filozofi si idei filosofice
 

-Friedrich Nietzsche(1844-1900),in-Dincolo de bine si de rau/Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră,sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip?Şi care e Sfinxul?/,la 1886/Presupunând ca Adevarul e o femeie, nu-i oare întemeiata banuiala ca toti filozofii, în masura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea putin la femei? Ca gravitatea înspaimântatoare si insistenta neîndemânatica pe care au manifestat-o pâna acum în urmarirea Adevarului au fost mijloace stângace si necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este ca Adevarul nu s-a lasat cucerit.-

(Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine şi de Rău)

În anii tineretii venerezi si dispretuiesti fara a fi deprins înca acea arta a nuance-lor care constituie cel mai mare câstig ai vietii, trebuind de obicei sa platesti scump faptul de a fi opus oamenilor si lucrurilor doar un Da si un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rau dintre toate gusturile, gustul absolutului, sa fie batjocorit si maltratat cu cruzime, pâna în momentul în care omul se deprinde sa puna un dram de arta în sentimentele sale si sa încerce mai degraba artificialul: precum o fac adevaratii artisti ai vietii. Pornirile mânioase si respectuoase proprii tineretii par sa nu-si îngaduie o clipa de ragaz pâna n-au falsificat într-atât oamenii si lucrurile încât sa li se poata abandona: - tineretea, ea însasi, este ceva ce falsifica si amageste. Mai târziu, când sufletul tânar,martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urma banuitor împotriva lui însusi, arzator si salbatic înca, chiar si în suspiciunea si în remuscarile sale: cum se mai mânie el, cum se sfâsie nerabdator, cum se razbuna de îndelungata-i autoorbire, de parca ar fi fost o orbire intentionata! În aceasta perioada de trecere te pedepsesti pe tine însuti, suspectându-ti propriile sentimente; îti torturezi entuziasmul prin banuiala; chiar constiinta curata îti pare o primejdie, un val aruncat asupra-ti, în chip de ostenire a unei onestitati mai rafinate; si, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tineretii“. - Iar un deceniu mai târziu, întelegi ca toate acestea mai apartineau tot tineretii!
(...)
Ce anume din noi nazuieste de fapt la „adevar“? - În fond, noi am zabovit îndelung în fata problemei originii acestei vointe, - pâna când, în cele din urma, ne-am împotmolit cu totul în fata unei probleme si mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei vointe. Presupunând ca noi vrem adevarul: de ce nu mai degraba neadevarul? Sau incertitudinea? Sau chiar nestiinta?-Precum se pare,este vorba de un rendez-vous de probleme si de întrebari. Si fi-vom oare crezuti? - ni se pare ca, la urma urmei, problema nici nu a fost pusa pâna în prezent, - ca noi suntem cei dintâi care am zarit-o, am privit-o în fata, am înfruntat-o. Caci ea comporta un risc, si poate ca nici nu exista vreun altul mai mare.
(...)
Cum ar putea lua nastere un lucru din contrariul sau? De exemplu, adevarul din eroare?Sau vointa de adevar din vointa de a însela?Sau actiunea dezinteresata din egoism? Sau contemplatia pura si senina a înteleptului din ardoare?O astfel de geneza este cu neputinta; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rau; lucrurile supreme trebuie sa aiba o alta origine, una proprie lor,-ele nu ar putea lua nastere din aceasta lume efemera, înselatoare, iluzorie si mizera, din aceasta harababura de amagiri si pofte!Mai curând în sânul Fiintei,în vesnicie,în zeul ascuns, în „lucrul în sine“,acolo trebuie ca se afla obârsia lor,si nu în alta parte!“.O astfel de sentinta constituie prejudecata caracteristica prin care pot fi recunoscuti metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se afla îndaratul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la aceasta „credinta“ se straduiesc ei catre „stiinta“, catre acel lucru care va fi botezat în cele din urma solemn cu numele de „Adevar“.
&
O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevarul“, „cautarea adevarului" sunt lucruri destul de dificile; iar daca omul se îndeletniceste cu ele prea omeneste - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare ca nu va gasi nimic!
(....)
Aceasta lume a noastra, în care noi suntem cei carora le e dat sa se teama si sa iubeasca,aceasta lume aproape invizibila si inaudibila a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume tepoasa, amagitoare, taioasa,afectuoasa: cu adevarat, lumea aceasta e strasnic protejata împotriva spectatorilor grosolani si a curiozitatii indiscrete! Strâns în juru-ne s-a tesut plasa si camasa deasa a îndatoririlor, si noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, si noi, „oameni ai datoriei!“ E adevarat,dantuim uneori în „lanturile“ noastre si printre „palosele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai putin adevarat,scrâsnim din dinti din pricina lor, exasperati de duritatea tainuita a sortii noastre. Dar orice am face,e-n zadar: prostanacii si aparenta ni se opun, spunând despre noi ca am fi „oameni lipsiti de îndatoriri“ - prostanacii si aparenta vor fi întotdeauna împotriva noastra!
(...)
Ce anume datoreaza Europa evreilor? - Multe lucruri, bune si rele, dar mai ales unul care este cel mai bun si totodata cel mai rau dintre toate: stilul maret al moralei, caracterul înspaimântator si maiestuos al exigentelor nemarginite, al semnificatiei nemarginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atragatoare, cea mai înselatoare, cea mai delicioasa a acelui joc de culori, ispite ale vietii, ale carui reflexe dogorasc astazi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artistii si filozofii,le datoram pentru aceasta evreilor - recunostinta
(...)
A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu, iata cel mai ales si cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit pâna acum oamenii. Ca iubirea de oameni, lipsita de vreo intentie ascunsa care sa o sfinteasca, nu este decât o prostie si o animalitate în plus, ca predispozitia spre aceasta iubire de oameni trebuie sa-si primeasca mai întâi masura, finetea, bobul de sare si grauntele de ambra din partea unei predispozitii superioare: oricine ar fi fost omul care a simtit si a „trait“ pentru întâia oara aceste lucruri, oricât de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gânduri delicate, fie ca numele lui sa ramâna pentru noi vesnic sfânt si demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus si s-a ratacit cel mai frumos pâna acum!
(...)
Onestitatea - presupunând ca ea e virtutea noastra, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltam cu întreaga noastra malitiozitate si iubire si nu vom osteni vreodata în a ne „desavârsi“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai ramas: fie ca odata stralucirea ei sa adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste aceasta civilizatie îmbatrâninda si gravitatea ei înabusitoare, posomorâta! Si daca totusi într-o buna zi onestitatea ne va osteni si va suspina si se va tolani si îi vom parea mult prea duri si si-ar dori o viata mai buna, mai usoara, mai delicata, asemenea unui viciu agreabil: sa ramânem duri, noi, cei din urma stoici! si sa-i trimitem întrajutor toate cele diabolice din launtrul nostru - dezgustul fata de grosolanie si aproximatie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrazneala, curiozitatea noastra sireata si alintata, cea mai subtila,cea mai camuflata, cea mai spirituala vointa a noastra de putere si de biruinta universala, cea care,plina de dor, da târcoale si forfoteste în jurul tuturor împaratiilor viitorului, - sa-i venim într-ajutor„Dumnezeului“ nostru cu toti „diavolii“ nostri! Pesemne ca din pricina asta vom fi confundati cu altii -ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor si nimic mai mult“ - ce-are a face! si chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toti zeii de pâna acum diavoli sanctificati si rebotezati? si, la urma urmei, ce stim noi despre propria noastra fiinta? si ce nume binevoieste sa poarte spiritul care ne calauzeste (e o chestiune de denumire)? Câte spirite salasluiesc oare în noi?Onestitatea noastra, - sa luam aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea sa devina vanitatea noastra,gateala si trufia noastra, marginirea noastra, nerozia noastra! Toate virtutile înclinata spre nerozie,toate neroziile înspre virtute; „ca sfântul de prost“,se spune în Rusia,-sa luam aminte sa nu devenim pâna la urma,din pricina onestitatii,niste sfinti plicticosi! Nu-i oare viata însutit de prea scurta ca sa
ne mai putem-si plictisi? Ar trebui sa credem de-a dreptul în viata vesnica.
(...)
Îmi pot imagina o muzica al carei farmec ar fi acela de a nu mai sti nimic despre Bine si Rau,poate cel mult un soi de dor de casa, vagi umbre aurii si slabiciuni gingase adiind deasupra-i: o arta care, scrutând zarile îndepartate,ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului,o muzica îndeajuns de ospitaliera si de profunda pentru primirea acestor fugari întârziati.Datorită muzicii, pasiunile se pot bucura de ele însele.
(...) - din Partea a patra:aforisme si interludii-:
„Poate fi stimat cu adevarat doar cel care nu se cauta pe sine însusi“ - Goethe catre consilierul Schlösser.
&
Semne de noblete: a nu cauta nicicând sa-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza sa cedezi altora, sa împarti cu altii propriile-ti responsabilitati; a-ti considera privilegiile si exercitarea lor ca îndatoriri.
&
Cele mai mari evenimente si idei - dar cele mai mari idei sunt si evenimentele cele mai mari,sunt întelese cel mai târziu: generatiile contemporane acestor evenimente nu stiu sa le traiasca, si trec pe lânga ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împaratia stelelor. Lumina celei mai îndepartate stele este cea care întârzie cel mai mult pâna sa ajunga la oameni; pâna atunci, omul tagaduieste ca acolo-exista vreo stea. „Câte secole îi sunt necesare unui spirit pentru a fi înteles?“ - iata înca un criteriu cu ajutorul caruia se poate stabili o necesara ierarhie si ceremonie: necesara atât spiritelor cât si stelelor.
&
Oricarui gânditor profund îi este mai mult teama de a fi înteles decât de a ajunge un neînteles.În cazul din urma poate ca vanitatea lui este cea care va suferi; însa în primul caz sufera inima,compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreti sa-mi purtati si voi povara?“
&
Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la distanţă atât de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoaşterii.
(...)
Virtutile noastre? - Probabil ca si noi le mai avem, chiar daca, ce-i drept, ele nu sunt acele virtuti naive si neîndemânatice pe care le respectam la stramosii nostri, tinându-i totodata la distanta. Noi,europenii de poimâine, primii nascuti ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastra curiozitate primejdioasa,cu multiplicitatea noastra, cu mestesugitul nostru travesti, cu cruzimea fragila si oarecum edulcorata a spiritului si simturilor noastre, - claca e sa avem virtuti, pesemne ca acestea nu pot fi decât dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine sa se acomodeze cu cele mai intime si mai dragi înclinatii ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzatoare: ei bine, sa pornim dar în cautarea lor prin labirinturile noastre! -în care, dupa cum se stie, multe lucruri se ratacesc, iar câte unele se pierd fara urma. si exista oare ceva mai frumos pe lume decât sa-ti cauti propriile virtuti? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuti? Dar acest „a crede în virtutile tale“ nu este în fond echivalentul „constiintei curate“ de altadata, acea venerabila si stufoasa cosita de notiuni pe care bunicii nostri o atârnau îndaratul crestetului si, de multe ori, chiar îndaratul ratiunii lor? Asadar, se pare ca, oricât de putin ne-am considera demodati, venerabili si batrâniciosi, dintr-un anumit punct de vedere noi suntem totusi nepoti demni de astfel de bunici, noi, cei din urma europeni cu constiinta curata: noi mai purtam, ca si ei, aceeasi cosita. Ah! De-ati sti ca în curând, foarte curând-se vor schimba multe!
(...)
Se prea poate ca sfânta legenda a vietii lui Iisus sa ascunda unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaste iubirea: martiriul unei inimi preacurate si pline de un dor fara seaman, nesatioasa de iubire omeneasca, o inima care cerea sa iubeasca si sa fie iubita, atât si nimic mai mult, si o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mânie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat si nesatios de iubire care a trebuit sa nascoceasca iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau sa-l iubeasca,-si care, învatându-se în cele din urma sa cunoasca iubirea omeneasca, a trebuit sa inventeze un dumnezeu alcatuit din iubire pura, din putinta de a iubi, - un dumnezeu caruia iubirea omeneasca, atât de nevolnica, atât de nestiutoare îi inspira mila! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela cauta moartea. - Dar la ce bun sa ne lasam prada unor astfel de gânduri dureroase? Doar daca am h obligati.
(...)
Sfârsit e cântul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:
Faptas e-un vrajitor, amic la ceas fatidic,
Un prieten de amiaza - dar cine-i, nu v-o zic
Cu soarele în crestet, el schimba Unu-n Doi .....
Slavim acum victoria în dans feeric,
Serbare-ntre serbari:
Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seama!
Si lumea râde-n lacrimi, perdeaua se destrama,
Mireasa e Lumina, iar mire - Întuneric .....
(...)
O, vai, ce s-a ales din voi, gânduri ale mele scrise si pictate! Parca mai ieri erati atât de multicolore, tinere si malitioase, atât de pline de spini si de tainice miresme ca ma faceati sa stranut si sa râd - iar acum? V-ati si despuiat de noutatea voastra, iar câte unele din voi, mi-e teama, sunt gata sa se preschimbe în adevaruri: atât de nemuritoare arata ele, impresionante în cumsecadenia lor, si atât de plictisitoare! Dar întâmplatu-s-a vreodata altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele si penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizam lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc si încep sa-si piarda parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndeparteaza vlaguite si sentimente târzii, galbejite! Ah, numai pasari ostenite de zbor, ratacite în zbor, pasari care se lasa prinse în mâna, - în mâna noastra! Noi imortalizam cele ce nu mai au mult de trait si de zburat, numai lucruri istovite si rascoapte! Si numai pentru a putea picta dupa-amiaza voastra, voi, gânduri ale mele scrise si pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingasii multicolore, si ocruri si cafeniuri si smaragduri si carmine cu zecile:-dar nimeni nu va ghici din a mea pictura splendoarea diminetii voastre,grabite scântei si minuni ale singuratatii mele, batrânele, iubitele -rautacioasele mele gânduri!
(Dincolo de bine si rau,Editura IDEEA EUROPEANA,2016,traducere,Victor Scoradet)

Am în mine mai întâi noţiunea de infinit şi numai după aceea de finit,adică de Dumnezeu mai înainte de a mă avea pe mine însumi/René Descartes (1596-1650),in Meditatii Metafizice/Dar ce sunt eu,aşadar? Un lucru care gândeşte. Ce este acest ceva care gândeşte?Adică ceva care se îndoieşte,care înţelege,care afirmă,care neagă,care vrea, care nu vrea,care îşi imaginează şi care simte.Cu siguranţă că nu este puţin dacă toate aceste lucruri aparţin naturii mele
- Domnilor,Decani si Profesori ai Sfintei Facultati de Teologie din Paris -
Motivul care m-a determinat sa va prezint aceasta lucrare este atît de întemeiat, iar atunci cînd îmi veti cunoaste intentia, sînt sigur ca veti avea unul tot atît de întemeiat de a o lua sub protectia voastra, încît cred ca, pentru a o face într-un anume fel demna de aprecierea voastra, nu as putea proceda mai bine decît spunîndu-va, în cîteva cuvinte, ce mi-am propus sa fac aici. Am considerat întotdeauna ca aceste doua probleme, cu privire la Dumnezeu si cu privire la suflet, sînt cele mai importante dintre toate cele care trebuie sa fie demonstrate mai degraba cu argumentele filozofiei, decît cu ale teologiei: caci, cu toate ca noua, astora, care sîntem credinciosi,ne este îndeajuns sa credem prin religie ca exista un Dumnezeu, si ca sufletul omenesc nu moare deloc împreuna cu corpul; cu siguranta ca nu pare posibil sa poti vreodata sa-i faci pe necredinciosi sa creda în adevarurile vreunei religii, si nici în aproape nici o virtute morala, daca mai întîi nu le sînt dovedite aceste doua lucruri prin intermediul ratiunii naturale. Si cu atît mai mult cu cit adesea în viata aceasta se ofera mai mari recompense pentru vicii decît pentru virtuti, putine ar fi persoanele care sa prefere ceea ce este drept fata de ceea ce aduce foloase, daca ele nu ar fi înfrînate nici de teama de Dumnezeu, nici de speranta unei alte vieti. Si cu toate ca este întrutotul adevarat ca trebuie sa credem ca exista un Dumnezeu, pentru ca astfel ne învata Sfintele Scripturi, iar pe de alta parte ca trebuie sa credem în Sfintele Scripturi, pentru ca ele sînt de la Dumnezeu; si aceasta pentru ca credinta fiind un dar de la Dumnezeu, acela care ne da harul pentru a putea crede multe alte lucruri, chiar el poate sa ni-l dea si pentru a putea crede ca el exista: nu se va putea totusi oferia aceasta explicatie si necredinciosilor, caci ei ar putea sa-si imagineze ca prin aceasta se comite greseala pe care logicienii o numesc Cercul vicios.Si zau ca am tinut seama ca voi acestia, Domnilor, dimpreuna cu toti teologii, sînteti încredintati nu numai de faptul ca existenta lui Dumnezeu se poate dovedi cu ajutorul ratiunii naturale, ci si ca se poate conchide din Sfinta Scriptura ca cunoasterea lui este cu mult mai clara decît aceea pe care o avem cu privire la multe dintre lucrurile create, si ca în fapt ea este atît de usor de dobîndit, încît cei care nu o au deloc, aceia sînt vinovati.Cum ni se si adevereste prin aceste cuvinte din Cartea întelepciunii, capitolul 13, unde se spune ca ignoranta lor nu le este deloc de iertat: caci daca mintea lor a patruns atît de în profunzime cunoasterea acestei lumi,cum este atunci cu putinta ca ei sa nu gaseasca cu o mult mai mare usurinta pe Domnul atotputernic? Si la Romani,în capitolul întîi, se spune ca sînt de neiertat. Si iarasi, în acelasi loc, prin cuvintele acestea:Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, pentru ei este de toata evidenta, se pare ca sîntem avertizati ca tot ceea ce se poate sti despre Dumnezeu poate fi dovedit prin argumente, care mi este nevoie sa fie cautate într-ai ta parte decît în noi însine, si ca spiritul nostru singur este în stare sa ni le furnizeze. Iata de ceam considerat ca nu ar fi deloc deplasat ca sa înfatisez aici prin ce mijloace se poate face aceasta, si ce cale trebuie urmata pentru a ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu cu mai multa usurinta si certitudine decît cele cu care cunoastem lucrurile acestei lumi. Iar în ceea ce priveste sufletul, cu toate ca multi au fost de parere ca nu este usor sa-i cunosti natura, si unii chiar au îndraznit sa spuna ca argumentele oamenilor ne determina sa credem ca el moare o data cu corpul, si ca nu exista nimic altceva decît singura Credinta care sa ne învete contrariul, cu toate acestea, si tinînd seama de faptul ca in Conciliul de la Latran, tinut sub Leon X, în Sesiunea a 8-a, îi condamna pe acestia, si ca el a ordonat în mod expres filozofilor crestini sa raspunda argumentelor lor, si sa întrebuinteze toate fortele spiritelor lor pentru a face cunoscut adevarul, am îndraznit într-adevar în aceasta scriere sa ma angajez tocmai la aceasta.In plus,stiind ca principala cauza, care face ca multi necredinciosi nu vor deloc sa creada ca exista un Dumnezeu, si ca sufletul omenesc este distinct de corp, consta în aceea ca ei spun ca pîna în prezent nimeni nu a putut demonstra aceste doua lucruri; cu toate ca eu nu sînt deloc de parerea lor, ci ca dimpotriva eu sustin ca aproape toate argumentele care au fost aduse de atîtea mari personalitati, privitoare la cele doua probleme, sînt tot atîtea demonstratii, atunci cind sînt întelese bine, si ca este aproape imposibil sa inventezi altele noi:astfel încît eu cred ca nu poate fi facut nimic mai de folos în filozofie, decît de a le investiga o data cu toata curiozitatea si cu mare grija pe cele mai minunate si mai solide, si sa le dispunem într-o ordine atît de clara si de exacta încît de acum înainte sa fie pentru toata lumea ca o certitudine ca acestea sînt adevarate demonstratii. Si în sfirsit, tinînd seama de faptul ca mai multe persoane au dorit aceasta din partea mea, persoane care au cunostinta de faptul ca eu m-am preocupat de o anumita metoda cu care sa rezolv tot soiul de dificultati întîlnite în stiinta, metoda care nu este întru totul noua, dar nici nu exista ceva mai vechi decît este adevarul, dar despre care ei stiu ca în alte împrejurari eu m-am folosit de ea cu destul succes; am considerat ca este de datoria mea sa întreprind ceva si în legatura cu acest subiect. Astfel ca m-am zbatut din toate puterile mele sa cuprind în acest tratat tot ceea ce s-ar putea spune.Voi mai adauga ca ele sînt astfel încît eu cred ca nu mai exista nici o alta cale pe care urmînd-o spiritul omenesc sa poata vreodata sa descopere mai bune; caci importanta problemei si gloria lui Dumnezeu la care se raporteaza toate acestea -ma constrîng sa vorbesc aici despre mine însumi cu ceva mai multa libertate decît obisnuiesc. Cu toate acestea,oricîta certitudine si evidenta as descoperi în demonstratiile mele, nu pot sa fiu convins ca toata lumea este capabila sa le înteleaga.( ).Iata de ce, Domnilor, oricîta forta ar putea sa aiba argumentele mele, daca nu le veti lua sub protectia voastra,întrucît apartin filozofiei, nu sper ca ele sa produca un prea mare efect asupra spiritelor care si-ar da silinta. Dar prestigiul pe care toata lumea îl acorda institutiei voastre fiind atît de mare,iar numele Sorbonei de atîta autoritate, încît nu numai în ceea ce priveste Credinta, îndata dupa sfintele Concilii, nu s-a supus nimeni niciodata atît de mult niciunei alte institutii, ci chiar si privitor la filozofia omeneasca, oricine fiind convins ca nu este cu putinta sa gasesti într-alta parte mai multa temeinicie si cunoastere, nici mai multa prudenta si integritate pentru a-ti forma o parere; în acest sens nu ma îndoiesc deloc,ca veti binevoi sa acordati atîta grija acestei scrieri,încît sa vreti ca mai întîi sa o corectati; caci fiind constient nu numai de imperfectiunea mea, ci de asemenea si de ignoranta în care ma aflu, n-as îndrazni sa va garantez ca nu cuprinde nici o greseala; apoi dupa ce îi veti fi adaugat lucrurile care îi lipsesc, le veti fi desavîrsit pe cele care nu sînt înca perfecte, si va veti fi luat voi însiva osteneala de a da o explicatie mai ampla în acele locuri încare veti considera ca este necesara, sau cel putin sa ma avertizati pentru ca sa împlinesc eu însumi lucrul respectiv, si în sfirsit, dupa ce demonstratiile, prin care eu dovedesc ca exista un Dumnezeu si ca sufletid omenesc este diferit de corp, vor fi fost îmbunatatite în privinta claritatii si a evidentei, pîna unde sînt sigur ca pot fi înaltate, în asa fel încît sa poata fi considerate drept demonstratii de o extrema exactitate, atunci sa vreti sa declarati chiar aceasta, si sa o marturisiti public: nu ma îndoiesc deloc, spun eu, ca, daca aceasta se întîmpla, toate erorile si opiniile neîntemeiate, care au existat vreodata în legatura cu aceste doua probleme, vor fi înlaturate de îndata din mintea oamenilor. Caci adevarul îi va face pe toti învatatii si oamenii sprinteni la minte sa subscrie la aprecierea facuta de voi; iar autoritatea vostra îi va determina pe atei, care sînt de obicei mai aroganti decît savantii si decît cei cu dreapta judecata, sa se lepede de spiritul lor de contradictie, sau poate chiar sa sustina ei însisi argumentele pe care le vor vedea ca sînt acceptate de toate persoanele cu mintea sanatoasa drept demonstratii,aceasta de teama de a nu fi considerati ca le lipseste inteligenta; si, în sfîrsit, toti ceilalti se vor preda fara probleme în fata atîtor marturii, încît nu va mai exista nimeni care sa îndrazneasca a se îndoi de existenta lui Dumnezeu, si de distinctia reala si veritabila dintre sufletul omenesc si corp.Va ramîne acum voua sa judecati folosul pe care l-ar produce aceasta încredere, o data ce ea ar fi bine stabilita,voua, celor care vedeti dezordinea pe care o produce îndoiala în privinta ei; dar nu este cazul sa am eu mai multa bunavointa de a recomanda si mai mult cauza lui Dumnezeu si a Religiei-voua, celora care le-ati fost întotdeauna cele mai ferme coloane de sprijin.
(Meditatii Metafizice,Editura Crater, traducere Ion Papuc)

Apreciez acest lucru, dat fiind faptul ca oamenii au puterea sa inteleaga...!

=Fiecare escroc sovietic isi are imaginea geamana in occident/,a criticat comunismul,regimul sovietic,occidentul materialist,intemeietor al euroscepticismului ca doctrina filosofica,alaturi de Soljenitân,exilat din URSS,a trait in Munchen,1978=1999,revenit in Rusia,profetiile unui disident,Alexandr Zinoviev (1922-2006),scriitor,istoric si filosof rus,scria in 1981/Dintr-o data,mi s-a parut ca merg pe una din strazile Moscovei.Moscova!Cel mai cenusiu si mai plicticos oras din lume.Cel mai crud si mai fara speranta.Si cel mai apropiat si mai drag.Viitorul omenirii.Un viitor dezgustator,însa un viitor totusi,menit a înlocui trecutul stralucitor al Occidentului.Nu sunt oare înclinat sa ma amagesc luând propria-mi stare jalnica în Occident drept viitor al Occidentului?Ar fi bine daca ar fi asa!Mi-e teama însa ca nu.Actuala stare a Occidentului este,în toate domeniile,apogeul a tot ceea ce poate obtine umanitatea;este exceptia plina de viata a moartei monotonii istorice.De acum încolo,drumul nu poate duce decât în jos,înspre mai rau,spre reîntoarcerea la vechea si obisnuita monotonie.Mentinerea cât mai îndelungata a starii în care se gaseste Occidentul este problema numarul unu.Pentru cine?Oricât de straniu ar parea,este problema numaru unu pentru noi-Zinoviev,Homo Sovieticus,Ed.Dacia,Cluj,1991 si,confesiunea unui filosof,controversat,intr-un amplu Interviu din 1999 =

(Înainte de razboi,tatal meu mi-a povestit urmatoarele:într-un colhoz avea loc o sedinta.Se discutau doua puncte:1.Construirea unui sopron;2.Masurile ce trebuiau adoptate pentru asigurarea bunastarii si fericirii în comunism.Cum cei prezenti n-aveau destule scânduri sa construiasca sopronul,s-a trecut imediat la punctul doi.Moscova ar putea fi în stare sa înalte un grandios imperiu mondial.Din pacate însa,n-are scândurile necesare)

Aceasta carte se ocupa de Omul Sovietic.El este un om de tip nou:HOMO SOVIETICUS.Personal am o relatie duplicitara cu aceasta noua creatura:îl iubesc si îl dispretuiesc.Ma incinta si ma îngrozeste în acelasi timp.Eu însumi sunt un Homocus.În consecinta sunt neiertator si crud atunci când îl descriu.Judecati-ne,deoarece la rândul vostru veti fi judecati de noi/A.Z.
&
Calea adevaratei iubiri are si hârtoape.(Proverb occidental)
Daca nu m-ar iubi,nu m-ar bate.(Proverb rusesc)
Vom lupta pentru pace pâna nu va mai ramâne piatra pe piatra.(Proverb sovietic)
Prima alarma:S-a petrecut într-o noapte în care am început sa delirez.Se facea ca eram târât undeva.
=Unde mergem?Am întrebat mut.
=La Judecata,a bubuit o Voce fara sunet.
=Care?
=De Apoi.
=Pentru ce ma judeci daca mi-ai predestinat fiecare clipa?
=Pentru viata.
=Cu ce-o sa platesc pentru ea?
=Plata pentru viata e moartea.Ti-a venit timpul.Plateste!
=Nu ma grabi.N-as putea s-o mai duc putin?N-am baut înca amara cupa a vietii pâna la fund!Si-am fost lasat sa plec.Si-am reusit oarecum sa uit si m-am lasat prins de tot felul de gânduri inutile.A vrea sau a nu vrea.Doresc sa fac ceva;însa foarte rar doresc sa fac cu adevarat ceea ce as dori sa fac.Nu va imaginati ca este vorba de un enunt sofistic inoperabil.E pura dialectica.Acum am sa-mi formulez diferit gândul,în asa fel încât veti fi dezamagiti de claritatea si banalitatea lui:as dori sa fac ceva,însa nu vreau sa fac efortul de a obtine ceea ce vreau.Vedeti cât e de simplu?De fapt,lucrurile se prezinta la fel cu toate„problemele eterne”,catalogate ca profunde si deosebit de complexe de marii gânditori ai trecutului si de mizerabilii lor epigoni din prezent.Formulat altfel,unul si acelasi lucru îsi arata imediat goliciunea si inutilitatea.De exemplu,sa luam Problema Numarul Unu:to be or not to bee?A fi sau a nu fi? Pentru rusi ea se pune sub forma:a bea sau a nu bea?Si nu pot fi doua raspunsuri la aceasta întrebare:desigur,a bea.Si înca bine!Dupa care începi sa bei din nou.Mai apoi,mai bei ceva.Si în cele dinurma,o iei de la început.În limba rusa poti formula aceasta Problema Numarul Unu si în alt fel:a bate sau a nu bate?La care nu poate fi dat decât un singur raspuns:a bate.Sigur ca trebuie sa bati.Si mai ales peste ochi!.În Occident desigur ca nu se întelege asta,pentru ca problemele rusesti nu se pot traduce în limbile occidentale.Daca încerci sa o faci,dispar toate nuantele romantice si întreaga profunzime psihologica.Dorinta de a sta degeaba se naste în mine tot mai des.Fac atunci eforturi titanice de a mi-o împlini,reusind întotdeauna.Gânditorii occidentali vad în asta„tipica lene ruseasca”.Se înseala ca de obicei.Un roman politic.Doresc acum sa scriu un roman.De ce nu?Toti emigrantii rusi scriu ceva.Sunt mai prejos decât ei?Nu! Deci un roman.Un roman sentimental.Mai mult!Un adevarat roman sentimental,închinat deci în întregime iubirii.Cu precizarea ca este vorba de o poveste de iubire ceva mai deosebita:între Uniunea Sovietica (pe scurt Moscova) si Occident.V-ati putea întreba indignati,despre ce fel de iubire poate fi vorba daca Acest„daca”dovedeste însa ca e vorba de Adevarata Iubire.„Iubire pâna ce moartea ne va desparti”s-ar putea spune.Daca ati citit motto-urile de la început ar trebui sa întelegeti despre ce e vorba.Daca însa le-ati sarit,cititi-le neaparat.Va va lua numai un minut si veti gasi întelepciune pentru o viata.Iubirea dintre eroii mei nu este numai adevarata,ci în acelasi timp contemporana:deci homosexuala.Iar Moscova este partenerul activ.Întrebati orice cetatean sovietic ce-i face Moscova Occidentului si veti auzi un raspuns care sprijina cele de mai sus.Cetatenii din tarile occidentale v-ar spune acelasi lucru folosind însa expresii mai putin indecente.Atitudinea oamenilor sovietici fata de aceasta împreunare este total diferita.Occidentul considera ca este ceva sanatos si resimte cele mai voluptoase satisfactii.Senzatia noastra e de rusine si dezgust.E adevarat,nu pentru noi însine,ci pentru Occident.Dovezi ale unui martor ocular.
(...)
Si iata acum un mister pentru cititor;ceea ce spun nu-mi exprima convingerile.Ba mai mult,e vorba numai de un mister aparent:eu n-am nici un fel de convingeri.Am numai reactii mai mult sau mai putin stabile fata de orice lucru de care ma lovesc:un stereotip de comportament.Convingerile apartin cetateanului occidental,nu omului sovietic.În locul convingerilor,acesta din urma are stereotipuri de comportament”.Ele nu presupun nici o convingere si de aceea sunt compatibile cu orice fel de convingere.Când se confunda convingerile cu stereotipurile de comportament pot rezulta neîntelegeri,iar occidentalii pot capata idei stranii despre comportamentul sovietic.Daca altcineva ar spune ceea ce spun,as începe sa discut cu el în contradictoriu.Când cauti sa ajungi la adevar trebuie sa te implici tu însuti.Spun asta mai mult pentru a face pe grozavul decât din convingere,dat fiind ca nu mai caut sa ajung la adevar.Convingerile sunt un semn al imaturitatii intelectuale.Convingerile compenseaza doar imposibilitatea de a întelege repede si corect un fenomen dat în manifestarile sale concrete.Ele sunt îndrumari apriori asupra modului în care trebuie sa te comporti într-o situatie concreta fara a întelege concretetea acesteia.Un om cu convingeri este rigid,dogmatic si greoi,iar de regula,prost.Mult mai adesea însa,convingerile nu influenteaza comportamentul oamenilor.Ele nu fac decât sa poleiasca vanitatea,sa usureze constiintele încarcate si sa ascunda prostia.Eu si Moscova.Sunt un emigrant sovietic în Occident.Cuvintele„în Occident”ar putea foarte bine sa lipseasca, pentru ca un emigrant sovietic în Est este o imposibilitate logica:oricum ai lua-o,suntem în Est.Am sa pastrez însa aceasta expresie deoarece multi occidentali,de frica Armatei Rosii,o sterg englezeste în Est.Ei îsi imagineaza ca si noi putem face la fel.Acum traiesc în Occident si ma simt ca si cum as fi fost aruncat în fundul unei provincii rusesti.E un lucru la care ma gândesc adesea.Pentru mine exista numai o singura capitala în lume:Moscova.Orice altceva e provincial.Moscova este nu numai capitala unui stat.Este capitala istoriei.Asa ca atunci când am parasit-o am facut o boacana:m-am exclus din istorie.Eu si Occidentul=Ce aveti cu Europa Occidentala?M-a întrebat un localnic.Si asa aveti prea mult pamânt.Defrisati-va Siberia si lasati-ne în pace!

Victor, tu copiezi textul ista sau ... de unde le iei?

Cum e corect: filozof cu idei filosofice, sau Victor cu vocație de Vector?

Cred ca Victor e corect Victor iar filosof e cel care are idei ale lui... cat despre Vector.. il poti intreba tu care e chestia cu Vectorul :)
Dar hai sa incetam ca-i stricam omului treaba aici..
Intrebarea mea avea legatura cu faptul ca nu foloseste space. Butonul care face spatii intre cuvinte si semne de punctuatie..etc. Imi vine greu a crede ca daca da copy-paste de undeva...de unde le copiaza... nu s-a folosit butonul space... that's all. :)

Ilustra, tu meriți să fii luat la rost că nu cunoști conceptul de vector, deși l-ai făcut la liceu.
Eu, una, sper că K nu s-a referit la vectorul biologic. => propaganda ideilor de mai sus...
În plus, corectitudinea nu e echivalentul adevărului... pe care nici nu vreau să-l știu.

= Prietenul,R.M.Rilke ii dedica Elegia a opta***Cine ne-a rasucit în asa fel ca noi/orice-am face,ne aflam mereu în postura/celui care pleaca?Ca si cum,ajuns/pe dealul din urma,de unde înca o data întreaga/valea sa i se arata,se-ntoarce,sta,întârzie/asa si noi vietuim si mereu ne luam ramas bun***,ramane paralizat de ambele picioare,polimeliolita,merge in carje,calatoreste,scrie,peste treizeci de volume,literatura,filosofie,timp de sase decenii/voi spuneti-fara Dumnezeu e cel ce-l neaga pe Dumnezeu.Nu,Dumnezeu poate trai si in negatie,precum salamandra in foc.Fara Dumnezeu e cel care nu face parte jertfei,care nu-i vede abisurile si harul/,filozof al culturii,eseist,traducator si povestitor,Rudolf Kassner (1873=1959)/,Fara Dumnezeu e cel mort,fara Dumnezeu e sarpele,caci el crede ca ca-l poate poseda pe om fara har,fara iubire,fara jertfa.Multi mor prin sarpe,mor inaintea mortii.Din moartea asta nu exista inviere =

(Pe mine nu ma paraseste ideea ca nicicand,la niciun moment,pentru nicio clipa,oricat de scurta,Dumnezeul-Om nu si-a vazut chipul în oglinda,n-a cautat sa si-l vada.El traieste si printre noi:cel ce s-a întors.Cu totul tainic,ba chiar pitit în fiece ins fara deosebire:în cel fericit si în cel tulburat,în cersetor si în trufas,în cel desfrânat si în cel pur.El e tocmai omul care nu mai e masura lucrurilor,sarmanul.Cine va voi sa se masoare cu masura celui sarman?Masura lui este tensiune.Despre un astfel de om nu se poate spune ca ar fi mare,caci un asemenea om nu e mare,ci real.Sarmanul este omul real.În felul acesta,el e mereu si pururi nevoit sa se masoare cu sine însusi,iar grandoarea si masura lui nu mai rezida în armonie,ci în transfiguratie)
&
Cui dintre noi nu i s-a întâmplat sa priveasca asa din afara,din lumina în ochii unui om,indiferent care,primul venit,si sa nu se sperie zarind în ei eul,nu personalitatea,nici telul,forma si masura,ci pur si simplu ceva animalic si demonic?Cine nu-l stie pe hedonistul acesta lipsit de gust,trist erotic,estet plin de compasiune,patriot din deznadejde si fara convingere,evlavios fara credinta?Cine nu se se izbeste zilnic de acest inssuperviu si totusi deja mort?De acest vesnic încântat si totusi pribeag?De toti acesti insi mai bogati în vorbe decât în substanta,si care din aceasta cauza prefera sa se însele cu o carte întreaga decât sa aibe dreptate cu o singura fraza?/,Kassner,Despre elementele grandorii umane,1911
&
Era Narcis van?O fiinta vana se poate vedea pe sine însasi?Nu priveste ea mai degraba pe lânga sine?Asa cum arcasul prost trage pe lânga tinta,la fel priveste si cel van pe lânga sine.El nu vede decât imagini despre sine.El traieste din imagini,si imaginile sunt hrana lui.Iar asta se poate vedea pe chipul celui van.De aici natura moale a acestuia,caracterul neformat,nematurizat,jenat,vid,chiar rau,dur,unghiurile si tranzitiile rele.Iar prin asta,prin latura care apare când prea slaba,când prea dura,când încrezuta,când încurcata,este el legat de dusmanul si fratele sau,vicleanul,cel ce nu vrea decât lucruri,decât ceea ce poate apuca.Nici acesta nu nimereste si de aceea în chipul lui exista de asemeni vidul,slabiciunea,jena si rautatea.Abel a fost dorul,iar Cain viclenia,si amândoi erau frati si fii ai aceluiasi tata.Narcis n-avea nici un frate.Narcis nu s-a vazut pe sine însusi,ci a vazut în oglinda apei,deasupra careia îsi înclinase chipul,frumusetea si desavârsirea,si de ele s-a lasat înghitit.Asadar,el nu era van.Asadar,traia într-o lume fara vanitate.Exista ganduri,mai mult sau mai putin dificile,greu de descifrat,care provin din ganduri si care raman in vecii vecilor ganduri.Bazate pe schema A=A,ele nu pot realiza nimic mai inalt decat sa puna lucrurile in miscare,ceea ce vrea sa zica:sa-si transmita mai departe miscarea,asa cum o bila de biliard isi cedeaza miscarea unei alte bile.Miscarea asta nu inseamna Metamorfoza,desi e deseori confundata cu ea.Exista apoi ganduri care nu sunt decat viata,insufletire,integralitate,expresie a acestei integralitati,nu dificile in sine,dar in pozitie dificila,greu accesibile precum manastirile de la muntele Athos.Aici se ascunde ceea ce numesc eu Metamorfoza.
&
Îmi notez în fata unei fotografii a lui Gladstone la batrânete:Semiprofil,întâi departându-si privirea de la cel pe care-l are in fata si apoi întorcându-se brusc spre el.Doua miscari într-una singura.Nici o ruptura.Legatura si conexiune mai mult prin pasiune decât prin idee sau masura,aspect al unui actor,al cuiva care are nevoie de situatia prielnica,al unui demagog,al unui virtuoz,al cuiva care iubeste cuvântul.În cuvânt este ureche si ochi.Asa este chipul acesta,tot asa fiece chip este,într-un sens si mai înalt,cuvânt.În fiecare chip viu trebuie sa luam aminte si sa tinem seama de cele doua miscari:fata sau ochiul si profilul sau urechea.Cu cât chipul e mai viu,mai fertil,cu cât e el mai imaginativ,mai"cuvânt",cu atât mai pronuntate sunt aceste doua miscari,una îndreptându-se spre lucruri,cealalta departându-se de ele.Papusii,marionetei îi lipseste aceasta miscare,acest ritm:ele sunt astfel lipsite de cuvânt,de imaginatie./Kassner,in Metamorfoza (1925),
(..)
Cel ce jertfeste traieste din interior,si astfel viata lui e coapta si încheiata în fiecare clipa.Noi spunem deseori despre un om ca a murit prea devreme,pentru ca suntem legati sa întelegem viata mereu ca o lupta,ca o misiune,ca o înfaptuire,ca o luare în stapânire,pornita din exterior.Cât e în stare sa jertfeasca un om,atâta e el de profund.”/,Kassner,in Zeul si himera.
***
(„În fiecare particula,persoana autorului este în întregime prezenta;fiecare particula contine însa si epoca în totalitatea ei.Nu este astfel greu de vazut opera lui Kassner în ansamblul ei drept cea mai universala,literalmente cea mai inteligenta din literatura secolului XX.Universalitatea se dezvaluie în tematica,inteligenta în patrunderea formala si în iluminarea materialului tematic"=Klaus Gunther Just,Von der Grunderzeit bis zur Gegenwart.Die deutsche Literatur der letzten hundert Jahre,Bern.u.Munchen,1973)

Cretzu: n-am fost niciodata bun la fizica. Cum bine n-am fost bun la multe alte materii. In liceu faceam filme si Doamne... multumesc ca directoarea si toti profesorii ma sustineau ca as fi ramas corigent de multe ori (afara de profu de mate care era extrem de exigent dar CE filosof era. Ce filosof!!)
Ce nu vrei sa stii? Care e echivalentul adevarului sau adevarul in sine? Si iata o idee pe care se poate filosofa: caracterul corectitudinii de a avea valoare de adevar. Da. Pe pamantul ista, corectitudinea nu mai are demult valoare de adevar.
Imi place ca Victor ne ignora. Tot asa :)

"Cei mai multi dintre oameni, Paulinus, se plang de reaua-vointa a naturii, caci ne nastem pentru o durata neinsemnata si chiar si acest rastimp care ne-a fost data zboara atat de repede si cu o asemenea iuteala, incat pe toti, cu prea putine exceptii, viata ii paraseste tocmai cand sunt mai pregatiti de viata."
si
"nu este putin timpul pe care il avem, ci mult cel pe care l-am pierdut"
Seneca

-în 1927,obţine Premiul Nobel pentru literaratură,**Dacă spusa vreunui mare mistic sau a unuia dintre imitatorii lui,îşi află un ecou în unul dintre noi,nu înseamnă oare că există şi în noi un mistic ce somnolează,aşteptând doar ocazia pentru a se deştepta?**,Henri Bergson (1859=1941),scriitor şi filosof evreu francez,initiatorul intuitionismului,membru al Academiei Franceze din 1914,**căci iubirea care îl mistuie nu mai este simpla iubire a unui om,pentru Dumnezeu,ci este iubirea însăşi a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii,în Dumnezeu,prin Dumnezeu,el iubeşte cu o iubire divină întreaga omenire**-.

Henri Bergson,la 1932,in ^Cele douã surse ale moralei si religiei^:

Misticii simt nevoia de a răspândi în jur ceea ce au primit,asemenea unui elan de iubire, iubire căreia fiecare dintre ei îi imprimă pecetea propriei sale personalităţi,în fiecare dintre ei,iubirea este deci o emoţie cu totul nouă,capabilă să transpună viaţa omenească într-un alt ton.Iubirea face ca fiecare dintre aceşti mari mistici să fie iubit pentru el însuşi, iar prin el şi pentru el ceilalţi oameni îşi vor deschide sufletul iubirii pentru umanitate. Prin intermediul unei persoane ataşată lor sau amintirii lor păstrată vie,iubirea se va putea transmite,modificând şi alte vieţi după chipul ei.De fapt,misticismul complet este cel al marilor mistici creştini.Neîndoielnic,mulţi au trecut prin stări ce se aseamănă diverselor puncte finale atinse de misticismul antic,însă ei n-au făcut decât să le depăşească:concentrându-se asupra lor înşişi pentru a se putea lansa într-un efort cu totul nou,ei au rupt un dig;un imens curent de viaţă a pus stăpânire pe ei;iar vitalitatea lor sporită a degajat o energie,o cutezanţă,o putere de concepere şi de realizare cu totul extraordinare.Să ne gândim la cele realizate în domeniul acţiunii de un sfânt Pavel,de o sfântă Tereza, de o Caterina de Sienna,de un sfânt Francisc,de o Ioana d'Arc şi mulţi alţii.Aproape toate aceste acţiuni debordante s-au situat sub semnul răspândirii creştinismului.
(..)
Dacă misticismul trebuie să transforme omenirea,nu va putea altfel decât transmiţând, din aproape în aproape,încet,o parte din el însuşi.Misticii simt bine acest lucru.Cel mai mare obstacol întâlnit de ei este cel care a împiedicat crearea unei umanităţi divine. Omul trebuie să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii:cu alte cuvinte,omenirea este o specie animală,supusă,ca atare,legii care conduce lumea animală şi condamnă viul să se hrănească cu viu.Şi cum ar putea omenirea,date fiind aceste condiţii,să-şi întoarcă spre cer o atenţie esenţial fixată pe pământ?( )O societate spirituală,societăţile de felul acesta se pot răspândi;fiecare dintre ele,prin câţiva dintre membrii lor excepţional dotaţi,vor da naştere uneia sau mai multor societăţi asemănătoare.Astfel se va conserva şi se va continua elanul până în ziua în care o profundă modificare a condiţiilor materiale impuse omenirii de către natură va permite o radicală transformare sub aspect spiritual.Aceasta este calea urmată de marii mistici. Pentru că au fost constrânşi şi pentru că nu puteau proceda altfel,şi-au risipit preaplinul de energie în întemeierea ordinelor religioase ori a mănăstirilor,în acele momente, îndatorirea lor nu era să privească mai departe.Elanul de iubire care-i făcea să înalţe omenirea până la Dumnezeu şi să desăvârşească creaţia divină,nu se putea realiza pe deplin,după părerea lor,decât cu ajutorul Domnului,ale cărui instrumente se considerau a fi.Deci întreg efortul lor trebuia să se concentreze asupra unei sarcini imense,extrem de dificile,însă limitate.Se vor ivi şi alte eforturi,altele deja se iviseră;dar toate vor fi convergente,de vreme ce Dumnezeu le ţinea în unitate.
(..)
În fond,învăţămintele religiei se adresează,inteligenţei;şi ceea ce ţine de ordinea intelectuală poate deveni accesibil tuturor.Fie că aderăm sau nu la o religie anume,vom ajunge întotdeauna s-o asimilăm intelectual,chiar dacă misterele ei ni le vom reprezenta ca aparţinând misteriosului.Din contra,misticismul nu comunică nimic, absolut nimic celui care n-a simţit nimic.Cu toţii vor putea înţelege deci că misticismul se inserează,din vreme în vreme,original şi infailibil,într-o religie preexistentă,formulată în termeni inteligenţi;va fi greu,în schimb,să-i determinăm să admită ideea unei religii care n-ar exista decât prin misticism,pentru care ea ar fi un extract intelectual formidabil,în consecinţă,generalizatul.Nu va trebui să cercetăm care dintre aceste două interpretări convine ortodoxiei religioase.Vom spune doar că din punctul de vedere al psihologului, cea de-a doua este mult mai verosimilă decât prima.Misticism şi creştinism se condiţionează reciproc,la nesfârşit.Şi totuşi un început trebuie să existe.Prin însuşi acest fapt,creştinismul îşi află originea în Christos.
&
De pe poziţiile pe care ne situăm,nu prezintă atâta importanţă faptul că Christos se numeşte ori nu se numeşte om.Nu contează nici măcar faptul că se numeşte Christos.Cei care au ajuns într-acolo încât au negat existenţa lui Iisus,nu vor împiedica Predica de pe munte să figureze în Evanghelie,alături de alte rostiri divine.Putem da autorului orice nume voim,dar asta nu înseamnă că nu există autor.
(...)
Este cert faptul că religia creştină a fost o transformare profundă a iudaismului.S-a spus deja de multe ori: unei religii încă esenţial naţionale i s-a substituit una capabilă să devină universală.Unui Dumnezeu care hotăra asupra tuturor celorlalţi prin justiţia dar şi prin puterea sa,însă a cărui putere se exersa în favoarea poporului său şi a cărui justiţie viza în primul rînd pe supuşii lui,îi va urma un Dumnezeu al iubirii,ce va cuprinde,în iubirea sa,întreaga omenire.Tocmai de aceea ezităm să clasificăm profeţii evrei în rîndul misticilor antichităţii:Jahve era un prea sever judecător,între Israel şi Dumnezeul lui nu a fost suficientă intimitate pentru ca iudaismul să fi putut fi misticism în sensul definit de noi.Şi totuşi,nicio altă orientare afectivă ori în ordinea gândirii n-a contribuit mai mult decât profetismul evreu la suscitarea misticismului numit de noi com?*plet,şi anume misticismul creştin.Şi aceasta pentru că,deşi au existat şi alte curente ce au purtat sufletele către un misticism contemplativ,meritând astfel să fie considerate mistice,ele n-au depăşit pragul contemplaţiei pure.Spre a depăşi intervalul dintre gând şi faptă era necesar clanul,care le lipsea.Elanul acesta îl aflăm la profeţi:ei au avut patima justiţiei, au reclamat justiţia în numele Dumnezeului lui Israel.Iar creştinismul,cel care a urmat iudaismului,datorează în mare măsură tocmai profeţilor evrei misticismul său activ, capabil să se avânte în cucerirea lumii.
&
N-ar folosi la nimic să le opunem protestele indignate ale celor care nu văd în misticism decât înşelătorie ori nebunie.Desigur că există şi oameni închişi cu desăvârşire oricărei experienţe mistice,incapabili să simtă sau să-şi imagineze ceva în acest sens.Dar în egală măsură întâlnim şi oameni pentru care muzica nu este decât un zgomot;şi unii dintre ci vorbesc despre muzicieni cu aceeaşi mânie,cu acelaşi ton de ranchiună personală.Nimeni nu va afla aici un argument împotriva muzicii.Să vedem dacă examenul cel mai superficial al experienţei mistice nu va crea deja o prezumţie în favoarea validităţii ei.Deşi asemănările exterioare între misticii creştini se pot datora identităţii de tradiţie şi de învăţătură,acordul lor profund este semn al unei identităţi de intuiţie care se va explica cel mai bine prin existenţa reală a Fiinţei cu care ei cred că se află în comuniune.Suntem totuşi de acord că experienţa mistică, considerată doar în ea însăşi,separat,nu poate aduce filosofiei certitudinea definitivă.Ea nu va fi întru totul convingătoare decât dacă filosofia a ajuns pe o altă cale,cum ar fi experienţa sensibilă şi raţionamentele fondate pe ea,să considere drept verosimilă existenţa unei experienţe privilegiate,în care omul poate intra în comuniune cu un principiu transcendent.Faptul că aflăm la mistici această experienţă, exact în felul în care ne aşteptam, ne va permite să o adăugăm rezultatelor dobândite,în vreme ce acestea din urmă vor răsfrânge asupra experienţei mistice câte ceva din propria lor obiectivitate.Nu există o altă sursă de cunoaştere în afara experienţei.La fel cum în jurul instinctului animal subzista o urmă de inteligenţă,şi inteligenţa umană era aureolată de intuiţie.La om,aceasta din urmă rămăsese pe deplin conştientă şi dezinteresată,dar nu mai era decât o fulguraţie ce nu se putea proiecta prea departe.Şi totuşi,de la ea venea lumina,dacă vreodată trebuia luminat interiorul elanului vital, semnificaţia şi destinaţia lui.Căci ea era întoarsă înspre înlăuntru;şi dacă,printr-o primă intensificare,ea ne făcea să sesizăm continuitatea vieţii noastre interioare,dacă majoritatea dintre noi nici nu merg mai departe,în schimb,o intensificare superioară o va purta,poate,până la rădăcinile fiinţei noastre şi,prin aceasta,până la principiul însuşi al vieţii în general.Nu era oare acesta chiar privilegiul sufletului mistic?
(..)
Filosoful ar fi putut uşor defini această natură,de ar fi voit să pună misticismul într-o formulă.Dumnezeu este iubire,şi este obiect al iubirii:în aceasta constă întreagă toată contribuţia misticismului.Misticul nu va fi spus niciodată îndeajuns despre această dublă iubire.Descrierea lui este interminabilă întrucât lucrul descris este inexprimabil.Şi totuşi, el ne spune cu limpezime următoarele:iubirea divină nu este ceva de la Dumnezeu,ci este Dumnezeu însuşi.



https://istoriiregasite.wordpress.co...6LwOr_IqNLROqc

=*Psihologia poporului român*,publicată la 1937/,**Rusine nu este pentru poporul care se stie deosebit sufleteste de popoare glorioase si puternice,dar este rusine pentru poporul care n-are curajul så-si cunoascå firea si destinul**/.Constantin Rådulescu-Motru (1868=1957),academician,filosof,psiholog,profesor, dramaturg şi om politic,sfarseste umilit de regimul comunist,in infometare si frig/**Problema tipului cåruia îi apartine sufletul românesc nu trebuie så fie complicatå cu întrebarea:care tip de culturå este superior sau inferior?Nu este vorba så alegem ce este de preferat,ci så stabilim ce este real si adevårat.De altminteri,un tip de culturå,sau cum s-ar zice mai precis,un tip de finalitate spiritualå nu este,prin structura sa proprie,superior sau inferior,ci este prin potrivirea pe care el o are cu natura sufleteascå a poporului.Acelasi tip de culturå ridicå sau pråbuseste un popor,dupå acordul sau dezacordul în care el stå cu sufletul såu.Sunt lucruri pe care românul le începe cu greu si le laså usor,dar sunt lucruri pe care românul,dacå le începe,nu le mai laså niciodatå.Un român proprietar de påmânt este cel mai perseverent muncitor agricol.Fie câstigul lui cât de mic,el nu se îndurå så-si påråseascå ogorul**=
***
Suntem noi,românii,înruditi sufleteste cu burghezia occidentalå,atunci ceea ce ne råmâne de fåcut este så aplicåm principiile lor politice si economice,în mod sincer,înlåturând,pedepsind chiar cu brutalitate toate apucåturile care ne depårteazå;vom fi burghezi sinceri,nu de paradå.Suntem noi,românii,dimpotrivå,stråini sufleteste de occidentali,atunci ceea ce ne råmâne de fåcut este ca,înainte de a copia legi si institutii burgheze,så începem prin a ne studia pe noi însine,ca så vedem cine suntem si ce putem.Rusine nu este pentru poporul care se stie deosebit sufleteste de popoare glorioase si puternice,dar este rusine pentru poporul care n-are curajul så-si cunoascå firea si destinul.
***
Nu este calitate bunå care så nu fi împodobit vreodatå sufletul unui român,precum nu este defect care så nu fi fost sau så nu fie,când si când,în acelasi suflet: totalizarea calitåtilor si defectelor ar fi o împieticårire fårå sfârsit.Dar sufletul unui neam nu este o simplå totalizare de peticårii sufletesti,ci este el însusi o unitate care tråieste de sine prin armonia functiunilor sale,întocmai cum tråieste si sufletul fiecårui individ în parte.Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantå din sufletele românilor care au tråit si tråiesc;el îsi are firea sa proprie,pe care o putem explica din sufletele românilor,dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre acestia.El este în fiecare din noi,si cu toate acestea este în afarå de noi:noi îi împrumutåm viata organicå,el ne då continuitatea si durata istoricå;el este chipul în care ne întrupåm pentru ochii altor neamuri.
***
Nu este tarå în hotarele lumii civilizate în care„gura lumii“,„gura satului“så aibå mai multå trecere ca întara noastrå!Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe„zvonul public“si numai foarte putine pe dovezile adunate de noi personal.Se zice„lumea zice“;si dacå„lumea zice“,românul,individual luat,pare cå întelege cå tot asa trebuie så zicå si el.Mai ales în lumea tåråneascå„gura satului“este obârsia tuturor convingerilor.In „gura satului“ se revarså,negresit,gura lui Ion,gura lui Gheorghe,gura lui Petre si a altora,dar o datå ce acestea suntvårsate,individualitatea lor s-a sters:„gura satului“contopeste pe to¡i tåranii laolaltå,în acelasi vad sufletesc.***Nu este tarå cu oameni mai curajosi ca tara noastrå româneascå.Românii sunt eroi,dar cu deosebire când sunt în grup.in front,la råzboi;în ceatå,la revoltå;în cârd,la vânåtoare curajul românului nu are pereche.
***
.Dar absolut fårå pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor,dacå exprimarea el o face în numele grupului,ca redactor de jurnal bunåoarå!Esti din acelasi grup cu dânsul,atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini;esti din celålalt grup,atunci ocara lui nu mai are margini!Iatå un redactor curajos în tot cazul,îti zici!Ei bine,te înseli.E curajos numai ca mandatar al grupului.Vorbeste cu el între patru ochi si vei constata cå nu-si aduce bine aminte de ce a scris.intre patru ochi opinia lui este chiar cå toti românii sunt buni si patrioti.Imitåm ca oile faptele din jurul nostru si nu aråtåm o energie decât când suntem în grup.La råzboi ne luptåm voiniceste,fiindcå acolo suntem umår la umår,dar la munca profesionalå suntem neglijenti,fiindcå aici fiecare este låsat pe seama datoriei sale proprii.Nu avem curajul pårerilor noastre,când este så ni le apåråm fiecare în parte,dar suntem poporul cel mai susceptibil,când este så ne rostim în grup,si ca grup.Ne aprindem usor ca un foc de paie,dar ne si trece usor aprinderea,cum trece si focul de paie,fiindcå sufletele noastre luate în parte sunt prea putin personale ca så opunå rezistentå,si o datå ele aprinse au prea putin substrat propriu ca så nu se si stingå usor.
***
Am avut virtutile grupului,si nu pe acelea ale personalitåtii,dar pentru trecutul nostru asa era si bine.Am tråit ca grup.Judecând greutåtile prin care am trecut,este bine så ne multumim si cu atât.
***
Eroul timpurilor moderne are,cu un cuvânt,un suflet nou fatå de eroul timpurilor vechi.Noi,românii,nu avem înså acest suflet nou.De aceea si toate deceptiile noastre.Noi voim så ne apropriem bunurile culturale,pe care le vedem la popoarele din Apus,cu aceleasi însusiri sufletesti cu care reuseam odatå asa de bine så ne strecuråm prin împrejurårile vitrege din trecut.Voim så tråim o viatå politicå cu regim parlamentar,si voim så avem o culturå a noastrå originalå,påstrându-ne,cu toate acestea,deprinderile vechi de suflete gregare.In loc de a ne prezenta în lupta cea nouå ca individualitåti puternice,diferentiate dupå aptitudini,ne prezentåm slabi si cu aptitudini la fel.Suntem toti mesteri de gurå si råi de faptå.
***
A trecut timpul domniilor fanariote,si s-au dus ciocoii,dar ne-au råmas amintirile despre ei,dimpreunå cu deprinderile lor;ne-a råmas ciocoismul.Ciocoismul îl întâlnim în viata politicå;si are aproape acelasi caracter ca si ciocoismul vechi:frenezia puterii,lipsa de ideal si dispretul pentru multime.Cazurile care îl ilustreazå sunt multe;simti chiar o greutate så alegi,atât de multe sunt.Ciocoismul a fost o boalå grea si încå o boalå nationalå.
***
-Despre suferintele filosofului,amintiri Nicolae Bagdasar,membru corespondent al Academiei Române,secţia literară (1942-1948) si insemnari din Jurnalul,numit Revizuiri şi adăugiri,C.R=Motru :
**Ultimii ani ai vietii lui C.Rådulescu-Motru au fost ani de dureroaså suferintå.Gospodåria pårinteascå de la Butoiesti fiindu-i consideratå mosie,an de an,dupå 23 august,a trebuit så facå fatå,ca toti agricultorii de la câteva hectare în sus,unor cote tot mai ridicate de cereale,carne,lapte,unor impozite tot mai împovåråtoare.Când i se tåiase pensia,i se tåiase,pe motiv cå era mosier.Acum,când nu mai avea nici un venit,i se refuza plata pensiei pe motiv cå fusese mosier.O bucatå de vreme,pânå când sotia sa a putut fi numitå sorå la un spital,cu un salariu de câteva sute de lei pe lunå–el a tråit din ceea ce puteau så-i dea prietenii såi,care nici ei nu ståteau cu mult mai bine,unii din fostii såi elevi.Dacå si-ar fi påstrat biblioteca,ar fi suferit mai putin,cåci biblioteca sa fusese foarte bogatå,cu opere valoroase din diferite domenii= psihologie,cu aproape toate ramurile,logicå,epistemologie,filosofie propriu-ziså,psihotehnicå etc.–ar fi putut scoate bani din vânzarea ei cu bucata,iar amatori se gåseau,era noua intelectualitate ce se forma. Dar C.Rådulescu,când era încå la catedrå,pe måsurå ce cårtile nu mai încåpeau în biroul såu de lucru de acaså,le dona Bibliotecii Seminarului de psihologie,logicå si teoria cunostintei de pe lângå catedra sa,iar cu mai multi ani înainte de a iesi la pensie îsi donase întreaga bibliotecå,Ani de zile,C.Rådulescu-Motru a suferit de foame.Abia în 1955, dupå ce se zvonise cå el cåzuse pe stradå lesinat de foame,abia atunci s-au sesizat forurile Academiei si l-au încadrat la Institutul de Psihologie ca cercetåtor stiintific,adicå în cel mai mic post,ca så-i poatå da un salariu si så-l punå la adåpost de mizerie.C.Rådulescu-Motru a suferit cumplit nu numai de foame,ci si de frig.Si-a dat sfârsitul la 6 martie 1957,la vârsta de 89 de ani,în Spitalul de Geriatrie,ca un biet pensionar al unui azil de båtrâni!Prin derogare de la dispozitiile în vigoare,de a nu se anunta prin preså încetarea din viatå a nici unei personalitåti a regimului burghez,Miron Constantinescu a dat ordin ca atât ziua mortii,cât si ziua înmormântårii lui C.Rådulescu-Motru så fie publicate de ziare si
difuzate de posturile de radio.Datoritå acestui fapt,o lume imenså a participat,la Cimitirul Bellu,la ceremonia înmormântårii sale.**
***
C.Rădulescu-Motru in Jurnal,scris între 1943=1952,intitulat Revizuiri şi adăugiri,editat după mai bine de patru decenii(I-VIII,1996-2001):**18 decembrie 1946:Vânzarea pogon după pogon a moşiei părinteşti continuă.Pentru a avea cu ce ne susţine la Bucureşti,am hotărât să vând un lot de douăzeci pogoane în mod treptat,după trebuinţe.Nevastă-mea mi-a adus astăzi preţul luat aconto,în sumă de zece milioane,urmând ca restul să se încaseze în cursul lui ianuarie.Preţul:patru milioane pogonul.S-a vândut şapte pogoane.Voi avea asigurată viaţa pe câteva luni.În medie va fi nevoie de preţul unui pogon pentru a mă întreţine timp de o lună.Dacă nu aveam moştenire de la părinţi,ca professor de filosofie eram osândit să cerşesc.**



http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/10...NIMcazeUtu4hNw

Publicată 2009,"Ennemis publics"(Inamici publici),o corespondenţă de sase luni între doi intelectualii francezi,Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy/**Scrisoarea dumneavoastră,dragă Bernard-Henri,mi-a provocat de astă dată nişte reflecţii indelungate dar neproductive.Atunci când vom fi morţi de-a binelea,un istoric din viitor va putea cu siguranţă să tragă invăţăminte serioase din faptul că am deţinut şi unul şi altul,aproape in aceeaşi perioadă,rolul de inamici publici.Nu mă simt in stare să dezvolt ideea,nu e decât o impresie,destul de stranie:am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi,care suntem atât de diferiţi,am devenit principalii cai de bătaie din Franţa epocii noastre,acela va inţelege,in acelaşi timp,o grămadă de lucruri privind istoria Franţei acestor vremuri,20 mai 2008**/Alaturi,editurile romanesti,despre carte si autori=
***
Michel Houellebecq catre Bernard-Henri Lévy//*Fiindcă in societatea noastră,important este ca oamenilor să le fie ruşine de ei inşişi;s-ar putea chiar ca ruşinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj.Vă plângeaţi,in discuţiile noastre precedente,dragă Bernard-Henri,că sunteţi considerat o persoană lipsită de umor;e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi.Ce este oare,de fapt,umorul,dacă nu ruşinea a trăi cu adevărat un sentiment?Dacă nu un fel de tur de forţă,o piruetă de sclav elegant in faţa unei situaţii care ar pretinde,in mod normal,disperare sau furie?Evreii au dezvoltat,mai mult decât toţi ceilalţi,acel celebru simţ al umorului care le permite, vai,să indure aproape orice.Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală,şi este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând.De aceea,devine de inţeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat.Scrierile mele,cred,nu lasă deloc impresia vreunei suferinţe ieşite din comun.Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferinţă sau o plăcere,n-am ştiut niciodată ce să răspund;adevărul e că reprezintă altceva,care poate să imbrace amândouă aceste aspecte.In orice caz,reprezintă o extremă excitaţie nervoasă,o exaltare,care mă epuizează degrabă.Inainte de orice,romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute in general,publicul nu se-nghesuie la coborâri,e un exerciţiu prea abstract,până şi motocicletele televiziunilor ezită,de teamă să nu iasă in decor).Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forţe care,in mod obişnuit,ar trebui să conducă textul spre autodistrugere,spre explozia spiritelor şi trupurilor,spre haosul total (trebuie să fie insă nişte forţe naturale,care să dea impresia că sunt ineluctabile,care să pară la fel de stupide precum gravitaţia sau destinul).Din acest moment,munca mea constă in menţinerea maşinii pe drum şi,chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei,nu-i ingădui insă să se prăbuşească.E istovitor,dacă vreţi,dar nu in sensul obişnuit;mi se pare mai degrabă periculos*/,mai 20,2008.
***
(Meciul de ping‑pong intelectual al secolului:lovituri razante,ovituri taiate,lovituri perfide,retrageri strate?*gice, reverente reciproce in fata fiecarei lovituri izbu?*tite.Un dialog cu ritm aprins,enervant,contrariant,obraznic pe alocuri,pe care nu ai cum sa nu‑l urma?*resti cu sufletul la gura,de la prima la ultima pagina.Pariul jocului?Mai mult decit o reglare de conturi cu detractorii trecuti,prezenti si viitori ai filosofului BHLsi prozatorului MH,incercarea de a contraria asteptarile „haitei” si de a o zadari in continuare.Placerea certa a celor,de‑acum,doi aliati de a‑si schimba statutul de victime publice in acela de ina?*mici publici.Dar si,dincolo de asta,o suita de digre?*siuni sclipitoare,de reflexii si de provocari privind iudaismul,conditia intelectualului angajat,compe?*titia spirituala intre Atena si Ierusalim,intre filosofia greaca si Biblie,Editura Polirom)
***
27 mai 2008,Bernard-Henri Lévy,catre Michel Houellebecq:
**Propun,dragă Michel,să incetăm cu noroiul,ura,caii de bătaie,calomnia.Am spus tot ce se putea spune despre asta.Duşmanii dumneavoastră şi ai mei,interesele lor comune,acest secret al epocii pe care vom incepe să-l desluşim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate,motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul,cred,cu adevărat,că am spus totul şi că aceşti pioni,aceşti biografi cu simbrie sunt nişte nulităţi,nişte cloncani,nişte turnători,nişte şacali placaţi pe ceva viu,nişte găunoşi.Asupra acestui punct,mai doresc să vă spun doar un ultim lucru:eu nu mă consum,in ultimă instanţă,prea tare,nu le răspund niciodată acestor indivizi şi vă recomand să adoptaţi aceeaşi atitudine,deoarece,dincolo de poveştile cu pasiunile triste sau netriste,dincolo de preocupările pentru strategie şi pentru ripostă,dincolo de Spinoza şi de Hobbes,ei chiar nu se află la nivelul cuvenit.Există in schimb,in scrisoarea dumneavoastră,două lucruri care m-au condus,şi pe mine,la nişte reflecţii probabil inutile.In primul rând,povestea inceputurilor dumneavoastră:lipsa de dorinţă,după cum spuneaţi,„de a ieşi in faţă";acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puţin pregătit cu putinţă „să joace un rol public";intr-un cuvânt,neinţelegerea de la care a pornit totul.Şi apoi,ceea ce afirmaţi,un pic mai inainte,despre „forţele" care vă guvernează,sau nu,textele;despre problemele dumneavoastră de „ghidon" şi de „frânare";despre concepţia dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie,ci ca o formă de ciclism;şi despre ceea ce dezvăluiţi,prin urmare,atât despre felul in care lucraţi cât şi despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.Când am scris Lovecraft-ul meu,adică Les Indes rouges,am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero,care era,desigur,editorul recunoscut al ultra-stângii.Un curent de care eram, ideologic,apropiat,dar, mai ales,a cărui doctrină anti-televiziune,anti-media,anti-cabotinism,mi se parea că se potriveşte cu ideea pe care o aveam despre gândire şi despre influenţa ei.Când,patru ani mai târziu,am publicat La Barbarie a visage humain,care avea să aibă succesul pe care-l ştiţi,au existat şi alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit:am scris cartea,in primul rând,din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film,o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment.Cel dintâi punct mă interesează pentru că,deşi poate să vă pară şi mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră,nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt.N-aş putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor",atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu.Nici că am fost,in copilărie şi apoi in adolescenţă,afectat de acea fire timidă,ştearsă şi,in orice caz, fugind de lumină,pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră.In sfârşit,imi spun că dumneavoastră sunteţi cel care are dreptate;că,intr-adevăr,„mergem in jos";că,mereu,cedăm mai devreme sau mai târziu,in faţa aspiraţiilor,viselor şi ambiţiilor de tinereţe;şi că este cel puţin dubios să ascundem aceste renunţări,aceste mici laşităţi,adoptând,aşa cum făcut eu,postura favorabilă de prieten al speciei umane.Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate.Sunt adevărate laolaltă,şi potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor.Şi-abia de indrăznesc s-o spun,deşi este la fel de adevărat.In mod ciudat,in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privinţa reperelor mele.
Literatura sau viaţa?Viaţa căci literatura;viaţa,pentru mine,nu trăieşte,nu este in mod profund şi carnal viaţă,decât atunci când ştiu că ii pot smulge cuvintele.Chiar cu riscul de a o intemniţa?Cu riscul de a o inchide in acele micuţe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea,spre sfârşitul vieţii,in convorbirile cu Madeleine Chapsal,că reprezentau adevărata substanţă a Criticii raţiunii dialectice?Ei bine,nu.Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu"decât nişte cuvinte imbinate cum se cuvine.Invers decât Sartre,care confunda punerea in cuvinte şi punerea in sicriu,nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viaţă decât o pagină de literatură.Şi trebuie să vă spun,de altfel,că exact din acest punct de vedere,Baudelaire va rămâne mereu,după umila mea părere,mai vrednic de admiraţie decât Rimbaud:viaţa este altunde...ce greşeală să crezi că viaţa e in altă parte!ce nebunie de neiertat ca,atunci când ai fost un poet imens fără să te mişti din Charleville,să crezi că trebuie să pleci spre Harrar,ca să străbaţi limbile şi să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern..de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place,prin comparaţie,nemăsurata bucurie baudelairiană a literei,eructată până şi in ultimul „fir-ar să fie"!**
***
Michel Hoiellebecq,pe numele real Michel Thomas,s-a născut în insula Réunion,la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon,se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière,abandonând-o înainte de a-și lua diploma.Poet,eseist,romancier şi regizor,este,începând din anii '90,unul dintre cei mai cunoscuţi şi traduşi autori francezi contemporani.Cariera literară şi-o începe publicând versuri,iar cea de-a treia sa culegere de poeme atrage atenţia criticii:La Poursuite du bonheur (În căutarea fericirii) primeşte în 1991 Premiul Tristan Tzara.Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi,mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires,1998),câștigător al Premiului Novembre și,în 2002,prin traducerea engleză,al Premiului Internațional IMPAC Dublin.Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului=Platforma,(Plateforme, 2001),Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île,2005), pentru care primeşte Premiul Interallié=trezeşte polemici înverşunate,iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor.În 2010,Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire),probabil cel mai puţin controversat roman semnat de Houellebecq,e încununat cu Premiul Goncourt.Înainte de apariţia pe piaţă,7 ianuarie 2015,dată care,printr-o coincidenţă tragică,a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo),romanul Supunere (Soumission) a fost piratat şi citit de mii de internauţi cu frenezia cu care sunt devorate înainte de publicare bestsellerurile internaţionale.Imediat după ce a văzut lumina tiparului,romanul lui Houellebecq s-a situat în fruntea topurilor de vânzare simultan în Franţa,Germania şi Italia (Editura Humanitas)
***
Bernard-Henri Levy (nascut1948 in Beni Saf,Algeria) face parte din pleiada „noilor filozofi“care s-a afirmat la sfarsitul deceniului opt.Elev al lui Louis Althusser la Ecole Normale Superieure,a renuntat la cariera didactica pentru a se angaja in disputele aprinse ale veacului.Dupa experienta alinierii neconditionate la „stanga“,pe care a trait-o ca student in anul '68,levy a denuntat cu sarcasm iluziile intelectualitatii franceze lovite de cecitate in fata realitatilor totalitarismului comunist,relevand in egala masura primejdiile unei recrudescente a fascismului intr-o societate aflata in prada unei grave crize a culturii.Dezlantuirilor de violenta din lumea contemporana,el le opune o atitudine estetica si morala,o redefinire a rolului intelectualului in cetate,chemat sa dezbata cu responsabilitate problemele care framanta constiintele.Este editor la editura Grasset,unde conduce colectiile „Figures“,„Enjeux“ si „Theoriciens“ si unde a publicat principalele opere ale „noilor filozofi“.Carti publicate:La Barbarie au visage humain (Barbaria cu chip uman)=1977,Le Testament de Dieu (Testamentul lui Dumnezeu)= 1979,L'Ideologie francaise (Ideologia franceza) =1981,Les aventures de la liberte (Aventurile libertatii)=1990.Bernard-Henri Levy este autorul romanului Diable en tete,incununat,in 1984,cu premiul Medicis.(Editura Humanitas)

Horia-Roman Patapievici,născut la 18 martie 1957,Bucureşti,in *Omul recent*,Editura: HUMANITAS,2006/**Suntem cu totul scufundaţi în epoca omului recent.Unde?În timpul-pîlnie,rotiţi din ce în ce mai rapid,în scurgerea care se-afundă infinit în abisul finitudinii,spre orificiul scuipătoare.Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi,cei mai prosperi,cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea.În acelaşi timp,sunt oamenii cei mai slabi de înger,cei mai dependenţi de confort şi de consum,cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru,cei mai puţin autonomi în judecăţile lor,cei mai gregari (faţă de Stat),pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea.Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi.Cîntăriţi,sunt însă prea lejeri.Evaluaţi,sunt de tot greoi.Omul recent este omul care,oricît timp ar trece peste el şi oricîtă vreme l-ar şlefui,tot rudimentar rămîne.Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet,nici al lui şi nici al lumii,el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini.Este omul care,de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor,descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti,iar viitorul nu există.De ce?Pentru că şi-a pierdut prezenţa.Omul recent este omul care,dorind să se sature de toate fenomenele lumii,stăpînindu-le,posedîndu-le, schimbîndu-le după plac şi pătrunzînduse de toată materialitatea lor,s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decît un epifenomen al curgerii,scurgerii şi prelingerii lor.Este momentul cînd Gregor Samsa,după o noapte agitată de vise neliniştite,se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gîndac.Pe noi,oare,cum ne va găsi dimineaţa?**
***
Noi spunem:prin ştiinţă,omul stăpîneşte Natura.Dar care Natură?Înainte ca Bacon şi Descartes să facă această afirmaţie,natura a fost intens şi îndelung prelucrată,pentru ca ea,sub chipul naturii galileo-newtoniene,să poată fi în genere stăpînită.Înainte ca fizica să o descrie în aşa fel încît să o poată stăpîni,Natura a fost pregătită,în acest scop,de munca filozofilor.Dar numai această natură a putut fi stăpînită.Să nu ne iluzionăm că posedăm cu adevărat altceva:nuputem băga în buzunar decît ceva de forma şi mărimea buzunarului.În privinţa restului,sunt inconştient parcurse două etape istorice:la început,restul este partea nedorită:nu se regăseşte în buzunarul nostru pentru că nu l-am considerat demn de a fi posedat;în final,cînd devine evident,retrospectiv,că restul fusese,poate,lucrul cel mai important,nici nu ne mai trece prin cap că problema lui nu este,în fond,decît problema buzunarului nostru.Inaccesibilitatea lui Dumnezeu pentru noi,azi,este în întregime o chestiune de inadecvare a 'buzunarului'.Dar pentru noi,bigoţi ai unui decupaj croit cîndva în secolul al XVII- lea,buzunarul pe care îl avem este unicul:am uitat că mai sunt posibile şi altele.Relativismul contemporan profesează relativismul numai atunci cînd te descurajează să crezi în ceva absolut:redevine absolutist de îndată ce alte viziuni despre valoarea cunoaşterii intră în concurenţă cu el.
***
Cînd se luptă cu mizeriile materiale ale vieţii,pentru a le supravieţui ori pentru a le învinge,orice om este transfigurat de prezenţa unei lumini spirituale.În lupta cu ceea ce vrea să depăşească din condiţia sa actuală,omul,orice om,este o fiinţă înalt spirituală.De îndată ce trăieşte confortul,adaptarea satisfăcută şi instalarea în comoditatea propriei vieţi,limitat la problema procurării satisfacţiilor sale materiale (în sine,trebuie să accentuez,perfect legitime),omul,orice om,îşi pierde lumina spirituală,devenind,în sens etimologic şi propriu,un animal civilizat şi confortabil.Răpus de nevoi,omul emană spiritualitate.Satisfăcut de confort şi binefaceri,omul se reduce pe nesimţite la animalitate.Nu este animalitatea sălbatică şi agresivă cu care ne-a obişnuit literaturadetracaţilor,obsedaţilor,degeneraţilo r,bolnavilor şi anormalilor.Nu.Este animalitatea calmă,politicoasă,agreabilă,bine crescută,profundă în ireversibilitatea ei,superficială în psihologia şi nevoile sale,animalitatea domestică şi generoasă pe care încă literaţii nu au descris-o.Noul duşman al umanităţii nu mai este,ca în trecut,bestialitatea barbarului,ci docilitatea blîndă şi tîmpă a acelor animalele domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman,fireşte) pe care îl produce şi reproduce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă.
***
Pentru a fi cu adevărat înnoită,viaţa din noi ar trebui să înceteze să mai fie doar recentă.Căci esenţa modernităţii pretinde omului să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou,mai recent,mai original,mai arbitrar,mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-au precedat şi care,pînă acum,ne-au ghidat paşii.Iar în absenţa acestor urme,fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu,drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis-el este deja un abis.
***
(Deci:fiţi moderni! dar–nihil sine Deo)

https://adevarul.ro/cultura/arte/fil...106/index.html

5 aprilie 1588–4 decembrie1679,a trăit 91 de ani,filosof marcant in veacul al XVII-lea,Thomas Hobbes,în Leviathan (1651),*Există o zicală folosită destul de mult în ultima vreme,potrivit căreia înțelepciunea este dobândită,nu prin lectura cărților,ci a oamenilor.Ca urmare a acestui lucru,acele persoane care nu pot,în cea mai mare parte,să ofere o altă dovadă a întelepciunii lor simt mare plăcere arătând ce cred ei că au citit în oameni,cenzurându-se unul pe la spatele celuilalt într-un mod lipsit de bunăvointă.Dar mai există o zicală din vechime,prin care ar putea învăta cu adevărat să se citească unul pe celălalt,dacă sunt dispuși să facă acest efort,iar aceasta este nosce teipsum,(citește-te pe tine însuți)care nu însemna,așa cum este întrebuintată astăzi,faptul de a încuraja purtarea barbară a celor aflati la putere fată de inferiorii lor sau purtarea obraznică a celor de conditie joasă fată de superiorii lor.Această zicală ne învată că,prin asemănarea gândurilor și pasiunilor unui om cu cele ale altui om,oricine privește în sine însuși și ia în considerare ceea ce face atunci când gândește își dă cu părerea,raționează,nădăjduiește,se teme etc.și pe ce temeiuri o face,va citi și va cunoaște în felul acesta gândurile și pasiunile tuturor celorlalti oameni în circumstante asemănătoare*-
***
(„Meritele lui Hobbes ies mai pregnant in evidenta daca-l privim in contrast cu filosofii politici de dinaintea sa.El este total debarasat de superstitii;nu isi deriva argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam si Eva in vremea Caderii. Discursul sau este clar si logic;etica sa,ca o fi buna sau rea, este complet inteligibila si nu comporta folosirea de concepte dubioase.Pe langa Machiavelli,care este insa mult mai limitat, el este primul autor cu adevarat modern in perimetrul teoriei politice.Acolo unde greseste,greseste din pricina simplificarii excesive,si nu pentru ca baza gandirii sale ar fi nerealista sau fantezista.Din acest motiv,merita inca si astazi sa fie combatut”)/Bertrand Russell,
***
**Natura (arta prin care Dumnezeu a făurit lumea și prin care o cârmuiește) este imitată de arta omului,pe lângă multe alte lucruri,și prin faptul că aceasta poate făuri un animal artificial. Căci,de vreme ce viata nu este altceva decât o mișcare a membrelor,ce își are începutul într-o anumită parte interioară principală,de ce nu am putea spune că toate automatele (mașini care se mișcă de unele singure,prin resorturi și roti, asemenea unui ceas) au o viată artificială?Căci ce altceva este inima,dacă nu un resort;și ce sunt nervii,dacă nu o multitudine de legături,iar încheieturile,dacă nu tot atâtea roți care dau mișcare întregului corp,după cum și-a dorit artizanul său?Arta merge și mai departe,imitând omul,această lucrare ratională și foarte înaltă a naturii.Căci prin artă este creat acest mare LEVIATAN numit COMUNITATE CIVILĂ sau STAT(CIVITAS),care nu este altceva decât un om artificial, dar cu o statură și o fortă superioare fată de cele ale omului natural,pentru a cărui protectie și apărare a fost conceput,și în care suveranitatea este un suflet artificial,ce dă viată și mișcare întregului corp;magistrații și ceilalti funcționari care se ocupă de judecată și de aplicarea legii sunt încheieturile artificiale;răsplata și pedeapsa (care,legate de scaunul suveranitătii,mișcă fiecare încheietură și fiecare membru, pentru ca acestea să-și îndeplinească datoria) sunt nervii, care au același rol în corpul natural;prosperitatea și bogățiantuturor membrelor particulare sunt forța;salus populi este datoria sa;consilierii,care îi propun toate lucrurile pe care trebuie să le cunoască,sunt memoria sa;echitatea și legile sunt rațiunea și voința,buna înțelegere este sănătatea; rebeliunea este boala;iar războiul civil,moartea.Înfine,pactele și convențiile prin care părtile acestui corp politic au fost la început create,aduse laolaltă și unite,seamănă cu acel fiat sau acel să facem om rostit de Dumnezeu în momentul creatiei**
***
*Singura manieră de a construi o asemenea putere comună (Statul,vazut ca un common-wealth în sensul unei bogăţii şi al unui bine comun,devine posibil dacă este rezultatul unei common-will,adică al unei voinţe comune) este de a-i conferi toată puterea şi toată forţa unui singur om sau unui singur ansamblu,care poate reduce toate voinţele,printr-o regulă a majorităţii,într-o singură voinţă.Aceasta presupune desemnarea unui om sau a unei adunări care să-i asigure personalitatea.În afara statului domnesc patimi,războaie, teamă,sărăcie,singurătate,sălbăticie,ignoran ţă,bestialitate(..)în stat domneşte raţiunea,pacea,siguranţa,fericirea, cunoaşterea,bunăvoinţa.*
***
Cei puternici pot achiziţiona resurse,dar egalitatea în privinţa riscului pierderii celei mai importante resurse,viaţa,rămâne.E vorba,prin urmare de o egalitate a vulnerabilității,cei slabi putându-i ucide oricând pe cei puternici.Viaţa individului este o resursă rară,ea supunându-se aceloraşi restricţii ca şi celelalte resurse-hrana,adăpostul,etc.,nu e o resursă nelimitată şi e în permanent pericol de a fi epuizată,pierdută, nici un individ nedeţinând-o dincolo de orice ameninţare şi în mod nelimitat.Cum nu există nimic din ceea ce poate folosi, care să nu-i poată fi de ajutor pentru a-şi conserva viaţa împotriva duşmanilor săi,rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor,chiar şi asupra trupului altcuiva.
***
„Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii,eliberați de frică de semenii lor și de osânda veșnică,se pot apleca asupra sarcinii lumești, dar pline de satisfacții,a îmbunătățirii propriei sorți.Așa era omul menit să trăiască,într-o stare de libertate,înainte de inventarea zeilor.”/Mark Lilla,The Stillborn God:Religion, Politics,and the Modern West.

A fost asasinat pe 21 mai 1991,în jurul orei 13,în toaleta unei clădiri din campusul Universitatii din Chicago,prin împuşcare în cap cu un pistol de calibru 25,profesorul de istorie a religiilor Ioan Petru Culianu,în vîrstă de 41 de ani,născut la Iaşi,1950,autorul unor importante lucrări,"Psychanodia I","Dicţionar al religiilor",romanul"Hesperus", volumele"Eros et Magie ă la Renaissance"şi"Experiences de l'extase",ambele beneficiază de prefeţe semnate de M.Eliade/**Eu am spus întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade,în măsura în care Domnia Sa îmi recunoaşte această calitate.Întrucât,în repetate rânduri,recunoaşterea s-a produs,sunt un discipol al Domniei-Sale.Mă leagă de Mircea Eliade,aş zice,toată experienţa mea,pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care în primul an de facultate,într-o criză de identitate,pe care mulţi o au,am pus mâna pe cărţile lui.Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj,ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre,incat cred ca-l inteleg,citeste foarte mult despre Life after Life(Viata dupa viata) si e convins ca moartea e un "semn de lumina",Ioan Petru Culianu (articolul Mahaparinirvana"Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade"si un interviu"Lumea est-europeană",revista 22,aprilie "91,semnat Gabriela Adamesteanu),**Oare pe cine incearca sa convinga de cele de mai sus,pe noi,ori pe sine insusi?Pe amandoi, cred.Si poate ca universul contine,printre altele,si acest viclesug:ca daca cineva isi construieste un "palat in ceruri"-orice fel de palat!-se va duce sa locuiasca acolo in eternitate.Poate ca totusi paradisele exista.Cat despre infern,nu sunt sigur:infernul ar putea fi doar uitare.Desi,un bun muncitor probabil ca va reusi sa-si cladeasca si un infern dincolo**
***
(1986 la 14 aprilie,Mircea Eliade are un accident vascular şi este internat în spital.Timp de o săptămînă,I.P.Culianu îl veghează zi şi noapte,pană la 22 aprilie,cand Eliade trece în nefiinţă.**Desi ochii mi se innegureaza din cand in cand;desi lumea va arata cu totul altfel fara Mircea Eliade,totusi i-am acceptat moartea cu impacare.In fond,continui sa-mi repet de ani de zile,daca lumea aceasta este un camuflaj,asa cum mi-ati spus de atatea ori,Mircea Eliade,atunci sunt fericit ca am trait in aceeasi taina in care ati trait dumneavoastra**)
***
Meseria mea conţine o profundă lecţie de religie.Moştenesc această idee de la maestrul meu,Mircea Eliade.De la el am învăţat să abordez diferite religii în respectul deplin al valorilor lor şi într-un spirit de profundă consideraţie.Numai aşa mintea noastră îşi poate lărgi orizontul,poate ajunge la ecumenism şi poate face să dispară orice urmă de rasism ori de refuz al celuilalt.Însă acesta nu e agnosticism;dimpotrivă,e o idee specific creştină.Că există un nucleu comun în toate religiile nu încape îndoială.Toate religiile îşi au un anumit statut particular,însă cred că o viaţă omenească lipsită de religie,o colectivitate lipsită de religie sunt de neconceput.Însă conceptul meu de religie este foarte amplu.Cred,de pildă,că nu există graniţă stabilă între religie,filozofie şi ştiinţă.E vorba de elaborări complexe ale minţii umane având în comun,prin modalităţi similare, căutarea adevărului.Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu stricteţe de mit.
***
Cea mai mare parte a relatărilor despre călătorii în alte lumi care au fost analizate poate încă să ne satisfacă sensibilitatea estetică,dar ne face să surîdem dacă luăm în consideraţie veridicitatea şi actualitatea lor.Nici una nu poate satisface aşteptările noastre privind viaţa postumă,nici platonicienele „insule ale fericiţilor",nici dantescul Paradis astronomic.Examinînd mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani,constatăm că,de regulă,le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse:după moarte,nu mai există nici pedeapsă,nici recompensă.Pe de altă parte,ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor lumi şi,cîteodată,în domeniul altor dimensiuni ale spaţiului.în consecinţă,călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile sau chiar imposibile.Să fie oare acesta un semn că a încetat credinţa în existenţa unui tărîm al fantomelor?Să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului?Nu neapărat.Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale lumii de apoi este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al altor lumi.Prin science fiction,aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent,fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii.într-adevăr,chiar şi universul lui Isaac Asimov,care este printre cele mai „clasice" şi coerente,se vădeşte uneori imprevizibil şi poate rezerva întîlniri cu dimensiuni invizibile. Oricare ar fi convingerea noastră despre univers,un lucru pare să fie sigur:doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui „suflet separabil".Alte modele mentale,mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţa artificială,le înlocuiesc pe cele vechi.Deşi,în multe cazuri,mai confundăm încă spaţiul nostru mental cu spaţiul din afara noastră,suntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decît cel de-al doilea şi că în el pot avea loc tot felul de întîlniri misterioase.în orice caz,explorarea spaţiului nostru mental este abia la începuturile sale.în acelaşi timp, nici o credinţă veche referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată;fiecare are încă cel puţin un număr restrîns de adepţi.O tehnică terapeutică printre cele mai populare din mişcarea New Age este„regresiunea la vieţile trecute",bazată pe o călătorie mentală care presupune peregrinarea în timp.Literatura New Age abundă în călătorii similare în alte lumi.Este puţin probabil că ne vom întoarce vreodată la certitudinile trecutului,care puteau fi liniştitoare,dar erau de regulă şi rudimentare.Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite,explorîndu-şi astfel propriile posibilităţi nelimitate.(Călătorii în lumea de dincolo,I.P.Culianu,Polirom 2003,traducere Gabriela şi Andrei Oişteanu)


https://www.litero-mania.com/ultimul...fwKS9S_x1D27bM

The 48 Laws of Power(Cele 48 de legi ale puterii)**Robert Greene si Joost Elffers,**Dacă îţi pierzi reputaţia,devii vulnerabil şi vei fi atacat din toate direcţiile.Păstrează-ţi o reputaţie ireproşabilă.Adeseori nu-ţi cunoşti prietenii atât de bine pe cât crezi.Nu amesteca prietenia cu relaţiile bazate pe competenţă şi performanţă pe care trebuie să le cultivi la serviciu.**,iată câteva sfaturi pentru învingători :-Legea 9-*Adjudeca-ti victoria prin fapte,niciodata prin vorbe*-Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obţinut prin dispute verbale este,în realitate,o victorie ?* la Pyrrhus:resentimentele stârnite sunt mai puternice şi durează mai mult decât orice schimbare temporară de opinie.O dovadă mai clară de forţă este să-ţi raliezi punctul de vedere al celorlalţi prin acţiunile tale,fără să rosteşti nici un cuvânt.Nu explica: demonstrează!*,Legea 13-*Cand ceri ajutorul cuiva,fa apel la interesul,niciodata la bunavointa sau la recunostinta persoanei solicitate*-Dacă trebuie să soliciţi ajutorul unui aliat,nu te osteni să-i aduci aminte de sprijinul pe care i l-ai acordat în trecut sau de faptele tale bune,va găsi întotdeauna o modalitate de a te refuza.În loc de aceasta,fă-l să înţeleagă că un anumit aspect din cererea ta ori din alianţa voastră îi va servi propriului său interes şi ai grijă să-i prezinţi cu insistenţă profitul,exagerându-i dimensiunile.Va reacţiona cu entuziasm doar la gândul câştigului personal*
***
Legea 46-*Nu da niciodata impresia ca ai fi perfect.*-Este întotdeauna periculos să te arăţi superior semenilor tăi,dar cel mai periculos este să le dai impresia că eşti fără pată şi fără slăbiciuni.Invidia dă naştere la duşmănii secrete,dar durabile.Este o tactică inteligentă să scoţi la iveală,din când în când,şi câte un defect,să-ţi recunoşti şi câte un viciu lipsit de gravitate,ca să previi acumularea de invidie.Numai zeilor şi răposaţilor li se iartă perfecţiunea*
***
Legea 47-**Nu iti depasi obiectivul propus-dupa ce ai obtinut victoria,invata sa te opresti la timp*-În beţia gloriei,aroganţa şi supraestimarea propriei tale forţe te pot împinge să mergi mai departe decât ţi-ai planificat,făcându-ţi astfel mai mulţi duşmani decât ai capacitatea de a învinge.Nu lăsa succesul să ţi se urce la cap.**
***
Legea 48-**Ramai fluid asemenea apei**-Definindu-ţi personalitatea şi dezvăluindu-ţi planurile,devii vulnerabil.În loc de a-ţi preciza poziţia,fii flexibil şi insesizabil.Acceptă faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie.Cea mai bună apărare de a te apăra este să fii fluid şi lipsit de formă asemeni apei.Nu paria niciodată pe stabilitatea şi durabilitatea situaţiei prezente.Totul este supus schimbării**
(Succes si putere.48 de legi pentru a reusi in viata,Editura: Teora,2000,traducere Mihaela Gafencu Cristescu)

gata?

=Către ora 9 dimineața se stinge din viaţă,maladia Alzheimer,în spitalul Broca din Paris,20 iunie 1995, “Sunt un sceptic?Sunt un flagelator?-Nu o voi şti niciodată şi e cu atît mai bine “(Sfîrtecare),Emil Cioran,născut pe 8 aprilie 1911/**Ani de zile,o viaţă de fapt,să nu te fi gândit decât la ultimele clipe,ca să constaţi,când te apropii,în sfârşit,de ele,că va fi fost degeaba,că gândul morţii ajută la tot,doar să mori nu!Tu nu vezi,Dumnezeul meu,că o să murim unul de celălalt,sortiţi prăbuşirii;căci nici tu nici eu n-am ştiut să inventăm un sprijin în afara noastră.Am vrut să contez pe tine,şi am căzut;tu ai vrut să contezi pe mine,şi n-ai găsit pe ce să cazi !“Dumnezeul meu-izbăveşte-ne de bine!Ar trebui ca rugăciunea fiecărei zile să fie o iniţiere în Rău pentru ca să fim tentaţi de Bine.**(Amurgul Gandurilor),se va odihni alături de sotia sa Simone Boue,de Brâncuşi,Ionesco si sotia sa,Rodica Ionesco,Charles Baudelaire,Guy de Maupassant şi Tristan Tzarra,pe Avenue du Nord,Cimitirul Montparnasse,Paris-
***
Perspectiva mortii,Emil Cioran,scrisă la 22 de ani"Pe culmile disperarii",apărută în 1934**Nu există argumente pentru a trăi.Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu argumente,cu cauze,efecte,consideraţii morale etc?Evident,nu.Aceluia nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării,pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente,moral,estetic,religios,social etc,nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate,atunci cum se mai poate menţine viaţa spre a nu deveni neant?Numai printr-o legare de absurd,prin iubirea inutilului absolut,adică a ceva care nu poate lua o consistenţă,dar care,prin ficţiunea lui,poate să stimuleze o iluzie de viaţă.Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă.O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul,dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare.Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului.Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă?Ce seducţii?Unii zic:sacrificarea pentru umanitate,pentru binele public,cultul frumosului etc.Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat,chiar pentru scurt timp,cu aceste lucruri.Numai aceia au vieţuit în mod absolut.Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă.Poţi reveni la iubire sau la seninătate.Dar revii prin eroism,nu prin inconştienţă.O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai?Dar vă spun:trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră,lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat,fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie.Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?**
***
**Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui.După ele,simţi cum orice ai face nu mai poate avea nicio semnificaţie.Căci după ce ai atins limitele vieţii,după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase,gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.Dacă totuşi trăieşti,aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi,prin scris,de acea încordare infinită.Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii.Simt că mor de singurătate,de iubire,de disperare,de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi.Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui.În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic.Te dilaţi interior,creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă,la margine de lumină,unde aceasta este furată de noapte,şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic.Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul,exuberanţa şi depresiunea;ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd?Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate,dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru.Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni,care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil.La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine,că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere,a căror evoluţie n-are nicio legătură cu o centrare personală,cu un ritm definit şi individualizat.La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte?Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.Fiecare trăire este,în acest caz,un salt în neant.Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism,pînă la suprema încordare,ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele.Şi cînd simţi că mori de singurătate,de disperare sau de iubire,celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros.Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior.Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi.**
***
**Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea.Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie,este a nu fi încercat niciodată iubirea,pentru a o declara banalitate.Să-ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni,să iubeşti totul,într-un sentiment de supremă responsabilitate,să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni,iată ce înseamnă a te salva prin iubire,singurul izvor al speranţelor.Oricît m-aş lupta pe culmile disperării,nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea,chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele,deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.Prin orice pot cădea în lumea asta,numai printr-o mare iubire nu.Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă,cînd toţi oamenii te-ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.**


https://identitatea.ro/emil-cioran-o...RgluSBnjNYLMGo

=- A trăit acum peste 2000 de ani,între 551-479 înainte de Christos,Kong Qiu/Kong Fu Zi (filosoful latinizat Confucius):**Nu am întalnit inca nici un om care sa fi iubit cu toata inima virtutea si sa fi urat din tot sufletul viciul.Cel care iubeste cu adevarat virtutea,nu-si mai doreste altceva;cel care uraste din toata inima viciul nu se mai expune loviturilor din partea raului.Oare s-a straduit din tot sufletul pana acum cineva sa infaptuiasca binele timp de o zi intreaga?Nu cred ca puterea este cea care ne lipseste.Poate ca exista vreun om care sa vrea din tot sufletul sa infaptuiasca binele dar sa nu aiba puterea necesara.Eu nu am intalnit insa un astfel de om.Orice om,daca se straduieste din rasputeri,poate atinge perfectiunea!**/,Invataturile lui Confucius (Analectele)"Despre Învătatură" -
***
(Dacă întâlnești un om virtuos,învață de la el.Dacă întâlnești un om fără virtute,examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleași defecte ca și el)
***
1.1.Maestrul spune :,,Cel ce învăţând revede din când în când cele învăţate , nu are astfel de bucurie parte? Ca atunci când îi revine un prieten de departe , căci nu-i oare,reântâlnindu-l ,deplină bucuria ce-o-mparte? Şi dacă, nepreţuit de ceilalţi după merit supărarea de a nu fi recunoscut nu-i dă totuşi ghes, nu înseamnă că-i între semeni Om nobil ,Om ales? ''
1.2.Discipolul You spune :,,Cel ce-şi respectă parintii şi mai vârstnicul frate rar se va hotări să nu asculte de cei ce îi sunt superiori.Niciodată cel ce ascultă de cei ce-i sunt înainte n-o să-l aprobe pe cel gata în dezordinea nesupunerii să se avânte ,Omul ales întru împlinirea Căii cată spre originea lucrurilor deplină .Respectul faţă de tată şi mamă,faţă de cei vârstnici este radacina virtutii.
1.3.Maestrul spune :,,Cel ce vrea să pară grozav,vorbind meşteşugit,rareori este şi cu Virtute hăruit .''
1.4.Discipolul Zeng : ,, În fiecare zi ,de trei întrebări mă las iscodit.Am fost cu inima curată când pe alţii i-am sfătuit? Faţă de prieteni ,cuget şi vorbă s-au potrivit? În învăţătura primită ,pe care o am de transmis eu însumi ,îndeajuns m-am instruit?
1.5.Maestrul spune :,, Cel ce conduce un regat cu o mie de care ,trebuie să se îngrijească de treburile ţării cu cinste şi cumpătare .Să nu cheltuiască fără măsură , faţă de supuşi să fie binevoitor şi la timpul potrivit să pună poporul sa lucreze,să înfăptuiască ce are de înfăptuit.''
1.6.Maestrul spune :,, Un tânăr învăţăcel trebuie mai întâi în familie să-şi asculte părinţii şi apoi în afară să-şi respecte mai marii . Să fie cumpătat în promisiuni şi cuvântul dat să şi-l ţie .Să-i iubească pe toţi,dar doar cei virtuoşi apropiaţi să-i fie.Dacă astfel comportându-se puterile nu i-au secat ,poate să vină să se apuce de cele cuvenite de studiat,literele si artele ''
1.7.Discipolul Zi Xia :,,Pe cel care preţuieşte Virtutea şi dispreţuieşte înfăţişarea ,pe cel care faţă de părinţi îşi arată ascultarea şi pentru Principe e gata să-şi dea chiar viaţa ,pe cel ce cu prietenii e deschis şi-şi respectă vorba ,pe un asemenea om ,chiar de nu-i şcolit ,eu tot învăţat l-aş chema .''
1.8.Maestrul spune :,,Dacă Omul ales nu e serios în ceea ce are de înfăptuit , atunci îşi pierde prestigiul şi nu se poate spune că ceea ce a învăţat e un fapt de folos, temeinicit.Înainte de toate,să caute prietenie şi încredere.Să nu-şi facă prieten decât dacă este,ca el însuşi,credincios şi cinstit. Să nu evite să-şi îndrepte purtarea dacă cumva a greşit . ''
1.9.Discipolul Zeng :,,Dacă-ţi cinsteşti părinţii respectându-le doliul după moarte şi pe strămoşii îndepărtaţi îi comemorezi luând aminte la vrednicele lor fapte ,atunci şi poporul se va întoarce la deplina Virtute . ''
1.10.Zi Qin îl întreabă pe Zi Gong :,,Când Maestrul se duce într-un regat şi se îngrijeşte de felul cum sunt cârmuite treburile de acolo,se mulţumeşte cu ceea ce alţii vin să-i povestească,sau singur îi iscodeşte?''Zi Gong răspunde : ,,Ajunge ca Maestrul să se poarte blând,binevoitor,plin de politeţe,reţinut,dar şi îngăduitor.Felul în care el află de la ei de bunăvoie tot ce vrea se aseamănă oare cu felul de a afla al altora?''
1.11.Maestrul spune :,,Cât tatăl îi mai este în viaţă ,vezi încotro voinţa i se îndreaptă.După ce părintele îi moare,vezi-l dupa faptă .Dacă urmează trei ani neclintit a tatălui dorinţă,înseamnă că are pietate filială şi purtarea îi e dreaptă"
1.12.You Zi spune :,,Din tot ce cuprinde Ritul ,Armonia e cea care-i dă preţuirea .De la ea se trăgea a vechilor regi înţeleaptă purtare,de ea fiind deopotrivă legat şi lucrul mărunt şi lucrul cel mare.Dacă faptele tulbură ordinea,doar cel ce cunoaşte Armonia poate s-o restabilească.Dar numai prin Armonie,fără supunerea la Rituri,nimeni nu poate nimic să-mplinească."
1.13.Discipolul You Zi spune:,,Dacă cele în care crezi se potrivesc cu ce este drept, atunci la fel îţi vor fi şi vorbe şi fapte.Dacă eşti respectuos cu ceilalţi,potrivit Riturilor,poţi să te ţii de jigniri şi ofense departe.Dacă te bizui pe cel ce ţi-e aproape,înrudit,om de nădejde la rându-ţi vei fi socotit.''
1.14.Maestrul spune :,,Omul ales nu se dedă plăcerilor burtii şi n-aşteaptă să fie sătul.Se mulţumeşte să locuiască modest şi nu caută s-o ducă mai bine . E neobosit în lucrări şi cumpatat în vorbire.În felul acesta,poate să-şi arate el însuşi Calea adevărata şi poate fi numit pe drept cu aplecare spre învăţat.''
1.15.Discipolul Zi Gong :,,De cel sărac ce nu cere pomană, de cel bogat ce nu-i stăpânit de mândrie,ce credeţi, Maestre, despre ei? ''Maestrul spune : ,, Sunt merituosi,desigur,dar mult mai puţin decât săracul mulţumit de soartă şi decât bogatul care iubeşte Ritul .''Zi Gong :,,Aşa cum e în Cartea Odelor amintit ?*Ca lucrul cioplit ,ca lucrul lustruit/,Ca lucrul cizelat/Ca lucrul pe toate părţile terminat.*
-Maestrul reia-,,De-acum putem să ne referim amândoi la Shi Jing cu mult rost .Vom şti ce-i un lucru viitor,când vom spune ce deja a fost .''
1.16.Maestrul spune:,,Nu te întrista dacă,necunoscându-te,alţii nu pun pe tine temei,nu te înţeleg.Să te necăjeşti dacă nu reuşeşti să-i înţelegi tu cu adevarat''



https://blog.revistacultura.ro/2017/...1-3qFX0ompV0G0

=Monahul de la Rohia „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari",s-a nascut la 29 iulie 1912 Nicu-Aurelian Steinhardt, trecuti 7 ani peste un veac**Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.Ne cheamă să fim buni,blînzi,cinstiţi,smeriţi cu inima,dar nu tîmpiţi.(Numai despre păcatele noastre spune la Pateric„să le tampim").Se înşeală amarnic toţi cei ce cred-şi nu-s totdeauna nerozi-că-l pot duce pe Dumnezeu,că-l pot şmecheri.Nicidecum.Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament.De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun,drept,atotputernic etc,e şi foarte deştept.Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia,cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă,o bondieuserie (e expresia lui tante Alice),ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului,iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie.Denis de Rougemont:să nu judecăm pe alţii,dar cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc;chem pompierii,alerg la cişmea.De nu,se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.Macaulay:este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este,dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat.(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.).Una e să te răscoli,alta e să aprobi.Cînd a căzut Iacob al II-lea,s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic,ori poate catolic,numai pentru că era suveranul legitim şi,orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi înlocuit.Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes.5,17:„Drept aceea,nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate..",7/7.1.8:„să fie...treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor.14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte;ci la răutate fiţi copii,iar la minte fiţi oameni mari")**
***
**Povestea cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului,enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?Eram zăpăcit,pînă ce m-am putut lămuri;atît de mulţumit am fost de explicaţia găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa,mama lui Alecu,vajnică reacţionară,femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ,înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor,ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume,a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi,cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pămîntului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg.The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi trecîndu-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată cîte un adevăr scandalos-blasfematoriu-cu desăvîrşire interzis folosirii publice.Plata folosirii:moartea.Secretul,aşadar,coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine,ca George Călinescu,admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu.Cand alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul,dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul.Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili.(Prevestise el ceva,Beaumarchais,dar nimerise pe de lături,ca leremia!) Sub Calvin, la fel,cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin.Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal.Şi aşa mai departe de fiecare dată.Pe doi ori doi patru,alde Vianu,Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind,bunăoară, despre Canal,drumul cel java pulbere.Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică,de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit,să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică,ea cerîndu-se mereu tradusă,exemplificată,surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis.A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.**
***
*Smochinul neroditor.Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei,unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin,îi spune„lipseşte din faţa mea",decît îl blestemă.Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente,ca la bănci.Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele.Oricand e timpul de a-l îndatora pe Hristos.Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negandite,pe furate,tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot.De-aşa prietenie..Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!*
***
(Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră.Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit-fostul mort care a fost chemat la viaţă-urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întai te inviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu.A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo...dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi printre confuziile unui vag limbaj...Căldiceii.- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus.încă - o dovadă a existenţei lui Dumnezeu)


http://www.carteadelaora5.ro/3-motiv...y0lgI7spXjYe5k

„Totul e bun ieşit din mîinile Creatorului şi totul se corupe intrand în acelea ale oamenilor.Ne naştem slabi,avem nevoie de forţe.Tot ceea ce n-avem la naştere şi ne va trebui când vom fi mari ne este dat prin educaţie.Educaţia ne vine fie de la natură,fie de la oameni,fie de la lucruri.Care este acest scop al educaţiei?...Cel al naturii.În ordinea naturală,oamenii fiind egali vocaţia lor comună este starea de om”,scrie in"Emile”/“Cei mai mari regi din istorie n-au fost crescuţi pentru a domni;aceasta este o ştiinţă care ţi-o însuşeşti mai bine ascultând decât poruncind”,scrie in "Contractul Social" sau "Omul s-a nascut liber,dar pretutindeni este inlantuit",in,„Discurs asupra ştiinţelor şi artelor”.S-a nascut la Geneva,la 28 iunie 1712,în familia unui ceasornicar elvetian-Isaac Rousseau,mama a murit la naşterea sa,fapt ce l-a marcat şi l-a determinat să scrie în „Confesiuni”-*Am costat-o viaţa pe mama şi naşterea mea a fost cea dintâi dintre nenorocirile mele*,a compus opera „Muzele galante”,devenind cunoscut ca muzician si dramaturg,in 1750 publica „Discurs asupra stiintelor si artelor” care se bucura de mult succes,aducîndu-i celebritatea.Obtine Premiul Mare al Academiei din Dijon,Jean-Jacques Rousseau (1712-1778),considerat unul dintre precursorii socialismului,totalitarismului şi comunismului,reprezentant al Iluminismului,are meritul apariţiei curentului romantic în filosofia europeană,in 1762 publica romanul pedagogic „Émil sau despre educatie” si opera filozofica „Contractul social”,in care postula**Pentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc naţiunilor,ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una-care să nu aibă legătură cu firea noastră umană,dar care s-o cunoască în mod profund;a cărei fericire să fie independentă de noi,dar care totuşi să vrea să se ocupe de a noastră;în sfârşit,care asigurându-şi o glorie îndepărtată,în decursul vremurilor,să poată acţiona într-un anumit secol,iar de bucurat să se bucure în altul**sau **“Locurile ingrate şi sterpe în care produsul nu preţuieşte cât munca depusă,trebuie să rămână necultivate şi pustii sau să fie locuite doar de sălbatici;locurile unde munca oamenilor nu are drept randament decât strictul necesar trebuie să fie locuite de popoarele barbare;nici un fel de politie nu ar fi acolo cu putinţă.Locurile unde surplusul de produse faţă de muncă este mijlociu se potrivesc popoarelor libere**/S-a ridicat împotriva autorităţilor timpului,Scrierile sale au deranjat,La 9 iunie 1762 cartea “Emil”,roman pedagogic,a fot arsa pe scarile Parlamentului de Justitie,la Sorbona și Geneva,acelasi destin l-au avut si “Scrisorile scrise de pe munte”,arse în 1765,urmarit pentru conceptiile sale,se refugiaza în Elvetia,apoi în Anglia 1765- revine în Franta sub numele Jean Joseph Renou.Are mai multe de relatii de dragoste,cea mai importanta a fost cu Therese Levasseur,cu care,la vârsta de cincizeci si sase de ani,Rousseau se casatoreste,,are cinci copiii pe care-i lasa in grija unui orfelinat,romanul epistolar"La Nouvelle Heloise" (1761),precum si „Confesiunile”din 1770 au facut din el un precursor al romantismului francez si european,in 1772 a scris „Consideratii despre guvernarea Poloniei”,in 1778 publica „Visarile unui hoinar singuratic”;scrie „Confesiunile “/"Confessions",prima ediţie din 1782,in "Oeuvres Completes" în ultimul deceniu de viaţă,o autobiografie influentă (**Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată.Am început o lucrare care nu are model,a carei realizare nu va avea imitator.Vreau sa prezint semenilor mei muritori un om în toata integritatea naturii;si acel om sînt eu însumi.Numai eu îmi ştiu inima şi-i cunosc şi pe oameni.Nu sunt făcut ca niciunul dintre cei pe care i-am văzut;cutez să cred că nu sunt făcut ca niciunul dintre cei care există.Dacă nu preţuiesc mai mult,cel puţin sunt altfel.Eu singur.Îmi cunosc inima si am studiat omenirea.Trompeta judecatii din urma sa sune cînd va voi,eu voi veni cu aceasta carte în mana,înaintea Judecatorului suveran.Voi spune sus si tare:iata ce am facut,ce am gîndit,cine am fost.M-am descris asa cum am fost,demn de dispret si josnic,cand am fost bun,generos,sublim.Mi-am dezvaluit sufletul asa dupa cum l-ai vazut tu însuti.Fiinta eterna.. **) - carte publicata postum în 1782.A decedat la 2 iulie 1778,la Ermenonville,lînga Paris,fiind înmormîntat pe insula Plopilor,o insula artificiala de pe lacul domeniului marchizului de Giradin.În 1794 osemintele sale sunt depuse,alături de mormintele lui Voltaire,Emil Zola,Alexandre Dumas,Victor Hugo,la Panthéon,Paris.
***
**Ni se spune că un popor de adevăraţi creştini ar alcătui cea mai desăvârşită societate ce s-ar putea închipui.Nu văd în această presupunere decât o singură dificultate:aceea că o societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni.“Afirm că această societate închipuită,cu toată perfecţiunea ei,n-ar fi nici cea mai puternică şi nici cea mai durabilă:fiind desăvârşită,i-ar lipsi legătura;viciul său distrugător ar fi însăşi perfecţiunea sa**/ Rousseau-Contractul social.
***
„Dumneata,dascălul meu,m-ai făcut liber,învăţându-mă să mă supun necesităţii”/Rousseau,“Emile”
***
J.J.Rousseau in ultima sa scriere"Visarile unui hoinar singuratic",I.C.R,traducerea lui Mihai Șora-**Azi în dumineca de Florii,s-au împlinit cincizeci de ani de când am făcut cunoștință cu doamna de Warens.Avea douăzeci și opt de ani,fiind născută o dată cu secolul.Eu nu împlinisem încă șaptesprezece și temperamentul meu,care se trezea,și de care nu știam încă,îmi umplea cu o căldură nouă inima duduind de viață (..) nu există nimic solid de care să-ți poți lega inima,dar dacă există o stare în care sufletul își găsește un teren destul de ferm pentru desăvârșita lui odihnă și pentru adunarea laolaltă a întregii lui ființe-o stare în care să nu-i pese de timp,în care prezentul să dăinuie fără să se petreacă și fără să scapete,fără să stârnească vreun sentiment de lipsă sau de plăcere sau de durere,de dorință sau de teamă,ci doar pe acela al existenței,de care să fie covârșit,atunci atâta vreme cât ține starea asta,cel ce se găsește în ea se poate considera fericit,bucurându-se,nu de o fericire imperfectă,sărăcăcioasă sau relativă,ca aceea pe care ne-o dau plăcerile vieții,ci de o fericire îndestulătoare,desăvârșită și plină,ce nu lasă în suflet goluri pe care acesta să simtă nevoia să le umple.Așa a fost starea în care mă aflam adesea în insula Saint-Pierre în clipele de visare și singurătate,fie culcat în barca lăsată în voia apei,fie stând pe țărmul lacului agitat,fie în alt loc,pe malul unui râu frumos sau al unui pârâu ce clipocea peste pietriș.**
(**Nu e în puterea oamenilor să-l facă nefericit pe cine știe să vrea să fie fericit.Izvorul adevăratei fericiri se află în noi.**)


https://www.ziarulmetropolis.ro/emil....JY7n83WY.gbpl

"Liber Novus",(**Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născutl**),o veritabilă autobiografie spirituală,„Omului îi place să creadă că este stăpânul sufletului său.Dar câtă vreme nu este capabil să își controleze stările sufletești și emoțiile sau să fie conștient de miliardele de moduri secrete prin care factorii inconștienți se insinuează în planurile și deciziile sale,în mod cert nu își este propriul stăpân”,Carl Gustav Jung (1875-1961),a lucrat la Jurnal din 1914 până prin anii"50,rămâne ascuns multă vreme,familia psihanalistului elvetian a interzis publicarea confesiunilor timp de opt decenii,între anii 1984-2007 ajunge într-un seif dintr-o bancă elveţiană,scrierea postumă a savantului din Bollingen,editată,2009,de Sonu Shamdasani-"Liber Novus"(Cartea Noua),cunoscută drept"Cartea Roșie"(ediția în limba română a apărut în 2011 la Editura Trei),avertiza cititorii**Va dau de stire despre calea acestui om,despre calea lui,dar nu si a voastra. Ceea ce vă dau nu este teorie şi nici învăţătură.Calea mea nu este calea voastra,deci nu pot sa va invat.Sufletul meu mă duce în deșert,în deșertul propriului meu Sine.Nu mă gândeam că Sinele meu e un deșert,un deșert uscat,fierbinte,colbuit și fără apă.Călătoria duce prin nisip fierbinte,îmi croiesc drum încet,fără ţintă vizibilă,fără speranţă.Ce înfiorătoare e această pustietate.Am impresia că drumul duce atât de departe de oameni.Merg pe drumul meu,pas după pas,și nu știu cât va mai dura călătoria.De ce Sinele meu e un deșert?Am trăit oare prea mult în afara mea,în oameni și în lucruri?De ce mi-am evitat Sinele? Nu-mi eram scump mie însumi?Dar am evitat locul sufletului meu.Am fost propriile mele idei,după ce am încetat să fiu celelalte lucruri și ceilalţi oameni.Dar nu am fost propriul Sine,faţă în faţă cu gândurile mele.Trebuie să mă ridic și deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu.Într-acolo se îndreaptă drumul meu și de aceea el duce la singurătate,departe de oameni și de lucruri.Este oare singurătate să fii cu tine însuţi?Singurătate este doar atunci când Sinele e un deșert.Să fac din deșert o grădină?Să populez o ţară pustie?Să deschid deșertului străvezia grădină fermecată?Ce anume mă duce în deșert, și ce să fac acolo?Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea mea?Adevărată e doar viaţa,și doar viaţa mă duce în deșert,într-adevăr nu gândirea,care ar vrea să se întoarcă iarăși la gânduri,la oameni,la lucruri,căci deșertul o înspăimântă.Suflete al meu,ce să caut aici?Sufletul meu mi-a vorbit și a zis„Așteaptă“.Aud cuvântul necruţător. De pustiu se leagă chinul.**/-din Capitolul IV"Deşertul"
(..)
**Eu:-Cine ştie dacă nu minţi?/Sufletul:-Întreabă-te pe tine însuţi dacă mint.Spun adevărul**
***
"Căutaţi drumul prin exteriorităţi,citiţi cărţi şi ascultaţi păreri,la ce bun? Există o singură cale şi asta e calea voastră.Să meargă fiecare pe calea lui.Ţine-te de drumul tău şi nu fugi singur de el.Există o intenţie divină şi una omenească,tu nu te poţi răzbuna pe soartă.Naivule,vrei desigur să biciuieşti marea.Mai bine ridică poduri mai bune,astfel îţi poţi cheltui agerimea"..„tu nu eşti sufletul tău.Sufletul tău se află la zeul de foc care a ars ridicandu-se pană la acoperişul cerului"
***
**În noaptea următoare am avut însă o viziune:Mă aflam cu un tânăr pe un munte înalt.Se crăpa de ziuă,spre răsărit cerul era deja luminat.În clipa aceea s-a auzit peste munţi sunetul jubilant al cornului lui Siegfried.Am știut atunci că dușmanul nostru de moarte se apropie. Eram înarmaţi și,pe o cărare îngustă tăiată în stâncă,pândeam ca să-l ucidem.L-am văzut sus,deasupra munţilor,venind într-un car făcut din oseminte.Cobora semeţ și superb peste stâncile abrupte și ajunse pe cărarea îngustă pe care îl așteptam ascunși.Când a dat colţul spre noi, am tras deodată și s-a prăbușit,atins mortal.M-am întors înapoi să fug, și o ploaie torenţială a început să cadă vâjâind.Apoi am trecut printr-un chin de moarte,având certitudinea că trebuie să mă sinucid dacă nu sunt în stare să dezleg enigma uciderii eroului.Atunci s-a apropiat de mine duhul adâncului și a rostit aceste cuvinte:„Adevărul suprem e totuna cu contrasensul.“Aceste cuvinte m-au eliberat și,ca o ploaie urmând unei arșiţe îndelungate,le-am auzit susurând în mine și ducând cu ele prea marea încordare.Apoi am avut o a doua viziune:Am văzut o grădină splendidă,prin ea se preumblau figuri înveșmântate în mătase albă,înconjurate fiecare de văluri luminescent colorate,unele roșietice, celelalte albăstrii și verzui.
Știu că am trecut peste adânc.Prin vină,am devenit un nou-născut.*
(din Capitolul VII"Uciderea eroului")

https://adevarul.ro/cultura/spiritua...QV2Dghc hGLPc

("Nu acela,care aduce el mai mult,e cel mai vrednic,ci acela care are cea mai curata,cea mai sfântă bucurie,de aceea ce aduc altii").A venit pe lume cu 137 de ani în urmă,la 28 septembrie 1882,renumit cărturar şi gânditor,un model academic (1882-1927),moare la numai 45 de ani,26 iunie 1927,Vasile Pârvan scrie in "Memoriale,Laus Vitae",**Viaţa proprie,ca şi a celor ce ne sunt de folos e un drept al nostru;ea are granitele ei fatale,pe cari le primim cu supunere;dar a muri ìnainte de termen?Şi gândul acesta,de a fi mai putut trai,nu lipseşte din nici o mărturie funerară:«a trăit atâţia ani,atâtea luni,atâtea zile».Cât nu sunt atinşi măcar şeptezeci de ani,ne simţim furati de aceea ce ştim că e omeneste,nu numai posibil,ci aproape firesc.De ce să ne ducem dincolo,in necunoscut,as?* de repede?Pierd zeii din nemurirea lor,dacă noi trăim o cupa mai mult?Sau nu suntem aici decât pentru a da altora viaţa,şi apoi a pierl?Noi nu avem şi viaţa noastră?De ce luptăm asa de aprig,chiar bătrâni,pentru salvarea vieţii noastre,desi viaţa nu mai e decât un şir de suferinţe?De ce ni s-a dat uşurinţa aceasta copilărească de a gasi întotdeauna o iluzie,care să ne facă a suferì răbdători mai departe în viaţă?Nu pentru că viaţa le e draga şi zeilor,pentru că viaţa e frumuseţă,e armonie,e ìnflorire?«Viaţa e totul>Dar ce cuprinde viaţa?Inainte de toate mult zgomot şi multa agitaţie,care numai dă iluzia vietii far?* a fi viaţa:întocmai cum tăcerea şi singurătatea dă iluzia morţii,fără a fi deloc moartea.Fiecare piatră de mormânt grecoromana e un imn al vietili.De două feluri e lauda vieţii,după cum se priveşte omul pe sine ìn mijlocul lumii:ca părtaş al vieţii publice,ori ca individ singuratec.In primul caz avem imnul gloriei,ìn al doilea avem imnul fericirii.Oricum ar fi,el nu poate însă muri decât cu trupul.Iar dincolo,unde sunt numai suflete,nu mai poate fi moarte.Tot ce a fost in noi mărginire piere; ramane in viaţa de dincolo numai nemărginirea gândului nostru,care chiar aici in viaţă se ridica adesea uriaş pana la stele,căutând o lege şi o forma şi întrebând de ìnceputul lucrurilor far?* margini şi far?* ìnceput.Prin moarte tot ce a fost trecător pământesc se sterge.**,iar cel mai bun,biograf şi exeget al operei marelui savant,distins istoric,academician Alexandru Zub,avea a spune in introducerea la V.Pârvan.Corespondenţă şi Acte,Bucureşti,1973,*"La moartea lui,survenită în 1927,la o varstă cînd altora abia le e dat să simtă gustul faimei,istoricul se bucura de un prestigiu imens.Legenda i-a însoţit ultimii paşi,prelungindu-se în posteritate.Astăzi,încă,după mai bine de patru decenii de la sfîrşitul sau prematur,contactul cu opera şi frînturile biografice cate s-au păstrat contaminează.în el se împlineşte,exemplar,triplu! sacerdoţiu al nazuinţei spre adevăr,bine şi frumos.Asceza cărturarului dedicat muncii fără istov,savantul şi artistul sunt laturi ale unei personalităţi complexe invocate rînd pe rînd de cei care l-au cunoscut direct,ca şi de cei care au avut bucuria să se împărtăşească,cu vremea,din fructul acestei existenţe prodigioase.**
***
Parvan,1923 in"DIES VIOLARIS" IN MEMORIAM CONSTANTIN IERBICEANU-*Cel trecut dincolo devine un geniu bun,un heros;prin moarte se răscumpără toate greşelile din viaţa de aici.Aitfel,ce maiestate ar mai avea sufletul,dacă ar trebuì dincolo să ispăşească fără sfârşit slăbiciunile unui trup de o clipă? Trecerea din această viaţă,chiar a celor mai buni dintre noi,e o întâmplare cu totul obicinuită şi neînsemnată în mijlocul lumii nemărginite.Noi nu ne dăm bine seama de acest lucru,decât atunci când firea însăşi ne dă vreun simbol al acestei nimicnicii:departe în noapte,un vaet;tot mai slab;o fiinţă omenească,bună sau rea,de jos ori de sus,singură,fără apărare,s-a stins:cum piere o biată pasăre mică în infinitul cerului,rapita de un vultur;neclintită a rămas maiestatea nopţii;departe,în mare,pe o corabie călătoare,un cântec solemn,rugăciuni,fum de tămâie;un muritor şi-a împlinit solia pe pământ,cere odihnă; în locul mormântului de pământ,necunoscutul are nesfârşitul mării;undele albastre se deschid şi cuprind în adâncurile lor trupul obosit;neclintită a rămas maiestatea mării.Şi totuş ceva din noi nu dispare,nu poate muri;nimicnicia omenească e fără îndoeală legea suprema a vieţii noastre singuratice.*
&
*Creatori mândri şi creatori modesti,suflete mulţumite de sine şi suflete ce se ìndoesc de propriile puteri:toţi muritorii cari se supun nevoii imperative puse ìn ei de a crea şi astfel încearcă să dea viaţă nouă pentru alţii,cari trăiesc tocmai
din viaţa mai puternică a gândului lor,toţi suferă in concepţie şi întruchipare,toţi deopotrivă au ei înşişi nevoie de alinare şi mântuire şi şi-o cauta in alţii.Toţi sunt ca Amfortas care dă altora mântuire prin Graal,dar însuşi are nevoie să fie mântuit de Parsifal.Şi faţă de toţi lumea cea multa e neîndurată.Ea cere creatorului,cum cer cavalerii Graalului lui Amfortas,să sufere mereu,să sufere cumplit,numai să dea mereu mântuire sufletului lor slab.Şi în această pătimire singuratecă a creatorului,unde doară mila sufletelor simple sau iubirea divinatoare a sufletelor înrudite cu el,de-l pot ajunge şi mângâia,toate scăderile lui omeneşti se şterg ca asprimile munţilor în albastrul depărtării şi el ne apare curat şi frumos,pierdut în visurile lui ca un copil cu ochii mari privind în nemărginire.In gând senin,cu cantate şi blândeţă,cumpănind binele şi răul celor de veci adormiţi,cu spirit de înţelegere larg iertătoare şi cu pietate adânc recunoscătoare fata de toate cele omeneşti,căpătăm noi înşine o linişte şi ecvanimitate care pare a pleca din însăşi liniştea pământului,seninul cerului şi potolirea mării,asa de mult ne apropiem de ritmul firii:larg,maiestos,înălţat peste agitaţiile şi patimile omeneşti,şi as?* de adânc ne unim cu natura etern liniştită şi etern luminoasă.*
***
V.Parvan in"PARENTALIA-INCHINARE IMPĂRATULUI TRAIAN LA ΧVIII VEACURI DE LA MOARTE"-"Intre cer şi mare,in nemărginirea clară,e singur glasul lirei care sfios şopteşte de sufletul omului.E ploaie de note de aur in marea tacere a serii.Ca arborii ce-şi ridica frunzele cu fata cea lucie spre soare,asa îşi înalţă rugatorul braţele-i albe spre ceruri,cu palme deschise in eter.Izvorând din adâncul iubirei noastre de lumina,curge cu murmur de pârău de munte,imnul lui către Soare.«Către tine,Părinte,se îndreaptă toate,toate trăesc prin tine,toate sunt frumoase prin tine.Copacii in pădure se ìntrec in înălţime,se salta năvalnic spre tine,ca sa nu rămâie in umbra celor bătrâni, voinici,fericiţi,de ploaia de aur a razelor tale.Subtiri,delicate,drepte,ca lumânările înaintea iconostaselor,se ridica trupurile copacilor tineri.Ca nişte copii doritori a vede?* fata ta,ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor,asa se înalţă coroana lor către lumina ta.«Şi copaci şi ierburi iti aprind focuri de bucurie,de ìnchinare:sunt fiorile lor;corolele lor ard,parfumul lor urca spre tine.«Şi noi oamenii,copili tai cei mai de pe urmă,în marea cea mare a fapturilor tale,noi cei mai plăpânzi,noi cei mai frumoşi:trupul nostru-i tulpina,sufletul nostru e floarea,gandurile noastre-s parfumul,inima noastra-i oglinda,viaţa noastră e imnul puterii,luminei,armoniei tale.«Soare,«Mărire ţie !"


https://revistacititordeproza.wordpr...jvwcfO2wn1tPWo

"Să nu te laşi devorat de propriu-ţi trecut,ci să-ţi vezi de calea ta încă ne(stră)bătută", împlineşte 103 ani, născut la data de 7 noiembrie 1916, cu un an înaintea revoluţiei bolşevice ,filosoful Mihai Sora, eseist, traducator si editor, student al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu si Mircea Eliade, ia licenta în filosofie medievală cu lucrarea "Argumentul ontologic la Anselm de Canterbury" si teza de doctorat "La notion de la Grâce chez Pascal.Essai de morphologie du théocentrisme", a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București în 1938, în 1948 se reintoarce în România, prima sa carte,"Du dialogue interieur/Despre dialogul interior", publicată în Franta,1947, la Gallimard, este scrisă cu dedicatie „Domnului Mircea Eliade, în amintirea plăcutei mele ucenicii filosofice la seminarul său de metafizică.Cu prietenie, M.Şora.Paris,4.4.’47.”/**Douazeci si opt de ani aveam (in urma cu cincizeci de ani) cand am scris aceasta carte nabadaioasa. Am scris-o, asa zicand,pe nerasuflate:in fierbintea vara a lui 1944. Lumea intreaga era la o rascruce. Viitorul nu se stia prea bine ce anume avea sa ne aduca,dar un lucru macar era absolut sigur:ca in nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme in care cine se simtea angajat profund in soarta lumii (si care tanar nu se simte astfel?) avea in primul rand de regandit lumea din temelii,ca sa-si lamureasca macar siesi drumul de urmat;de regandit bineinteles cu intreaga fiinta, trup si suflet; de regandit din incercari si indurari poate mai mult chiar decat din carti si din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau*,Eliade,urma a nota în Jurnal 21 aprilie "47**Termin
-Du dialogue intérieur-a lui Mihai Şora,fostul meu elev la seminarul de logică şi metafizică.Îmi place cu toate truismele şi teribilismele ei.Îmi place,mai ales,pentru ceea ce regăsesc din «mine»,cel din anii 1934-38,când traduceam împreună la seminar pe Sfântul Thoma si Nicolaie din Cusa.Este o carte în care,fără să-şi dea seama,Şora continuă problematica «generatiei»:autenticitate,libertate,alegere.Cur ios sentiment de a asista la ecloziunea perfectă a unui fost «elev».Îmi dau seama,între altele,cât de putin am«crescut»eu de-atunci,cât de mediocră a fost desăvârşirea mea spirituală între 30 şi 40 de ani. Era,probabil, fatal să se întâmple aşa. Cele mai serioase cuceriri spirituale le faci între 20 şi 30 de ani.Când îi eram «profesor» eu aveam 30 de ani şi el 20.El dibuia,eu eram deja orientat. Astăzi el se află în aceeaşi situatie pe care o câştigasem eu acum 10 ani. În schimb,paşii pe care i-am făcut eu în acest răstimp nu mai au nimic «senzational»,sunt doar împliniri,rectificări,şovăiri.Singura turnură mai abruptă a fost experienta legionară,în ceea ce avea ea apolitic,şi insurectia mea contra "istoriei",care şi-a precizat orientarea între 1942–43.**,opera filosofica a lui Sora continuă cu volumele romanesti,Sarea pamantului (1978),A fi,a face,a avea (1985),Eu & tu & el & ea..sau dialogul generalizat (1990),Firul ierbii (1998),pana la :
- **Mai suntem oare în stare,după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte să ne abandonăm acelui plonjon spre propria-ne rădăcină?.Exista o temporalitate-integratoare-a Clipei,a orizontului microclipelor,in care nici o singura data nimic nu se pierde,dupa cum exista una-dezintegratoare?-a clipitelor lipsite de consistenta proprie, alungandu-se una pe alta in cautarea unui sens care sa le salveze**-Clipa si timpul (2005).A fost casatorit cu scriitoarea Mariana Sora, cu care a avut trei copii, Andrei si Sanda si Tom, filosoful a lucrat la Ministerul de Externe, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, și este fondatorul noii serii de cărți ”Biblioteca pentru toți”.
***
**„Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”.Aceasta continua oscilare, aceasta deliberare, prealabila oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfasoara la modul explicit, ba, in majoritatea cazurilor, nici macar verbal, pentru ca ar cere mai mult timp decit timpul care‑ti este lasat pentru o hotarire.**(Mihai Sora)
***
Mihai Sora,scrisoare către Mircea Eliade,**Iubite Domnule Eliade, Sunt adânc mişcat de prietenia pe care mi-o arătati după amarul de vreme scursă de când drumurile ni s-au despărtit şi nu ştiu cum să vă multumesc.Deci vă multumesc fără să ştiu cum,ştiind însă foarte bine de ce:pentru că sunteti încă atât de tânăr încât să vă poată entuziasma până şi amintirea unui student pe care l-ati avut şi care promitea la vremea lui ceva.M-ar bucura imens ca totul să meargă ca pe roate.Dar chiar dacă strădaniile Dv.de a obtine o bursă,al cărei subiect să fiu eu (şi al cărei obiect-cu destulă bătaie de cap-vă rămâne de inventat),n-ar fi până la urmă încununate de succes, multumirea mea n-ar fi întru nimic ştirbită.Importantă este intentia,iar intentia am şi simtit-o întreagă,cu tot elanul ei făptuitor,în rândurile Dv.calde şi directe,făcute să meargă fără ocoluri la inimă.Am să vă pun o întrebare care de mai multă vreme îmi dă ghes şi pe care nu m-am învrednicit încă,spre vina mea,s-o aştern pe hârtie şi s-o trimit:am putea oare publica (întrebarea mea e o întrebare de editor), împreună cu alte studii înrudite ca preocupări,Comentarii la legenda"Meşterului Manole"(nota-M. Eliade,"Comentarii la legenda Meşterului Manole"1943.)?Dacă-mi răspundeti prin „da”,vă voi trimite un proiect de sumar pentru un volum de cca 400 de pagini,aşa cum mi s-ar părea,de aici, potrivit şi posibil.Dacă aveti preferinte sau o anumită idee de organizare a unui asemenea volum,care ar urma să apară într-o colectie de „Studii de folclor”,aştept câteva rânduri în acest sens, precizând şi eventualele modificări pe care ati întelege să le faceti la studii apărute cu ani în urmă.Cu dorinta de a vă citi cât mai curând (şi de a vă revedea,când şi cum s-o putea),rămân al Dv.îndatorat,cu dragostea pe care întotdeauna v-am purtat-o, Mihai Şora**/Bucuresti 18 septembrie 1967
&
**Mult stimate şi iubite Domnule Eliade,Profit de bunăvointa Domnului Comarnescu pentru a vă anunta că„proiectul editorial Eliade” este mai mare (mai cuprinzător) şi mai serios decât putea părea atunci când v-am trimis prima scrisoare.(În orice caz,Meşterul Manole nu urma să fie decât un început,câtuşi de putin săîncheie un gând editorial de-abia schitat.).Totuşi,ne-am gândit să începem cu literatura,şi anume cu "Maitreyi"(la care,dacă sunteti de acord,am adăuga"Şantier şi India"rotunjind în felul acesta un fel de ciclu indian**-al Dv.Mihai Sora Bucureşti,ianuarie 1968/

https://adevarul.ro/locale/constanta...090/index.html


https://www.youtube.com/watch?v=pBs4...68Cm4NgqErV_UY

Se împlinesc 116 ani,născut în Vlădenii Făgărasului,la 16 noiembrie 1903/"Chipul nemuritor al lui Dumnezeu",**Natura omului este una desi e alcătuită din suflet si corp.Omul,ca trup,poate fi considerat ca un obiect si supus unui tratament asemenea obiectelor,dar faptul că cele ce se petrec în el sunt simtite constient si la actele lui participă si el,arată că nu e numai materie,ci trupul e unit în mod negrăit cu sufletul liber constient si cugetător si penetrat de el,rămânând ca atare totodată mai presus de starea de obiect.Nu cred că omul a ieşit din maimuţă.Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe.Dar e o taină apariţia omului:omul nu a putut apărea aşa,din animal,din maimuţă.Este cu totul altceva:e raţiunea asta prin care judecă toate,prin care este conştient de toate.După mine,raţiunea este sensul lucrurilor care se comunică între persoane.Cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi.Avea o înţelegere a tainei,a lucrurilor tainice omul de dinainte.Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi;sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi**/DumitruStăniloae,teolog,preot,profesor,filosof, traducător (a lucrat vreme de 45 de ani,1945-1991,la traducerea,din greceste,a lucrării "Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii"sau Culegere din scrierile sfintilor parinti-douăsprezece volume),cărturar,printre acei puţini teologi ortodocşi ale căror nume sunt dintre cele mai cunoscute în Apus,(„Părintele Stăniloae nu este marginal, nu este doar o punte între Est şi Vest,sau între ortodoxia rusă şi cea greacă.El însuşi se află în miezul a ceea ce mulţi ar considera ca fiind mişcarea cea mai trăitoare şi mai originală din gândirea ortodoxă modernă"-scrie Andrew Louth),părintele este arestat la 5 septembrie 1958,condamnat la 5 ani pentru “uneltire împotriva statului oamenilor muncii din România”,temnita la Aiud si Jilava,este eliberat in ianuarie "63,trece la cele vesnice luni,in jurul orei 11 seara,octombrie 4/1993,lucra în casa din strada Cernica nr.6,din Bucuresti,la un manuscris,care ajunsese la o mie cinci sute de pagini,cu titlul „Comentarii la Apocalipsa Sf.Ioan Teologul”/**Omul este o mare taină.Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii;fiecare este o taină de necuprins,de nedefinit.Fiecare este o taină,fiecare este mereu nou,fiecare este altfel decât altul,aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă,aşa cum pretinde ştiinţa.Persoana e o mare taină,dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine.Ce însemnează acest „este”,„a fi”cine poate să spună?**opera (însumand 90 de cărti,33 de traduceri,275 de articole teologice,22 de recenzii,16 prefete,35 cuvântări comemorative,475 articole de ziar, 17 interviuri,15 predici publicate si 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio si tv.),Părintelui teologiei dogmatice românesti pr.Stăniloae,fiind si una dintre cele mai importante teologii neopatristice ale secolului al XX-lea.În 1994,Consiliul Ecumenic al Bisericilor a alcătuit volumul Ecumenical Piligrims,editorii volumului au introdus numele său în rândul “Pionierilor în Reconcilierea Crestină” din secolul trecut.
***
"Persoana umană este creatură, dar o creatură făcută subiectul vieţii dumnezeieşti, o creatură îndumnezeită.Adâncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu.Din ea (omul) soarbe bogăţia infinităţii.De aceeas-a putut spune că persoana umană e în acelaşi timp cunoscută şi apofatică.Dumnezeu (mai precis Dumnezeu Cuvântul) e Raţiune şi Cuvânt ce ni se face cunoscut şi ne-a făcut pentru a-L cunoaşte, dar e, în acelaşi timp, mai presus de cunoaştereşi ne-a făcut şi pe noi cu ambele aceste însuşiri."/-Dumitru Stăniloae,Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă
***
Pe data de 5 octombrie 1930,se căsătorește cu Maria (Mihu),care i-a fost tovarăsă de viată timp de 63 de ani, în familia Stăniloae se nasc primii doi copii gemeni, la 10 mai 1931 Dumitru (moare in septembrie 1931) si Maria-Mioara (moare in mai 1945), la 8 octombrie 1933 se naste Lidia,poetă si romancieră,singura fiică care a supravietuit,despre familie,căsătorie și iubire,profesorul avea a scrie**Iubirea este acea vedere din mine care,descoperind un tu, mă scoate din singurătate, îmi dă experienţa comuniunii, a prieteniei adânci, totale,experienţa că tu eşti cumine până în adâncul meu, în cele mai intime bucurii şi dureri.Familia e sfântă.Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul.Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie;omul întreg este bărbat şi femeie.Şi de fapt ,în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească;vin atâtea griji,o mână de copii,ceea ce e trupesc este depăşit,dar totuşi este şi preţuirea asta;legătura completă.Eu cel puţin aşa am trăit-o.Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea;câtă sensibilitate,câtă iubire a unuia pentru altul.Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorieEu am scris în „Dogmatica”-Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Omul întreg e bărbat şi femeie.”Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg;numai împreună sunt omul întreg.**
(..)
**Iubirea e lumină, pentru că e deschiderea unei persoanespre alta.Ea e înţelegere, pentru că prin ea o persoană înţelege taina minunată a unei alte persoane.Ea e sens, pentru că văzând cât de mult e viaţă altul pentru mine, văd că el îmi produce bucuria de viaţă.Precum iubirea îi leagă pe oameni, tot aşa patimile destramă legăturile dintre ei.Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale.**Teologia Morală Ortodoxă.Spiritualitatea Ortodoxă
***
"Suntem si trup,altminteri n-am mai fi în lumea aceasta si ai acestei lumi sau dacă da, judecând la limită, n-am mai fi în măsură să comunicăm cu ea.Numai că trupeste, suntem ca lucrurile, o formă în lume, neînstare să ne „încercuim” în altă ontologie, deci să fim contrar fiintei în sine, a metafizicii, mereu în sporire, ca o continuă re-creare ca din nimic, pentru că tot ceea ce suntem, suntem întrucât simbolizăm."
***
„Pasii lui Dumnezeu calcă duduind magnific prin întreaga istorie”-Dumitru Stăniloae,in"Iisus Hristos sau restaurarea omului."

https://radioromaniacultural.ro/amin...XiuEbWzU8d-lrM

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Alina Diaconu (scriitoare argentiniană de origine română),**Cioran văzut de la Buenos Aires**,în Revista arădeană „Arca”,Anul XXX, nr.1,2,3/2019, traducere din limba spaniolă Ana-Maria Clep**Ciprian Vălcan:-Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?- Alina Diaconú:-Prima carte de Cioran pe care am citit-o a fost "Ispita de a exista",în traducerea în limba spaniolă realizată de Fernando Savater.Am rămas atat de impresionată de gandirea sa iconoclastă,de profunzimea viziunii sale asupra condiţiei umane şi de minunata manieră de a o exprima literar,încat mi-am promis să încerc să cunosc persoana din spatele ganditorului cand aveam să călătoresc din nou la Paris.Locuisem în acel oraş,fusesem de multe ori să mă plimb şi să îmi văd prietenii români şi francezi de acolo,însă nu îl întalnisem niciodată pe Cioran.Cu Ionesco,în schimb,ne cunoşteam de cand aveam 17 ani şi îl vizitam mereu;despre Cioran îmi vorbiseră nişte români,în treacăt,dar numai după ce am citit acea carte am fost cu adevărat fascinată de viziunea sa filosofică şi am dorit să ajung la el.Evident că după ce l-am cunoscut,am citit aproape tot ce a scris.Mai multe dintre cărţile sale mi-au fost dăruite de Cioran însuşi,cu dedicaţii,astfel încît în prezent am o secţiune întreagă din bibliotecă destinată cărţilor lui.C.V.:-Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi care dintre acestea vi se par importante şi astăzi?-A.D.:-Ceea ce m-a atras şi continuă să mă atragă la Cioran este acel scepticism dus la extremă,o extremă care răscoleşte conştiinţa,ajunge la miezul conflictelor,ne tulbură inteligenţa şi este precum un strigăt disperat în faţa imposibilităţii sale de a crede sau de a se raporta la supranatural sau transcendent.Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el,cand l-am cunoscut personal,a fost uşurinţa cu care rsdea de tot şi de el însuşi,căldura sa ca persoană, interesul faţă de celălalt şi o extraordinară însuşire pe care am descoperit-o în spatele acelei gandiri implacabile:compasiunea sa,o sinceră şi profundă comizeraţie produsă de tragedia umană şi de suferinţa care ne marchează existenţa.C.V.:-Vi se pare îndreptăţită opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?- A.D.:-Da,probabil că mulţi văd în el un continuator al lui Nietzsche,însă eu nu cred aceasta.Nietzsche era un nihilist,iar Cioran nu accepta această etichetă,el nu a fost nihilist,se considera sceptic şi într-adevăr era.Nihilistul crede în Nimic,iar scepticul nu crede în nimic.Este o mare diferenţă.Şi,din punctul acesta de vedere,marii antecesori ai lui Cioran,începand din Antichitate,au fost Pyrrhon,Pascal şi Montaigne.C.V.:-În ce fel este receptată în momentul de faţă opera lui Cioran în Argentina?-A.D.:-În Argentina,pană acum vreo 10 ani,Cioran a reprezentat un filosof doar pentru elită.Constat că după moartea sa,numele lui devine tot mai cunoscut şi cu plăcută surpriză descopăr în Buenos Aires,pe zi ce trece,tot mai mulţi „cioranofili” în locuri în care nu bănuiam şi între persoane care nu păreau să poată împărtăşi vreodată ideile sale.Aţi văzut că la colocviul de la Biblioteca Naţională (nota redactiei–"Colocviul Internaţional Emil Cioran",desfăşurat la Biblioteca Naţională Mariano Moreno,Buenos Aires) a fost multă lume interesată.C.V.:-L-aţi cunoscut personal pe Cioran şi aţi corespondat cu el.Cum era omul Cioran?-A.D.:-Am scris mult despre Cioran,l-am şi descris mult,şi în cuvantarea ţinută la bibliotecă alături de dumneavoastră şi alţi intelectuali am povestit puţin despre cum era omul din spatele scriitorului.Cand sunt întrebată aici (n.r.-Argentina) dacă Cioran era o persoană atît de pesimistă,sfioasă şi solitară cum pare din cugetările sale,răspund că era exact opusul:o fiinţă prietenoasă, afectuoasă,comunicativă şi cu un extraordinar simţ al umorului.Cand ajungeai în casa lui,te simţeai copleşit de atenţia sa,şi se vedea că e încantat că putea să îşi exprime părerea,să asculte,să facă schimb de idei,interesat să cunoască amănunte din viaţa interlocutorului său,punctele de vedere,opiniile acestuia.Întotdeauna am simţit că în spatele tuturor anatemelor sale se afla o imensă dragoste de viaţă şi un mare interes faţă de semenii săi.**

https://www.icr.ro/pagini/prietenia-...c2xMjkaXl1nhlM

https://www.youtube.com/watch?v=dZHL...-JZpsDIKWODIps

70 de ani de la naştere, Restituiri culturale.("Domnului profesor Mircea Eliade, încercarea unui discipol, Ioan Petru Culianu") = Corespondenta cu Mircea Eliade, Acoperind perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986-**Milano, Nov. 23, 1976 "Dragă Doamnă şi Domnule Profesor, Speram că nu mai am prilejul să vă scriu din Italia, ca să vă anunţ sosirea cu bine în Olanda. Deşi toate lucrurile merg bine, viza încă n-a sosit pricinuindu-mi nenumărate încurcături, pierderi şi mai ales o stare de încordare foarte neplăcută (stau cu toate bagajele făcute de circa doua săptămâni). Nu ştiu dacă sunteţi deja în America, nu ştiu cum se simte D-na Sibylle (Sibylle Cotescu, sora lui Christinel Eliade) şi mai ales mi-a părut rău că nu i-am putut scrie, dintr-o pricină pe care uşor aş fi putut-o evita: nu ştiu numele D-sale de familie! (Iertaţi-mi proverbiala lipsă de prevedere: aş fi putut întreba o sută de persoane, dar eu ştiam că e „Doamna Sibylle”.). Având toate cărţile într-un enorm cufăr, am reuşit să lucrez la unele articole rămase în suspensie (am transformat pentrut "Numen", unde articolul mi-a apărut în fine, comunicarea de la Lancaster etc.). Din păcate, odată cu plecarea şi pesemne datorită faptului că nu mă mai simţeam atât de dependent de el, raporturile cu Bianchi au devenit mai încordate ca de obicei. Dar şi el a devenit de o intransigenţă ştiinţifică în adevăr rară. Perioada asta, din diverse motive, n-a fost extrem de fericită pentru mine: eram deja plecat la Groningen, dar cu corpul aici şi, în plus, extrem de nedumerit de psihologia italiană, pe care o pricep tot mai puţin. Am aflat, cu bucurie şi îngrijorare, că la Brill a apărut o carte despre Mircea Eliade. Nu ştiu de cine. Mă iertaţi dacă vă reînnoiesc rugămintea de a-mi trimite o listă bibliografică cu lucrările noi apărute, pe care apoi le voi căuta. Cartea mea despre M. Eliade sper să se termine în timpul vacanţei de Crăciun, când mă gândesc să nu mai vin la Paris. Simt tot mai mult aversiune faţă de deplasări.La Groningen, pentru noile mele atribuţii, am hotărât să scriu o istorie a literaturii române în exil (în acest fel voi justifica toate celelalte „cercetări”). Am început să învăţ olandeză. Pe plan literar, dacă dl. Mămăligă (Leonid Mămăligă-Arcade) mai are de gând să publice romanul, voi face toate corecţiile de rigoare, dar apoi nu voi mai scrie, cel puţin o vreme. Voi relua numai şi voi transforma povestirile mele „din tinereţe”, care conţin uneori idei excelente. După întâmplările de astă-vară, am rămas cu un gol în suflet şi în buzunar, şi mă înspăimântă oarecum caracterul impersonal pe care a început să-l asume cu adevărat viaţa mea: „eu” nu mai exist, există tot mai mult datoria mea de a exista, de a „face”. Când eram copil îmi închipuiam că voi fi aşa; nu ştiam cât de mare este preţul de plătit. Acum sunt împăcat cu acest fel de a fi, dar nu fericit. Nu vreau să pară iarăşi că-l imit pe Mircea Eliade, dar de pe la 15 ani (când încă nu-i cunoşteam nici o carte) mă tortura ideea „obiectivării” (pe care o numeam chiar aşa).Pe urmă am descoperit-o la 19 ani, în Novalis. Acum „obiectivarea” mea e însingurare. Sper să depăşesc şi faza asta. Ce-mi va rămâne însă în momentul când voi deveni un cumpătat „mitteleuropäisch”? Probabil voi lua totul de la capăt, în speranţa că trupul are să reziste. Cu mult drag şi cele mai alese sărutări de mâini şi salutări, Ioan Culianu"
***
7 noiembrie 1972,„Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“(..) „m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani. Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973)/(...) ”Cred că n-am fost limpede în legătură cu cartea D-tale: ”teza” mea era că e preferabil să debutezi cu o monografie; dar, pe de altă pare, știu că o carte atârnă greu într-un curriculum, și întotdeauna mi-am îndemnat prietenii și studenții să publice cărți. În al doilea rând, eram sub impresia că mai mult de jumătate este sau va fi tipărită în reviste – și văd acum că e vorba de mult mai puțin. Deci, nu ezita: pregătește cartea de tipar. Când va fi gata, trimite-mi o copie ca să scriu prefața"(..)"”Chiar după versiunea abreviată și cu referințele necomplete pe care am citit-o, am impresia că cercetarea trebuie continuată și adâncită. Trebuie eliminate o seamă de lucrări de mâna a doua sau învechite. Există o bibliografie considerabilă (vol. Le Coeur, în ”Etudes Carmelitaines”, apoi Massigon, Al Hallaj, H. Corbin, L’homme de la lumiere dans la soufisem iranien, ed. II, 1971) etc. Despre manas, hrdaya etc., în teoriile medicale -cf. Dasgupta, History, II, și o seamă de studii recente ale lui J. Filliozat. Inutil să continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune și ”specialiști” (ca Bausani etc.)”, -25 iunie 1975, Mircea Eliade
***
"20 dec.1984 Dragă şi mult stimate Domnule Profesor, Vă sunt tare recunoscător pentru vorbele bune despre cărţi. În fine, conceptul statutelor Asociaţiei Mircea Eliade (Asociaţia prietenilor lui Mircea Eliade, cum o numea Culianu). Vă datorez pe foarte curând articolul „Sexuality”.Precum şi o scrisoare lungă. Sunt nevoit să închei, de teamă să nu fiu închis în clădirea institutului. Cu dragi sărutări de mâini doamnei, urări de sănătate şi sărbători fericite la amândoi, Ioan"- Eliade. nu răspunde.
***
- Ioan Petru Culianu -asasinat în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din Chicago - scria în articolul " Ex ossibus ultor"-**Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu, victime și călăi deopotrivă, că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de
dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: "ex ossibus ultor"


http://www.creeaza.com/didactica/car...Us6jw.facebook

=Una din cartile sale de referinta, publicata la 1978 "Le péché et la peur. La culpabilisation en Occident (XIII e - XVIII e siècles)", Nascut in 1923 la Nantes,Jean-Leon-Marie-Joseph-Andre Delumeau,**Istoricii nu-s niste « spirite absente ».Constient sau nu, ei se implica in ancheta si se angajeaza in formularea concluziilor ei. Trebuie s-o spun cu toata claritatea. Eu nu-mi voi disimula propria opinie asupra dosarului prezentat aici. Cred ca pacatul exista. Constat prezenta lui in mine. In plus, nu vad cum am putea scapa de ideea unei rupturi de la origini a carei urma o purtam inconstient**, profesor de istorie moderna,specialist în istoria mentalităţilor, istoria Evului Mediu şi a Renaşterii, istoria religioasă, antropologia culturală.**Frica este ambigua. Ea poate fi, dupa caz, salutara sau distrugatoare."Timeo, ergo sum", constata nu fara umor un filosof, si e adevarat ca, privita din fata, frica e o somatie de a fi. Ea este creatoare de fiinta si avem acces la lume prin stapanirea fricii. Notiunea de pacat este ea însasi generatoare de o frica de sine ce poate fi fecunda. Culpabilitatea, traita pozitiv, creeaza o tensiune care degajeaza elitele. Aceasta tensiune poate duce la mîntuirea prin actiune, poate hrani o neliniste creatoare, poate dezvolta responsabilitatea si, pe de alta parte, poate deschide, datorita introspectiei, un tezaur de bogatii ascunse în adîncul fiintei noastre./"Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII)",** Noi, oamenii sfarsitului de secol XX, avem toate motivele sa fim moderati atunci cand suntem tentati sa-i "culpabilizam" pe culpabilizatorii ecleziastici de altadata. In epoca noastra, vorbim in mod constant despre deculpabilizare, fara a ne da seama ca niciodata in istorie culpabilizarea celuilalt nu a fost mai puternica decat in prezent. intr-o tara totusi democratica, asa cum este Franta, dreapta si stanga se acuza reciproc de cele mai grave pacate politice. In statele supuse jugului totalitar, denuntarea adversarului capitalist sau socialist, reactionar ori progresist legitimeaza tortura si a dus la moartea a milioane si milioane de oameni. Din pacate, in materie de supraculpabilizare, ne-am depas[it stramosii, si inca de departe.**, a absolvit "Ecole Normale Supérieure" în 1943, a fost membru al Şcolii Franceze de la Roma (1948-1950) şi-a obţinut doctoratul în 1955, fost profesor universitar la Universitatea din Rennes (1950-1954) şi la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, între 1975 şi 1994 a fost titularul catedrei de “Istoria mentalităţilor religioase în Occidentul modern” de la Collège de France, comandor al Legiunii de Onoare, a fost in Romania anul 2011, (Luni, 24 octombrie 2011, orele 11.00, în Amfiteatrul Nicolae Iorga al Facultăţii de Istorie, a avut loc ceremonia de decernare a Doctoratului Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti), Profesorul Jean Delumeau a decedat astazi luni 2020 ianuarie 13.**intreaga umanitate are o vocatie si fiecare din noi este chemat pentru un destin care trebuie sa-l conduca spre Dumnezeu. Aceasta era, in cadrul crestinismului, convingerea comuna. Astfel va ramane ea pentru toti cei ce cred ca evolutia are un sens si ca istoria umana nu este nici o absurditate, nici un ciclu monoton de repetitii.**
***
*Alb, pur si divin,
Sufletul nostru nemuritor vine intr-un corp neansufletit
Unde se leapada cu totul
De lumina gloriei lui, umbland
Intre frica si dorinta, intre
Dureri, zadarnice bucurii, dispreturi si manii
Izbindu-se de natura si de stihii
Infruntand vanturi potrivnice.
Plin de-amarnica durere cer ajutor.
Fie ca nesfarsita-i bunatate sa-mi acopere greselile :
Sunt opera mainilor lui.
Fidel mijlocitor al bunatatii lui,
Indeparteaza-mi bland firul fatal
Si deschide-mi portile sfinte si-aurite
Ce dau spre cerescul liman,
O, scumpa Moarte, prielnica si dorita/, istoricul Delumeau citand-ul pe Pandolfo Collenuccio in Păcatul şi frica-"Macabrul si pesimismul Renasterii"
***
*Chrisopher Love arata ca daca Sfîntul Duh ne obliga sa ne purtam cu frica in timpul pribegiei noastre (cf. I Petru 1, 17) nu e vorba de frica
legata de electiunea, ci de frica de pacat. Totusi continuarea frazei îi dezminte prima parte, caci Love adauga : Nu trebuie sa pacatuim împotriva lui Dumnezeu, ci sa ne temem de Dumnezeu si sa ne temem sa nu-l provocam pe Dumnezeu prin pacatele noastre. Sa-l provocam pe Dumnezeu la ce, daca nu la a pedepsi ? Henry Smith a explicat ce nelinisti permanente îl chinuiau pe credincios* :
-"Nu-i de-ajuns sa alergam, trebuie sa stim cum sa alergam.
Nu-i de-ajuns sa întelegem, trebuie sa veghem la modul în care întelegem.
Nu-i de-ajuns sa credem, trebuie sa veghem la modul în care credem.
Nu-i de-ajuns sa ne rugam, trebuie sa veghem la felul in care ne
rugam. Nu-i de-ajuns sa lucram, trebuie sa veghem la felul în care lucram...
Cain a oferit un sacrificiu, dar Dumnezeu l-a refuzat."
***
*In "Frica în Occident", noi am insistat deja asupra fricii elitelor. Aceasta da cheia anchetei pe care o inchei în prezent. Uneori celor mai sfinti le-a fost cel mai tare frica de ei însisi. Moartea celor cucernici n-a fost întotdeauna usoara. Cît despre Tronson, nu era el convins ca putini vor fi alesi, chiar si dintre preoti ? Ce-i de mirare daca niste oameni bîntuiti de o frica într-adevar metafizica au raspandit-o în jurul lor si înca prin predicare ? Augustinismul, pe care trebuie sa-l evocam înca o data, nu putea decît sa dea nastere spaimelor, atît ale clericilor, cît si ale enoriasilor (sau, cel putin, ale celor mai motivati dintre ei). in orice caz, rezultatul a fost o predicare care vorbea mai mult de patimile Mîntuitorului decît de invierea lui, mai mult de pscat decît de iertare, mai mult de Judecator decît de Tata, mai mult de infern decît de paradis. Era în asta o adevarata deviere în raport cu afirmatia sfantului Pavel dupa care unde s-a înmultit pacatul, acolo harul s-a înmultit si mai mult (Rom. 5, 20). De aici încolo ne putem întreba daca refuzul unei pastorale prea sumbre n-a constituit una dintre cauzele decrestinizarii Occidentului.*/ Jean Delumeau, Păcatul şi frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), Ed.Polirom, traducere de Ingrid Ilinca, Cora Chiriac, Liviu Papuc, Mihai Ungurean

https://www.la-croix.com/Culture/Jea...-vWUejbIS-yadY

https://www.youtube.com/watch?v=ZJUK...muf5XH9cN2sJXE

=**Toate miscarile naturale ale sufletului sunt conduse de legi analoge legilor greutatii materiale. Harul singur face exceptie. Cand un om se intoarce cu fata de la Dumnezeu, el se abandoneaza pur si simplu greutatii**-111 ani de la naştere, Simone Weil, numită "la vierge rouge", a trăit putin dar intens (3 februarie 1909, Paris-24 august 1943, Ashford), filosof, scriitoare cu profunde convingeri de stanga, sindicalistă, a fost angajată la uzinele Renault ca simplă muncitoare (perioada in care scrie "La condition ouvrière"), in 1937 se converteste la catolicism ("Christ, el insusi, a coborat in sufletul meu. Prin bucurie frumuseţea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne" - spune Simone Weil în "Autobiografie spirituală", iar în "Greutatea şi harul", - „îmi închipui fără greutate că El iubeşte acea perspectivă a creaţiei care nu poate fi obţinută decât din punctul unde mă aflu eu. Dar unde mă interpun ca un ecran. Trebuie să mă retrag pentru ca el să vadă perspectiva. Nu doresc câtuşi de puţin ca această lume creată să nu-mi mai fie perceptibilă, ci să nu-mi mai fie mie perceptibilă. Mie nu îmi poate spune secretul ei, care e prea înalt. Dacă mă îndepărtez, creatorul şi creatura îşi vor împărtăşi secretele. A vedea un peisaj aşa cum e atunci când nu sunt de faţă”, în timpul războiului se afla în rezistenţa franceză condusă de Charles de Gaulle, volumul "Înrădăcinarea" a fost scris la Londra în intervalul ianuarie-aprilie 1943, pe cand Simone Weil activa pentru La France Libre, =Albert Camus (unul dintre cei care i-au publicat post mortem cărtile), in Bulletin de la NRF, iunie 1949 mărturiseste :*În timpul Ocupaţiei, Londra i-a cerut lui Simone Weil un raport privind posibilităţile de redresare a Franţei. Simone Weil a scris textul publicat astăzi cu titlul Înrădăcinarea, care este totodată raportul cerut şi una dintre cărţile cele mai lucide, mai elevate, mai frumoase din cate s-au scris de foarte multă vreme încoace despre civilizaţia noastră. După cîteva definiţii esenţiale ale nevoilor sufletului (omul nu se hrăneşte numai cu pîine): ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, onoarea etc., Simone Weil, sub titlul «Dezrădăcinarea», întreprinde cea mai fină, cea mai riguroasă şi cea mai aspră critică a modurilor noastre de a gandi, de a judeca şi de a ne comporta, iar apoi, sub titlul «Înrădăcinarea», ne dezvăluie secretul care poate redresa Franţa. Cuvîntul «înrădăcinare» arată care este acest secret: o întoarcere la tradiţie. Nu la tradiţie aşa cum este înţeleasă în anumite medii politice şi în jalnicele noastre manuale de istorie, ci la tradiţia gîndirii juste, a vederii juste. Cartea aceasta austeră, de un curaj uneori ieşit din comun, nemiloasă şi, în acelaşi timp, admirabil cumpănită, de un creştinism autentic şi foarte pur, este o lecţie adeseori amară, dar de o rară înălţime a gîndirii.*
///
Simone Weil, în volumul "Înrădăcinarea",**Privind zi de zi si?*tuația schimbătoare a Franței, trebuie să ai în minte noțiunea de acțiune publică, înțeleasă ca mod de educare a țării. Educația- a copiilor sau a adulților, a unor indivizi sau a unui popor, propria-ți educație -constă în a genera mobiluri. În?*vățământul trebuie să arate ce este avantajos, ce este obligatoriu, ce este bine. Edu?*cația se ocupă de mobilurile pentru acțiunea efectivă. Fiindcă niciodată nu se execută vreo acțiune în ab?*sența unor mobiluri capabile să furnizeze pentru ea cantitatea indispensabilă de energie. A dori să conduci ființe omenești – pe ceilalți sau pe tine însuți-spre bine doar indicând direcția, fără a fi avut grijă să asiguri mobilurile corespunzătoare, e ca și cum ai vrea ca, apăsând pe accelerație, să faci să înainteze un automobil fără benzină. Sau ca și cum ai vrea să aprinzi o lampă cu ulei în care n-ai pus ulei. Eroarea aceasta a fost denunțată într-un text destul de celebru, destul de citit, recitit și citat de douăzeci de veacuri. Cu toate acestea, o comitem mereu**/=Ed. Polirom, traducere: O. Nimigean
***
Simone Weil, in cartea"Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu"-*Nu trebuie sã-L iubim pe Dumnezeu numai pentru cã El ne iubeste. Ci tocmai pentru cã Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie sã ne iubim. Cum sã te iubesti pe tine însuti fãrã acest temei? Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.() Tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.*
(...)
Fiinţa, devenită nimic, devenită transparenţă, percepe misterul însuşi, percepe tăcerea ilimitată a lui Dumnezeu. Tăcerea aceasta este realul în miezul lui cel mai dens, de nediscernut pentru gândire, este incomprehensibilul din care decurg toate sensurile, e «cuvântul secret», total al lui Dumnezeu. În plenitudinea ei de dincolo de orice distincţie, tăcerea aceasta e percepută ca un spaţiu fără margini şi fără dimensiuni, care nu admite «perspective» */=Editura Humanitas, traducere Anca Manolescu
***
Simone Weil," Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea-(L'amour de Dieu et le malheur"), în "Autobiografie spirituală"-**De fiecare dată când avem de îndurat o durere, putem spune pe drept că universul, ordinea lumii, frumuseţea lumii,supunerea creaţiei faţă de Dumnezeu sunt cele care ne intră în carne. Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor si care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiti. Ei cad în nefericire doar dacã suferinta sau frica le ocupã sufletele.*

https://tismaneanu.wordpress.com/200...zpBPGYqamGrEG0

https://www.youtube.com/watch?v=QX0m...KktNhD9T26fYsc

**Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei.**, Mihail Radu Solcan, a încetat din viață prematur, în urma cu 7 ani, împlinise cincizeci și nouă, la 11 februarie 2013, filosof, (doctor în filosofie cu teza intitulată „Presupoziții filosofice în programe de cercetare: cazul logicilor cu mai multe valori”), profesor al Universității din București, poliglot, cunostea peste zece limbi (latina, greaca, cele germanice, slave și orientale), a fost traducător pentru limbile engleză, franceză, rusă, maghiară, germană, italiană și polonă, Radu Solcan, autorul "Filosofiei știinţelor umane: o introducere", Edit. Universității din București, 2012, născut în 1953 noiembrie 11, fost redactor și editor la editura Humanitas până în anul 1993, sunt cunoscute activitățile sale de cercetare studiului implicațiilor filosofice ale economiei, (2004), "Instituţii politice și economice", a scris si despre filosofia politică,(1998) "Arta răului cel mai mic", este atras de lumea computerelor și programelor,a conceput o filosofie a informaticii ("Arta programării computerelor nu este altceva decât un răspuns rafinat la provocarea complexității.Tuturor ni se întâmplă probabil să scriem programe, chiar dacă nu ne dăm imediat seama de acest lucru”), a ținut un jurnal în perioada 2007-2013**Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual**, publicat de Ed.ART sub titlul"Vremuri noi, vremuri vechi", cercetător erudit, scria**Principala ambiție a acestei cărți ("Filosofia știinţelor umane: o introducere") este să ofere o perspectivă asupra filosofiei științelor umane pe baza studiilor de caz, a exemplelor de cercetări din aceste discipline. Cititoarea sau cititorul nu vor găsi deci un tablou făcut doar din rezumate ale diverselor puncte de vedere din studiile și monografiile consacrate problemelor filosofice ale științelor umane. Avem sentimentul vag că există în jurul nostru o lume umană, că mai degrabă decât « gândesc, deci exist » este valid un argument care sugerează că « interacționez cu alții, deci exist ». Undeva ni se pare că ființează și o lume a stelelor, ca să-l pastișăm pe Kant. Influențează ea lumea oamenilor, cum ne sugerează astrologia? Pe cine să credem? Cum descoperim ceva despre « toate cele ce sunt »? Cu ajutorul filosofiei. Filosofia este o activitate perfect legitimă, de a afla cum se articulează « toate cele ce sunt », dar și de a înțelege rostul unei existențe cum este cea pe care o ducem. Ca orice întreprindere umană, ea are o formă naivă și una care se debarasează de presupoziții insidioase. În cele ce urmează, arătăm felul în care încercăm, în cartea de față, să evităm capcanele în care poate cădea cercetarea filosofică.**
(...)
Mihail Radu Solcan :Jurnal - Ultima notă**Pentru mine personal, moartea n-ar fi un dezastru. Mi-ar plăcea însă teribil de rău să încurc niște oameni pe care-i stimez**
***
*Țelul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o învățătură, ci o activitate. O lucrare filosofică este alcătuită în esență din deslușiri. Filosofia n-are drept rezultat « propoziții filosofice », ci limpezirea propozițiilor. Filosofia trebuie să facă limpezi și să dea contururi exacte gândurilor, care altfel sunt, ca să spunem așa, cețoase și vag delimitate. Filosofia poate exista doar ca o cercetare a fundamentelor științei. *

http://www.contributors.ro/cultura/a...-hjEJ83PMArWFo

https://www.youtube.com/watch?v=3Rmd...E-VsB-0uegZK90

=116 ani de la naştere, "Ultimul cuvânt":.Mircea Vulcănescu (născut pe 3 martie 1904 - 1952 octombrie 28, decedat suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. Deţinutul K 9320, Vulcănescu Mircea, în penitenciarul Aiud, camera de tortura Zarca), în Dosar nr.1921/1947 Curtea de Apel Bucureşti (procesul Ion Antonescu)**Domnule Presedinte si Onorata Curte : Ascultand rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian. Nu, Onorata Curte, nu in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pana la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau. Incercind sa văd dacă pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcină si ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mandrie si de ciudă, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care să i se poata face decit de a fi pus sa platească pentru semenul sau; dar si de ciudă, pentru că acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarimă, in lumea vazută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăti pe care suntem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibilă convietuirea pamintească. Am acceptat sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfadă, as dori numai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si celor care sunt afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tară, ale caror interese am avut greaua sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pana acuma – ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut? Am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea a politicii sale economice. La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa raman solidar, asumandu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei. Convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastră fată de noi insine, prin care ne constituirn oarneni **
***
Mircea Eliade -"Trepte pentru Mircea Vulcănescu",**Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea - şi-ţi explica - de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” - un freudian, bunăoară, sau un marxist -, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite.**
***
**Onorata Curte, sunt acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare - "militare pentru hitlerism" - "in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londra, intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B.N.R., in caz de agresiune hitlerista; Acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cand – intre doua inchisori – am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit. Aceasta este ,,militarea mea”. Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare."
(..)
Vulcanescu a scris "Proiect economic pentru Estul Europei", avea a zice Curtii-**In ceea ce priveste situația permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat. Toata activitatea de finantare a Ministerului de Finante a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui razboi, cu fata catre Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Marturia generalului Borcescu, seful Sectei Marelui Stat Major, care a organizat aceasta armata, a generalului Mardare si a generalului Stanescu, care, politiceste si militariceste a folosit-o!).Romania si-a procurat, cu ajutorul ngstru constant, incepind din 1943, un armament cu care a inzestrat o armata noua, dupa dezastrul de la Don, destinata a face fata la Vest (marturiile Borcescu si Mardare), armata care era destinata sa asigure-si care a asigurat-libertatea de actiune politica a ” si i-a permis sa realizeze actul de la 23 august "44, liberind teritonul national de germani si executand clauzele militare ale conventei de armistitiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alaturi de armatele aliatilor.
lar Ministerul de Finante, pentru aceasta finantare, a zis:”Pentru asta, dam!”.**
***
Condamnarea :**Deciziunea criminală nr. 27, Şedinţa publică de la 6 februarie 1948, Curtea de Apel Bucuresti, pentru motivele care se vor vedea, ascultand şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în varstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8(opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani. În baza articolului 101 din Codul Penal numitul acuzat va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani temniţă grea.”
***
Mircea Vulcănescu : **Desigur, conducatorul unui popor intemeiat pe etica sangelui poate intelege greu etica aceasta a unor oarneni pe care raposatui Nicolae lorga i-a botezat atit de sugestiv: “oamenii pamintului”, a caror zestre nu se vinde si care-si trag numele “de la mosie, de la riuri si de la plaiuri”, si care, dupa vorba lui Mihai Eminescu, si-au aparat totdeauna mai intii “saracia” si “nevoile” si “neamul”. Dar aceasta este etica neamului meu si lui, si numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecatoare si nedorita a trebilor lui, care mi-a fost data in seama, in aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti insprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa ie uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna, cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortui meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti-vorba istoricului grec=de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga…Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala.
Am zis!**/- “Ultimul Cuvînt” publicat de Virgil Ierunca in “Ethos”, caietul IV, Paris, 1983-
***
**Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”
- Chicago, noiembrie 1967, Mircea Eliade - Trepte pentru Mircea Vulcănescu în Ethos, Editura Eminescu, București, 2001-

https://www.iiccmer.ro/in-memoriam-m...2r7yGtng09MJYs

https://www.youtube.com/watch?v=jxFb...6RsinPCnxH9PTs

Alo, ai greșit interfonu', aici e "filozofi și idei filosofice", nu "filosofi și idei filozofice". De data asta e ok, dar să nu se mai repete, da?

" Pastila de limbă"!!!

**Deschide cartea” - ultimele cuvinte, unui prieten :„Citeste-mi rugãciunea de iesire a sufletului”, monahul Nicolae De la Rohia**Împliniți.31 de ani, **Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.**, moare în ziua de joi, 30 martie 1989, spitalul din Baia Mare, Nicolae Steinhardt,** ”Autobiografie", Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica**
***
N. Steinhardt, Rohia, 14 noiembrie 1988 "Cu Noica în Maramures" - În toamna anului 1973 Constantin Noica a fost la Cluj. A cunoscut acolo pe noul episcop-vicar Justinian Chira-Maramuresanul, a cãrui dragoste caldã pentru carte si culturã l-a fermecat, i-a admirat biblioteca si a luat aminte cã numeroase volume se învredniciserã de sublinieri si adnotãri. Proaspãtul ierarh venise din Tara Lãpusului, de la micuta mãnãstire Rohia a cãrui staret fusese vreme de treizeci de ani. Noica s-a lãsat usor convins sã meargã la Rohia, sã viziteze asezãmântul din marginea de miazãzi a judeþului Maramures. De cãrti a dat si pe creasta dealului aceluia dinspre munte. S-a înapoiat la Cluj si de acolo la Bucuresti. Mãrinimos cum era (si purtând mereu în minte necazurile, nevoile sau aspiratiile prietenilor), primul numãr de telefon pe care l-a for mat a fost al meu. „ti-am gãsit o mãnãstire!”, mi-a spus cu glas voios „Mâine pleci sã o vezi“. Stia cã sunt, mai de mult, în cãutarea unui loc de retragere si liniste. Ultimul fir care mã lega de Bucuresti se rupsese în 1967 prin moartea, la adânci cãruntete, a tatei. Bãtusem la felurite porti, colindasem destul de multe sãlasuri: zadarnic. Fie cã nu fusesem eu pe placul celor pe unde umblasem, fie cã nu mã împã casem eu cu înjghebãri prea populate, prea gãlãgioase, prea turistic cercetate. Pe Noica îl tinusem la curent cu esecurile mele. Acum, mesajul sãu telefonic, peremtoriu si criptic, m-a pus pe ghimpi si pe jãratec. „Unde? Ce fel? Chiar mâine?”„Mâine, mi-a repetat, pleci cu Iordan Chimet, am vorbit cu el, se duce si el într-acolo, cu treburi, a luat bilete.” Zis si fãcut. Ne-am urcat în trenul de searã si am petrecut o bunã parte a noptii vorbind despre orientalisticã, metempsihozã si budism. În trebãrilor mele privitoare la tinta cãlãtoriei noastre le-a rãspuns foarte evaziv. Baia Mare, unde am sosit a doua zi, am îndrãgit-o de îndatã. si cartierul vechi (cu turnul zis al lui Stefan, cu spatiul alãturat prins între biserici falnice si clãdiri de altãdatã) si cartierul nou cu palatul administrativ, casa de culturã si hotelul Carpati, toate în stil modernist, însã în armonie cu mediul înconjurãtor, cu râul Sãsar, cu verdeata încã bogatã desi coloratã în auriu si roscat. Îmbietor mi s-a pãrut si parcul din marginea orasului, iar cartierele cu vile mici, îngrijite, cu rate, spilcuite s-ar fi zis cã fac concurentã celor din Belgia, Elvetia si Olanda. Drumul pânã la Rohia l-am strãbãtut în ziua urmãtoare, încetisor, pe o sosea în curs de asfaltare si lãrgire. La mãnãstire am urcat pe o potecã îngustã si abruptã. Am gãsit o bisericutã de tot micã, o bisericutã de vis, câteva cãsute modeste si niste acareturi. Doar atât. Apoi, din belsug fagi si brazi, liniste deplinã si o pace adâncã, parcã înmiresmatã de o zi seninã de început de noiembrie, stropitã în ajun de o ploaie molcomã. Noul staret, Pãrintele Serafim, m-a întâmpinat si primit cu o bunãvoinþã fierbinte, potrivit cu numele sãu, care se tãlmãceste flãcãri, focuri, lumini. Am fost cucerit fãrã zãbavã si rezerve. În cartea de aur a locasului am scris: „Îmi pare cã asezarea aceasta e pentru mine acea "Reponse du Seigneur" pe care o vesteste titlul unui roman a lui Alphonse de Chateaubriant.” Mi-am prelungit sederea în sihãstria maramureseanã timp de trei zile. Noica, alãturi de mine, în cugetul si-n închipuirea mea. La Bucuresti i-am exprimat euforica mea recunostintã si i-am împãrtãsit intentia fermã de a duce la îndeplinire sfatul sau. Gãsisem ce cãutam, întocmai, din plin, har peste har. A înteles prea limpede ce-mi doresc.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
**Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii. Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică -principalele momente ale disciplinei călugăreşti - şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.**/-Nicolae Steinhardt, 1987 (Ispita lecturii - inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000)
***
**În 1970 avem sã fiu alãturi de Noica într-un alt loc de tainã si intensã frumusete; la Vãratec. Venea de la Oradea, unde el si Alexandru Paleologu întâmpinaserã o pereche de prieteni descinsi din automobilul care-i adusese tocmai de la Paris. Au strãbãtut câtesipatru Maramuresul de la un capãt la altul, au poposit îndelung pe valea Izei, a Viseului si a Marei si au ajuns încântati la Vãratec, în Neamt, unde-i asteptam. Maramuresul îl cucerise pe Noica. Nu tãcea: „Câtã noblete! Ce oameni de ispravã, plini de cuviintã si demnitate! Si cât de ospitalieri, de atenti si discreti, de bine crescuti!” Ceruse cu dinadinsul dreptul de a dormi pe fân într-o surã, se ospãtase cu toate soiurile de brânzeturi, se desfãtase ascultând un grai curat cu doar putine întorsuri dialectale, îl distraserã grozav pãlãriutele osenilor. Dupã ce Alexandru Paleologu si perechea parizianã ne-au pãrãsit, Noica a mai zãbovit cu mine pret de o sãptãmânã în zilele cãreia mi-a vorbit cu necontenitã bucurie despre Maramures. Mai târziu, rãmânerea mea definitivã la Rohia i-a fost de asemenea prilej de multumire: intrasem „în ordine”, „în rânduialã” cum obisnuia a zice. La Pãltinis, o stiu, Maramuresul si Rohia nu au încetat sã-i fie megiese. I se întâmpla sã recomande unora ce veneau sã-l vadã, sã-i cearã sfaturi, sã-i exprime afectiunea lor: „mergeti în nobilul Maramures, mergeti la Rohia, loc de linistire si acces la ordine pentru un om care înainte de a mi se alãtura în clipe cu tâlc rãtãcise îndelung în hãþisurile neorânduielii”. Asa se face cã pentru mine aceste douã nume proprii: Constantin Noica si Maramures sunt asociate strâns si cutez sã cred cã înfãtiseazã mãrunta parte bunã a sinei mele în devenirea ei întru nãdãjduita stare de fãpturã nouã.**(Florian Razmos, revista „Familia Românã”, mai 2012)
***
Ioan Paul al II-lea – 9 mai 1999, Bucuresti :"Dintre numerosii martori ai lui Hristos înfloriti pe pãmântul României, doresc sã-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, o exceptionalã figurã de credincios si de om de culturã care a perceput în chip special bogãtia imensã a comorii comune Bisericilor crestine."

https://www.ziarulmetropolis.ro/ulti...0-martie-1989/

109 ani de la nastere**De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica. Aş vrea ca-n om viaţa să curgă pură ca muzica lui Mozart.** Emil Cioran - :"Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinita de Muzica? Muzica ne arata cam ce ar fi timpul în cer. Muzica este tot - minus lumea. Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri"- în "Cartea amăgirilor"(Bucureşt, 1936), considerații despre muzica lui Wagner, Mozart, Bach şi Beethoven :**Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor într-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a sîngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii în mitologie. Si de aceea, în încîntarea wagneriana, valuri îndepartate si pline de amurg talazuiesc în preajma tîmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire. Cînd pasiunea-i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama în infinit si-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disolutie orizontala, te-ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...Wagner - muzica a nesfîrsitei neîmpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti...iar strazile se întîlnesc spre a-si împartasi taine ce nu sînt totusi straine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a-si fi condensat aburii în sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se-ntîlneste undeva cu cerul. Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.**(..)**De ce iubesc pe Mozart? Fiindcă el mi-a descoperit ce puteam fi, dacă nu eram opera durerii.**
***
**În Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...Tristeţea sau bucuria lui Beethoven încep acolo unde pentru ceilalţi sfârşesc.**
***
**Cu Bach, ne simţim la poarta paradisului: niciodată în el. Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creata de el. Bach n-a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l întelegi; doar în vacanta erotica. Si poate si mai mult. În vacanta lumii. Fără Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însuși. Fără Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care îți dă impresia că universul nu e ratat. Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sînt muzicienii care se aseamana în fond mai mult. Nu ca arhitectura muzicala, ci ca substrat de sensibilitate. Exista doi creatori în istoria muzicii care sa fi exprimat mai amplu si mai cuprinzator starea indefinibila a langoarei? Ca la întîiul ea-i divina si la al doilea erotica, sau ca unul îti condenseaza tînjirea sufletului într-o constructie sonora de o absoluta rigoare, iar altul îsi taraganeste sufletul într-o muzica formal taraganata-aceasta nu dovedeste nimic împotriva unei comunitati adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este ca amîndoi sînt decadenti, ca amîndoi destrama viata într-un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie sa murim în afara de noi. Si amîndoi nu pot fi întelesi decît în oboseala, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.**
***
Emil Cioran, despre muzică :**Numai în muzica si în freamate extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde. Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul;-doar muzica, aceasta destramare a Absolutului. Muzica ne face aerieni subtilizând materia, anulându-ne ca prezenţe fizice. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic.**
***
("Nu iubesc muzica decât aceia care suferă din cauza vieţii.")

40 de ani („E stupid că m-am născut, e stupid că murim, e absurd că trăim”), moare pe 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, născut în 1905, Jean-Paul Sartre**Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée-(primul, şi poate cel mai bun al său roman Greața apare în 1938)-existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit. Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanţele, faptele mărunte, chiar dacă par lipsite de însemnătate, şi, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin exact proporţiile şi natura acestei schimbări. De exemplu, o cutie de carton în care-mi ţin călimara. Ar trebui să încerc să spun cum o vedeam înainte şi cum..acum. Ei bine, e un paralelipiped dreptunghiular, se detaşează pe... - e stupid, nu-i nimic de spus despre asta. Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde nu-i nimic. Cred că ăsta e pericolul care te pîndeşte cînd ţii un jurnal: exagerezi totul, stai la pîndă, forţezi întruna adevărul. Pe de altă parte, e sigur că pot, dintr-un moment în altul - chiar în ce priveşte această cutie sau oricare alt obiect - să regăsesc acea impresie de alaltăieri. Trebuie să fiu mereu pregătit, altfel îmi scapă printre degete. Nu trebuie să...ci să notez cu grijă şi în cele mai mici amănunte tot ce se întîmplă.", Sartre - filsoful, „le maître ?* penser“ al se?*colului XX se declară ateist (**Existenta precede esenta**) :numit "intelectualul rătacit", Jean-Paul **Mi s-a spus, acum câţiva ani, că personajele pieselor mele şi ale romanelor mele iau hotărâri în mod brusc şi într-o criză, că e suficientă o clipă, de pildă, pentru ca Oreste din "Muştele" să se convertească. Fireşte: din cauză că le fac după chipul meu; nu cum sunt eu, fără îndoială, ci aşa cum am vrut să fiu”, filosoful acuzat de filocomunism sau marxism (spunea în "Critique de la raison dialectique"/Critica rațiunii dialectice: *Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru*) - Sartre scrie principala sa lucrare filosofică - existenţialismul filosofului francez (L’être et le néant/ Existenţa şi neantul, 1943)**Omul nu s-a creat el însuşi, şi totuşi e liber, pentru că odată aruncat în lume, el este responsabil de tot ceea ce face. El este condamnat la libertate(..) Un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie. Ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. Tot ceea ce mi se întâmplă este al meu (.)Trecerile, devenirile, tot ceea ce permite să se spună că existenţa nu este încă ceea ce va fi şi că este deja ceea ce nu este, toate acestea îi sunt principial refuzate. Căci existenţa este existenţa devenirii şi prin acest fapt ea este dincolo de devenire. Ea este ceea ce este, ceea ce înseamnă că, prin ea însăşi, ea nu ar putea să fie ceea ce nu este**
***
JURNAL - Luni, 25 ianuarie 1932 :**Ceva mi s-a întamplat, nu mai e nici o îndoială. A venit ca o boală, nu ca o certitudine oarecare,nici ca o evidenţă. S-a instalat perfid, încetul cu încetul; m-am simţit puţin ciudat, puţin nelalocul meu,asta a fost tot. O dată ce m-a cuprins nu s-a mai mişcat, a tăcut mîlc, drept care am crezut că n-aveam nimic, că fusese o alarmă falsă. Iată însă că acum creşte. Nu cred că meseria de istoric predispune la analiză psihologică. În tagma noastră n-avem de-a face decît cu sentimente precise, cărora le dăm nume generice, precum: Ambiţie, Interes. Dacă totuşi m-aş cunoaşte cît de cît, mi-ar fi acum de mare ajutor. Mîinile mele, de pildă, au ceva cu totul nou, un fel anume de a apuca pipa sau furculiţa. Sau poate furculiţa are acum un anume fel de-a se lăsa luată, nu ştiu. Cîteva clipe mai înainte, intrînd în camera mea,am încremenit, fiindcă simţeam în mînă un obiect rece care-mi trezea atenţia printr-un soi de personalitate. Am desfăcut mîna, m-am uitat: ţineam pur şi simplu clanţa. Azi-dimineaţă, la bibliotecă,cînd Autodidactul a venit să mă salute, mi-au trebuit zece secunde ca să-i recunosc. Vedeam o faţă necunoscută, o faţă şi atît. Şi apoi mîna lui ca un vierme mare şi alb în mîna mea. I-am dat drumul imediat şi braţul a căzut din nou, moale. Pe stradă la fel, se aud o mulţime de zgomote suspecte. S-a produs deci o schimbare în ultimele săptămîni. Dar unde? E o schimbare abstractă, care nu se precizează. Oare eu m-am schimbat? Dacă nu eu, atunci camera asta, oraşul, natura; trebuie să aleg. Cred că eu m-am schimbat: e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai neplăcută. Dar, în sfîrşit, trebuiesă recunosc că sunt predispus la aceste transformări subite. Adevărul e că mă gîndesc foarte rar; de aceea o mulţime de mici metamorfoze se acumulează în mine, fără să bag de seamă, şi, pe urmă, într-o bună zi,izbucneşte o adevărată revoluţie. Asta a daţ vieţii mele acest aspect încîlcit, incoerent.**/ La Nausée (Greaţa), Editura Univers, 1990

https://www.youtube.com/watch?v=Fe91...PxkqkIB3TlJFa4

551 de ani, Niccolò Machiavelli :"Pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor" II Principe"/"Principele" (autorul, născut Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, lângă Florenţa, la 3 mai 1469 - a murit la 21 iunie 1527),**Opera aceasta, eu nu am înfumuseţat-o şi nici nu am umplut-o cu fraze îndelung meşteşugite, cu vorbe umflate şi măreţe sau cu alte găteli şi ornamente care uimesc privirea şi cu care mulţi obişnuiesc să zugrăvească şi să împodobească lucrurile pe care le spun: deoarece am voit ca ea. sau să nu merite nici un fel de cinstire, sau să si-o dobândească numai prin noutatea conţinutului şi prin însemnătatea lucrurilor despre care vorbeşte. De asemenea, nu aş voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiţie joasă şi umilă îndrăzneşte să trateze despre guvernarea principilor şi să dea reguli cu privire la aceasta:căci aşa precum cei care desenează locuri din natură se aşază jos în câmpie spre a putea privi cu atenţie înfăţişarea munţilor şi a înălţimilor, iar pentru a cunoaşte văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor. Principatul este creat fie prin voinţa poporului, fie a celor mari : Acela care devine principe cu ajutorul celor mari se menţine în această situaţie mai greu decât acela care o obţine cu ajutorul poporului; căci, deşi principe, el este înconjurat de oameni care i se par a fi egalii lui şi de aceea nu poate nici să-i guverneze, nici să le poruncească după voia lui. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului, este singur pe locul lui şi nu are împrejur pe nimeni sau prea puţini care să nu fie gata să-l asculte. Afară de aceasta, pe cei mari nu poţi să-i mulţumeşti în mod cinstit şi fără a le face rău celorlalţi, pe când poporul îl poţi mulţumi astfel; căci dorinţele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceştia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit**, - idei ce contrazic "machiavelismul" ca si teorie politică atribuită diplomatului, filosofului politic si scriitorului florentin - Machiavelli scrie tratatul "II Principe" în anul 1513, acesta este tipărit în 1532, la 5 ani după moarte, lucrarea închinată lui Cesare Borgia**Voi încheia spunând doar că un principe trebuie să se bucure de prietenia poporului; altfel nu va găsi scăpare în împrejurările potrivnice. Dacă principele care pune temei pe popor este un om care ştie să conducă şi totodată un om curajos, care nu se pierde în situaţiile grele şi nu uită să ia toate măsurile necesare, iar prin energia şi iniţiativa lui ştie să întreţină încrederea şi forţa poporului, atunci acesta nu-l va înşela niciodată în aşteptările lui, aşa încât se va vedea că temeliile pe care şi-a înălţat puterea erau trainice.**, există numeroase opinii, în sensul că, la nivel ideologic, filosoful italian a legitimat absolutismul. Iată, mai jos, unele dintre motive:
***
**Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau jnvers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în aşa fel temut, încât, dacă nu-şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri, anume să fii temut şi să nu fii urât; lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor; iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva, s-o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă; dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai uşor moartea propriului tată, decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. Şi apoi, prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată, iar acela care începe să trăiască din jaf găseşte oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al altuia; dimpotrivă, prilejurile de a vărsa sânge sunt rare şi ele trec mai repede. Dar când un principe este în fruntea armatelor şi are sub comanda lui un număr mare de soldaţi, atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de faima cruzimii lui; căci armatele n-au fost niciodată strâns unite şi gata de acţiune. Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea. Deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om-căci unul fără celălalt nu poate să dureze. Prin urmare, întrucât un principe trebuie să ştie să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea şi leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi. Trebuie, aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de străini trebuie să ridice fortăreţe; dar acela care se teme mai mult de străini decât de poporul lui nu are nevoie să le construiască.**
***
(Un principe nu trebuie să fie iubit penlru dărnicia lui, ci trebuie să fie temut pentru dreptatea lui-"după cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru şi religios şi chiar să fie; dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimpotrivă. Trebuie de asemenea să ştim că un principe, şi mai ales un principe nou, nu poate să respecte toate acele virtuţi pentru care oamenii în general sunt socotiţi buni, deoarece adeseori, pentru ca să-şi apere statul, el este nevoit să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. De aceea, trebuie ca spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei, şi, după cum am spus, să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul. Prin urmare, faptele luturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor, binele statului. Principele să-şi propună, deci, să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obişnuiţi sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru. în concluzie, deci, spun că un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. Dar dacă poporul îi este duşman şi-l urăşte, el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om. Statele bine organizate şi principii înţelepţi s-au străduit întotdeauna să nu-i împingă la deznădejde pe cei mari şi totodată să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulţumit, fiindcă aceasta este una din grijile însemnate pe care le are un principe") / - (Niccolò Machiavelli - în "Discursuri" - Dar acela care poruncind supuşilor trebuie să se folosească mai curând de pedeapsă decât de respect. Şi aceasta însă trebuie să fie măsurată, în aşa fel încât să eviţi ura; deoarece a te face urât nu este niciodată spre binele unui principe")
///
Deci să nu lăsăm să treacă prilejul acesta pentru ca, în sfârşit, după atâta vreme, Italia să-şi găsească izbăvitorul şi să se adeverească, cuvintele cunoscute ale lui Petrarca :
**Virtutea, împotriva furiei ce-a-ncins urgia.
Va prinde armele! Şi lupta, ca de soartă.
Scurtă va fi, căci vrednicia
în italicele inimi încă nu e moartă.**

https://www.ziarulmetropolis.ro/prin...-de-referinta/


https://www.youtube.com/watch?v=wsMs...MGMZd4Ykk N9E

"Sein und Zeit", 44 de ani de la moarte, "Ce este «fiinţa»?..Fiinţa este transcendens-ul pur şi simplu.", moare la Freiburg pe 26 mai 1976, Martin Heidegger, născut în Messkirch (landul Baden-Wurttemberg), la 26 septembrie 1889, filosoful postmodernist german, ontolog, fenomenolog şi existențialist : notat (dedicatie) -Todtnauberg, Pădurea Neagră, 8 aprilie 1926. cu toată admiraţia şi prietenia lui Edmund Husserl - (Întrebarea poartă asupra fiinţei omului în întregul lui, pe care suntem obişnuiţi să-I concepem ca unitate trup-suflet-spirit), A studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Freiburg, fost asistent al lui Husserl (1923‐1928), profesor la Universitatea din Marburg (1928‐1946) şi la cea din Freiburg (1946‐1951). i s‐a interzis să predea între 1952‐1976. - din fundamentala scriere filosofică a sec.XX- "Fiinţă şi timp :**Fiinţa este de fiecare dată fiinţa unei fiinţări. Fiinţarea poate foarte bine să fie determinată în fiinţa sa, fără ca pentru asta să trebuiască să dispui de un concept explicit al sensului fiinţei. Această fiinţare, care suntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării, o concepem terminologie ca "Dasein "/ "om". În?*ţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei "Dasein"-ului. "Dasein"-ul (omul) este de fiecare dată, în fiinţa sa factică, aşa cum el a fost deja şi "ceea ce "el a fost deja. Explicit sau nu, el este trecutul său. Şi aceasta nu se întîmplă doar în sensul că trecutul se furişează, aşa zicînd, "în urma" lui, că el posedă un trecut precum o calitate simplu-prezentă, care cînd şi cînd s-ar face simţită în el. Dasein-ul (omul) "este" propriul său trecut în modul fiinţei sale, care, în linii mari spus, "survine" de fiecare dată pornind din viitorul său. Fiinţarea este cea căreia, aşa zicînd, i se cere socoteală în privinţa fiinţei sale. Insă dacă ea trebuie să poată revela în chip nefalsificat caracteristicile fiinţei sale, atunci ea trebuie, în ce o priveşte, să fi devenit mai întai accesibilă aşa cum este în ea însăşi. Fiinţa fiinţării nu "este", ea însăşi, o fiinţare. Fiinţarea suntem de fiecare dată noi înşine. Fiinţa acestei fiinţări este de fiecare dată "a mea". Ţine de fiinţa acestei fiinţări ca această fiinţare însăşi să se raporteze la fiinţa sa. Dasein-ul există. Dasein-ul este apoi fiinţarea care sunt de fiecare dată eu însumi. Dasein-ului care există îi aparţine faptul-de- a-fi-de-fiecare-dată-al-meu ca o condiţie a posibilităţii autenticităţii şi neautenticităţii. Dasein-ul există de fiecare dată în unul dintre aceste moduri, respectiv în nediferenţierea lor ca moduri. Însă aceste determinări ale fiinţei Dasein-ului trebuie acum văzute şi înţelese a priori pe baza constituţiei de fiinţă pe care o numim *faptul-de-a-fi-în-lume*. Fiinţei Dasein-ului îi aparţine înţelegerea fiinţei. Înţelegerea a ceva îşi are fiinţa într-o capacitate de înţelegere. Dacă Dasein-ului îi revine în chip esenţial felul de a fi al faptului-de-a-fi-în-Iume, atunci din conţinutul esenţial al înţelegerii fiinţei face parte înţelegerea faptului-de-a-fi-în lume. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă.**
***
**Dasein-ul/omul este în chip esenţial fapt-de a-fi-laolaltă. Grija-pentru-ceIălalt se dovedeşte a fi o constituţie de fiinţă a Dasein-ului care, potrivit diferitelor sale posibilităţi, este tot atît de strîns legată de fiinţa acestuia raportată la lumea preocupării sale, cît şi de fiinţa autentică raportată la sine însuși.Faptul-de- a- fi-unul- -Iaolaltă-cu-altul se întemeiază în primă instanţă, şi adesea chiar exclusiv, în acel ceva care -în cuprinsul faptului- de-a a- fi- unul laolaltă-cu-altul -constituie obiectul preocupării comune. Un fapt-de-a-fi-unul-Iaolaltă-cu-altul care rezultă din aceea că toţi fac acelaşi lucru nu numai că se menţine cel mai adesea în limitele exteriorităţii, ci se întîmplă să ia forma distanţei şi a rezervei. Faptul = de = a = fi = unul-Iaolaltă-cu-altul al celor care sunt prinşi în aceeaşi treabă se hrăneşte adesea doar din neîncredere. Invers, angajamentul comun pentru aceeaşi cauză este determinat de felul în care fiecare, de fiecare dată, şi-a asumat Dasein-ul propriu. Abia această solidaritate autentică face cu putinţă adevărata supunere la obiect care îl eliberează pe celălalt în libertatea sa pentru el însuşi.(..) Ca fapt = de= a = fi = unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiin?*ţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinati. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. "Fiecare dintre noi" (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. "Ceilalţi", numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, "sînt prezenţi-aici" în faptul = de = a = fi = unul -laolaltă -cu -altul cotidian. "Cine"-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici "fiecare dintre noi", nici cîţiva şi nici suma tuturor. "Cine"-le este neutrul, impersonalul "se". Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiază pe o stare de excepţie a subiectului, una desprinsă de impersonalul "se", ci este o modificare existenţielă a impersonalului "se" ca existenţial esential.**
***
** Adevăr "există" (es gibt) numai în măsura în care si atîta vreme cît este Dasein. Fiinţarea este numai atunci descoperită şi numai atîta vreme deschisă cît este în genere Dasein. Legile lui Newton, principiul noncontradicţiei, fiecare adevăr în genere sînt numai atîta vreme adevărate cît Dasein-ul este. Înainte ca Dasein-ul în genere să fi fost şi după ce Dasein-ul în genere nu va mai fi, nici un adevăr nu a fost şi nici unul nu va mai fi, deoarece în aceste cazuri el nu poate fi ca stare de deschidere şi stare de descoperire. înainte ca legile lui Newton să fi fost descoperite, ele nu erau "adevărate"; de aici nu rezultă că ele erau false şi nici că ele ar deveni false dacă, ontic vorbind, nu mai este posibilă nici o stare de descoperire. Tot astfel, nu trebuie cîtuşi de puţin să ne imaginăm că o asemenea "îngrădire" reprezintă o diminuare a faptului - de-a-fi-adevărat propriu "adevărurilor"/**Fiinţa - şi nu fiinţarea - "există" (es gibt) doar în măsura în care este adevăr. Şi adevărul este numai în măsura în care este - şi câtă vreme este - "Dasein."**
***
**A muri nu înseamnă oare a pleca din lume, nu înseamnă a pierde faptul-de-a-fi-în-Iume? Totuşi, fiinţa celui mort, ca ființă- care-l nu- mai-este-în-Iume, continuă să fie - dacă e înţeleasă într-un mod extrem - o fiinţă, numai că în sensul de doar-simplă-prezenţă a unui lucru corporal, aşa cum poate fi el întîlnit. Cînd ceilalţi mor, putem experimenta acest straniu fenomen de fiinţă ce poate fi definit ca transformare a unei fiinţări ce are felul de a fi al Dasein-ului (în speţă al vieţii) în fapt- de-a- nu- mai-fi-Dasein. Sfirşitul fiinţării ca Dasein este începutul fiinţării ca simplă-prezenţă.**
///
( Faptul-de-a-sfîrşi al vie?*ţuitoarelor l-am numit pieire. Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în putinţa lui de a fi cea mai proprie Dasein-ul îşi are şi el moartea sa fiziologică, asemenea oricărei vieţuitoare; dar el o are nu într-o izolare ontică, ci codeterminată de modul său originar de a fi. Şi în măsura în care este aşa, Dasein-ul poate la rîndul său să sfîrşească, fără ca propriu-zis să moară, deşi, pe de altă parte, ca Dasein, el nu piere pur şi simplu. Acest fenomen intermediar îl desemnăm prin cuvîntul deces. Iar termenul a muri este folosit pentru acel fel de a fi în care Dasein-ul este întru moartea sa. De aceea trebuie spus: Dasein-ul nu piere niciodată.)
**
- "Fiintă şi timp" /Martin Heidegger; trad. din germană Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. - Bucureşti: Humanitas, 2003 -


https://24pharte.ro/interviu-cu-mart...SabfBznKy2KYug

=118 ani, Karl Raimund Popper, **Nu voi retrage propunerea de a adopta falsificabilitatea drept criteriu de demarcaţie logic-inductiv**, filosofia popperiană (In ce mă priveşte, mă interesează ştiinţa şi filozofia numai fiindcă doresc să învăţ ceva despre enigma lumii in care trăim şi despre enigma cunoaşterii acestei lumi de către om. Şi socot că numai o renaştere a interesului pentru aceste enigme poate salva ştiinţa şi filozofia)**Un om de ştiinţă angajat Intr-o cercetare ştiinţifică particulară, bunăoară una fizică, poate să înceapă, fără ocoluri, cu tratarea problemei lui. El poate, ca să spunem aşa, merge direct spre miezul lucrurilor. Există un "miez" aici: o construcţie ştiinţifică, o situatie-problemă general recunoscută. Din această cauză, cercetătorul poate să lase pe seama cititorului incadrarea cercetării sale în sistemul ştiinţei. Intr-o altă situaţie se găseşte filozoful. El nu slă în faţa unei construcţii ci a unui teren cu ruine (în care pot fi descoperite, ce-i drept, şi comori). Legătura cu o situaţie-problemă general recunoscută nu o poate stabili ; faptul că o asemenea situaţie nu există este, poate, singurul care se bucură de o recunoaştere generală. Într-adevăr, în controversele filozofice se iveşte mereu întrebarea dacă filozofia are de-a face, în general, cu "probleme" autentice. Cine răspunde afirmativ la această intrebare, cine nu consideră, cu toate acestea, ca lipsită de perspectivă încercarea de a depăşi starea tristă a ceea ce se numeşte discuţie filozofică, acela poate, dacă nu aderă la nici una din şcoIile în dispută, să meargă pe un singur drum: s-o ia de la început**, născut la 28 iulie 1902, un clasic al filosofiei secolului XX, gânditorul, la sfarşitul lui 1936 a acceptat o catedra in Noua Zeelandă, devine și profesor, austriacul Sir Karl Raimund Popper (1902-1994), recunoaște în biografie că a fost influențat de Einstein, in Scrisori este chiar combătut de celebrul fizician ; În prima sa carte, scrisă în limba germană (trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), de fapt opera sa principală**Logica cercetarii/ publicată în toamna anului 1934 – "Logik der Forschung", scris : " Deşi a părut unora ca o critică a Cercului de la Viena, scopurile ei principale erau pozitive. Am încercat să propun o teorie a cunoaşterii umane. Dar am privit cunoaşterea omenească într-un mod cu totul diferit de modul cum au privit-o filosofii clasici. De la Hume, Mill şi Mach, mulţi filozofi au considerat cunoaşterea omenească ca ceva stabilit. Cunoaşterea omenească era considerată in primul rând ca ceea ce ştia fiecare: că pisică este pe rogojină; că Iulius Caesar a fost asasinat; că iarba este verde. Toate acestea mi se par extrem de neinteresante. Ceea este interesant este cunoaşterea problematică, dezvoltarea cunoaşterii - descoperirea. Dacă privim teoria cunoaşterii ca o teorie a descoperirii, atunci cel mai bine va fi să examinăm descoperirea ştiiintifică.Ţine mai degrabă de măreţia şi frumuseţea ştiinţei că putem învăţa, prin cercetări critice, că lumea este cu totul altfel decat ne-am imaginat-o - Inainte ca imaginaţia noastră să fi fost pusă In mişcare de infirmarea teoriilor noastre anterioare. Nu poate să existe vreun motiv pentru a crede că acest proces se va Incheia vreodată. Există o metodă care poate fi caracterizată drept "metoda filozofiei". Dar ea nu este proprie numai filozofiei ; ea este mai degrabă metoda oricărei discutii raţionale şi prin urmare metoda ştiinelor naturii în aceeaşi măsură ca şi a filosofiei :'metoda pe care o am în vedere este aceea de a formula problema cu claritate şi de a examina în mod critic diferitele soluții propuse.**
***
**Teoria cunoaşterii, ca şi filosofia în general, are nevoie de o "apologia pro vita sua" - o apărare a dreptului ei la existenţă. Căci ceea ce are filozofia pe conştiinţă de la moartea lui Kant, atît din punct de vedere intelectual, cît şi din punct de vledere moral, reprezintă o grea învinuire. Există însă un argument în apărarea filozofiei. El este următorul : toti oamenii au o filozofie, fie că o ştiu, fie că nu. Sunt de acord că aceste filozofii ale noastre, toate împreuna, nu au o mare valoare. Dar influenţa lor asupra gîndirii şi acţiunii noastre este adesea de-a dreptul copleşitoare. Datorită acestui fapt devine necesar să examinăm crilic filozofiile noastre. Aceasta este menirea filozofiei : şi în aceasta constă apărarea ei. Cât priveşte ţelul pe care îl urmăreşte, această sarcină este mai puţin lipsită de modestie decît multe alte sarcini pe care şi le-a propus filozofia. Dar ea poate fi îndeplinită numai dacă învăţăm să vorbim şi să scriem cit mai clar şi mai simplu cu putinţă. Cultul neclarităţii, astăzi la modă, trebuie să fie abandonat iar expresionismul filozofic trebuie să fie înlocuit cu o atitudine critică şi raţională. Nu de cuvinte este vorba, ci de argumente care pot fi criticate. Tot astfel cum fiecare are propria sa filozofie, fiecare are şi o teorie a cunoaş?*terii - de obicei una inconştientă ; şi multe pledează pentru punctul de vedere că epistemologiile noastre au o influenţă hotărîtoare asupra filozofiilor noastre. Problema fundamentală a teoriei cunoaşterii este: Putem oare să cunoaştem într-adevăr ceva? (sau, în formularea lui Kant: Ce pot să cunosc?) .Am încercat acum 35 de ani, în cartea de faţă, să răspund la această intrebare. Răspunsul meu nu este pesimist, relativist sau "sceptic" (în sensul folosirii moderne a cuvîntului "sceptic"). El arată că putem învăţa din greşelile noastre. O apropiere de adevlar este posibilă. Acesta era răspunsul pe care l-am dat pesimismului gnoseologic. Dădeam însă şi un răspuns optimismului gnoseologic. Cunoştinţele sigure ne sunt refuzate. Ştiinţa noastră este formulare şi critică a conjeclurilor; o retea de ipoteze, de presupuneri, Această înţelegere îndeamnă la modestie intelectuală, în domeniul intelectual, şi îndeosebi în filosofie - este valabilă, in ciuda lui Goethe, zicala că "numai calicii sunt lipsiţi de modestie.**
* / / / / *
Viziunea gnoseologică pe care am formulat-o in 1934 a fost anticipată de Xenofan, acum 2500 de ani :
Zeii nu au dezvaluit muritorilor totul de la început
Ci noi, căutînd în decursul timpului, găsim ceea ce este mai bun.
Adevăruri sigure dwspre zei şi despre toate lucrurile de care vorbesc eu
Nu a cunoscut şi nu va cunoaşte niciun om
Şi chiar dacă cineva ar vesti candva cel mai desăvîrşit adevăr
El însuşi nu şi-ar da seama de aceasta, caci totul este urzit din opinie.
***
(Karl Popper : Progresul ştiinţei nu se datoreşte faptului că acumulăm în decursul timpului tot mai mul te experienţe perceplive şi nici faptului că invăţăm să utilizăm mai bine simţurile noastre. Pornind de la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu ajungem niciodată la ştiinţă, oricît de sirguincios le-am aduna şi ordona. Numai prin idei îndrăzneţe, prin anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la incercare , putem prinde/ captura natura. Acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării, nu participă la jocul numit ştiinţă.)
***

https://www.youtube.com/watch?v=jXVC...yjQKA93ZHgOgWk

104 ani, împliniți astăzi, sâmbătă 2020 noiembrie 6**marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență)**, filosoful Mihai Șora **Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”. Aceasta continuă oscilare, aceasta deliberare, prealabilă oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfășoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru cã ar cere mai mult timp decit timpul care‑ți este lăsat pentru o hotărîre.(.).Cum sã spun ? Ființa (a mea, a ta, a lui, a ei ;a noastrã – împreunã) e, întotdeauna, un anume potențial de existență. Nimeni (în afara titularului ei) n-o poate – ca ființă (potențială – mãtura din (ne)locul ei. Oricum, niciodatã „împrejurãrile”. Tu însuți, noi înșine, da ; din lene; din nebãgare de seamã. Tu o poți noi o putem mãtura, asa-zicînd „cu dosul palmei”. Cum? Pur si simplu, neasumînd-o. Dacã însã – și cîtã vreme – într-adevãr ții, ținem la ea ca la o sămînță datã în custodie spre fructificare, în nici un caz n-o vei, n-o vom pierde. Nici chiar în situații - limitã. Spre exemplificare, sã luãm cărțile apãrute pînã acum cu referire la regimul penitenciar din România comunistã. Din ele rezultã limpede cã pînã si în experientele cele mai devastatoare, de tip Pitesti, pînã si acolo se poate rezista. Eu l-am cunoscut pe Ovidiu Cotrus, un om asupra cãruia a apãsat cu toatã greutatea ei experiența devastatoare a Pitestiului. L-au rãpus pînã la urmã bolile organice contractate acolo, dar nu l-au diminuat cu nimic în ființa lui ororile pe care le-a îndurat. Sau exemplul lui Nicu Steinhardt, cunoscut de toatã lumea. El a avut un moment de cumpãnã din care l-a scos tatãl sãu, atunci cînd i-a spus „sã nu fie jidan fricos”. A fost, în ce-l priveste, momentul de trezire. și treaz a rãmas în toate încercãrile prin care a trecut în continuare. Eu prefer sã zic : „trezeste-te”. Fac dihotomia aceasta, între destept si treaz. Cãci desteptul, s-o fi deșteptat el din somn, dar e încã buimac ; cel treaz de-a binelea vede însã departe.**
***
**Nu e deloc totuna s-o duci de pe o zi pe alta, înconjurat simtindu-te (doar tu, subiect adevãrat) de o masã omogenã de indivizi «oarecare», obiecte antropomorfe perfect intersanjabile, în care la tot pasul sã poti da nas în nas cu dușmanul, sau, dimpotrivã, sã trăiești din plin într-o lume familiarã, doldora de chipuri diferite unele de altele (și de tine, bineînțeles), pe care le-ai descoperit doar uitîndu-te pe tine si uitîndu-te la ele (la fiecare în parte) ca la cineva anume, cu disponibilitate si solicitudine – si cu încîntatã uimire. Cãci lumea în care ți se petrece viața e într-adevãr mai bogatã sau mai sãracã în proporție directã cu capacitatea ta de a descoperi în juru-ti miraculoasa bogăție a diferențelor, întruchipateîn tot atîtea chipuri ireductibile care, la rîndul lor, te vor descoperi pe tine, în deplinã reciprocitate, ca unic, ireductibil și de neînlocuit. Da, da : singura șansă a fiecãruia de a face parte dintr-o atare lume – re-umanizatã (si re-vrãjitã), adicã din Lumea netrucatã a lui Dumnezeu (în care sã se simtã cu adevãrat «acasã») – descoperit fiind de cãtre ceilalti drept o persoanã ireductibilã învestitã cu demnitatea asumãrii în deplinã libertate a chipului propriu si a împlinirii acestuia pînã la deplina asemãnare ; singura șansă, deci, a fiecãruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine si de a-si întoarce privirea spre ceilalti (luati unul cîte unul), descoperindu-le fiecãruia în parte chipul propriu, unic si ireductibil – si iubindu-l în consecintã (sub acoperisul unei aceleiasi case)”./-(Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998)
***
Mihai Sora : *O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti* - volumul "Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizicã," traducere din limba francezã - Mona Antohi si Sorin Antohi, postfatã de Virgil Nemoianu, Humanitas, Bucuresti,
- Mihai Șora, (o glosă convingătoare ; zic!), despre cum : **m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti.** -
***
**Douãzeci și opt de ani aveam (în urmã cu cincizeci de ani) cînd am scris aceastã carte nãbãdãioasã. Am scris-o, asa-zicînd, pe nerãsuflate : în fierbintea varã a lui 1944. Ocupația hitleristã în Franta, desi isi întetise violența dincolo de orice limite, trãgea în mod vizibil sã moarã, împreunã cu forma instituționalizată a nazismului, care-i dãduse naștere . Lumea întreagã era la o rãscruce. Viitorul nu se știa prea bine ce anume avea sã ne aducã, dar un lucru mãcar era absolut sigur: cã în nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme în care cine se simțea angajat profund în soarta lumii (și care tînãr nu se simte astfel ?) avea în primul rînd de regîndit lumea din temelii, ca sã-și lãmureascã mãcar sieși drumul de urmat ; de regîndit, bineînțeles cu întreaga ființă trup și suflet ; de regîndit din încercãri și îndurãri poate mai mult chiar decît din carti și din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau.cunoștințe Opțiunea cea mai urgentã – și care trebuia cel mai repede lãmuritã – era evident opțiunea politicã. Dacã însã la întrebarea negativã : „Ce nu vrei ?”, rãspunsul era ușor de dat, în sensul cã nu trebuie sã vrei si cã, oricum, nici nu poti voi rãul ce-ți sare în ochi, rãspunsul era mult mai greu de dat în cazul întrebãrii asa-zicînd pozitive : „Ce anume e cazul sã vrei ? Încotro s-o apuci ?”Revin la acea perioadã de cumpãnã din tinerețea mea, pentru cã alegerea de atunci se configurase la intersecția unui elan cu o iluzie, iar elanul acela nu-l reneg nici în ziua de azi, cãci îl știu generos și pur; cît despre iluzie, ei bine, ea avea sã se destrame relativ repede, în contact cu o realitate, în numele ei construitã (sau pe cale de a fi construitã),dar care, la fiecare pas, o dezmintea cu o brutalã evidentã. (Mã refer, bineînțeles, vorbind despre aceastã progresivã auto-demistificare, la primii doi-trei ani care au urmat întoarcerii mele în România, în toamna lui 1948, plãnuitã de mine ca o scurtã vizitã familialã – ca sã-mi revãd părinții de care mã despãrtisem la sfîrșitul anului 1938 –, dar transformatã, fulgerãtor, într-o veritabilã sechestrare, prin inflexibila decizie discreționară a unui „aparat” inuman cãruia nimeni și nimic nu i se putea opune). Dar sã revenim, deocamdatã, la iluzia despre care vorbeam: cea din anii ocupației hitleriste în Franța Construitã în bunã parte pe neștiință, deși, într-o anumitã (chiar dacã minimã) mãsurã, și pe un refuz (neasumat ca atare), sã spunem, mai degrabã, pe o oarecare reticență de a da crezare deplinã puținelor informații – de detaliu în genere, și ca atare socotite irelevante – care o contraziceau, iluzia despre care vorbesc consta, în primul rînd, în împărțirea în douã zone antagonice – una evident neagrã, cealaltã albã - albã, cu excluderea din principiu a oricãrei nuanțe de gri – a lumii învrãjbite din care omenirea întreagã – sãtulã de ororile rãzboiului – se pregãtea sã se smulgã. Cei rãi erau asadar îngrãmãditi cu toții într-o singurã parte : erau acești ocupanți realmente dezumanizati, într-adevãr capabili de a duce la îndeplinire cele mai cumplite bestialitãti, nu numai cu sînge rece si cu conștiința sigurã de sine a autoproclamatei lor superioritãti „ariene”, ci chiar și cu aceea de a-și fi îndeplinit în felul acesta datoria. De cealaltã parte, nici un singur rãu ; numai bunii și cei mai buni posibili. („Cealaltã parte” o constituiau, evident, marile puteri angajate în lupta contra triunghiului Berlin-Roma-Tokio, iar Uniunea Sovieticã în aceeași tabãrã cu democrațiile occidentale se afla.) Desigur, încã din țară auzisem de marile epurãri din Partidul bolșevic și din Armata roșie, de la sfîrsitul anilor treizeci ; asta însã – deși îmi crease imaginea unui regim nu doar autoritar, ci de-a dreptul tiranic –, nu numai cã nu-mi impusese imaginea apocalipticã pe care avea sã mi-o impunã comunismul real (îndurat mai tîrziu pe propria-mi piele), dar nu mã fãcea mãcar sã întrevãd amploarea și gravitatea crimelor directe, a crimelor propriu-zise care apãsau pe umerii lui Stalin și ai anturajului sãu. Și asta cu atît mai mult cu cît, imediat dupã declanșarea rãzboiului germano-sovietic și rapida ocupare de cãtre Wermacht a unei bune părți din teritoriul european al colosului bolșevic, Stalin a simțit cu viclenia ce-i era proprie, cã e cazul sã ușureze temporar povara opresiunii ideologice interne, și a și usurat-o într-un mod ostentativ, deschizînd porțile bisericilor pravoslavnice și acordînd unele libertăți care pînã atunci fuseserã de neconceput. La asta se cade sã adãugãm efectul propagandistic obținut prin intensa „mediatizare” (cum se spune acum), de cãtre foștii aliați ai URSS, a acestei „liberalizãri” efectuate doar sub presiunea evenimentelor, dar care nu numai cã era deliberat supradimensionatã, dar mai era și prezentatã ca o dovadã a începutului de „umanizare” ireversibilã a unui regim pînã atunci abhorat de toți. În schimb, crimele de care se fãcuse vinovat Hitler și nazismul îmi erau prea bine cunoscute : într-adevãr, în ultimii doi ani de ocupație a Franței le-am fost, cu teroarea în suflet, potențială victimã și oricum, martor asa-zicînd cotidian, cãci nu era zi de la Dumnezeu în care sã nu-mi fie dat sã trec pe lîngã urmele unei crime, sãvîrsitã de obicei în zorii zilei (victimele fiind „ridicate” cu predilecție în toiul nopții ); ba, începînd cu primãvara lui 1943, cînd înfrîngerea Germaniei începea sã prindã chip, prindea chip de asemenea și tot ce se zvonise pînã atunci despre lagãrele de exterminare naziste, a cãror oroare avea sã fie dezvãluitã în toatã grozãvia ei de trupele anglo-americane, pe mãsurã ce înaintau spre inima Germaniei.În fond, iluzia fusese de a crede cã bolșevismul era într-adevãr totuna cu puterea sovietelor, firește adunatã la vîrf (altfel cum s-ar fi putut, mai ales la vreme de rãzboi ?), dar emanînd totuși în ultimã instanță, ca în orice democrație , fie ea și de un tip cu totul aparte, de la multitudinea însumatã a demos-ului, adicã „de jos”, de la baza piramidei. Acesta mi se pare a fi constituit punctul de plecare al supradimensionãrii figurii lui Lenin în cartea mea de acum cincizeci de ani. Nu a figurii teoreticianului cu pretenții filozofice din Materialism și empiriocriticism, desigur. Cãci punctele mele de plecare au fost cu totul altele (și oricum, toate își aveau rãdãcinile înfipte în humusul neotestamentar, în lumina cãruia era, firește, descifrat și mesajul veterotestamentar), iar marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență), deși lucrãrile de tinerețe ale lui Marx m-au impresionat prin coincidența problematicii alienãrii (Entfremdung) – la el, firește, secularizatã din creștet pînã-n tãlpi – cu propria mea problematicã : aceea a salvãrii ontologice. Așadar nu figura gînditorului, nici mãcar aceea a teoreticianului politic, ci aceea a omului de acțiune Lenin, a politicianului care, pe muchie de cuțit, a izbutit sã rãstoarne o stare de lucruri ce pãrea înțepenită de secole și sã îndrepte cursul evenimentelor într-o cu totul altã direcție, a fost- în textul meu-supradimensionatã. El mi s-a pãrut a fi fost o figurã providentialã, iar regimul care s-a ridicat în Rusia dupã moartea lui, și mai ales dupã lichidarea trotkismului, într-un cuvînt : regimul stalinist, îmi apãrea ca o deviere monstruoasã tocmai de la ceea ce mi se pãruse mie atunci cã trebuia sã fi constituit sensul inițial (și definitoriu) al acțiunii lui Lenin. Cît despre Stalin, numele lui n-a venit nici o singurã datã sub pana mea. (Nu-i mai puțin adevãrat cã nici despre Lenin n-am mai scãpat vreun cuvînt de audã, în nãuceala care m-a cuprins dupã ce am dat cu ochii de realitatea însãsi pe care pînã atunci mã multumisem s-o imaginez). De ce, totuși mi s-a pãrut providentialã figura lui Lenin ? Poate pentru cã – în înfruntarea, pentru mine de importantă vitalã, dintre a avea și a fi – nutream convingerea cã (fie și blocat cum era, ca gînditor, de inacceptabile, pentru mine, presupoziții materialiste) el se plasa totuși cu hotãrîre, de partea lui a fi. Și evident, aici m-am înșelat amarnic. Cãci ceea ce gîndeam eu în termenii unei eliberãri de balast, în termenii unei libere autodespuieri de excrescentele încremenite ale lui a fi, tocmai pentru a nu mai fi încãtusat de funcționarea lor inerțială el gîndise în termeni de expropriere a lui a fi, de deposedare brutalã a acestuia de orice garanție asa-zicînd palpabilã a autonomiei sale ontologice, tocmai prin mijlocirea unui avut (economic) propriu, direct proporțional cu „volumul” sãu ontologic. Profunda descumpãnire, ulterioarã – cum am mai spus – întoarcerii mele în țară, a marcat și începutul limpezirii mele. Pe la sfîrșitul anului 1987 – reconsiderîndu-mi tinerețea și încercînd sã dau în vileag iluzia care a imprimat opțiunii mele de atunci stiuta direcție –, am și scris despre asta, într-o carte ce urma sã aparã cînd (șidacã !) s-o putea, și care a și apãrut, apoi, în vara lui 1990 : Eu & tu & el & ea...Citez : „Cu vreo patruzeci și ceva de ani în urmã mi s-a întîmplat și mie sã cred cã libertatea de a fi, adicã de a te împlini și de a strãluci prin aceastã liberã împlinire, de a strãluci și de a te bucura de aceastã strãlucire care peste întreaga lume se revarsã ; într-un cuvînt, am crezut cã libertatea asta, dupã care o lume întreagã tînjea la ieșirea din inomabilul tunel al unei opresiuni fãrã precedent, merita sã te angajezi într-un supliment (crezut trecãtor) de alienare, dacã acest supliment de alienare reprezenta singura cale de a ajunge la ea. (La starea de libertate, adicã). Credeam deci cã zece-cincisprezece, fie și douãzeci de ani buni puteau sã-i fie rãpiti unei generații (devenitã astfel generație de sacrificiu) pentru ca ea însãsi, la capãtul acestei plăți (partial consimțite, parțial impuse), sã se poatã bucura, alãturi de și împreunã cu generația urmãtoare (si cu certitudinea cã toate generațiile ulterioare se vor bucura din bun început și din plin), de libertatea în numele și pentru realizarea cãreia consimtise la propria-i alienare. Evident, nu mi-au trebuit chiar patruzeci de ani, nici chiar cei cincisprezece-douãzeci dinainte programați ca sã aflu...cã nu se poate cu nici un chip ajunge la libertate luînd calea alienãrii. Alienarea, o datã ce te-ai angajat în necrutãtoarele ei angrenaje, pune cãrãmidã peste cãrãmidã întru propria ei edificare și te îngroapã pas cu pas sub greutatea propriului ei edificiu ; ceea ce fusese considerat doar urgent (spartul ouãlor, de exemplu) se substituie pe nesimțit esentialului (care doar el te pusese cîndva în mișcare) (savuroasa omletã, sã zicem); mijloacele se îngroasã pe mãsurã ce se subțiază scopul inițial propus, acesta sfîrșind prin a fi dat practic uitãrii, iar golul astfel obținut fiind efectiv ocupat de mijloacele inițiale devenite ele însele scopuri (firește : neproclamate ca atare de ideologie, care – din inerție consimțită pe bazã de rea-credintã – continuã sã evoce fantoma unui scop de mult aruncat la coș, dupã ce, prin complicate medieri «logice» izbutise sã-i schimbe definiția, și deci conținutul, pînã-ntr-atît încît, de pildã, cuvîntul «libertate» sã ajungã a semnifica perfecta aliniere pe modelul însuși pe care-l constituie strivitorul edificiu al alienãrii)”. Concluzia paginii pe care mi-am îngãduit s-o reproduc aici era cã „nu se poate ajunge la libertate decît prin libertate”. Pentru ca lucrurile sã fie foarte clare, mi-as permite sã modific propozitia precedentã în felul urmãtor: la adevãrata libertate nu se poate ajunge decît printr-o libertate adevãratã. Într-adevãr, comunistul de rînd a fost învățat sã spunã (și uneori a ajuns, poate, sã și creadã) cã libertatea nu e nimic altceva și nimic în plus decît „necesitate înțeleasă , așa cum Spinoza spusese cel dintîi, iar necesitatea la care marxismul acesta de toate zilele fãcea apel, pentru a-i oferi libertății un fundal și a-i conferi astfel o iluzie de sens, nu era în ultimã instanță nimic altceva decît modul în care o colectivitate depersonalizatã (inițial prin teroare, dar mai apoi și prin efecte înlãntuindu-se și derivînd unul din altul de-a lungul timpului) impunea (devenind ea însãsi cauzã la rîndul ei) fiecãrui individ în parte pecetea depersonalizãrii (un fel de „capul plecat, sabia nu-l taie”). În mod cu totul paradoxal, și omul doldora de culturã filosoficã, impregnat, pe deasupra, de teologie scolasticã, tot ca „necesitate înțeleasă ”defineste libertatea. Numai cã, spre deosebire de necesitatea (secundã) de sorginte marxo-lenino-stalinistã, croitã pe tiparul exterioritãtii, necesitatea aceasta (primã) la care facem apel e cu adevãrat întemeietoare, în ambele sensuri ale cuvîntului : și ca punct de start, înainte de care nimic (creat) nu fusese, ante quem nemo fuit, ba mai mult : nici nu putea fi – dar și ca dãtãtoare de temeiuri (lãuntrice) pentru tot ceea ce, din acel start încoace, era susceptibil de a se desfășura în timp și spațiu. Libertatea adevãratã este, așadar, o cît mai exactã suprapunere (împlinitoare) a fãptuirii peste propriul ei temei ; împlinitoare și – evident ! – absolut neconstrîngãtoare. De ce neconstrîngãtoare ? Pentru bunul motiv cã, dacã e sã fie ceea ce – din strãfunduri – este cu adevãrat, nici o fiintã nu e pusã în situația de a se constrînge pe sine, pentru a se putea desfășura ca atare. Fãrã îndoialã, o înfruntare de tendințe și de direcții existã (ca un prealabil) în orice act liber, lupta dîndu-se între, pe de-o parte, nenumãratele tropisme exogene ce paraziteazã ființa omului și pe de altã parte, unicul ei tropism endogen (acela anume care o „pune” pe propria ei direcție, îndreptînd-o spre propria ei destinatie). A fi liber în sensul adevãrat al cuvîntului echivaleazã deci cu a înlãtura mereu exteriorul invadant (tropismele exogene) din calea interiorului constituant (tropismul endogen) și a-i lãsa acestuia cale deschisã spre propria-i exprimare. Cu alte cuvinte, libertatea adevãratã este : asumare deliberatã a propriei ființe pentru a o manifesta în afarã așa cum este ea înlãuntrul ei. Aceastã manifestare are loc în condiții de perfectã autonomie, deși libertatea vine de mult mai departe decît strãfundul lãuntrului, a cãrui manifestare tocmai ea, libertatea, o face posibilã, exercitîndu-se de fapt în cadrul rînduielii universale a teonomiei. (Cu aceastã precizare – capitalã – cã teonomia, departe de a contracara autonomia, dimpotrivã se întretese, ca sã spun asa, cu – sau mai degrabã : în – ea, întãrind-o și ajutîndu-i sã se apere de ingerintele heteronomiei.) Pentru o mai deplinã intelegere a ceea ce vreau sã spun, îmi iau îngăduința de a recurge la un model ontologic pe care îl imaginasem într-o carte apãrutã acum cincisprezece ani, deși fusese scrisã cu un sfert de secol în urmã : Sarea pãmîntului. E vorba despre o sferã, cu raza – în mod paradoxal – de valoare nulã. Infinitatea de puncte din care e alcãtuitã suprafața sferei nu e nimic altceva decît proiecția multitudinarã a centrului pe aceastã suprafatã : o proiecție care-l manifestã (sau îl exprimã) de fiecare datã sub speciile acelui punct anume, cu care de altfel se și identificã în sensul forte al cuvîntului (de vreme ce distanta dintre el și oricare din proiecțiile sale e literalmente nulã). Altfel spus : toate punctele actualizate pe suprafața sferei, în amiaza lui „este”, încep – dacã acest cuvînt îsi mai pãstreazã vreun înteles în zona pre-liminarã oricãrui început – prin a sãlãslui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, a unui „infinit de compenetratie”, perfect compatibil cu starea de virtualitate polimorfã, cu tenebra zãmislitoare a lui „poate fi”. Concomitent, punctele de pe suprafatã sînt în mod evident exterioare unul altuia, substantial diferite unul de altul. Raza este, cu alte cuvinte, locul geometric al interiorității ; suprafaþa, al exterioritãtii. Iar dacã ne-am desfãsura sfera pînã ce am obține din ea o planisferã, locul geometric al interiorității ar fi verticala, ca omolog al razei ; al exterioritãtii ar fi orizontala, ca omolog al suprafeței. În regim de exterioritate, adicã pe orizontalã, necesitatea (singura recunoscutã în mod curent) este constrîngãtoare. În regim de interioritate, așadar pe verticalã, necesitatea e, dimpotrivã, institutivã de contur propriu și garantã a libertății de proprie manifestare ad extra. A „înțelege” primul fel de necesitate – în sensul de : „Asta e, n-am ce-i face !” – e totuna cu a depune armele și a te preda (ca rob). A înțelege (asa-zicînd „pe dinãuntru”) cel de-al doilea fel de necesitate înseamnã, exact invers, a te elibera ipso facto de balastul exterior și a-ți asuma propria ființă, a intra în propria-ți albie și a te desfãsura dupã propria-ți lege. (Dupã propria-ți lege de fãpturã, bineînțeles ; pe care lege, din capul locului, a imprimat-o în tine, ca pe un fel de „cod genetic” – în lipsa cãruia nimic n-ai fi fost –, Cel prin care toate s-au fãcut.) Asta în legãturã cu libertatea. Dar mai era și o a doua neînțelegere între ceea ce îmi imaginasem eu, acasã fiind, și ceea ce am aflat o datã ajuns la tîrg. Neînțelegere legatã tot de un cuvînt amfibologic, și anume de cuvîntul egalitate. Într-adevãr, acolo unde eu (sub)întelegeam un fel de proportionare cît mai exactã a fiecãruia în raport cu propriu-i potential ontologic, în efortul de a-l aduce pe acesta în întregime în zona de luminã a actualității existențiale – așadar o egalitate proporțională a fiecãruia cu fiecare, mãsurati fiind cu toții (în mod diferențiat, fireste), cu propriile lor statùri potențiale –, ei bine, prin acest cuvînt de „egalitate”, socialismul în care mã trezisem înglodat (sub)întelegea o brutalã egalizare procustianã (croitã firește pe un calapod exterior ființei, și anume pe calapodul cel mai mic, la nivelul brutei supraviețuiri). Cît despre cuvîntul fraternitate, ce ar mai rãmîne de spus ? Îl concepusem inițial, așa cum era si de așteptat, ca pe o deschidere, nu numai spre pãsul, ci și spre țelul Celuilalt, al semenului și aproapelui meu adicã (spre țelul lui propriu, firește ; spre propria lui destinație ontologicã, altfel spus). De-abia aici – întors în țară sub un regim stalinist ce-si îngrosa pe zi ce trece trãsãturile definitorii –, de-abia aici am ajuns sã-mi dau seama cã vocabula „noi” (care, lãrgitã mãcar pînã la hotarele natiunii, dacã pînã la cuprinderea întregului neam omenesc e greu sã fie dilatatã, ar fi însemnat o fraternizare realã a oamenilor angajați cot la cot întru edificarea bunãstãrii interioare și exterioare a fiecãruia în parte, ba chiar și a tuturor împreunã) poate fi cea mai închisã și exclusivã dintre vocabule. De-abia aici, într-adevãr, în democrația popularã românã, m-am întîlnit pentru întîia datã cu „noi”-ul restrîns al celor ce – înstãpîniti, nu înțelegeam prea bine de ce, pe putere – tratau multitudinea de „ei” (încã depãrtati), deveniți „voi” pe mãsurã ce erau luați în colimator, ca pe o (macro)colectivitate dusmanã, trebuind a fi pe orice cãi supusã voinței lor inflexibile de a rãmîne stãpîni discretionari pe situatie.„Fraternitatea” devenise astfel simplu liant de interese pentru o formațiune umanã restrînsã, al cãrei nume adevãrat era de gãsit la intersectia cuvintelor: bandã, gang și gașcă , cu o preponderentã marcatã a termenului mediu, conferind extremelor coeziune maximã și ceea ce francezii numesc "la force de frappe" – zdrobitoarea loviturã a glontului care nu iartã. Iar la nivelul lui „voi”, a multitudinii inombrabile a celor năpăstuiți, fraternitatea – care ar fi putut eventual face minuni de reactivitate dacã apãsarea de sus în jos ar fi fost executatã instantaneu pînã la capãtul ei extrem – a fost fãrîmitatã și ticãlositã printr-o lentã uzurã, obținută pas cu pas, „favorizînd” cvasi-insensibil, cînd pe unii în dauna altora, cînd pe altii în dauna unora, si apãsîndu-i alternativ, cu o agresivitate savant dozatã, dar întotdeauna implacabilã. De fapt, în socialism, marea gresealã a naivilor (de care, vai !, nu mi-am dat seama pe loc) era de a se lãsa ademeniti de cuvinte. Eliberarea de toate aceste mirobolante constelații verbale („des lendemains qui chantent”, „de la fiecare dupã putintã, fiecãruia dupã trebuintã” etc. etc.) nu se putea însã obține decît dupã o prealabilã pãtrundere a subîntelesurilor lor, iar aceastã pãtrundere nu o puteai face rãmînînd strict la nivelul analizei semantice, ci doar încercîndu-le – pe propria-ți piele – efectele. Numai asa, într-adevãr, îndurînd adicã urmãrile reale – si absolut neașteptate – a ceea ce apucasesi sã visezi despre un posibil optimum generalizat, iti puteai da seama de acel pessimum inconceptibil care zãcea în strãfundul Utopiei. Numai așa puteai ajunge la înțelepciunea de a te împãca, în pofida setei de Absolut, cu imperfectiunile supãrãtoare – dar autoreglabile – ale societății omenești, compusã din indivizi cu interesele cele mai diverse (ba chiar divergente), dar care își gãsesc mereu, ca de la sine, punctul mobil de echilibru dinamic, prin efectul cvasi-miraculos al unei mîini invizibile. Numai dupã ce îți vei fi dat seama cã „utopia nu poate fi construitã fãrã teroare și...curînd, teroarea e singurul lucru care mai rãmîne”1 , numai atunci te vei elibera cu totul de dorința de a transpune Absolutul (desigur secularizîndu-l, deci întorcîndu-l pe dos) pe orizontala vieții relaționale a omenirii. Cãci exact invers se produce inserția Absolutului în universul creat : nu direct si brutal, prin organizarea „rațională” a inter-relatiilor umane, ci pe verticalã, printr-o insinuare împlinitoare în intimitatea persoanei ireductibile, cãreia, departe de a-i stirbi astfel libertatea, dimpotrivã, i-o potenteazã. La înțelepciunea asta politicã a mersului cu picioarele pe pãmînt nu vei putea ajunge însã decît dupã ce încercarea-îndurarea realității brute îți va fi coborît capul „din nori”, unde-l proiectasesi, si ți-l va fi pus, în sfîrsit, pe umeri. O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti. Cel mai bine e sã închei aici. **
***
("Există, în Pascal, o propoziţie pe care adesea îmi place s-o citez: „Tout se tient!“, „Totul se ţine!“, s-ar traduce în grabă. În realitate, este altceva acolo: „Totul se leagă şi se întrepătrunde.“ Fiecare element al unui întreg se potriveşte cu tot restul elementelor pentru a da un întreg rotund, împlinit. Întocmai cum era bandoul pe care mi-l lega Mama, seară de seară, ca să-mi ţină urechile lipite de cap.")

https://humanitas.ro/humanitas/carte...eaabxnj3I8BvYI

Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, născut la 27 ianuarie 1775**Fiecare fiinţă se poate revela numai în contrariul său, iubirea numai în ură, unitatea numai în conflict. Omul este aşezat pe o culme de unde el însuşi poartă în sine sursa propriei sale mişcări în direcţia binelui sau a răului: în el, legătura celor două principii nu este necesară, ci liberă. El se află la răscruce; orice va alege va fi fapta sa, însă el nu poate rămâne indecis, pentru că Dumnezeu trebuie să se reveleze în mod necesar şi pentru că în creaţie nimic nu poate rămâne ambiguu. Omul, deşi născut în timp, este creat totuşi în începutul creaţiei. Actul prin care viaţa sa este determinată în timp nu aparţine timpului, ci eternităţii: el nu precede însă viaţa din punct de vedere temporal, ci traversează timpul ca un act etern potrivit naturii sale. Prin el, viaţa omului ajunge până la începutul creaţiei; de aceea, prin el, omul se află deopotrivă în afara celor create, fiind liber şi fiind, el însuşi, un etern început. **(.)**De vreme ce raţiunea, gândirea şi cunoaşterea sunt atribuite înainte de toate esenţei naturii spirituale, opoziţia dintre natură şi spirit a fost pe drept cuvânt observată mai întâi din această perspectivă. Acest mod de abordare a problemei este suficient justificat de credinţa neclintită într-o raţiune pur umană, de convingerea că orice gândire şi orice cunoaştere sunt pe deplin subiective, şi că natura este cu desăvârşire lipsită de raţiune şi de gândire, precum şi de modul mecanic de reprezentare care domneşte pretutindeni, nefiind în nici un caz recunoscut în identitatea sa cu spiritualul...Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.**/- volumul ("Cercetări filozofice asupra esenţei libertăţii umane şi asupra chestiunilor legate de aceasta”, Ed.Humanitas, traducere Paul-Gabriel Sandu/ "Philosophische Untersuchungen über das Wesen der menschlichen Freiheit und die damit zusammenhängenden Gegenstände", 1809*
***
Schelling în "Filosofia artei": **În lumea ideală, filosofia se comportă faţă de artă, întocmai ca raţiunea faţă de organism în lumea reală . Căci dacă raţiunea devine obiectivă în chip nemijlocit prin intermediul organismului şi ideile eterne ale raţiunii se obiectivează în natură ca suflete ale corpurilor organice, tot astfel ideile filosofiei se obiectivează în artă ca sufletele unor lucruri reale...Arta aduce întregul om, aşa cum este el, la cunoaşterea supremului, iar pe aceasta se bazează eterna deosebire şi miracolul artei. Adevărul şi frumuseţea sunt doar două moduri diferite de a privi absolutul unic. Numai frumuseţea absolută este, în artă şi adevărul propriu-zis. Adevărul care nu este frumuseţe nu este nici adevăr absolut; şi invers. Sublimul în absoluitatea sa cuprinde frumosul, la fel cum frumosul în absoluitatea lui cuprinde sublimul. Opera de artă reflectă pentru noi identitatea activităţii conştiente şi inconştiente… Această obiectivitate universal recunoscută şi absolut de netăgăduit a intuiţiei intelectuale este arta însăşi. Căci intuiţia estetică este tocmai intuiţia intelectuala devenită obiectivă.** /- F.W.J. Schelling, "Filosofia artei", Editura Meridiane, Bucureşti, 1992
***
F.W.J. Schelling, despre artă în "Bruno sau despre principiul divin si principiul natural al lucrurilor" - dialogul filosofic „Bruno": - "Aveai toată dreptatea, spune Anselmo, când judecai că o operă de artă este frumoasă numai prin adevărul ei, căci nu cred că prin adevăr ai în?*ţeles altceva mai puţin de seamă sau mai mic decât modelele inteligibile ale lucrurilor.. Numai că, o, prietene, după ce am dovedit suprema unitate a frumuseţii cu adevărul, mi se pare că am probat şi pe aceea a filosofiei cu poesia. Căci încotro aspiră filosofia decât că?*tre acel adevăr etern care este tot una cu frumuseţea, după cum poesia năzueşte către acea frumuseţe increată şi nemuritoare, care este unul şi acelaşi lucru cu adevărul".
***
("Ceea ce este începutul absolut nu se poate şti; tranzitând în cunoaştere, el încetează să fie începutul şi trebuie prin urmare să înainteze până ce se regăseşte ca început. Începutul restabilit ca început care se ştie este fnalitatea oricărei cunoaşteri.")
***

Filosof, sociolog român, (ca învățătură, deloc puțină filologie), traduce din Kant "Critica rațiunii practice", în "33, insuficient cunoscut cititorului din țara natală, Dumitru Cristian Amzăr (1906 octombrie 21, Cersani, Argeș = 1999 martie 10, Sigmaringen, Germania), în volumul "Jurnal Berlinez": 1842, Berlin 11 Octomvrie: Despre scris și scriitori: <Ca și în dragoste, în scris trebuie să fii mai degrabă zgârcit decât risipitor cu cuvintele>
<Cartea bună e ca vinul: cu cât se invechește cu atât devine mai bună>
<Spre a fi operă de artă, orice propoziție trebuie să atingă armonia frazei muzicale și conciziunea formulei matematice>
<O recenzie este interesantă și cu adevărat utilă numai în cazul când autorul ei știe în materia respectivă mai mult decât autorul cărții recenzate>
<Atacând scriitorii slabi, critica face o operă utilă: contribuie la imputinarea lor; dar mă întreb, dacă lăudând prea mult scriitorii buni nu realizează uneori tocmai contrariul: sporește numărul celor slabi>
***
1942 iunie 28:"Un cuvânt la timp":**Citesc în jurnalul de război al lui Ernst Junger (Cartea Garten und Strasben, 1842/ Grădini și drumuri) despre satele pustii din Franța, pe care populația, cuprinsă de panică, le părăsea până la ultimul suflet, și mă gândesc ce cuminte a fost porunca trimisă de pe front a tatii, de a rămânea pe loc în toamna lui 1916, când, la intrarea armatei germane în țară, ne pregăteam să luăm și noi, împreună cu alți fruntași ai satului, drumul refugiului. Când am primit scrisoarea se aflau la noi bunicul din partea mamei, învățător în Brosteni, și alți câțiva oameni, care-l întovărasau.Toți am fost contrariați de dispoziția tatii, dar nimeni n"a îndrăznit s"o calce. Parcă ni să luat tuturor o piatră de pe suflet; niciunul nu pleca convins. Am făcut o masă cu merindea celor de la Brosteni și am hotărât să rămânem, în ciuda tunurilor, care se auzeau în depărtare și ale căror bubuituri zguduiau casa din temelii. A doua zi satul întreg a știut de întâmplarea <de la Cristian>. Rezultatul a fost că n-a plecat nimeni în pribegit = dar nici din Cersani, nici din satele vecine.**
***
Berlin, 1942 iunie 29: ** Moartea profesorului Lietzmann de Istoria Bisericii de la Universitatea din Berlin, este o pierdere și pentru Biserica noastră răsăriteană, cunoscutul învățat german fiind cel mai mare specialist în istoria primelor 4 secole ale creștinismului. România era singura țară ortodoxă pe care n'o cunoștea. Boala, care l=a chinuit în ultimul an, ne-a zădărnicit proiectul unei vizite în România, întocmit cu ocazia conferinței profesorului Nichifor Crainic la Berlin. Plănuise ca profesorul Lietzmann să vorbească la București despre "Conceptia despre stat a Bisericii Răsăritene și a celei Apusene". I-am ascultat cursurile și predicile, am locuit în căminul condus de el, 'Johanneum' din Artilleriestrasse, am avut deseori cinstea de a=i fi oaspete acasă. L-am cunoscut pe Lietzmann în aspectele cele mai caracteristice ale personalitatii sale: savant și duhovnic Sunt profesori care predică știința și sunt alții care o practică. Aceștia sunt singurii de la care se poate învăța. Și anume : nu știința respectivă, care se găsește în cel mai nou manual, ci arta de a ajunge la ea. Lietzmann a fost un asemenea maestru. Cu el se stinge din viață unul din adevărații savanți ai lumii, a cărui celebritate nu se datorește nici propagandei oficiale, nici reclamei personale, ci muncii lui oneste și modeste, încoronata de cele mai trainice rezultate în domeniul istoriei bisericești. Lietzmann a fost unul din cei mai tipici reprezentanți ai științei și teologiei protestante, sigur pe știința proprie și neîncrezător în știința în genere, nefatarnic și necruțător cu adevărul istoric.
A avut un singur fiu și un singur elev de valoare; amândoi au căzut în campania contra bolșevismului anticrestin.**
***
Berlin, 1942 august 3 :"Proza ritmică a lui Ernst Junger"=** Volumul <Auf den Marmorklippen/ Pe falezele de marmură, Editura Univers, 1971> m'a interesat în primul rând prin proza lui ritmică, în care autorul pare a-și pune în aplicare teoria sa mai veche despre semnificația sunetelor și în special despre rolul vocalelor în armonia frazei. Cartea va apărea și în limba franceză. Va fi greu de redat în traducere un scris, în care fiecare cuvânt este cântărit nu numai ca înțeles, dar și ca valoare estetică (ca "estem", cum ar spune profesorul Caracostea). Justă distribuirea vocalelor și consonantelor; pare a fi fost, după cum reiese și din ultimul său jurnal (Garden und Strasben), preocuparea de căpetenie a autorului în scrierea acestei cărți, a cărei limbă se caracterizează mai ales prin abundența vocalelor. De altfel Junger acordă acestei categorii de sunete o importanță hotărâtoare în fizionomia limbilor. Vocalele, cărora Jacob Grimm le atribuie un caracter feminin, spre deosebire de caracterul masculin al consonantelor, sunt pentru Ernst Junger partea "cărnoasă", iar consonantele partea " osoasă" a unei limbi. Vocalele sunt partea primitoare a limbilor și totuși = sau tocmai de aceea = ele fixează fizionomia specifică a fiecărui cuvânt. Și carnea putrezeste mai repede decât scheletul și totuși = sau poate tocmai de aceea = înțelegem mai mult din ființa omenească, atunci când studiem <oameni în carne și oase>...Privind fața unui om viu înțelegi mai mult din sufletul lui decât vor putea spune toate măsurătorile craniului său după moarte. În vocale, spune Junger, trebuie căutat motivul esențial, care face ca poezia lirică să fie foarte greu sau chiar cu neputință de tradus. Și "Auf de Marmoklippen" nu este numai o carte bogată în vocale, ci și plină de lirism.**
***
Despre lucrările autorului român = aici:
http://www.xn--rumnische-bibliothek-...h-damzar-2.php

Născută în urmă cu 112 ani, Simone Weil :**La grande enigme de la vie, ce n"est pas la souffrance, c"est le malheur**, Paris, 1909 februarie 3 :**Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne**; scriitoarea = filosof ("Fecioara roșie"), moare la Ashford, 1943, Regatul Unit, comitatul Kent, pe 24 august : **Nefericirea l-a constrâns pe un drept sã strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desãvârsit în mãsura în care natura umanã poate fi, mai degrabã, dacã Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos..<Îsi râde de nefericirea neprihãnitilor>. Nu este o hulã, este un strigãt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capãt la altul, este o purã minune de adevãr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pãtat de minciunã. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carcerã întunecoasã. Un fel de spaimã scufundã întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit. Ceea ce este înfricosãtor este aceea cã în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul înceteazã sã iubeascã, absenta lui Dumnezeu devine definitivã. Trebuie ca sufletul sã continue sã iubeascã în gol, sau cel putin sã doreascã a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odatã sã i se arate El Însusi si sã-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacã sufletul înceteazã sã iubeascã, el cade de aici în ceva asemãnãtor iadului. Iatã de ce aceia care se aruncã în nefericire, oameni nepregãtiti sã o primeascã, ucid suflete. Pe de altã parte, într-o epocã ca a noastrã, unde nefericirea este aruncatã asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacã sunt pregãtite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru. Nefericirea te întãreste si te deznãdãjduieste, pentru cã imprimã pânã în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar aceastã repulsie de sine însusi, aceastã senzatie de vinovãtie si de murdãrie, pe care pãcatul ar fi trebuit în mod logic sã o producã și nu o produce.**(L"Amour de Dieu et le malheur)
***
**Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine pãcãtosului, ar fi fost separatã de pãcat si legatã de nefericire si în ceea ce priveste neprihãnirea nefericitilor. Dacã Iov îsi strigã neprihãnirea cu un accent atât de deznãdãjduit, este pentru cã el însusi nu ajunge s-o creadã, când el însusi ar da dreptate prietenilor sãi. El cheamã mãrturia lui Dumnezeu Însusi, pentru cã nu mai aude mãrturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mãrturie abstractã si moartã.**
***
(*La seule source de clarte assez lumineuse pour eclairer le malheur est la Croix du Christ. A n"importe quelle epoque, dans n"importe quel pays, partout ou il y le malheur, la Croix du Christ en est la verite. Tout homme qui aime la verite au point de ne pas courir dans les profondeurs du mensonge pour faire face au malheur a part a la Croix du Christ, quelle que soit sa croyance. Si Dieu avait consenti a priver du Christ les hommes d'un pays et d"une epoque determinee, nous les reconnaitrions a un signe certain, c"est que parmi eux il n"y aurait pas de mallheur. Nous ne connaissons rien de pareil dans l"histoire. Partout ou il y a le malheur, il y a la Croix, cachee, mais presente a quiconque choisit la verite plutot que le mensonge et l"amour plutot que la haine. Le malheur sans la Croix, c"est l"enfer, et Dieu n"a pas mis l"enfer sur terre.**S.Weil :"Pensees sans ordre concernant l"amour de Dieu", Gallimard, 1962)
***
**Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga urã pe care ratiunea noastrã o leagã de crimã, sensibilitatea noastrã o leagã de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cãrora Hristos trãieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamã. <“S-a lãsat batjocorit pentru noi toti”>. Și nu doar trupul Lui rãstignit pe lemn a fost batjocorit, ci și întregul sãu suflet. De asemenea, orice neprihãnit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea și au scãpat de ea printr-o schimbare de soartã, dacã au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire. Un alt efect al nefericirii este sã își facã sufletul complice, puțin câte puțin infuzându-i o otravã de inerție și cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartã o complicitate în ceea ce privește propria nefericire. Aceastã complicitate împiedicã toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-și ameliora soarta; ea merge pânã acolo încât îl oprește sã caute mijloacele de a fi mântuit, câteodatã chiar pânã la a-l opri să-și doreascã mântuirea. E atunci instalat în nefericire, și oamenii pot sã creadã cã el e satisfãcut. Mai mult, aceastã complicitate îl poate împinge împotriva lui însuși, sã evite, sã fugã de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodatã. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacã a fost atins pânã în adâncul sufletului, rãmâne ceva care îl împinge sã se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit și l-ar dirija cãtre propriile lui scopuri. Câteodatã acest impuls îl poartã prin toate mișcările sufletului spre fericire.**
***
**Dacã nefericirea a luat sfârsit grație unei fapte bune, ea poate fi însoțită de ura împotriva binefãcãtorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintã sãlbaticã,în aparentã inexplicabilã. Este câteodatã ușor sã eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentã, dar este dificil sã-l eliberezi de nefericirea sa trecutã; numai Dumnezeu Însuși o poate face. Însuși harul lui Dumnezeu nu poate sã vindece natura iremediabil rãnitã. Trupul slãvit al lui Hristos purta rãnile. Nu se poate accepta existența nefericirii decât privind-o ca o depãrtare. Dumnezeu a creat prin dragoste și pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însãsi și mijloacele dragostei. El a creat ființe capabile de dragoste, indiferent de distanță. El Însuși a mers, cãci nimeni altcineva nu putea s-o facã, la distanța maximã, infinitã. Aceastã distanță infinitã între Dumnezeu și Dumnezeu, în mod sfîșietor supremã, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este rãstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a fãcut batjocura.**
***
**Oamenii loviți de nefericire se aflã la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantã posibilã de Dumnezeu. Nu trebuie crezut cã pãcatul se aflã la o distantã mai mare. Pãcatul nu este o distantã. El este o greșită orientare a privirii; existã, e drept, o legãturã misterioasã între aceastã distanță și neascultarea originarã. La origine, umanitatea și-a întors privirea de la Dumnezeu și a mers într-o directie gresitã, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientãrile noastre, supuși necesității. Un mecanism orb, care nu ține deloc cont de gradul de desăvârșire spiritualã, îi zgâltâie continuu pe oameni și îi aruncã pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei înșiși să-și pãstreze sau nu ochii întorși cãtre Dumnezeu prin toate zdruncinãturile. Și aceasta nu pentru cã providenta lui Dumnezeu este absentã, ci pentru cã providența lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacã mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimã, îi priveazã pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor și îi face biete lucruri, este indiferentã și este acest frig al indiferenței, un frig metalic care îngheață pânã în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regãsi niciodatã cãldura. Ei nu vor mai crede cã sunt cineva. Nefericirea n-ar fi avut niciodatã aceastã caracteristicã fãrã partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor și care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiți. Ei cad în nefericire doar dacã suferința sau frica le ocupã sufletele.**

"Sein und Zeit"/ "Uşa interzisă" : Filosofia lui Heidegger în tălmăcirea lui Liiceanu :**Această carte nu poate fi deschisă la întîmplare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş?*te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege literalmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superioritatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia bate pur şi simplu cîmpii.** : "Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas, premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a fost scris la întîmplare. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, într-un limbaj "natural", atît de riguros." (Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", la primă traducere a lui "Sein und Zeit" în limba română, Bucureşti: Humanitas, 2003)."
***
**Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română, că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată.**
***
"Uşa interzisă", 2001 mai ziua 15, Gabriel Liiceanu :** M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a faptului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Heidegger a fost penitenţa mea, pensum=ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se petreacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta puntea cea mai onorabilă = şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare = pentru a-ţi pregăti evadarea din filosofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filosofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Numai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una dintre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman propriu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Heidegger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi.**
***
Cătălin Cioabă şi Gabriel Liiceanu în "Notă asupra ediţiei" traducerea "Sein und Zeit" din 2003:** Există, în linii mari, două variante de a traduce Heidegger în culturile mari ale lumii. Prima o reprezintă acele traduceri care pun în joc pietatea ultimă, mergînd pînă la respectarea în detaliu a morfologiei textului heideggerian şi a topicii sale. Riscul este în acest caz de a obţine o falsă fidelitate faţă de textul original în detrimentul limpezimii sensului. Aşa a procedat, în limba franceză, Emmanuel Martineau, a cărui traducere, desi "corectă", rămîne, nu de puţine ori, ininteligibilă. Cea de-a doua variantă, rămînînd fidelă originalului, năzuieşte la mai mult: să ofere cititorului felul în care ar fi fost formulat gîndul lui Heidegger dacă acesta ar fi scris în limba traducătorului. Aşa au procedat traducătorii americani John Macquarrie şi Edward Robinson şi mai cu seamă aşa a procedat în limba franceză Francois Vezin care, dintre toţi cei ce s-au confruntat cu textul lui Heidegger, a mers cel mai departe pe linia înţelegerii fiecărei nuanţe a lui şi a redării ei libere în limba traducătorului.Tocmai în această direcţie au mers şi strădaniile noastre.**
***
Urmaşii lui Heidegger şi editorii germani au interzis ca publicarea şi traducerea textelor sale să fie însoţite de studii introductive. Iată de ce, "Uşa interzisă", Liiceanu, 6 iunie 2001 :**Singurul efort al filosofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind, dintr-un prea mare avînt, dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vorbind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură. Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează".
<<"Tema prăpastiei pe care stăm">> :
**Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpastia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acoperă se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare". Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul existenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta? Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin excelenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui explicaţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi dintr-o aruncare - şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici -,dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" întemeiază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct instalată pe neantul acestei explicaţii. Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" - a ieşirii din scenă - nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal - manifestabil şi întîlnibil - al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Culisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se articulează în existenţa mea.**
***
*Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza treptat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci. Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest vehicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiute (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîndire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat. */ - Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", 2003
***
(luni, 17 septembrie 2001 :**Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doctorand şi profesorul lui pot veni în Germania pentru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traducerii româneşti a lui "Sein und Zeit", iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului fenomenologic". Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Thomas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Heidegger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.**)
***
sîmbătă, 22 septembrie 2001 :** Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singurătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris cartea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oameni îi va putea urmări gîndul. Este enorm. Heidegger "formalizează", structurează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontologiei. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale acelui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi".. Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.**
3 nov. 2001 : <<Despre pudoarea filozofilor>>, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor. În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine." Un an mai tîrziu, Heidegger redactează "Sein und Zeit".

110 ani :" Todo mi Cioran"<<Mi l-am ales, nu ca pe un maestru, nici măcar ca pe un simplu model, ci mai degrabă ca pe daimonul meu lăuntric>>; "În iunie 1995, Fernando Savater, scria în El Pais un tulburător adio, ce se încheia astfel : "Emil, amigo mio, acolo unde mergi acum, va trebui să cobori singur", amintește Simone Boué în prefață la "Caietele lui Cioran '57='65", Humanitas, 1999; articolul integral în El Pais=(sub titlul**Un exquisito de la amárgura/ Un desăvârșit al amărăciunii**)=
****
https://elpais.com/diario/1995/06/21...10_850215.html
****
" Después de pronunciar cualquier certera enormidad contra el universo, Cioran entrecerraba los ojos, vivaces y lanzaba una carcajada breve, afénica y triunfal. A la vez celebraba as?* la diana y le quitaba importancia a su sentencia. Digamos lo que digamos, todo va a seguir igual. Nadie fue menos lúgubre, nadie se rodeó de menos prosopopeya, nadie formuló diagnósticos más aterradores con un aire menos intimidatorio. <Podemos imaginar amable al ángel, exterminador? Cioran lo era y, tal como cuentan, los teólogos de los otros ángeles, su individualidad agotó la especie a la que pertenec?*a. No se le puede encasillar en ningún movimiento literario o filosófico, en ninguna escuela ni en ninguna moda. Es imposible imaginarle hablando de la "deconstrucción", el "neobarroco", la ""posmodernidad" o el "retorno del sujeto". Sólo le preocupaban los temas que podemos compartir con Montaigne o con Buda.<Por qué escrib?*a? Quizá por ansia de componer "un libro ligero e irrespirable, que llegase al l?*mite de todo y no se dirigiera a nadie". Insistió una"y otra, vez en las mismas cuestiones, hurgando de mil maneras en la estremecedora fragilidad de lo que somos y en el inabarcable delirio de lo que apetecernos, rezongando irónicamente contra su propio empeno pero sin cansarse nunca de él ni aburrirnos con él. Hay que ser un estilista del mayor calibre para lograr tal proeza "pues no hay progreso en la idea de la vanidad de todo, ni desenlace; y, por más lejos que nos arriesguemos en tal meditación, nuestro conocimiento no crece en modo alguno: es en su momento presente tan rico y taw nulo como lo era en un principio. Es un alto en lo incurable, una lepra del esp?*ritu, una revelación por el estupor".Por su dominio de la abreviatura fulgurante en"la cual se condensa, no ya un tratado -que es poca cosa-, sino toda una rama del saber que nadie ha explorado, sálo puede compararse en nuestro siglo con.El?*as Canetti.*
***
*Cioran es un escritor literalmente insustituible: cuando uno se aficiona a su tono, no consiente reemplazarlo por ningún paliativo. As?* logró la estima de adictos no desdeñables (Octavio Paz, Susan Sontag, Paul Celan, Clément Rosset .) y también la reprobación, de otros (Eduardo. Subirats, Luis Racionero, Javier Sádaba . ): la lista de sus cómplices y la de sus adversarios le honran por igual. <Tiene su obra alguna moraleja? Evidentemente ninguna y, por tanto, puedo proponer dos. La primera pertenece al campo ontológico: "Hemos perdido naciendo tanto como perderemos muriendo. Todo". La segunda es de orden práctico: "Somos y seremos e sclavos mientras no estemos curados de la man?*a de esperar".*
***
*Fuimos amigos durante más de veinticinco, años. Nunca he conocido a un maestro menos solemne a un compañero mas acogedor y más ameno. Fue la única persona de alto rango in telectual totalmente carente de pedanter?*a con la que he trata do. Su forma de vida era tan poco ostentosa que ni siquiera, hac?*a ostentación de su faltade ostentación. Y es que no hab?*a renunciado a nada: simplemen te sab?*a lo que importaba y daba de lado el resto sin alharacas. Viv?*a a su modo pero jamás hac?*a reproches a la forma de vivir de los demás, al contrario, celebraba sinceramente que, un escritor al que apreciaba recibiera el premio que él hab?*a rechazado discretamente la semana anterior. Ten?*a una generosidad casi risible con todo, con su tiempo, con su hospitafidad, wn ropas o comida o libros de segunda mano, con sus consejos, sorprendentemente atinados y llenos de sentido común, Por lo que yo sé no carec?*a de ninguno de los tics de la santidad, aunque para ser santo le faltaba la tara de la fe y le sobraba humor. Mantuvo inalterada su agilidad mental y f?*sica hasta un par de años antes de morir, cuando le demolió bruscamente el mal de Alzheiiner: " Haber proferido más blasfemias que todos los demon?*os juntos y verse maltratado por los órganos, por los caprichos de un cuerpo, de un esconibro!".*
***
*Alguna de aquellas noches de sábado a comienzos de. octubre, cuando cada año sol?*a ir a verle, tras la deliciosa velada con la incomparable Simone, y con él, Cioran me escoltaba hasta el metro de la plaza del Odeón. Se inquietaba por mi seguridad en la jungla urbana: "Mire que aqu?* el metro es, muy peligroso, no estamos eri Espafia, de veras no quiere que le acompañe?" As?* le recuerdo ahora, su figurilla Érágil envuelta en un abrigo gastado y cubiérto con su gorro de piel de esp?*a moscovita despidiéndose de m?* con una sonrisa preocupada mientras yo empezaba a descender las éscaleras del metro. No, Emil, amigo mio, no puedes acompañarme ni yo puedo acompañarte ahora: a ,las tinieblas inferiores cada cual tiene que bajar solo.*
***
(Este articulo apareció en la edición impresa del martes, 20 de junio de 1995)
***
"Deși vechiul și admiratul meu prieten, ar dori să fie un maestru al dezamăgirilor, el este încă un focar de căutări, de noi vocații" = Fernando Savater= " Todo mi Cioran "

● 60 de ani fără Lucian Blaga.<<Viața este frumoasă și bună, dacă la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia lui Lucian Blaga>> = Mircea Eliade.
***
● Blaga (Către cititori)**Voi..aşteptaţi să vorbesc../ despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei/ Înainte de toate despre marea trecere/ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut/ Amare sunt toate cuvintele/ de aceea-lăsaţi-mă/ să umblu mut printre voi**
***
● "Trilogia culturii : Semnificații metafizice": **Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul existenței umane. Cultura ține mai strâns de definiția omului, decât conformatia să fizică, sau cel putin tot așa de strâns. Ni de va obiecta că nu toți oamenii sunt creatori de cultură. Desigur. Dar virtual, sau de fapt, toți oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, activ sau receptacular. Să risipim o eventuală neînțelegere. Cultura n=o privim aici neapărat în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității, sau că reacțiune împotriva animalității ca atare. ..Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are parjolul ei. Mesterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru că să înalțe biserica. ..Creația sfarmă adeseori pe creator. Și creatorul de cultură în genere nu poate să aibă măcar mângâierea că se atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează, sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate deci să spună cu Iisus :" N-am venit să aduc pace pe pământ ci sabie!= ". Omul a devenit creator de cultură în clipa promițătoare de tragice măreții, când a devenit cu adevărat "om". Marele Anonim a înzestrat pe om cu un destin creator, dar prin frânele transcendente el a luat măsura că omul să nu i se poată substitui.**
***
**Satisfacţia cea mai înaltă, ce o dau explorările filosofice, este tocmai aceea prilejuită de clipele clarobscure ale unui tărîm de dincolo. Se povesteşte că poetul, care pe vremuri descrisese iadul şi alte tărîmuri mărginaşe, umblînd pe străzile cetăţii sale, era arătat cu degetul din partea trecătorilor: „Iată omul care a fost în iad". Desigur că poetul nu dăduse pe acolo decît în imaginaţie. Dar niciodată el nu şi=a luat osteneala să producă dovezile unui alibi, spre a dezminţi degetele arătătoare ale străzii. Tîlcul acestei reticenţe este poate tocmai acela că într-un anume fel, numai lui însuşi ştiut şi de necomunicat, poetul umblase totuşi prin tărîmurile oprite.**
***
●Mircea Eliade:**Aflu despre moartea lui Lucian Blaga. De când nu l-am văzut? Probabil din toamna 1939 sau din iarna 1940..Am petrecut o săptămână la Berna în timpul verii 1937, și îl vedeam în fiecare după=amiază. Uneori mă simțeam stingherit pentru că Blaga rostea câte o vorbă la trei minute.**
***
● Mircea Eliade în 1982 : **Spirit de esență și nostalgii goetheene, a străbătut toate climele și culturile..Liber, curajos, nepăsător de prejudecăți, Lucian Blaga nu se sfiește să introducă în cărțile sale de filosofie sentimente patetice, grații de artist sau amănunte de erudiție. Spirit universal leonardesc, Lucian Blaga este atât de <român> în tot ceea ce creează, încât a fost silit să nascocească termeni noi că să-și poată formula precis <românitatea> gândirii sale. Ce splendidă verificare că geniul specific românesc nu se poate realiza deplin decât în universal, că duhul românesc nu trebuie înțircuit de teama ca nu cumva să se altereze, să se <influențeze>, ci poate fi lăsat să cunoască, să-și asimileze și să lupte cu oricâte culturi, cu oricâte personalități.**
***
● Lucian Blaga:**O concepţie metafizică e destinată să dea o transparenţă mai întâi figurii şi articulaţiilor grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce le bănuim în fiinţa Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gând metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultime abisuri şi se repercutează în noi ca o «trezire». Noaptea din afară nu e însă totul. Mai este şi o noapte lăuntrică a propriei noastre fiinţe. Când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns de asemenea la înţelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit şi ele tot atâtea «treziri» pentru spiritul omenesc.**

<<Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. Într-o fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta este raportul.>>
****
<<Gabriel Liiceanu, astăzi 2021, mai, duminică 23, împlinește 79 de ani.>>
***
24 decembrie 1982 :**Mult iubite Domnule Noica = Țin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a facut-o la Păltiniș, în timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este făcută din spate și are în ea o elocventa a insotirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astazi este ajunul Craciunului și simt nevoia să mă deschid catre obiectele iubirilor și veneratiilor mele, mă întorc către d-voastra, din departarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, și vă mulțumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-ati lăsat să îl facem împreună. De „despartit“ poate fi vorba doar in sensul că drumul ce mi se deschide în față trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoțire, ce îmi măsoară din departare poticnirile, șovăiala și regasirile. Așa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra..**
***
**Asist cu bucurie la «despartirea» lui Gabriel de mine. O grabesc chiar. Voi sfârși în singurătate așa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…“ (Constantin Noica, "Jurnal de idei").
***
● Gabriel Liiceanu: «Jurnalul de la Păltiniş» a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când «te întâlneşti» cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta. Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit? Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filosofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în «paradisul culturii», până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el... Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor....Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. «Cultură» înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. Despre „nevoia pură de a consemna» La momentul apariţiei, «Jurnalul» a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. (…).Oamenii vor avea întotdeauna parte de un «infern» (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un «paradis» în care să poată evada. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea.**

https://www.youtube.com/watch?v=8_s8...Gdnnk7Q3x7ORaY