
Aspectele gay nu m-au scarbit atat de mult pe cat m-as fi asteptat, in fond chestiile astea erau privite in epoca cu intelegere, chiar incurajate. N-are rost sa insistati, pentru asta exista Discovery. Alexander asta joaca destul de slabut, e un dulce care nu prea m-a convins. Iubitul lui idem. (Hephaistos)
Dialogurile in jurul unei mese rotunde imaginare intre Alexander si aghiotantii lui, seamana cu discutiile searbede din filmele lui Sergiu. Marele sef vorbeste, supusii raspund anemic, pe rand.

Alte observatii...
-Prin padurea aia indiana Alexander parca e Mihai Viteazul : " Veniti macedoneni ! Goniti !!! Goniti !!!"
Si Viteazul : "La lupta ostenii mei, la lupta !!!"

-Dupa ce Alexandru e sagetat la pamant de conducatorul indienilor catarat pe elefant, fundalul devine rosu, exact ca in Alexandr Nevski al lui Eisenstein din 1937 (regizorul rus folosea filtre colorate). Nu stiu de ce, dar am presimtit ca va folosi efectul asta. Am avut o senzatie de deja vu. Daca a folosit smecheria ca un tribut adus vechilor filme istorice (necesare la vremea lor), e ok, daca a plagiat, e jale. Voi ce ziceti?

-Secventa cu elefantii, confruntarea dintre cal - elefant impresioneaza totusi. Parca am mai vazut-o pe undeva.
-Secventa cu desenele din grota am mai vazut-o sigur in Mad maxx 3, mult mai bine realizata. Desenele prezentate intr-un chenar, un fel de cinematograf preistoric.
Consider Alexander o pelicula inutila 6/10

Respectarea adevarurilor istorice nu ma intereseaza foarte mult, eu il iau ca pe un film. Cine vrea sa invete istorie, s-o faca la scoala, nu la cinematograf.

kingdom of heaven

'kingdom of heaven' marcheaza un moment de rascruce in cariera extrem de oscilanta a marelui ridley scott. da, ma incumet, totusi, sa spun 'marelui' ! acel moment in care scott si-a pierdut pana si ambitia. ok, adica sa zicem ca intuitia si-a pierdut-o de mai demult - cam de la '1492'... scott este probabil cineastul perfect care poate ridica proiecte comerciale de duzina la filme de arta. da, spun inghitand in sec 'de arta', pt ca orice scenariu minor ce trece prin mana lui este plasmuit de imaginatia regizorului (=a mestesugarului, nu a proaspat devenitului 'comerciant') ridley scott care face din fiecare cadru un tablou modernist.

dar eu zic ca scott si-a pierdut ambitia ! ambitia aceea care l-a facut sa accepte sa regizeze un jeg precum 'hannibal', transformandu-l intr-un spectacol middly entertaining. daca te uiti la 'kingdom of heaven', vezi ca, de fapt, scott a facut o copie a 'LOTR' (nici macar a 'gladiatorului' !) ! nu, scott efectiv nu este in filmul asta ! scott s-a recunoscut, de dragul facilului & comercialului, inferior lui peter jackson ! de cand naiba trebuie un geniu (scott !) sa traga cu ochiul la un poncif precum jackson si de cand trebuie un film cu subtext religios (oricat ar fi el de timid, pt ca obiectivul lui 'kingdom...' a fost convertit, din ratiuni ce tin de $$$$$$$$ in acela de a tine in fata ecranului niste pusti ahtiati dupa batalii) sa se inspire dintr-un film de aventuri, un regal al plictiselii ??

singura privinta in care scott ramane scott este una singura (care face destul de mult, insa): portretul regelui baldwin, regele lepros al ierusalimului, jucat genial de un edward norton pur & simplu de nerecunoscut ! o schimbare simtitoare de registru pt norton, obisnuit in ultima vreme cu o serie de roluri de bad boy, de la ucigasul schizofrenic din 'primal fear' (care l-a si consacrat) pana la anarhistul neo-nazist din 'american history x'. tinuta sa, de maretie surprinzatoare a unui trup care se destrama, reprezinta pt mine cel mai bun artificiu vizual de la 'eternal sunshine of the spotless mind' incoace: din cap pana-n picioare invaluit de haine albe, ca un erou mitic (si este un alb care nu iti spune decat puritatea sufleteasca !) si mascat. iar relatia sa cu sora jucata de 'visatoarea' eva green (lamurita intr-o singura scena, de altfel) pur si simplu iti topeste sufletul !

si, desigur, sa nu uitam de imagine: cu siguranta nu ati vazut un cer mai albastru decat cel pe care vi-l arata veteranul john mathieson ! aici se remarca si unul dintre artificiile regizorale sclipitoare ale lui scott: pe timp de pace, in momentele de 'acalmie' ale filmului, culoarea cerului este de un azur pictural, in timp ce pe parcursul bataliilor si in pregatirea lor lumina soarelui, care inunda ecranul, confera cerului o culoare stearsa, estompata si molesitoare.


p.s.: o cronica facuta in graba, fara grija, din pacate, pe 'acum pe ecrane'. nu incerc sa ma scuz.

viata si moartea lui peter sellers

.e o biografie,si cand zici biografie zici valeu! si au! si cca 2 ore de crispare pe un scaun prea putin comod. dar esti deja in sala de cinema, si tot ce stii despre film e ca e cu nu-stiu-ce pantera roz care a fost si pe protv de cateva ori anul trecut...si trece prima ora. si te intrebi cum de nu iti vine sa casti. or fi de vina puicutele cu balcoane generoase care defileaza pe linga babalacul ala libidinos, jucat ireprosabil de un Geoffrey Rush in zi de gratie?mai mult ca sigur.

.bineinteles,se prea poate sa fi fost si alti actori care au jucat bine, undeva in umbra MARELUI "peter rush"-pe ici-colea poti sa ii si remarci-si ma refer in special la Emily Watson, in rolul muierii buna la suflet, sedusa si abandonata in favoarea genroasei perechi de sani ai Sophiei Loren(jucata cu o admirabila platitudine de Sonia Aquino) si la Kubrik-ul lui Tucci; ansamblati impreuna cu alti cativa intr-un puzzle din care(slava domnului!) lipsesc o gramada de piese -probabil anoste:"viata lui peter sellers"

.greu de crezut ca regia apartine aceluiasi neica(Stephen Hopkins) care ne "incanta" acu un mai mult de un deceniu cu a 4-a reaparitie a lui freddy kruger(god bless his little soul!)-dar, din fericire, dupa cum ne invata mos darwin, speciile evolueaza. bravos si celorlalti componenti ai echipei, fie ca au asudat la machiaj, montaj sau aiurea-si-au facut treaba, fara a strica corola de minuni a lumii-au adancit legenda; o javra de om, un actor desavarsit, prin insasi firea lui, creionat cam expresionist, indraznesc sa afirm, intr-un film accidental amuzant, dar predominant deprimant, care pare a valida zicala: *citat "Deine Lakaien" * viata e o boala cu transmitere sexuala.

Am ordonat si notele despre Million Dollar Baby. Of, cat de greu e sa te concentrezi acum cand s-a deschis sezonul la garden party, a inflorit liliacul si... Clarisa.

Cowboy-ul si melodrama
sau Tragedia ca fapt divers

Million Dollar Baby (O fata de milioane), filmul care a obtinut patru – importante! – premii Oscar, se inscrie usor in categoria unor melodrame contemporane, deloc romantice si fara glamour, cu protagonisti care nu asalteaza topurile frumusetii... Filmul e regizat – surpriza! - de principalul cowboy de la Hollywood, infatigabilul, inepuizabilul si polivalentul (actor, regizor, compozitor...) Clint Eastwood.

Ca orice melodrama, Million Dollar Baby nu prea are idei, respecta insa schematismul clasic al subiectelor simple („urcarea spre inaltimi”) si, in acest caz, usor exotice - boxul feminin. Sunt descrise incaperi stramte, prost luminate, cu resturi, murdarie si multa mizerie. Si sange, dar un sange adevarat - cel din ringul de box. Recuzita aceasta saraca si cenusie este ordonata, facuta sa functioneze in „acompaniamentul” unei coloane sonore triste si stranii (autor, evident, acelasi Clint Eastwood). Peste aceasta combinatie se mai toarna mult sentiment si emotie, ceea ce va starni intotdeauna compasiunea si interesul publicului.

Trei personaje principale, interpretate excelent de actori cu renume, sustin schelaria acestui film.
1. Frankie Dunn (Clint Eastwood) este un batran (peste 70 de ani) si experimentat antrenor de box, retras pe „baricadele” tacticilor defensive, care refuza categoric la inceput sa antreneze o fata ce frecventeaza sala de box, al carei proprietar este. Chiar si dupa ce o accepta in lot, antrenorul ramane aceiasi persoana cu gesturi decise, hotarate, care le cere tuturor o supunere totala si nu admite nici o discutie. Despre antrenor mai aflam ca are o fiica de care s-a instrainat, e pasionat de o limba exotica, citeste poezie de Yeatz, polemizeaza cu biserica si scrie scrisori. Clint Eastwood, pe chipul caruia anii au imprimat o noblete pe care n-o avea inainte, amintindu-ne secvential de Henry Fonda, interpreteaza excelent acest rol.

2. Maggie Fitzgerald (Hilary Swank), nu e nici tanara (31 de ani), nici foarte atragatoare, dar e obsedata/fanatizata de box si crede in succesul ei alaturi de acest antrenor singuratic si morocanos. Are o privire scaparanda si in acelasi timp „condamnata”, parca prevestind ceva rau (vezi finalul tragic), si doar uneori lasa sa-i scape un zambet sfios, care si asa contrasteaza cu fata impietrita a antrenorului. Maggie este persoana - plina de energie, traind la limita - capabila sa acopere golul, gaura din inima lui Frankie.

3. Eddie Scrap (Morgan Freeman), in rolul ingrijitorului salii de box, este ca o punte de echilibru intre antrenor si fata si adauga filmului o foarte necesara picatura de umor si intelepciune. Comentariile sale din off incearca sa explice cate ceva din legile si „subteranele” boxului, un sport din care el, Scrap, a iesit invins (si-a pierdut un ochi) dupa 109 meciuri. Angajamentul pe care il manifesta alaturi de vechiul sa prieten, Frankie Dunn, si de aceasta „nebuna” fatidica, Maggie Fitzgerald, pare meciul sau cu numarul 110, cel mai greu.

Filmul nu impresioneaza ca imagine („faptul divers” rareori impresioneaza). Demareaza greu – trenante primele 15 minute -, apoi totul incepe sa functioneze perfect: dramaturgie compacta, ritm sustinut...

Una din cele mai memorabile „descrieri” din acest film este a familiei lui Maggie (mama, sora si fratele), figuri groaznice, ticalosi desavarsiti pe modelul lui Fassbinder, de care sa fugi cat mai departe. Se poate deslusi in acest „portret” o lovitura data cliseului bine ambalat al „valorilor familiei americane”. In general, filmul speculeaza cu problemele sociale (ofera posibilitatea ca americanii sa-si planga de conditia lor), dar face lucrul acesta cinstit, sincer, chiar intelept, nu asa cum se intampla, de exemplu, in filmele romanesti. E drept ca problema complicata si delicata a eutanasiei este „rezolvata” de Eastwood in stil de cowboy, dar trebuie sa intelegem ca e doar o optiune personala a personajului din film.
Fara nici o metafora ascunsa, Million Dollar Baby are totusi ceva din splendorile, greu sesizabile la o prima lectura, poeziei minore, umile…

The Dreamers
Sa ne masturbam cu Marlene Dietrich


Filmul debuteaza "cuminte", cu infiriparea unei povesti de prietenie intre doi frati gemeni siamezi (un el si-o ea) si un tanar student american venit la Paris sa invete la langue francaise, totul pe fondul interesului comun pentru cinematografie.
Initial am zis: Dom'le avem de-a face cu un Cinema Paradiso cu pretentii si inserturi din filme vechi (era si un serial prost pe ProTv acum cativa ani). Dupa 45 de minute filmul vireaza spre zona scabroasa. Cei doi frati cu tendinte incestoase joaca un joc pervers pe porunci. Cel pus la incercare trebuie sa ghiceasca secventa dintr-un film pe care celalalt o mimeaza. Daca nu reuseste sa faca asta primeste o porunca pe care e obligat sa o duca la bun sfarsit. Primul care pica testul e fratele, pus sa se masturbeze in fata posterului Marlenei Dietrich "asa cum o facea cand stia ca nu e vazut de nimeni". Tanarul se supune. il are ca martor si pe Matthew (studentul american). Dupa ce isi da drumul pe poster, sora pune mana pe sperma. Ce urmeaza nu mai stim.
Batranul regizor pervers, care are o placere nebuna pentru zonele feminine pubiene neepilate, nu se opreste aici. Dupa o perioada de aparenta acalmie, e randul surorii sa ghiceasca o secventa de film. Bineinteles ca nu reuseste, asa ca primeste porunca sa si-o traga cu studentul. Dupa un pic de ezitare din partea acestuia, o fac pe gresia din bucatarie, in timp ce fratele prajeste trei oua. In cate filme porno n-am vazut asta ?
Iuresul nu se opreste aici, "Angela merge mai departe"... Dupa ce avem parte de o a doua ejaculare (de data asta nu pe pereti), fratele pune mana la pasarica Isabellei. Stupoare, era virgina !!! Pune mana si studentul. Se umple de sange. Gratios, o saruta (dupa ce o mangaiase pe fata cu mana insangerata) si-i intinde sangele pe buze, ochi, frunte. Ea plange. Prin popor se spune ca daca iei contact oral cu sange menstrual sau himenal, esti barbatul pe viata al respectivei femei. Sa stie oare Bertolucci "traditiile" mioritico - tiganesti ?
Un film jetabil, gunoi cu pretentii, varza. 1/10 (pentru final). Inutil sa mai spun ca am dat empty recycle bin dupa vizionare. Filmuletul asta mi-a rapit 1 si 45'' din viata.
p.s
Credeam ca acest regizor ne va parasi definitiv. A revenit cu aceasta poveste porno-soft, folosindu-se de filme si de perioada de razmerita cinematografica a anilor '60 din Franta drept pretext de ejaculare pe tapet a propriilor fantezii bolnave.

Cuvinte cheie : ejaculare, si-o trag, isi da drumu', regizor pervers, gunoi.

Noi Albinosu'

.cine e Noi? Nu, nu voi. Noi e personajul principal al filmului: un tip de vreo 17, baftos la jocuri de noroc, elev-problema, albinos; traieste in anonimat perfect intr-o mica localitate islandeza(nu ii zic sat, ca are taxi si karaoke).cam asta ar fi ebosa filmului.

.regizorasul asta debutant(mi se sopteste din public) verniseaza cu brio un azil, un ospiciu printre ale carui nivele protagonistul (un fel de Iona islandez) oscileaza, interactionand cu personaje care de care mai stranii, cautand iesirea: tatal denaturat care cand bea aldamasu' e Rege; mamaia-desteptator, marca "Rambo"; popa cu binoclu; pompierul-ghicitor in zat, s.a.m.d. Apoi iti da un tablou sa te uiti impreuna cu Noi la el, ca sa mai treaca timpul -o spoiala infatisand plaje populata cu palmieri si nativi burtosi care nu fac decat sa pluseze banalul sufocant al acestui spatiu din nu poti fi externat, poti doar evada, eventual cu ajutorul unei asistente dragute si al seringilor ei cu maltz(sau benzina,depinde de pacient).

.merita,cel putin din cauza dublului inedit:un film islandez in cinematografele romanesti si, mai ales, un film islandez BUN.

aa...min!

Million Dollar Baby

Un antrenor de box isi pierde unul dintre elevi fiindca ii amana meciul pentru titlul mondial. Atunci hotaraste sa-si calce principiile si incepe sa pregateasca o fata. O duce pana in in meciul pentru titlul mondial, unde totul se naruie. Mai putin visul ei!
Premii Oscar: cea mai buna regie, cel mai bun film, intepretare feminina, interpretare masculina - rol secundar.
Drama.

Trebuia sa vad M.D.B. pentru a putea spune impacat ca acesta imi pare cel mai slab an (din istorie) in ceea ce priveste filmele americane premiate de Academie.

Daca ar fi sa pornesc de la ipoteza ca MDB vorbeste despre despre lumea boxului, atunci ar trebui sa fac abstractie de faptul ca au fost realizate (si oscarizate) filme precum Somebody up there likes me, Rocky sau, mai ales, Raging Bull.

Pe de alta parte, MDB este al treilea film care de-a lungul unui an (2 editii A.A. consecutive) primeste premiul Oscar pe marginea unei teme identice: zbuciumul unei persoane aflate in situatia de a prefera moartea. Celelalte productii sint Mar Adentro si Les Invasions Barbares. Desi sint numeroase diferente de abordare ale temei (scenariul, mana regizorului), virusul este acelasi. Iar dupa primele doua injectii (Les Invasions si Mar) m-am trezit imun la povestea lui Maggie Fitzgerald. Si nu cred ca numai perioada scurta in care mi-am (mi s-a) administrat acest tratament filmic e de acuzat. In primul rand este de vina filmul lui Clint Eastwood, concret - mecanismul aducerii dramei pe ecran (partea a doua a filmului) il gasesc nerealist! Adica: intr-o lupta pentru titlul mondial la box profesionist, fie el si feminin, trantele, loviturile cu cotul, chiar daca-s expediate de catre Ursoaica germana, nu sint imediat sanctionate cu descalificarea agentului provocator? Iar reactia lui Maggie urmand sfatul antrenorului ei: pumni in fund!?
Si, vazand ca suferinta fetei se origineaza in aceasta lupta (mai repede parodica!), nu pot decat sa ma intreb: in ce lume traim? acolo unde ceea ce prezinta filmul acesta ca ipoteza chiar exista? sau cinematografia americana si-a pierdut inspiratia in mainstream si demonstreaza prin MDB ca din nimic se pot naste campioni? - evident, campionul e Eastwood, la el acasa fiind unul dintre cei mai nominalizati si premiati regizori.

Mai staruim asupra faptului ca Frankie Dunn (Eastwood) gaseste in Maggie fiica pe care si-a dorit-o si, in acelasi timp, femeia pe care a visat-o? Asupra faptului ca fiecare personaj traieste intr-o lume a lui, intr-o galaxie prea indepartata? Ori ca preotul injura, ca ciorapii sint gauriti...

Singurul element care m-ar fi facut sa zabovesc asupra filmului ceva mai mult decat vremea scrierii astor randuri, sintagma "mo cuishle", a fost si el deslusit. Ma intreb daca de va mai apropia cineva de Yeats dupa ce a vazut acest film.

+uri: pe alocuri Hilary Swank si Morgan Freeman.
fiica lui Eastwood in film (stie ea de ce!)
familia fetei de milioane (dincolo de exagerarile inerente scopului, pare a fi de pe lumea asta)

-uri: meciurile de box
vocea lui Clint Eastwood si dialogul in general
Danger
toate celelalte personaje de prin sala de sport
publicul venit la galele(!?) de box
eutanasia (nu ea in sine, scena respectiva)
scenariul si inchipurea lui eastwoodiana


Million Dollar Baby, SUA 2004.
regia si muzica: Clint Eastwood; scenariul: Paul Haggis inspirat de povestirile lui F.X. Toole.
imaginea: Tom Stern; montajul: Joel Cox.
cu: Hilary Swank, Clint Eastwood, Morgan Freeman...

Texas Chainsaw Massacre

Leatherface in a nutshell.

Nici nu stiu ce rost are sa ma chinui sa scuip o cronica despre aceasta mizerie. Moda remakeurilor face victime in continuare, idiotii sunt imbuibati cu filme de o calitate indoielnica, ce "omagiaza" sau "reinventeaza" filme care au avut ceva de spus la vremea lor si inca mai au (horror mai ales - vezi The Ring, The Grudge, House of wax etc. si in curand The Eye, Suspiria...chiar si Tobe Hooper a facut un remake la Toolbox Murders!!!).
Texas Chainsaw Massacre este practic "a doodle of a movie". Este prost, fara indoiala. Prost, inept, aberant, inutil. Leatherface cel nou e mai mult o caricatura a celui vechi. Macar povestea se pastreaza in linii mari (adica tot in Texas se intampla ca in rest...).

TCM-ul e colorat in asa hal in albastru incat ochisorii-ti sunt amortiti inca de pe la jumatatea filmului.

Problema cea mai mare nu este faptul ca regizorul l-a intitulat un remake, nici ca e prea albastru, nici ca actorii sunt vai de capul lor. Una din problemele majore ale filmului este atmosfera, sau mai bine zis, cutremuratoarea lipsa a ei. Leatherface nu iti transmite nimic, e redus la "just another psycho slasher" (care, din intamplare are si o drujba...si locuieste in...Texas --- iata si de ce au numit astfel filmul acesta ). Toti alearga, zbiara, dispera, plang, urla fara rost si fara efect, familia Leatherface-iana este pur si simplu o familie de tarani, nicicum una de psihopati. Intreaga columna centralis a filmului dispare. Filmul asta nu are back-bone, nu are absolut nimic tensionant. Nici macar bezna nu aduce nimic inovator.

Dar totusi...sa-i dam remake-ului ce-i al remake-ului. Ritmul este alert dar este asa pentru a acapara audientele ce au o varsta sub 12 ani, gore-ul lipseste, fiind inlocuit de un "nimic" obsedant ce bantuie tot filmul. Regia este, sa-i zicem, cel mult mediocra, nimic special. Montaj alert, fuga multa, ploaie (nu poate lipsi) - toate sunt elementele unui film horror modern (de succes as adauga, din pacate).

A doua mare problema a filmului este mizeria in care se balacareste. Si cand spun mizerie ma refer la mainstream. Musteste de elemente mainstream ce, in mod evident, atrag publicul american din ziua de azi. Problema este ca a transformat un film non-mainstream, intr-o ridicola "constructie" mainstream. Se pare ca bataia de joc nu are limite.

Cat despre actori...oh actorii. Sau mai bine zis butucii care alearga haotic p-acolo. Am de comentat doar despre doi in special: cel care l-a "jucat" pe Leatherface (transformandu-l intr-o mumie cu o drujba) si Jessica Biel (tare as fi vrut sa vad o scena in care fofoloanca sa-i fie raschetata cu drujba...pentru ca merita!).

Acestea fiind scrise, o sa inchid mignona cronica (total neprofesionala si very amateur-ish --- stiu ca nu-s in stare de asa ceva dar macar am incercat) si voi ramane cu speranta ca, cineva, candva, se va trezi si se va revolta impotriva turbinei mancatoare de rahat si producatoare de rahat care se numeste "Hollywood".

hei, hei ! se numea 'o viata ca-n filme' cu brian benben si nu era deloc prost !

bine, de fapt se numea dream on. si se futeau aia prin serial de le sareau capacele.
oricum, iti dai seama ca o sa ne stearga mesajele nu? :P

da, e ca si cum am fi condamnati la moarte si ne-am astepta executia. :lol: o ultima tigara ?

:D o trasei deja. acu huzuream la un paharel de vin pana la lock stock. mersi oricum.

SAW sau Crontz-Crontz nu mai face fierastraul sau Puzzle-ul mortal de plictisitor.

Am inceput prost cu un film prost. De fapt nu atat prost cat imbecil si degradant mintal (adica nu e foarte "minty-fresh") si mental (adica e pentru prosti). Ar fi putut macar sa fie "penal" dar nici macar puterea de a fi "penal" nu o are. Ramane pur si simplu produsul unei defecari intense a Hollywood-ului.

1. La inceput facea Crontz-Crontz...

Filmul se invarte in jurul unui criminal in serie numit "Jigsaw" pentru ca decupa o mica bucata de piele de pe victimele sale in forma unei piese de puzzle. Nimic anormal pana acum, nimic socant. Continuam. Ne indreptam privirile pline de milostivitate, piosenie si alte lucruri duhovnicesti spre doi pampalai care sunt prinsi intr-un wc. Buuuuuuun. Nimic ciudat, nimic anormal, nimic socant. Vedem niste flash-back-uri cu ex-victimele lui Jigsaw in care ba una are un fel de aparat dentar gigantic, ba altu' o cauta cu lumanarea, ba unu' se plimba prin sarma ghimpata.

2. La sfarsit s-a blegit...

Chirurgul si fotograful, cei doi prinsi in wc -- cu un cadavru intre ei -- se chinuie sa scape cumva de-acolo. Partea nasoala pentru ei e ca au si termen limita si atunci cand timpul va expira, copilul adorabil si nevasta sexy a chirurgului (nevasta si copilul fiind infernal de enervanti) vor fi omorati de un tip (la inceput ar trebui sa presupunem ca tipul care vrea sa-i omoare e Jigsaw dar nu-i asa).

3. Intra-n scena curcanul...

Evident, politia sta cu curu' pe ace si se zbate sa descopere criminalul. Enter Danny Glover, detectiv extraordinar de versat in arta ratarii criminalului in timp ce acesta fuge si are si spatele spre el. Politistul ideal.Danny Glover face el ce face pe acolo dar degeaba.

4. Problemele-s multe...

Criminalul, desi la inceput este pe patul de spital, diagnosticat cu tumora cerebrala, reuseste totusi sa stea 8 ore nemiscat pe o podea rece (o fi racit, n-o fi racit?) in mijlocul unui wc, intre un doctor (care, culmea!, nu reuseste sa-si dea seama ca "the Killer" traieste) si un fotograf (care nu-si gaseste locul in toata povestea asta).
Alta problema sunt actorii, in special Cary Elwes care transforma tot asa-zisul film horror (da, sigur...) intr-o comedie de mare clasa. Rar mai vezi un actor atat de penibil pus sa joace intr-un rol principal. Numai cand ma gandesc la cat s-a scremut pe intreaga durata a filmului, cat a bocit ca virgina la cordit, am palpitatii la inima. Sa nu mai vorbesc de "antologica" scena a taierii piciorului cu fierastraul (aha! ce aluzie subtila la "saw") unde, ori incerca sa-si stapaneasca rasul ori pur si simplu credea ca intr-adevar are talent actoricesc.

5. Si sfarsitul cu concluzii...da' tot degeaba...

Sfarsitul filmului vine ca un soc pentru multime (multime, turma, cireada, stol...cum vreti sa-i ziceti). Cine s-ar fi gandit ca "the killer" era cel de pe podea? Cine s-ar fi gandit ca "the killer" era cel de pe patul de spital, diagnosticat cu tumora cerebrala? EU (si-mi pare rau)!
In concluzie, SAW este o porcarie comerciala, mult prea verde (vad ca se poarta culorile maritime anul asta - Texas chainsaw massacre in albastru, Saw in verde) si, pur si simplu, inutil. Pare un fel de exercitiu ratat, o reconstruire a lui Se7en (care Se7en nu este nici el extraordinar dar oricum, e cat-de-cat mediocru) cu un scenariu scris pe wc, regie facuta pe vapor pe ruta China - Dragonul Rosu si actori care ar fi putut fi inlocuiti cu succes de pietre (la rinichi).

O minunata noapte in Split (2004)
Ta divna Splitska noc / A Wonderful Night in Split

Kept my ear to the streets, signed Eminem
He/s triple platinum, doing 50 a week
(Dr. Dre - Still Dre)

Poliglotismul actioneaza ca aqua permanens in procesul alchimic, alterind localitatea croata PuIa si transmutind-o in organul reproducator din argoul romanesc sau in moneda nationala a Botswanei. Tot el il face pe Joyce sa dea cuvintele peste cap in Finnegans Wake, si pe mine sa vad in 'Ta divna Splitska noc' a night split in two, two years separated by one night, and one storyline split in several threads. And, above all, keep a steady tempo. Revenind la freestyle. Spit in the mic, but dream big, while on an acid trip to Split.

Filmul, tras intr-un b/w high contrast (ar putea semana dpdv cromatic cu 'La Haine', daca treci peste faptul ca unu' din ele e tras in lumina de regim), e construit pe labirintul patentat de la Kagemusha incoace (cu o poveste vazuta din n perspective) sau, mai bine zis, de la domnul batrin care cobora scarile in jos - Griffith si al sau montaj paralel. Cine striga 'Intoleranta' cistiga un tricou cu Steaua. Citeva personaje, citeva trasee narative se intersecteaza, un punct A merge catre B catre C si tot asa, intr-o serie de permutari infinite care dau eternitatea, dupa cum ne invata paradoxul lui Ahile si al broastei testoase. Unele povesti alearga precum calciiul lui Ahile (prima dintre ele, cea cu traficantul care trebuia sa ajunga la Munchen si, in cele din urma, catre finalul filmului, ajunge in glontul fiului amantei sale). Altele se tiriie ca broasca testoasa - cea cu fata-cliseu intrata in pre-sevraj, care vrea sa dea buca pentru o liniuta, doua, ceva de tras si Coolio, aflat in Croatia in trecere probabil, luat cu japca si bagat in film, pe post de guest star.
Filmul isi propune sa nu scape niciunul dintre lucrurile care ar da cool: droguri, crime si femei, dupa cum zice bancul cu ciobanul. Muzica e draguta, montajul bun, prestatiile actoricesti slabe, prea multe clisee, insa povestile, luate atit separat, cit si puse sa copuleze, conlocateaza armonios . Un film care se poate povesti usor, de catre cine ar avea chef sa o faca.

Si acum disclaimeru': postu' asta nu are nici o alta intentie decit a sprijini campania BeNnY Goes to TIFF. Kiri, Kiri, Kiri! Cind trageti linie, adunati-l si pe-asta si treceti-l in contu' lui. So to speak. Gen lobby, v-ati prins voi.

Maine, ultima zi de postare a cronicilor.
Castigatorii vor fi anuntati luni 23 mai 2005 pe site.

daca pot sa mai spun ceva: nu mi se pare normal sa fie ac juriu ca anul trecut! da ce, sint pe viata?!? si de ce ambra & korben (= caft) si nu si mala, atunci?? ;)

? Cine a spus ceva de Ambra Blu si Korben ca sunt in juriul de anul asta? Mala zisese ca juriul de anul trecut sa aleaga juriul de anul asta...

Musiu, nu facea valuri aiurea, ca eu la TIFF ma duc cu totu' alte trebi, s-avem pardon, sfidare cu blazon.

Kingdom of Heaven

***

Dupa dezamagirea produsa de Oliver Stone, cu al sau mult prea lung, banal, plictisitor, ireal, hipermediatizat (degeaba) "Alexander", era greu de prezis ce se va intimpla cu "Kingdom of Heaven". Oare sa-si fi epuizat si Ridley Scott talentul pentru povesti epice, odata cu "Gladiator"? Sau va fi în stare sa vina cu o noua productie de calitate? Raspunsul, venit în acelasi timp pentru toti (filmul a fost lansat simultan in intreaga lume) este undeva la mijloc.
"Kingdom of Heaven" nu mai are forta, energia si splendoarea generala din "Gladiatorul". Nu mai are nici un lead-actor de charisma si talentul lui Russell Crowe (orice s-ar spune, Orlando Bloom inca nu are statura necesara pentru a tine de unul singur un film de o asemenea anvergura). Insa are o analiza mai profunda a personajelor, a relatiilor dintre ele, a evolutiei lor. Si are scene de lupta foarte bine filmate, si niste momente cu adevarat deosebite.
Ridley Scott a avut tupeul sa riste cu o poveste plasata în obscura vreme a Cruciadelor, aducind pe ecrane o perioada de care s-a profitat pîna acum mult prea putin, cinematografic vorbind. Scenariul nu se arunca in lupte interminabile si fara substanta, si este suficient de "lucrat" incit sa analizeze foarte bine personajele, motivatia lor. Asta nu scuza insa anumite dialoguri, fortate, sau pur si simplu stupide ("- You're heading for certain death".. "- Any death is certain!").
Una peste alta, dupa chiflele servite de Petersen ("Troy") si Stone ("Alexander"), filmul lui Scott este o gura de aer proaspat. Insa nu are anvergura, subtilitatile si vitalitatea "Gladiatorului", pentru a fi luat in considerare la Oscarurile de la anul.

scrisese leonard mai sus, am vazut cu ochii mei - dar acum a disparut... :?

visatorii

.daca ai vazut filmul asta, nu se poate sa nu fii de acord cu mine: Bertolucci e CineMagist.
.visatorii. sunt doi. ea Vrea sa fie actrita, el Vrea sa stie. si Sfantul Duh-ca sa zici Trei, Doamne! si toti trei...
...se bat in lupte epice la Fanatic cu fortele Raului; merg la Cafenea, parlamenteaza sub Mao, care ranjeste din Iconoclast -apoi se joaca de-a Alege tiltlul! masturbandu-se la Clasic dar udandu-se la Film in general, si toate acestea dezveliti de cadre ale caror imagini valseaza pe slashul dintre genial/genital. Sfanta Treime calauzita(spre TIFF) de mana lui Bertolucci printr-un peisaj al carui lirism s-ar preta mai bine pe alocuri celulozei decat celuloidului.
.cade cortina(in ovatiile ;) publicului).
...ce te invata filmul asta? pt. ca filmul, ca si literatura, ca si muzica sau artele palstice, e o forma de educatie... te invata sa il iubesti in primul si din primul rand.

Foarte misto, raptore. Mi-a placut faza cu genial/genital. Bravo

n-am priceput niciodata de ce pe cinemagia jocurile astea de cuvintele au atata pret......

Booon..... si bazandu-ne pe vorba aia, mai bine mai tarziu, decat niciodata, iata cei trei care pleaca la Cluj sa ne reprezinte:

BeNnY
notorious
herbert

Astept urgent de la cei trei un mail pe adresa [email protected] cu numele complet (cel real), varsta, telefonul si orasul de unde sunt, pentru a se face rezervarile, bilet, etc...

Multumim si felicitari!

E.