|
Proza
A ara arare, a gindi gindire
De fapt ce este munca ? Stim ce este talentul pentru ca romanticul sculptor Rodin dintr-o suflare a definit in mod etern conceptul de talent. Ce zicea Rodin ? El zicea ca a avea talent inseamna a-ti face placere ceea ce muncesti. Talent; deci intelegem ca inseamna munca cu placere, munca placuta, care iti place, care te justifica. Dar ce este munca ? Copil fiind, in padure, am surprins-o pe Muma Padurii, fierband in ceaun arirpi de ingeri, la care adauga ridichii de luna, foi de tarhon, sare si piper si totul era stropit cu stranut de nou-nascut. In toiul padurii, la mijloc si in luminis, o, am privit-o, aproape lesinat de foame, caci pofta mare avui de fiertura. Mi-a dat si mie Muma Padurii un polonic sa gust, pe care, mai inainte de a mi-l inmaina, il rasturnase intr-o casca de soldat care de buna seama murise in vreun razboi biruitor, in locul meu. Doamne, voi copii tineri, suavi si minunati, care ati murit in razboi in locul meu, ca sa stau in aceasta pace ginditoare si acest echilibru ! Ca o dezvirginare violenta de stea scinteietoare pe cer e raza pe care o vad inainte de a orbi. Miraj alcalin si sarat, os rotund care tine in sine oul ochiului. Nu cel care naste aripi de zbor, ci cel care inghite lumina si nu se mai satura de ea, pana cand i se face rau de ea, si orbeste de prea multul ei. Si totusi, ce este munca, de cate feluri este dinsa, cum simtim, cum stim ca ea este munca, - si totusi, de ce prin munca ne despartim de tot ceea ce este, ne despartim de fire, ce sa facem si sa cream un este al nostru, o fire a noastra, de ce ? Si totusi, ce este munca ? De ce a ara este munca ? De ce a gandi este munca ? De ce a spera sperare e munca ? De ce a visa visare e munca ? De ce a cladi cladire e munca ? Poate ca a venit vremea sa fim cu totii talentati. Despartindu-ne de un este general ca sa facem un este al nostru, despartindu-ne de firea naturii ca sa alienam omul din ea, dindu-i numai lui o fire umana; e timpul sa devenim talentati. Avind un ideal, oricarui muncitor ii face placere propria sa munca. Adolescenti, voi visatori care va pregatiti de munca spre a va justifica faptul ca sinteti, va reamintesc vorba gindita cu ginduri de romanticul sculptor Rodin care zicea cu indreptatire ca a avea talent inseamna sa-ti faca placere ceea ce muncesti. Toate acestea sunt un cintec gindit si muncit, pe care il dedic muncii care naste ginduri. Numai munca naste idei. (fragment intreg din volumul Respirari de Nichita Stanescu) |
”Închipuirea mea fusese stârnită până într-atât că ajunsesem să cred într-adevăr că împrejurul casei şi împrejurul întregului domeniu plutea o atmosferă proprie lor şi vecinătăţii lor apropiate, o atmosferă cu totul străină de aerul cerului, dar care parcă se ridica din arborii gârboviţi, din zidurile cenuşii şi din heleşteul tăcut - un abur pestilenţial, vrăjit şi funebru, greoi, nedesluşit şi plumburiiu. Izgonindu-mi din minte ceea ce nu putea fi decât vis, am cercetat mai de aproape adevărata înfăţişare a clădirii. Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul”
(Edgar Allan Poe - Prăbuşirea Casei Usher, fragment) (postez pt. cei care nu au văzut-o pe wall; am să revin şi cu altele) |
Dar la Bucuresti, chiar in ziua in care ne-am intors, la orele
cand stia ca ma va gasi singura, m-am pomenit cu el. Cum a intrat pe usa, fara sa spuie nimic, mi-a cuprins umerii cu bratul, si-a lipit obrazul de al meu: - Ce mult mi-ai lipsit, Nanuc... II simteam pe umarul meu mana mare, cu degetele rasfirate - ca sa ma cuprinda cat mai mult, cat mai bine, posesiva, lacoma... Alex, intreg, asa cum era el cand voia sa fiu a lui, asa cum voia sa ma aiba ca sa nu-l mai pot uita, ca sa nu ma poata pierde orice s-ar intampla, era in cramponarea aceeas a mainii pe umarul meu. M-am gandit: "Daca m-ar iubi cu adevarat...mana asta a lui, aici, pe mine, ar fi formula fericirii, pentru mine, cea mai simpla, poate singura..." Intelegeam acum ca ceea ce mi-a lipsit intotdeauna si ceea ce am cautat a fost mana asta pe umarul meu si sentimentul ca-i pentru totdeauna. Alex m-a intrebat ingrijorat, induiosat: -La ce te gandesti, Diana ? (...) M-am intors si l-am privit incruntata, incordata. (...) - Diana, eu ma simt legat de tine definitiv. Altfel, nu am niciun rost. Sunt singur, ca un blestemat. - Nu trebuie sa te mai gandesti la asta, Alex. Nu-l pot lasa acum pe Michi si nu mai vreau sa mint... Poate odata, cine stie... - Daca as sti ca esti fericita, Diana, as pleca fara sa spun un cuvant. - Atunci, pleaca asa, Alex. A plecat. Nu l-am condus. Asteptam sa aud usa vestibulului deschizandu-se, dar n-am auzit nimic. Am iesit, sa vad ce se intampla. Alex statea langa usa, cu ochii in pamant, cu bascul in mana... - Ce-i, Alex ? - Nu pot pleca, Diana... - Bine... atunci stai... - Adevarat, pot sa mai stau ?... - Sigur ... Ne-am intors aici in odaie... Eu m-am asezat tot pe marginea divanului, ca de atatea ori, el, pe jos, pe covor, langa mine...Si-a pus capul pe genunchii mei si, dupa o tacere lunga, a spus: - Stii ce astept, Nanuc ... - Ce ? - O minune... - Ce minune ? - Sa pui mainile pe capul meu, sa ma mangai ca altadata si sa-mi spui: "Alex, dragul meu!" I-am pus mainile pe cap, voit fara tandrete, si am spus, baieteste: - Ma, Alex! Incurajat, mi-a impins mainile cu capul, asa cum fac pisicile cand se alinta, apoi si-a ridicat ochii spre mine, cu gatul intins, si m-a rugat, cu vocea lui cea mai joasa, cea mai calda: - Hai, schimba ordinea. Pune intai "Alex" si pe urma, "ma"... Am spus: - Alex, ma...ce gene caraghioase ai! - Tu ce dulce esti, Diana... Am soptit, fara sa vreau, ca altadata, neincrezatoare, rasfatata: - Da?! Dulce?!... Alex a ramas pe ganduri, apoi a spus deodata, cu elan: - Diana, vreau sa-ti spun ceva, dar e foarte serios, sa stii. - Spune, hai... - Uite, Nanuc...vreau sa fii nevasta mea. L-am privit uimita, m-am uitat in fundul ochilor lui. Auzisem bine ? M-a rugat: - Hai, spune da... - Lasa, spun eu "da" la ofiterul starii civile. Am vrut sa continui sa glumesc, dar am simtit ca ma copleseste o tristete grea. - La ce te gandesti, Diana ?... - Ma gandesc, Alex, cat de fericita as fi fost altadata sa te aud spunandu-mi ca vrei sa fiu nevasta ta... - Spune ca nu-i prea tarziu, Diana... Sa stii ca de multe ori m-am gandit ce minunat ar fi sa fii nevasta mea. Viata mea e atat de goala altfel! Sa vezi, Diana, o sa ne intelegem... A venit langa mine, pe divan, si-a lipit pieptul de spatele meu, mi-a strans bratele cu palmele, si-a proptit barbia de umarul meu si a continuat cu vocea scazuta, grava: - Stii, eu cred ca neintelegerile noastre de aici veneau. Imi lasai prea mult timp liber, fiindca nu erai libera tu... fiindca nu te aveam langa mine, fiindca tot timpul eram furios pe tine ca nu esti singura. Divorteaza, Diana. Nu stii cat de gelos sunt. Vreau sa cred ca intre tine si Michi nu-i altceva decat prietenie, asa cum m-ai incredintat de atatea ori. Apoi ma gandesc mai bine si ma apuca furia. Ce inseamna "numai prietenie" ? Poate un barbat, langa tine, sa fie numai prieten ? (fragment din Panza de paianjen de Cella Serghi) |
Rosmarin se simtea din ce in ce mai oropsit. Treceau
zile dupa zile, intrau in decembre si nu putea face nici un gest ca sa-si asigure soarta. Sfirsitul lunii e data fatala pentru dinsul si nimanui in casa nu-i pasa. Parca ar fi un strain. Toata vremea se vorbeste numai despre Liana si despre aviatorul ei. Ba a mai primit un buchet de liliac, ba s-a intalnit cu el... Si Didina nu mai ispraveste cu planurile, iar fata, de unde la inceput tacea ori se revolta, acuma o stirneste mereu cu intrebari: "Mamicule, ce crezi tu, o fi asa ?... Cum zici tu, mamicule ?" Iar cand incerca el sa pomeneasca de durerile lui, toate sareau intr-un glas sa-i astupe gura. In sfarsit intr-o zi batrinul isi pierdu rabdarea si declara ritos ca, daca destinul sau nu intereseaza pe nimeni si daca e vorba ca el sa fie socotit ca o cantitate neglijabila, atunci se muta la hotel. Baremi sa afle si lumea ca la batrinete a ajuns strain in casa lui. D-na Rosmarin se cruci: - Vai de mine, Alexandre, doar n-oi fi gelos pe fata ta ?... N-am mai auzit una ca asta de cind m-a facut mama, si sunt femeie batrina... Ce-ti lipseste, omule ? Nu te ingrijim, nu te respectam ?... Ti-e necaz ca ne ocupam de norocul fetei ? Atita poti tu sa fii de hain ?... Nu e fata ta, Alexandre, pentru numele lui Dumnezeu ? - Fata mea, fata mea! mormai Rosmarin ursuz. Dar eu nu-s om ?... La intii ianuarie se poate intampla sa raman pe drumuri, stii bine, ca ti-am povestit ce mi-a spus Costica si pe voi nici capul nu va doare parca as fi un vagabond ! (fragment din capitolul Decembre al romanului Jar de Liviu Rebreanu) |
Ziua, eram preot al Domnului, cast, indeletnicindu-ma cu rugaciunea si cu cele sfinte; noaptea,
de indata ce inchideam ochii, deveneam un tanar senior, fin cunoscator in materie de femei, caini si cai, jucand zaruri, band si hulind; iar atunci cand ma trezeam, in zori, mi se parea dimpotriva, ca adormeam si ca ma visam preot. Din aceasta viata somnabulica mi-au ramas amintiri ale unor obiecte si cuvinte fata de care nu ma pot apara si, desi n-am iesit niciodata dintre zidurile casei parohiale, s-ar zice, mai degraba, auzindu-ma, ca sunt un om care a cunoscut totul si s-a intors din lume. (...) Da, am iubit asa cum nimeni pe lume n-a iubit, cu o dragoste nebuna si furioasa, atat de violenta incat ma mir ca nu mi-a explodat inima. Ah! Ce mai nopti! Ce mai nopti! Inca din cea mai frageda copilarie, am simtit ca am chemare pentru preotie; de aceea toate studiile mele au fost dirijate in acest sens si viata mea, pana la douazeci si patru de ani a fost un lung noviciat. (...) Nu regretam nimic, nu aveam nici cea mai mica ezitare in fata acestui angajament irevocabil: eram plin de bucurie si nerabdare. Niciodata o tanara logodnica n-a numarat ceasurile cu o mai mare ardoare; nu mai dormeam, visam ca slujesc sfanta liturghie; a fi preot, nimic nu mi se parea a fi mai frumos pe lume: as fi refuzat sa fiu rege sau poet. Ambitia mea nu concepea nimic mai maret. (...) Pe masura ce ma uitam la ea, simteam deschizandu-se in mine usi pana atunci inchise: ferestruici astupate se deschideau in toate directiile si-mi ingaduiau sa zaresc perspective necunoscute; viata imi aparea sub cu totul alt aspect; tocmai ma nascusem intr-o noua ordine de idei. (fragmente din Moarta indragostita de Theophile Gautier) |
”Regula numărul unu a guvernării: a divide e întotdeauna mai uşor decât a uni. Demoralizarea e totdeauna un pariu mai sigur decât moralizarea. Oamenii, la fel ca toate celelalte materiale, se uzează repede”.
(Rui Zink - Instalarea fricii - fragment) |
”Omul e faţă-n faţă cu sine însuşi: îl desfid să fie fericit... Şi totuşi, tocmai de aceea călătoria e o revelaţie. Un mare dezacord are loc între el şi lucruri. În inima ce şi-a pierdut vechile certitudini, cântarea lumii pătrunde mai uşor. Desprinsă acum de toate, ea transformă până şi cel mai neînsemnat copac singuratic într-o înduioşătoare şi fragilă imagine”
(Albert Camus, Cu moartea în suflet - fragment) |
”Dar, pentru că ne simţim sufletul bolnav, fiecare fiinţă, fiecare lucru redobândeşte în ochii noştri valoarea de miracol. O femeie care dansează, cu mintea golită de orice gând, o sticlă pe o masă, zărită îndărătul unei perdele; fiecare imagine devine un simbol. Întreaga viaţă pare a se reflecta în el, în măsura în care viaţa noastră, în acel moment, se rezumă doar la atât. Sensibil la toate darurile, cu ce cuvinte să descriu beţiile contradictorii pe care le putem gusta (chiar şi beţia lucidităţii)?Şi poate niciun loc de pe lume, în afară de Mediterana, nu m-a dus atât de departe şi totodată atât de aproape de mine însumi”.
(Albert Camus - Dragoste de viaţă, fragment) |
Doamna Melidon imoldi usor, cu cotul, pe domnul Melidon, care de-abia atipise.
- Mitica !... Mitica ! !... - Ce e ? Ce s-a intamplat ? - Nimic. - Atunci pentru ce ma-mboldesti ? - Nimic. Scoala, te rog... Uite ce luna frumoasa e afara. Mi-a adus aminte de cand ne-am luat intii... - Cum ?! Si pentru asta trebuia sa ma trezesti din somn ?! Domnul Melidon se intoarse furios cu fata la parete. Doamna Melidon relua, intepata : - Asa ?... Care vra sa zica te superi acum ? - Eu ? Deloc. Dorm. - A-ha ! Dormi ! si pe mine ma lasi sa vorbesc singura, ca o stafie... - Treaba ta ! - Cum, treaba mea ? Vra sa zica tie putin iti pasa de mine... de senzatiile mele... de insomniile mele ! Doamna Melidon e gata sa izbucneasca in lacrami. Domnul Melidon, enervat de aceasta scena nocturna neprevazuta, ridica capul si zice : - N-ai de gind sa ma lasi odata sa dorm ? - Apoi stiam eu de mult ca esti nesimtitor ! - Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu pricepi ca sint ostenit ? Ca mane am proces cu proprietarul si trebuie sa ma scol de dimineata ? Ca... - Puteai cel putin de data asta sa nu fii mojic. - Mojic, eu ? Daca stiai ca sint mojic, pentru ce m-ai luat ? racni Melidon furios. Si fiindca somnul ii trecuse, sari jos din pat si incepu sa se plimbe cu pasi mari prin odaie. - Dumnezeule, cu cine traiesc ! suspina doamna Melidon. Apoi isi viri nasul in perne, izbucnind in sughituri : Cit sint de nenorocita ! (fragment complet numit D.D. Patrascanu, capitolul Parodii din volumul Pagini de proza de George Topirceanu) |
Intii, avu impresia ca are halucinatii, apoi se convinse ca, intr-adevar, in cadrul usii isi facuse aparitia un balerin. Un urs adevarat n-ar fi ridicat mai intrebator sprincenele locotenentului. Echipat de parca s-ar fi pregatit sa intre in scena, individul isi tot misca picioarele goale, cind punindu-si talpile una peste alta, cind raminind numai intr-un picior. "Astuia ii este frig", intui Bandu, ridicindu-se fara voie de pe scaunul ocupat doar citeva secunde. Aratarea sa tot fi avut vreun metru si cincizeci de centimetri inaltime si patruzeci si cinci de kilograme. Maioul de un alb indoielnic lasa sa se vada niste brate descarnate, iar in locul pectoralilor sufla vintul. Ramasese impietrit, descumpanit probabil de liota ce tabarise peste el, facand haz de felul sumar in care era imbracat.
Locotenentului ii veni sa rida, dar amintindu-si de prezenta inspectorului sef, isi infipse unghiile in podul palmei, altfel, sfinte Sisoe, s-ar fi cutremurat cladirea de cita sanatate simtea ca urca din el si isi cere dreptul sa se reverse in hohote. Incerca si reusi sa alunge pustimea linga fustele inflorate si cind drumul se elibera facu un semn balerinului sa se apropie. "Sa zici ca-i nauc, atita tine sa nu se desparta de usa aia", jubila Bandu, poftindu-l iarasi sa se apropie. "I-au furat hainele de la garderoba si vine amaritul sa reclame... O fi alergat pina aici sau... Stai, Bandule, de cind poarta balerinii ochelari ?" Parca simtindu-i nerabdarea, individul se lansa spre masa unde statea locotenentul, insa dupa mersu-i dizgratios nu ar fi meritat sa faca parte nici din corpul de balet, daramite solist in "Lacul lebedelor", fiindca, cu siguranta, Odette ar fi lesinat vazindu-l asa flescait. - Maresallo, implora el, gata sa plinga. "Asta-i scapat de la Jebel, conchise Bandu, dindu-si seama ca cel din fata lui purta cele mai autentice izmene lungi. Vru sa-i atraga atentia ca daca voia sa-si comande o pereche de pantaloni a gresit usa, dar se razgindi, gindindu-se ca poate l-au dezbracat niscai derbedei si-atunci situatia se schimba." - Nu-i nevoie sa ma "avansezi", doar vezi ca sint locotenent. Ce s-a intamplat ? Individul incepu sa turuie pe limba lui Dante si sa se ajute cu gesturi de parca ar fi avut in fata o orchestra ce trebuia dirijata. Fusese si el, ca omul, la o Cleopatra, iar dupa ce s-a facut lejer aparuse sotul, sotul ce trebuia sa fi calatorit in seara aceea. A mai avut atita timp cit sa insface cheia de la masina si sa sara pe geam. Si unde era sa se duca daca nu la militie ? (fragment din Anotimpuri promise de Ioan Iancu) |
"You all know the wild grief that besets us when we remember times of happiness. How far beyond recall they are, and we are severed from them by something more pitiless than leagues and miles. In the afterlight, too, the images stand out more enticing than before; we think of them as we do of the body of a dead loved one who rests deep in the earth, and who now in his enhanced and spiritual splendour is like a mirage of the desert before which we must tremble. And constantly in our thirst-haunted dreams we grope for the past in its every detail, in its every line and fold. Then it cannot but seem to us as if we had not had our fill of love and life; yet no regret brings back what has been let slip. Would that this mood might be a lesson to us for each moment of our happiness.
Sweeter still becomes the memory of our years by moon and sun when their end has been in the abyss of fear. Only then do we realise that for us mortals even this is great good-fortune - to live our lives in our little communities under a peaceful roof, with pleasing discourse and with loving greeting at morning and at night. Alas! always too late do we grasp that, if it offered no more than this, our horn of plenty brimmed with riches." Ernst Jünger - On the Marble Cliffs |
Kundera on the forgetting of being:
"In 1935, three years before his death, Edmund Husserl gave his celebrated lectures in Vienna and Prague on the crisis of European humanity. For Husserl,the adjective "European" meant the spiritual identity that extends beyond geographical Europe (to America, for instance) and that was born with ancient Greek philosophy. In his view, this philosophy, for the first time in History, apprehended the world (the world as a whole) as a question to be answered. It interrogated the world not in order to satisfy this or that practical need but because "the passion to know had seized mankind." The crisis Husserl spoke of seemed to him so profound that he wondered whether Europe was still able to survive it. The roots of the crisis lay for him at the beginning of the Modern Era, in Galileo and Descartes, in the one-sided nature of the European sciences, which reduced the world to a mere object of technical and mathematical investigation and put the concrete world of life, die Lebenswelt as he called it, beyond their horizon. The rise of the sciences propelled man into the tunnels of the specialized disciplines. The more he advanced in knowledge, the less clearly could he see either the world as a whole or his own self, and he plunged further into what Husserl's pupil Heidegger called, in a beautiful and almost magical phrase, "the forgetting of being." Once elevated by Descartes to "master and proprietor of nature," man has now become a mere thing to the forces (of technology, of politics, of history) that bypass him, surpass him, possess him. To those forces, man's concrete being, his "world of life" (die Lebenswelt), has neither value nor interest: it is eclipsed,forgotten from the start." |
Proza
A te naste pe strada inseamna sa hoinaresti toata viata,sa fii liber.Inseamna accident si incident,drama,miscare.Si mai presus de toate,inseamna vis.O armonie de intamplari banale care da hoinarelii tale o certitudine metafizica.In strada inveti cu adevarat ce sunt fiintele omenesti,altfel,mai tarziu,le inventezi tu.Ceea ce nu intalnesti in strada este fals,mijlocit,cu alte cuvinte,literatura.Nimic din ceea ce se numeste aventura,nu poate rivaliza cu atmosfera strazii.Nu conteaza daca zbori spre Pol,daca te afli pe fundul oceanului cu un carnet in mana,daca inalti noua orase,unul dupa altul,sau,aidoma lui Kurtz,urci in susul fluviului si iti pierzi mintile.Oricat de tulburatoare sau de insuportabila ar fi situatia,intotdeauna exista iesiri,ameliorari,consolari,recompense,ziare,relig ii.Dar a fost o vreme cand nu exista nimic din toate acestea.Atunci erai liber,salbatic,feroce...
- fragment din Primavara neagra de Henry Miller- |
Labirintul e o poveste de dragoste,sfarsita,ca atatea altele.in lacrimile unei femei parasite,dar el este si o povaste despre moarte.
Istoriile artei nu vor sa amestece ruinele labirintului cu propriile noastre probleme.Autorii lor socotesc probabil ca asa ceva ar fi un abuz.Eu nu pot urma aceeasi rigoare,gandindu-ma la mine,la propriile mele rataciri.In plus,nu inteleg un lucru.Singuratate nu e si ea un labirint?nu are si ea doua taisuri?Ea te inabusa ,te pierde,te obliga sa ridici mai sus zidurile inchisorii tale sau,dimpotriva,te ajuta sa le darami,sa afli adevarul ca nu poti trai fara sa iubesti nimic,stimulandu-te sa te cunosti mai bine,sa te judeci,sa intelegi ca in carnea ta si in sufletul tau,nu altundeva,isi disputa sansele dragostea si moartea. Exista o prapastie intre singuratatea voita si singuratatea impusa.Prima te apropie de tine insuti.Cea de a doua nu face decat sa te indeparteze de altii.Prima daruie.Cea de a doua frustreaza.Prima e foarte aproape de un inceput de drum.Cea de a doua e foarte aproape de un mormant. Strada si viata sunt uneori profesori mai buni decat prelegerile si memoriile de estetica.Singuratatea nu e materie de examene. Nu stiu daca in matematica drumul cel mai scurt dintre doua puncte este si astazi linia drepta.Stiu insa ca in arta lucrurile nu s-au schimbat.Intre punctul A si punctul B,acum,ca si altadata,e un adevarat labirint. - fragment din - Un muzeu in labirint.Istorie subiectiva a autoportretului. Octavian Paler Cartea Romaneasca/1986. |
Proza
As vrea sã mãrturisesc de la început si rãspicat cã niciodatã nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovãrãsia Maitreyiei. Mã ispitea mai mult faptul ei,ceea ce era sigilat si fascinant în viata ei. Dacã mã gândem adesea la Maitreyi, dacã în Jurnalul meu din acest timp se gãsesc notate o seamã din cuvintele si întâmplãrile ei, dacã, mai ales, mã tulbura si mã nelinistea, acesta se datora straniului si neîntelesului din ochii, din rãspunsurile, din râsul ei. Este adevãrat cã spre fata aceasta mã simtam atras. Nu stiu ce farmec si ce chemare aveau pânã si pasii ei. Dar as minti dacã n-as spune cã întreaga mea viatã din Bhowanipore - nu numai fata - mi se pãrea miraculoasã si irealã. Intrasem atât de repede si fãrã rezervã într-o casã în care totul mi se pãrea neînteles si dubios, încât mã desteptam câteodatã din acest vis indian, mã întorceam cu gândul la viata mea, la viata noastrã, si-mi venea sã zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mã interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afarã de musafirii familiei Sen si începusem aproape sã-mi schimb chiar si lecturile. Încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematicã a scãzut, am început sã citesc romane si politicã, apoi tot mai multã istorie.
S-a întâmplat însã altceva. Maitreyi mã întrebã într-o zi dacã vreau sã învãt bengaleza, mi-ar da ea lectii. Eu îmi cumpãrasem deja, din cea dintâi sãptãmânã, un manual simplu pentru conversatie bengalezã, din care cieteam pe ascuns, trudindu-mã sã prind întelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era chematã sau când se supãra. Învãtasem astfel cã ghiacè înseamnã 'vin acum'; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discutie - un fel de exclamatie si mirare, ceva cam 'ce extraordinar!'. Manualul meu nu prea m-a învãtat mult si, când Maitreyi mi-a propus sã luãm lectii împreunã, am primit. În schimb, eu trebuia sã-i dau lectii de francezã. [...] Ne-am asezat amândoi la masã, eu destul de departe de ea, si Maitreyi si-a început lectiile. Am înteles îndatã cã nu voi putea învãta bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos si mã privea atât de aproape, încât o ascultam fãrã sã retin nimic. Spuneam numai din când în când: 'da!'..." Mircea Eliade/Maitreyi.,Editura Minerva, Bucuresti/1986 - fragment - |
Adormeam din nou, si uneori ma trezeam doar pentru o clipa, atat cat sa aud trosniturile venite parca din adancurile lemnariei, sa deschid ochii pentru a privi tinta caleidoscopul intunericului, sa gust, intr-o lucire fugara a constiintei, somnul in care erau scufundate mobilele, camera, acest tot caruia ii apartineam ca o particica si catre insensibilitatea caruia ma intorceam curand, spre a ma uni cu ea. Sau, dormind, intalnisem fara efort o varsta pentru totdeauna trecuta din viata mea cea dintai, regasisem cine stie ce spaima copilareasca, asemenea gandului ca unchiul meu ma va trage de bucle, teama care se risipise in ziua cand - data marcand pentru mine inceputul unei noi ere - mi-au fost taiate. Uitasem acest eveniment in timp ce dormeam, il regaseam in amintire de indata ce reusisem sa ma trezesc pentru a scapa din mainile unchiului meu, dar, din precautie, imi acopeream capul cu perna, inainte de a ma intoarce in lumea viselor.
Uneori, asa cum Eva s-a nascut din coasta lui Adam, o femeie se nastea, in timp ce dormeam, dintr-o pozitie gresita a coapsei mele. Alcatuita din placerea pe care eram pe punctul s-o gust, imi inchipuiam ca ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simtea in al ei propria-mi caldura, voia sa se uneasca cu el, si ma trezeam. (...) Un om care doarme tine in jurul lui firul orelor, ordinea anilor si a lumilor. El le consulta din instinct trezindu-se, si citeste in ele, pana la trezirea lui; dar ordinea lor se poate invalmasi, sau rupe. Daca, spre dimineata, dupa o noapte de insomnie, somnul il surprinde, in timp ce citeste, intr-o atitudine prea diferita de cea in care doarme de obicei, este de ajuns sa-si ridice bratul pentru a opri si a da indarat soarele, si , in prima clipa a trezirii sale, nu va mai sti ora, va socoti ca abia s-a culcat. Daca atipeste intr-o atitudine inca si mai neobisnuita si mai divergenta, de exemplu, dupa cina, asezat intr-un fotoliu, atunci rasturnarea va fi totala in lumile iesite de pe orbita lor, fotoliul magic il va plimba in goana prin timp si prin spatiu, si in clipa cand isi va deschide pleoapele, va crede ca se va fi culcat cu cateva luni mai devreme, intr-un alt tinut. (fragment din In cautarea timpului pierdut. Swann de Marcel Proust) |
Era portarul. Ramase in prag, politicos, aproape absent, neprivind nicaieri, ii întinse o pereche de manusi.
- Le-a adus soferul adineauri. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra si ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. I-am dat o suta de lei... Stefan lua manusile si le privi lung, concentrat, incruntându-se. - De ce nu deschideti fereastra ? vorbi din nou portarul. O sa va imbolnaviti. E foarte cald la dumneavoastra... - Care domnisoara? intreba Stefan. Dar în acea clipa îsi aduse deodata aminte si se lumina. - Ah, da, stiu, spuse. Asteapta... Cauta in portmoneu si îii întinse o bancnota. - Poate îmi mai dati si o carte sa citesc, spuse portarul dupa ce multumi, impaturind cu grija bancnota. Stefan se îndrepta spre biblioteca de perete si-si zvârli ochii la întâmplare peste rafturi. - Dar macar e sigur ca sunt manusile ei? întreba el deodata. - Spunea ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra... As vrea un roman frumos, adauga cu un glas mai coborât, zâmbind. Dupa ce pleca portarul, tinând cartea sub brat, cu o infinita grija, aproape cu spaima, Stefan ramase o clipa în mijlocul odaii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecina. Se apropie de fereastra si o deschise larg. Il întâmpina un miros de gradina proaspat stropita. „Tot mai am timp, îsi spuse rezemându-se de fereastra. Nu e înca miezul noptii..." ... Fata ridicase din umeri si zâmbise. în lumina serii, obrazul ei parea si mai pârlit de soare si parul capatase un luciu stins, de metal vechi. - Nu te înteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat... Pe nesimtite, deasupra lor, cerul îsi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stinghera, în crestetul padurii. - S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fara s-o priveasca. Dar trebuie sa te învete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe lânga ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi... - Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea târziu. Mi-ar fi placut sa te pot întelege... - Unii spun ca în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca... - Nu înteleg nimic, spusese ea. Nu înteleg... Tresari si se smuci emotionat de lânga fereastra. Manusile erau înca pe pat, asa cum le lasase. Le apropie o clipa de nari. Parca n-ar fi ale ei, îsi spuse, nedumerit. Parca n-ar fi parfumul ei... Când îsi apropie bricheta ca sa-si aprinda tigara, observa ca ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; pareau asa pentru ca obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degraba de un verde-deschis, batut în aur. Gura foarte rosie si dintii prea albi, stralucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau si mai mult figura. - Te-am ascultat toata seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrata cu bricheta, si nu înteleg de ce prelungesti gluma. De ce nu mi-ai spus ca esti scriitor si ca te numesti Ciru Partenie ?... El o privi încurcat, silindu-se sa-i întoarca zâmbetul. - Nu-ti puteam spune asta pentru ca nu sunt scriitor si ma numesc Stefan Viziru. Foarte exact: Stefan I. Viziru, caci pe tatal meu îl chema Ioan... Cu un gest scurt, Ileana îsi pleca fruntea. în clipa aceea Stefan îsi aminti, dintr-o data, fara nici un efort, ceea ce se trudise întruna sa afle în ultimele zile: unde mai vazuse el acea culoare stranie de par, care nu era nici neagra, nici albastra, nici argintie ? Acum stia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosita în Capitala, fusese adus pentru prima oara în Cismigiu. Descoperirea aceasta îl insenina. - Sunt de-abia de câteva luni în Bucuresti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Si n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am vazut cum te arata cineva din ochi: „Uite si pe Partenie, spunea. Ma mir ca a calcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Si toata seara am observat cum te cautau, curiosi, atâtia ochi. Ai fost recunoscut, draga maestre! Inutil sa te mai ascunzi!... Stefan se multumi s-o priveasca, tacând. - Te-ai suparat, într-adevar? continua Ileana. Am auzit asta la usa, intrând; a fost fara voia mea. Si am fost destul de intimidata toata seara... - Te asigur ca nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, daca vrei, am sa-ti fac dovada... începu sa se caute în amândoua buzunarele deodata. Gasi un plic si i-l întinse. Dar i-l lua repede înapoi si-i întinse un pasaport. - Are si o fotografie, spuse. E cea mai buna piesa de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele: - Stefan Viziru. Treizeci si patru de ani? Nu pari... ... Se apropiase de ea, fara sa-i spuna cine e si cum îl cheama. - Uite, începuse el aratând catre padure, pe locurile acestea erau balti, întorsese brusc capul si tresarise vazându-l atât de aproape de ea. Nu-l simtise. Nu auzise pasi în urma ei. Era un barbat înalt, bine legat si totusi zvelt, aproape fraged, si o intimidase lumina zâmbetului lui. - ... în locul padurii acesteia erau balti. Aici veneam sa ma scald cu baietii când eram mic... Vorbea mereu. Despre baltile din jurul Bucurestiului, despre arborii pe care-i vazuse sadindu-se. Vorbea mai ales despre copilaria lui. - ... în liceu, aveam un arici cu care ma împrietenisem. Când veneam sa-l vad, ma simtea de departe si iesea sa ma întâmpine... Se oprise si întorsese brusc capul. Apoi îsi trecu mâna prin par, privind-o pe furis, cu un zâmbet timid, încurcat. - E curios, adaugase, dar nu-mi dau înca seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape strain... - Am copilarit departe de tara si am învatat târziu româneste. Dar am învatat la mosie, cu taranii... - Am citit odata o carte, continuase el ca si când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânar care chema serpii si sedea de vorba cu ei. Sunt sigur ca lucrurile acestea sunt cu putinta. Dar trebuie sa te învete cineva... Ariciul meu, bunaoara, se rostogolea în fata mea, îsi ascundea tepii si ma lasa sa-l mângâi pe pântece. Sunt sigur ca as fi putut învata multe de la el, dar nu stiam cum sa-i vorbesc... Soarele asfintise. începuse sa patrunda pâna la ei miros de fân proaspat cosit. (fragment din Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade) |
Din Jurnalul lui Gombrowicz, despre aproape-dar-nu-chiar prietenul Bruno Schulz:
"El era un masochist-permanent si ireductibil-asta se simtea in el necurmat. Nu, nu era facut sa domine! Un gnom, mititel, cu capul mare, parca prea speriat pentru a indrazni sa existe, expulzat din viata, se strecura pe ascuns, pe margine. Bruno nu-si recunostea dreptul la existenta si cauta propria nimicire-nu ca ar fi visat la sinucidere, dar nazuia la inexistenta cu toata fiinta lui. Dupa opinia mea, in aceasta nazuinta nu era nici un sentiment de culpabilitate a la Kafka,ci mai degraba ceva precum instinctul care face animalul bolnav sa se traga intr-o parte. Se simtea inutil. In plus , poate masochismul lui avea si un alt chip -nu stiu-, dar in mod sigur era un omagiu adus fortelor existentei care il calcau in picioare." |
Proza
'Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale. Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geacu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.mul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.
Mircea Cartarescu,Gemenii - fragment - |
Proza
Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei - şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zăreasca cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toata ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefanel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherazada, cu Sonia alături.
Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coşilor de pe frunte... Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la "ţară" niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată. În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină luna, sau cuvinte patimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moşia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft şi am râs. Am râs de mine - pentru că eram încă sentimental şi visător. Şi mi-am spus: Uliţa copilăriei e o caramelă bună pentru băieţii slabi de înger, ca Robert şi ca Dinu. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copiii de boieri, care călăresc, fumează şi sărută zarzări înfloriţi. Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu ignorează până şi cu numele? Am plâns, pentru că un adolescent bogat, frumos şi cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boieroaică poftitoare de tutun, care cânta Sheherazada la pian? Mi-am recunoscut eu generaţia în fericiţii de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacanţele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în cămări cu hârţoage, cu ochii lăcrămând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului, pe care-l căutam zi şi noapte? Unde îmi era hotărârea mea de a mă arăta lumii aşa cum sunt, conştient de superioritatea mea şi de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorinţa cruntă de a mă găsi şi a mă poseda în întregime, dacă plâng, pentru că Ştefanel a cunoscut "cel din urmă basm"? Am uitat că-mi spărgeam dinţii de furie şi de invidie şi că mi-am făgăduit năprasnic că voi ajunge cât mai curând cineva şi că atunci voi desface sălbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru că eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile cărnii, numai pentru că EU am fost lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi? Am uitat şi am plâns pe foile unei cărţi din Cultura Naţională? Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi La lutte universelle a lui Dantec? Şi nu mi-e ruşine de mine însumi?... Nu mi-e ruşine de numele meu şi de durerea mea, şi de vrerile mele?... ....Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia. Iartă-ma, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere. Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie şi să nu se înspăimânte de mine. Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărţile lui Felix Le Dantec şi am să mă duc să mă mângâie Sonia... Romanul adolescentului miop (fragment) - Mircea Eliade - |
Proza
„Epoca noastră, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteligență, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime și frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Buňuel. Cine e imaginea fetiș a cinematografiei zilelor noastre? Woody Allen, care față de un David Lean sau Orson Welles e ca Andy Warhol față de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo față de Cehov sau Ibsen.
De asemenea, nu e surprinzător faptul că, în era spectacolului, efectele speciale în cinematografie au ajuns să trimită pe planul al doilea subiectul, regizorii, scenariul și chiar pe actori. Se poate spune că asta se datorează, în bună parte, uluitoarei dezvoltări tehnologice din ultimii ani, care permite acum adevărate minuni în ceea ce privește iluziile și fantezia vizuale. Desigur, o altă cauză – poate chiar cea principală – ar fi o cultură care încurajează tot mai puțin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te neliniștești și, în ultimă instanță, să nu gândești, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privința drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea „baia de imagini”, o supunere totală față de emoții și senzații stârnite de un bombardament neobișnuit și uneori strălucitor cu imagini care-ți captează atenția, chiar dacă ele, prin natura lor primară și trecătoare, tocesc sensibilitatea și gândirea publicului. (…) Astăzi, când de la artiști nu se mai așteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare și scandal, îndrăznelile lor sunt doar măștile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluționar a ajuns acum o modă, un mod de a-ți petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic și îl pune în slujba teatrului Grand Guignol.” (Fragment din volumul Mario Vargas Llosa, „Civilizația spectacolului”, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, Bucuresti, 2016) |
Proza
Fragmente din volumul „Cugetări”
- Blaise Pascal - A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura. Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi. Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada. Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul. Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun. Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin. Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze. |
"I lingered before her stall, though I knew my stay was useless, to make my interest in her wares seem the more real. Then I turned away slowly and walked down the middle of the bazaar. I allowed the two pennies to fall against the sixpence in my pocket. I heard a voice call from one end of the gallery that the light was out. The upper part of the hall was now completely dark.
Gazing up into the darkness I saw myself as a creature driven and derided by vanity; and my eyes burned with anguish and anger." James Joyce, Dubliners (Araby) |
Mi-a recomandat-o astazi Goodreads-ul. Ştiu că nu sună foarte logic dar rar am mai dat peste un roman cu un umor atât de direct şi subtil, sec şi spumos în acelaşi timp. Nu ştiu dacă e cea mai potrivită mostră, mai ales scoasă din context dar merge perfect cu melodia:
“You look a little worse. Has the pain come back?” he asked me even before we’d sat down in the library. No, I answered, fortunately the stabbing pain had not come back—that was all I needed—but I’d been beset by so many troubles all week that I hadn’t even remembered the pain, because my relationship with my partner, I told him, had collapsed, not because of my upcoming trip but because of the entrance on stage of a two-bit actor she’d had an affair with, I confessed, and I had the impression that he lifted his eyes slightly, as if to look for the horns on my head, though Don Chente would have been incapable of such a thing, he was much too discreet. He asked me, with as much tact as possible, if Eva had persisted in her lapse, using the word “lapse” as if she had simply taken a misstep and tripped and fallen on her back with her legs spreadeagle so he could penetrate her, hardly what had really happened, with her going off enthusiastically for her early morning fucks, but I refrained from making my accusation too specific and answered only, no, apparently the affair had ended, though when dealing with that kind of sleazy activity it was difficult to know for certain." Ok, încă unul care nu se potriveşte cu melodia 8-| "Nor would I tell Don Chente about my via crucis over the following days, when the test came back positive, and thus began the bitter discussion about how to proceed; an abortion seemed to me to be the preferred course of action from every possible point of view, whereas Eva, due to her natural feminine protective instinct, declared somewhat tentatively that she was in favor of keeping the child, though she wavered between that position and mine, constantly bursting out in tears so as to stoke my feelings of guilt, even though she was the only possible guilty party, no matter what, whether the child was mine because she had lied to me about her supposed infertility or, more likely, that due to the excitement and urgency of her initiation into adultery, she’d failed to take the necessary precautions and now the spawn of that circus performer was growing in her belly." Horacio Castellanos Moya, The Dream Of My Return |
I felt compelled to go back out into the streets, where a viscous tide of humanity flowed towards me. It was carnival time, and evening, and everyone was at leisure, out and about, rubbing up against each other. And their faces were filled with the light that fell from the stands, and the laughter oozed from their mouths like pus from open wounds. The more impatiently I tried to make my way through, the more they laughed and thronged closer together. Somehow a woman's shawl got caught on me; I dragged her behind me, and people stopped me and laughed, and I felt I ought to laugh as well but I couldn't. Someone threw a handful of confetti in my eyes, and it stung like a whip. The people were wedged together at the street corners, jammed tight, with no way of moving on, merely swaying gently to and fro as if they were coupling as they stood. But although they were standing still while I raced about like a lunatic at the roadside, wherever there were gaps in the crowd, the truth of it was that they were moving and I never budged an inch. For nothing changed; whenever I looked up, I saw the selfsame buildings on the one side and the carnival stands on the other. Perhaps everyone really was stuck in one place, and it was only because I and they were giddy that everything seemed to be in a whirl. I had no time to think about it, I was heavy with perspiration, and a numbing pain was coursing through me, as if something too large were being borne upon my blood, distending the veins wherever it went. And all the while, I felt that the air had long since been exhausted and I was merely breathing in exhalations, which my lungs refused.
The Notebooks of Malte Laurids Brigg |
I sense how frightening his world is for him, how tightly he tries to hold it in place. I would like to sense his feelings, and I would like him to know that I understand his feelings. I would like him to know that I stand with him in his tight, constricted little world, and that I can look upon it relatively unafraid. Perhaps I can make it a safer world for him. I would like my feelings in the relationship with him to be as clear and transparent as possible, so that they are a discernible reality for him, to which he can return again and again I would like to go with him on the fearful journey into himself, into the buried fear, and hate, and love which he has never been able to let flow in him. I recognize that this is a very human and unpredictable journey for me, as well as for him, and that I may, without even knowing my fear, shrink away within myself, from some of the feelings he discovers. To this extent I know I will be limited in my ability to help him. I realize that at times his own fears may make him perceive me as uncaring, as rejecting, as an intruder, as one who does not understand. I want fully to accept these feelings in him, and yet I hope also that my own real feelings will show through so clearly that in time he cannot fail to perceive them. Most of all I want him to encounter in me a real person. I do not need to be uneasy as to whether my own feelings are ’therapeutic". What I am and what I feel are good enough to be a basis for therapy, if I can transparently be what I am and what I feel in relationship to him. Then perhaps he can be what he is, openly and without fear.
Carl Rogers, On Becoming a Person |
(a) Noaptea-i iarăși încleștarea nocturnă cu noaptea, camera cutremurată de orchestre demonice, smulsele clipe de somn înfricoșător, vocile de dincolo de fereastră, numele meu fiind fără încetare repetat cu dispreț de imaginare grupuri de musafiri ce tot sosesc, de spinetele întunericului. Ca și cum nu ar fi destule zgomote reale în aceste nopți de culoarea părului cărunt. Nu asemenea tumultului sfîșietor al metropolelor americane, zgomotul dezbandajării marilor uriași aflați în agonie. Ci cîinii vagabonzi care urlă, cocoșii care vestesc zorii în tot cursul nopții, răpăitul de tobă, geamătul ce va fi găsit mai tîrziu, penele albe răvășite pe firele de telegraf în grădinile din spatele caselor sau orătăniile cățărate pe meri, veșnica tristețe a marelui Mexic. Mie unuia îmi place să-mi duc tristețea în umbra vechilor mănăstiri, să-mi port vina prin sihăstrii și-ntre zugrăveli, milostivirile cîte unor neînchipuite cantinas, în care haimanele cu fețe posace și milogi șchiopi beau în revărsatul zorilor, năpădiți de o rece frumusețe palidă ce ți se redescoperă în prag de moarte. Așa că atunci cînd ai plecat, Yvonne, m-am dus la Oaxaca. Mai tristă lume nu există.
(b) Divorce. What did the word really mean? She'd looked it up in the dictionary, on the ship: to sunder, to sever. And divorced meant: sundered, severed. Oaxaca meant divorce. They had not been divorced there but that was where the Consul had gone when she left, as if into the heart of the sundering, of the severance. Yet they had loved one another! But it was as though their love were wandering over some desolate cactus plain, far from here, lost, stumbling and falling, attacked by wild beasts, calling for help-dying, to sigh at last, with a kind of weary peace: Oaxaca.[...] “Oh Geoffrey, why can't you turn back? Must you go on and on for ever into this stupid darkness, seeking it, even now, where I cannot reach you, ever on into the darkness of the sundering, of the severance! Oh Geoffrey, why do you do it?” (c)  (a)&(b) => Malcom Lowry , La Poalele Vulcanului/Under the Volcano (c) => Jose Maria Velasco, The Valley of Oaxaca |
Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere.
& Cel care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cât cuteaşă mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu. & Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei "deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni "deosebiţi". Dostoievski în Crimă şi pedeapsă. |
Ei vorbesc de istoria omenirii, dar se gândesc la istoria puterii politice
Nu sunt la curent cu ultimele tendințe legate de părerile profesioniștilor în ceea ce privește rolul și modul de abordare al istoriei. Presupun că rantul lui Popper (alimentat fără îndoială de exasperarea față de haosul care cuprindea iar continentul) nu mai reflectă o părere la fel de validă acum pe cât era în anii 40', atunci când cartea a fost scrisă, dar tot merită citit și reținut:
"Nu există o istorie a omenirii, există numai un număr indefinit de istorii a tot felul de aspecte ale vieții umane. Iar unul dintre acestea este istoria puterii politice. Ea este ridicată la rangul de istoric al lumii. După mine însă a gândi astfel înseamnă a comite un delict împotriva oricărei concepții decente despre omenire. E aproape ca și cum ai trata istoria delapidărilor, sau a jafului, sau a otrăvirilor drept istoria omenirii. Pentru că istoria luptelor pentru putere nu este altceva decât istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă (inclusiv, ce-i drept, a unor încercări de a le pune capăt). Aceasta este istoria care se învață în școli și unii dintre cei mai mari criminali ai ei sunt ridicați în slăvi ca eroi ai istoriei. Dar oare într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Așa ceva nu poate să existe. Acesta trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist și, în special, al oricărui creștin. O istorie concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor speranțelor, luptelor și suferințelor. Pentru că nici una dintre acestea nu este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă. Suntem nevoiți să construim abstracții, să omitem, să alegem. Odată cu aceasta însă, ajungem la istoriile multiple și, printre ele, la istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă, care a fost prezentată cu grandilocvență drept istoria omenirii. Dar de ce a fost selectată tocmai istoria puterii, și nu, bunăoară, cea a religiei sau a poeziei? Motivele sunt multiple. Unul e că puterea ne afectează pe toți, pe când poezia interesează pe foarte puțini. Un altul e că oamenii sunt predispuși spre cultul puterii. Însă nu încape îndoială că acest cult al puterii este o idolatrie umană de cea mai joasă speță, o relicvă a epocii cavernelor, a robiei umane. Cultul puterii s-a născut din frică, emoție pe drept cuvânt disprețuită. Un al treilea motiv pentru care s-a făcut din marea politică miezul "istoriei" este că deținătorii puterii au vrut să fie adorați și au putut să impună să li se împlinească dorințele. Mulți istorici au scris sub supravegherea împăraților, a generalilor și a dictatorilor. [...] A susține că Dumnezeu se dezvăluie pe Sine în ceea ce în mod curent se cheamă "istorie", în istoria crimelor și hecatombelor internaționale, este într-adevăr o blasfemie; căci ceea ce se petrece realmente în sfera vieților umane nu prea are mare legătură cu aceste lucruri crude și totodată puerile. Viața omului individual uitat și anonim, necazurile și bucuriile lui, suferințele și moartea lui reprezintă conținutul real al experienței umane de-a lungul secolelor. Dacă aceste lucruri ar putea fi povestite de istorie, atunci cu siguranță nu aș spune că e o blasfemie să vedem în ele degetul lui Dumnezeu. Dar o asemenea istorie nu există și nu poate exista; iar toată istoria care s-a scris, istoria celor Mari și Puternici, este cel mult o comedie ieftină; este opera bufă jucată de niște puteri aflate în spatele realității (comparabilă cu opera bufă a lui Homer jucată de puterile olimpiene din culisele luptelor dintre oameni). Este ceea ce unul dintre cele mai urâte instincte ale noastre, adorația idolatră a puterii, a succesului, ne-a făcut să credem că e real. Și, în această "istorie", nici măcar făcută, ci contrafăcută de oameni, unii creștini cutează să vadă mâna lui Dumnezeu!"  *Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei & Frederick Varley, For What? |
For thirty-five years now I've been in wastepaper, and it's my love-story.
O singurătate prea zgomotoasă e, în principiu, o carte care o să fie iubită de cei care iubesc cărțile în general chiar dacă, la fel ca în cazul meu, nu o să fie dragoste la prima vedere. Nu am întâlnit până acum o pledoarie mai convingătoare în favoarea/împotriva cititului. Întreaga contradicție e cuprinsă în caracterul lui Hanta, "călăul afectuos ", pe jumătate filozof iluminat de anii petrecuți în "inima singuratică" a adevărului, pe jumătate un inadaptat incapabil, educat mult peste puterile sale intelectuale. Așadar, deopotrivă îndemn și avertisment, despre bucuriile lecturii și tristețea paginilor albe.
Și cum atunci când citesc nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine ca alcoolul...să bem: (a) Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine. (I) Manuscripts Don't Burn Locuiesc într-un fost regat unde a existat și persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime în minte gânduri și imagini care aduc cu ele o bucurie de nedescris precum și o tristețe încă și mai mare. Konias-ii din întreaga lume încearcă în zadar să ardă cărțile, iar dacă aceste cărți au însemnat ceva, se aude doar râsul tăcut al volumelor arse, pentru că o carte adevărată arată undeva într-altă parte, în afară. În mâinile mele și în presa mea hidraulică pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui debit. Nu sunt decât un tăietor tandru. Cărțile m-au învățat plăcerea și bucuria distrugerii. Odată, pe când presam cărți frumoase, când presa ajunsese la ultima fază și strângea cărțile cu o putere de douăzeci de atmosfere, am auzit zgomote de oase omenești zdrobite, ca și când, cu o râșniță manuală, măcinam cranii și oase ale clasicilor, ca și când aș fi presat fraze din Talmud: suntem asemenea măslinelor, când suntem striviți dăm din noi tot ce am avut mai bun. (II) Of Mice and Books Nimeni n-ar crede ce poate fi într-un asemenea beci cu șoareci, vreo două sute, poate cinci sute, mai toate aceste vietăți, care vor să se împrietenească, s-au născut pe jumătate oarbe, dar toți acești șoareci au ceva în comun cu mine: împreună ne hrănim cu litere, cel mai mult ne plac Goethe și Schiller legați în piele. Jgheabul plin al presei mele, antrenat de forța orizontală a șurubului, sfărâmă șoarecii tăcuți, care nu mai au nici glas, exact ca atunci când sunt prinși de pisică, exact cum iubitoarea natură împrăștie groază, când sar siguranțele, iar groaza- mai puternică decât durerea- învăluie ceea ce vizitează într-un minut de adevăr Câțiva șoareci tremurau de foame, pentru că nu mai aveau hârtie. Unul dintre ei s-a apropiat de mine, m-a atacat, a sărit pe mine, voia să mă muște sau să mă trântească la pământ, poate doar să mă rănească, toată forța acestui corp de șoarece s-a năpustit asupra mea și m-a mușcat de pingeaua umedă; îl împingeam delicat, dar el a sărit încă o dată la pingea, apoi s-a așezat gâfâind într-un colțișor, m-a privit în ochi și eu m-am cutremurat, am văzut că în ochii acelui șoarece se afla ceva mai mult decât stelele de deasupra mea și de legea morală din mine. (b) Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compasiunea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.  |
The last trip Under the Volcano
He imagined he could smell the rain, and it ran in his head he would enjoy nothing better than to get wet, soaked through to the skin, to walk on and on through this wild country in his clinging white flannels getting wetter and wetter and wetter. He watched the clouds: dark swift horses surging up the sky. A black storm breaking out of its season! That was what love was like, he thought; love which came too late. Only no sane calm succeeded it, as when the evening fragrance or slow sunlight and warmth returned to the surprised land! Laruelle hastened his steps still farther. And let such love strike you dumb, blind, mad, dead-your fate would not be altered by your simile. Tonnerre de dieu ... It slaked no thirst to say what love was like which came too late For the tree was burning, the fire was spreading faster and faster, the walls with their millwheel reflections of sunlight on water were burning, the flowers in the garden were blackened and burning, they writhed, they twisted, they fell, the garden was burning, the porch where they sat on spring mornings was burning, the red door, the casement windows, the curtains she'd made were burning, Geoffrey's old chair was burning, his desk, and now his book, his book was burning, the pages were burning, burning, burning, whirling up from the fire they were scattered, burning, along the beach, and now it was growing darker and the tide coming in, the tide washed under the ruined house [...] Their house was dying, only an agony went there now. And leaving the burning dream Yvonne felt herself suddenly gathered upwards and borne towards the stars, through eddies of stars scattering aloft with ever wider circlings like rings on water, among which now appeared, like a flock of diamond birds flying softly and steadily towards Orion, the Pleiades.. What did it matter? Let it go! There was a kind of fierce delight in this final acceptance. Let everything go! Everything particularly that provided means of ingress or egress, went bond for, gave meaning or character, or purpose or identity to that frightful bloody nightmare he was forced to carry around with him everywhere upon his back, that went by the name of Geoffrey Firmin. This must be not unlike, he told himself, what some insane person suffers at those moments when, sitting benignly in the asylum grounds, madness suddenly ceases to be a refuge and becomes incarnate in the shattering sky and all his surroundings in the presence of which reason, already struck dumb, can only bow the head. Does the madman find solace at such moments, as his thoughts like cannonballs crash through his brain, in the exquisite beauty of the madhouse garden or of the neighbouring hills beyond the terrible chimney? Hardly, the Consul felt. As for this particular beauty he knew it dead as his marriage and as wilfully slaughtered. The sun shining brilliantly now on all the world before him, its rays picking out the timberline of Popocatepetl as its summit like a gigantic surfacing whale shouldered out of the clouds again, all this could not lift his spirit. The sunlight could not share his burden of conscience, of sourceless sorrow. It did not know him.  |
Franz Kafka – in Das Urteil
„Părăsiţi suntem toţi ca nişte copii rătăciţi în pădure. Dacǎ ai sta în faţa mea şi m-ai privi, ce-ai şti tu de suferinţele mele şi ce-aş şti eu de ale tale. Şi dacă m-aş arunca la picioarele tale şi aş plânge şi ţi-aş povesti, ce-ai şti tu mai mult despre mine decât ai şti despre iad, atunci când îţi povesteşte cineva că este fierbinte şi îngrozitor. Măcar de aceea ar trebui noi oamenii să avem unul faţǎ de celălalt atât de mult respect, atâta înţelegere şi iubire ca şi cum am sta în faţa intrării spre iad. Testamentul „Dragul meu Max, O ultimă dorință: tot ce las în urma mea, sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori, atât în calitate de expeditor cât și de destinatar, desene etc. (că se află în biblioteca mea, în sertarele cu haine, în biroul de la mine din casă sau în orice loc în care le găsești) trebuie arse în integralitate și fără a fi citite, la fel ca tot ce a fost scris sau desenat și care se află în posesia ta sau în posesia altor persoane, cărora trebuie să le ceri, în numele meu, să procedeze la fel. Toți cei care vor refuza să îți încredințeze scrisorile lor trebuie măcar să promită că le vor arde ei înșiși. Al tău, Franz Kafka” |
Si Brod a respectat intocmai dorinta defunctului sau prieten. A, nu, a publicat tot, inclusiv corespondenta intima. Way to go, Max.
|
Numele trandafirului/Umberto Eco
- fragmente - La început era Cuvîntul si Cuvîntul era la Dumnezeu si Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu si datoria calugarului credincios este sa repete în fiecare zi cu psalmodianta umilinta unicul si neschimbatul fapt al carui adevar de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate si adevarul, mai înainte de a ne sta întreg în fata, se manifesta treptat (si ce trepte greu de urcat!) în greseala lumii, asa încît trebuie sa-i deslusim semnele credincioase chiar si acolo unde ele ne apar nedeslusite si amestecate parca într-o vointa pornita cu totul spre rau. Ajuns la sfîrsitul vietii mele de pacatos, în vreme ce carunt îmbatrînesc asemenea lumii, asteptînd sa ma pierd în abisul fara de sfîrsit al divinitatii tacute si pustii facînd parte din lumina neschimbatoare a inteligentelor îngeresti, tinut captiv acum cu trupul meu greu si bolnav în aceasta chilie a iubitei manastiri din Melk, sînt gata sa las pe aceasta piele marturia faptelor uimitoare si înspaimîntatoare la care mi-a fost dat sa iau parte în tinerete, repetînd verbatim tot ceea ce am vazut si auzit, fara a cuteza sa trag din asta o învatatura, pentru a lasa celor ce vor sa vina (daca Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor sa-si arate puterea, rugaciunea descifrarii. & Domnul a încredintat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a se împotrivi goanei acesteia spre prapastie, pastrînd, reînnodînd si aparînd tezaurul de întelepciune pe care parintii nostri ni l-au încredintat. Pronia cereasca a poruncit ca guvernarea lumii, care la început era la rasarit, pe masura ce trece timpul, sa se mute la apus, pentru a ne vesti ca sfîrsitul se apropie, întrucît petrecerea lucrurilor a ajuns deja la marginile universului. Dar pîna nu se istoveste întru totul mileniul, pîna cînd nu triumfa, chiar si pentru putina vreme, fiara murdara care este Antichristul, ne revine noua sa aparam tezaurul lumii crestine, si chiar cuvîntul lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor si apostolilor, pe care preotii îl repeta fara sa schimbe nimic la el, pe care scolile au încercat sa-l comenteze, chiar daca astazi tocmai în aceste scoli se culcuseste sarpele trufiei, al invidiei si al smintelii. In apusul acesta noi sîntem înca faclii si lumina înalta la orizont. si atîta vreme cît zidurile acestea vor dainui, noi vom fi pastratorii Cuvîntului lui Dumnezeu. & Monstrii exista, pentru ca fac parte din proiectul divin, si chiar în trasaturile înspaimîntatoare ale monstrilor se vadeste puterea Creatorului. Tot asa exista, prin hotarîrea Domnului, si cartile magilor, kabbalele iudeilor, nascocirile poetilor pagîni, minciunile necredinciosilor. si a fost nestramutata si sfînta convingerea celor care au voit si sprijinit aceasta abatie secole de-a rîndul, ca si în cartile mincinoase poate sa se întrezareasca, pentru ochiul cititorului clarvazator, o palida licarire a întelepciunii dumnezeiesti. De aceea e loc si pentru ele în aceasta biblioteca. si tocmai din aceasta pricina, întelegi domnia ta, în ea nu poate sa patrunda oricine. Iar în afara de asta, a mai spus Abatele, cerîndu-si parca iertare pentru cît de firav era acest din urma argument, cartea e o faptura delicata, sufera din pricina trecerii timpului, se teme de rozatoare, de vremea rea, de mîinile nepricepute. Daca de sute si sute de ani fiecare ar fi putut sa se atinga, fara opreliste, de codicele noastre, cea mai mare parte dintre ele nici n-ar mai exista. Asadar, bibliotecarul le apara nu numai de oameni, ci si de natura, si îsi închina toata viata lui acestei lupte împotriva fortei uitarii, dusmana a adevarului.Biblioteca e dovada adevarului si a greselii. & Sufletul este netulburat numai cînd contempla adevarul si se bucura de binele savîrsit, iar despre adevar si bine nu se rîde. Iata de ce Christos nu rîdea. Rîsul este izvor de îndoiala. - Dar uneori este drept sa te îndoiesti. - Nu vad motiv pentru asta. Cînd te îndoiesti trebuie sa te întorci înspre o autoritate, înspre cuvintele unui parinte si orice motiv de îndoiala înceteaza. îmi pari adapat la doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor, rostind sententios: e asa sau nu e asa. Desigur, cel ce accepta aceste idei din cale-afara de periculoase poate sa aprecieze si jocul celui ignorant care rîde de ceea ce are un singur adevar pe care trebuie sa-l stim, carele a fost spus o data pentru totdeauna. si rîzînd asa, cel ignorant spune implicit: Deus non est. |
When you are not homophobic, but the voices in your head are
"Dar vocea a revenit și de data asta i-a spus, l-a implorat, să se poarte ca un bărbat și nu ca un poponar. Poponar? a zis Amalfitano. Da, poponar, curist, pederast, a spus vocea. Ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Imediat l-a întrebat dacă cumva este și el unul din ăștia. Din care? a zis Amalfitano, îngrozit. Un ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Și mai înainte ca Amalfitano să răspundă, s-a grăbit să explice că vorbea în sens figurat, că nu are nimic contra poponarilor sau curiștilor, mai curând dimpotrivă, pentru unii poeți care profesează această înclinație erotică avea o admirație nemărginită, ca să nu mai vorbim de unii pictori sau de unii funcționari [...]
Mult mai târziu, după un sfert de oră sau poate în noaptea următoare, vocea a spus: să presupunem că sunt bunicul tău, tatăl tatălui tău, și să presupunem că în această calitate pot să-ți pun o întrebare personală. Tu poți să-mi răspunzi dacă vrei, sau nu, dar eu pot să te întreb. Bunicul meu? a spus Amalfitano. Da, bunicuțul tău, bunelul, a zis vocea. Și întrebarea este: ești un curist, o să ieși în fugă din camera asta, ești un ho-mo-se-xu-al, o să te duci s-o trezești pe fiica ta? Nu, a spus Amalfitano. Te ascult. Spune ce ai de spus. Și vocea a spus: ești?ești? și Amalfitano a zis că nu și a făcut semn cu capul că nu. N-o să ies în fugă. Și n-or să fie spatele și talpa pantofilor mei ultimele lucruri pe care ai să le vezi, dacă vezi. Și vocea a spus: de văzut, văzut, ceea ce se înțelege prin a vedea, sincer, nu văd. Sau nu mult. [...] Și vocea a spus: astăzi cred că începe o lungă și sper satisfăcătoare relație. Dar pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul, doar calmul este incapabil să ne trădeze. Și Amalfitano a zis: toate celelelalte ne trădează? Iar vocea: da, într-adevăr, da, e greu de acceptat, vreau să spun că e greu să accepți asta tu însuți, dar acesta este purul adevăr. Etica ne trădează? Simțul datoriei ne tradează? Onestitatea ne trădează? Curiozitatea ne trădează? Iubirea ne trădează? Curajul ne trădează? Arta ne trădează? Da, a spus vocea, totul, totul ne trădează sau te trădează pe tine, ceea ce e altceva, dar în cazul de față e același lucru, cu excepția calmului numai calmul nu ne trădează, dar nici asta, dă-mi voie să recunosc, nu este sigur. [...] Și apoi, în șoaptă, ca tot ce spusese până atunci, a întrebat dacă, în acest caz, calmul este antonimul nebuniei. Și vocea i-a spus: nu, nici vorbă, dacă ți-e teamă că o să înnebunești, nu-ți face griji, nu înnebunești, întreții doar o conversație informală. Deci nu înnebunesc, a spus Amalfitano. Nu, nicidecum, a zis vocea. Deci tu ești bunicul meu, a spus Amalfitano. Tata-mare, a spus vocea. Deci totul ne trădează, inclusiv curiozitatea și onestitatea și ceea ce iubim. Da, a zis vocea, dar consolează-te, în fond este amuzant. Nu există prietenie, a zis vocea, nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit de egoiști, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de ariviști, ciripit de poponari. Dar tu, a murmurat Amalfitano, ce ai contra homosexualilor? Nimic, a spus vocea. Vorbesc la figurat, a spus vocea..." Roberto Bolano, 2666 |
(Ziua de ieri s-a sfarsit noaptea trecuta.Fiecare zi este un nou inceput.Invata sa uiti si mergi mai departe.Oricine renunţă să înveţe este bătrân, chiar dacă are 20 sau 80 de ani. Oricine continuă să înveţe rămâne tânăr. Cel mai important lucru în viaţă este să-ţi păstrezi propria minte tânără)
(....) Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine. Emil Cioran,in Cartea Amagirilor |
''Câinele îşi aşeză unul dintre capete pe genunchiul stăpânului, pradă mângâierilor obişnuite. Înserarea lâncezeşte sub crengile grele ale teilor din grădină. Pleoapele animalului tremură uşor, gata să se deschidă de teamă că degetele nu îşi vor repeta mişcarea odată ajunse pe ceafa lată. Îşi potoleşte dorul de îndată ce creştetul aspru simte iar apăsarea mâinii dragi.
Ochiul stăpânului fixează cerul obosit. Pare preocupat de soarta soarelui care se stinge lent, împroşcând cu seva sa norii înghesuiţi să îl privească. Ştie că soarele exultă sinucigându-se în fiecare sfârşit de zi pentru ca în dimineaţa următoare să-şi recucerească locul cu o prospeţime inepuizabilă. Totuşi, în fiecare seară gravitatea gestului îl nelinişteşte: dacă din prea multă extravaganţă, nechibzuitul cascador face o mişcare fatală? Dacă a doua zi refuză pur şi simplu să răsară, invocând vreun capriciu de stea fără căpătâi? E cu neputinţă, îşi aminteşte el şi cu o încruntare abia schiţată goneşte gândul nebunesc şi-şi reia veghea, aprinzând pe rând luminile de pe stradă. Miezul roşu se prelinge pe frunzele copacilor şi pe uluca veche dinspre casă. Stăpânul îşi sprijină alene spinarea de gardul putrezit, iar botul câinelui îi împunge pieptul până-şi face loc sub coaste, însetat. Nările îi şuieră înecându-se în roşu aprins şi iarba arsă de la picioarele sale se deschide în verde. Colţii lucesc dezgoliţi şi timpul întârzie în tandreţea umedă a atingerii, cuibărindu-se cu nostalgie între ei. Cu capul întors spre drum, adulmecă şi aşteaptă. Fălcile uriaşe stau încleştate, îngroşând întunericul cu un mârâit întrerupt. Dincolo de trunchiurile groase se sting lumile nebotezate şi neputincios, aerul cade rostogolindu-se din faţa sa.'' Elena Toma - ''Fragmente de proza''- |
De Hermann și Hermina Hesse, duetul de aur al foxtrotului paraguayan:
"Muntele, lacul, furtuna și soarele erau prietenii mei, îmi povesteau și mă educau și mi-au fost mult timp mai dragi și mai apropiați decît oricare ființă sau soartă omenească. Cei mai dragi însă îmi erau norii, pe care îi puneam mai presus decît lacul strălucitor, decît pinii triști și decît stîncile însorite. Arătați-mi în lumea largă un om care cunoaște mai bine norii și care-i iubește mai mult decît mine! Sau arătați-mi ceva în lume care să fie mai frumos decît norii! Ei sînt jocul și desfătarea ochilor, sînt binecuvîntarea și harul lui Dumnezeu, sînt urgia și puterea morții. Sînt gingași, moi și pașnici ca sufletele celor nou-născuți, sînt frumoși, bogați și darnici ca îngerii buni, sînt întunecați, statornici și urîți ca solii morții. Plutesc argintii în straturi subțiri, binecuvîntează rîzînd alb cu margini aurii, stau și se odihnesc în culori galbene, roșii și albăstrui. Se tîrăsc negri și întunecați precum criminalii, vînează năpustindu-se unul asupra altuia, precum cavalerii furioși, atîrnă triști și visători în înălțimile albe precum pustnicii melancolici. Au formele unor insule fericite și formele unor îngeri binecuvîntători, se aseamănă cu mîini amenințătoare, cu pînze fluturînde, cu cocori călători. Plutesc între cerul lui Dumnezeu și pămîntul sărman ca asemănări frumoase ale tuturor dorințelor omenești, înrudiți cu cele de sus și cele de jos - vise ale pămîntului prin care acesta își mlădiază sufletul pătat către cerul pur. Ei sînt imaginea veșnică a tuturor călătoriilor, a tuturor căutărilor, dorințelor și dorurilor de casă. Și așa cum ei atîrnă între cer și pămînt temători, dornici și dîrji, la fel atîrnă temătoare, dornice și dîrze sufletele oamenilor între temporalitate și veșnicie. O, norii, frumoșii, plutitorii, neodihniții! Eram un copil neștiutor și îi iubeam, îi priveam și nu știam că și eu, asemenea unui nor va trebui să trec prin viață rătăcitor, străin peste tot, plutind între timp și eternitate. Din vremea copilăriei ei mi-au fost ca niște prieteni dragi și ca niște frați. Nu pot merge pe stradă fără să le dau binețe, fără să-i salut și fără să zăbovesc o clipă ochi în ochi cu ei. De asemenea, nu am uitat ceea ce am învățat odinioară de la ei: formele lor, culorile, șirurile lor, horele, dansurile, popasurile lor și istoriile lor pămîntene și cerești în același timp." |
''Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
[...] În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie. Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus. La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte. Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme. Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit. Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el... Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios. Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă. Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame. – Lave or hankist gu ţike mez konè...[Bine că ne lasă măcar în pace... (armeană)], mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele. – Nèm tudom mit mondasz...[Nu înţeleg ce spui... (magh.)], se răsti ungurul. – Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.'' (George Topirceanu - Minunile Sfantului Sisoe, roman din pacate neterminat) |
Unul, nici unul şi o sută de mii,Luigi Pirandello,(1866 – 1934)
(Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond) Cand voi muri, sa nu ma imbracati. Infasurati-ma intr-un cearsaf. Fara flori, fara lumanare la capatai. Un dric saracacios. Gol. Si nimeni sa nu ma-nsoteasca, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeti-ma. (,,,) Am reusit sa-mi vad trupul detasat de spiritul imperios, acolo, in fata mea, in oglinda. Ah, in sfarsit, uite-l acolo! Cine era? Nu era nimic! Nimeni. Un biet trup mortificat asteptand ca cineva sa-l ia in posesie...Da, da, dragul meu, gandeste-te bine: acum un minut, inainte sa ti se intample acest lucru, erai un altul, ba mai mult, erai o suta de altii, o suta de mii de altii. Si n-ai de ce sa te miri, crede-ma. Incearca mai curand sa vezi daca esti asa de sigur ca o sa fii maine cel care te pretinzi azi. (...) Fiindca o realitate nu ne-a fost data si nu exista, ci trebuie sa ne-o facem noi, daca vrem sa existam. Si nu va fi niciodata una pentru toti, ci schimbatoare mereu, la infinit. Capacitatea de a ne face iluzii ca realitatea de azi e singura adevarata, daca ne sustine pe de o parte, pe cealalta ne impinge intr-un gol fara sfarsit, deoarece realitatea de azi e sortita sa ni se decopere maine ca o iluzie. Si viata nu se opreste. Nu se poate opri. Daca maine se opreste, s-a sfarsit.Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine şi pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea şi o doamnă realitate a voastră, egale între ele şi neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea şi pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră şi pentru voi e aceea pe care vi-o acordaţi. Dar ele nu vor fi niciodată aceleaşi nici pentru voi, nici pentru mine. (,,,,) Reflecţii 1) - că eu nu eram pentru ceilalţi acela care crezusem până acum că eram pentru mine; 2) - că nu mă puteam vedea trăind; 3) - că, neputându-mă vedea trăind, rămâneam un străin pentru mine, adică unul pe care ceilalţi îl puteau vedea şi cunoaşte, fiecare în felul lui, iar eu nu; 4) - că era imposibil să mi-l pun în faţă pe acest străin pentru a-l vedea şi cunoaşte; eu puteam să mă văd, dar nu să-l văd pe el; 5) - că trupul meu, dacă-l analizam din afară, era pentru mine ca o apariţie de vis, un lucru care nu ştia că trăieşte şi stătea acolo, aşteptând ca cineva să-l ia în posesie; 6) - că, aşa cum îmi luam eu în posesie trupul, pentru a fi din când în când cum mă doream şi mă simţeam, tot aşa îl putea lua în posesie oricine altcineva,pentru a-i da realitatea dorită; 7) - că, în fine, corpul acela, în sine, era în acelaşi timp nimic şi nimeni,întrucât un curent de aer îl putea face să strănute, azi, iar mâine să-l ia cu el. (...) Ştiţi, de fapt, pe ce se sprijină totul? V-o spun eu. Pe presupunerea că Dumnezeu v-ar păstra mereu neschimbaţi. Presupunerea că realitatea, aşa cum e pentru voi, trebuie să fie, şi chiar este, aceeaşi pentru toţi ceilalţi. Trăiţi, păşiţi cu siguranţă în ea. O vedeţi, o atingeţi; şi, dacă vă face plăcere,fumaţi chiar o ţigară (pipă?, pipă) şi priviţi, cu beatitudine, la rotocoalele de fum ce dispar încet, încet, în aer. Fără cea mai mică bănuială că toată această realitate a voastră nu are pentru ceilalţi o consistenţă mai mare decât fumul de ţigară... Timp, spaţiu: necesitate. Soartă, noroc, întâmplări: toate, curse ale vieţii. Vreţi să existaţi? Asta e. În abstract nu poţi să exişti. Trebuie să prinzi existenţa într-o formă şi pentru o vreme s-o întrupezi în ea, aici sau acolo, aşa sau altfel. Şi orice lucru, atât timp cât durează, poartă cu sine pedeapsa propriei forme, pedeapsa de a fi aşa şi de a nu putea fi altfel. Rahiticul ăla pare o ironie a sorţii,o glumă de plâns, dar numai un minut şi gata: pe urmă sus, drept, zvelt, ager, înalt... aiurea!... aşa rămâne toată viaţa, care e una singură. Şi trebuie să te resemnezi să ţi-o trăieşti aşa pe toată, chiar pe toată.Îndeplinim o acţiune. Credeam sincer că ne regăsim total în ea. Ne dăm seama însă, din păcate, că nu e aşa, că acţiunea aparţine întotdeauna numai unuia din atâţia care suntem sau care am putea fi, când, printr-o întâmplare nefericită, rămânem deodată ca agăţaţi, suspendaţi; ne dăm seama, deci, că nu ne regăsim total în acţiunea aceea, şi că ar fi deci o mare nedreptate să fim judecaţi numai în funcţie de ea, să fim agăţaţi, suspendaţi de ea, la stâlpul infamiei, pentru întreaga viaţă, pe care am fi consumat-o în acea singură acţiune (...) (O, Doamne, n-o să simtă odată cum le dispare siguranţa asta a lor,văzându-se priviţi de ochii mei care nu ştiu ce văd?Dacă te opreşti să te uiţi la unul care se ocupă cu cel mai simplu şi obişnuit lucru din lume, dacă îl priveşti în aşa fel încât să ajungă să creadă că nouă nu ne este clar ce face el, ba chiar poate să nu-i fie clar nici lui, asta poate fi de ajuns ca siguranţa să i se clatine. Nimic nu tulbură şi nu deconcertează mai tare decât doi ochi goi care arată că nu văd, sau că nu văd ceea ce vedem noi. „De ce te uiţi aşa?” Şi nimeni nu se gândeşte că toţi ar trebui să ne uităm mereu aşa, fiecare cu ochii plini de spaima propriei singurătăţi fără leac.) Oraşul e departe. Ajunge la mine, câteodată, în liniştea asfinţitului, sunetul clopotelor. Dar acum nu mai aud clopotele înăuntrul meu, ci în afară, bătând pentru ele, cum freamătă poate de bucurie în cavităţile lor sonore, într-un cer frumos şi albastru, plin de soare cald, printre chemările rândunelelor sau în vântul înnorat, grele şi atât de înalte în clopotniţele aeriene. Să te gândeşti la moarte, să te rogi. Mai sunt şi unii care simt nevoia aceasta, şi-i dau glas prin clopote. Eu nu mai simt o astfel de nevoie; fiindcă eu mor în orice clipă şi renasc nou şi fără amintiri: viu şi întreg, dar nu în mine, ci în orice lucru din afară. ( Editura Humanitas, 2004,traducere Tudor Moise) |
"No se puede vivir sin amar," they would say, which would explain everything, and he repeated this aloud. How could he have thought so evil of the world when succour was at hand all the time? And now he had reached the summit. Ah, Yvonne, sweetheart, forgive me! Strong hands lifted him. Opening his eyes, he looked down, expecting to see, below him, the magnificent jungle, the heights like those peaks of his life conquered one after another before this greatest ascent of all had been successfully, if unconventionally, completed. But there was nothing there: no peaks, no life, no climb. Nor was this summit a summit exactly: it had no substance, no firm base. It was crumbling too, whatever it was, collapsing, while he was falling, falling into the volcano, he must have climbed it after all, though now there was this noise of foisting lava in his ears, horribly, it was in eruption, yet no, it wasn't the volcano, the world itself was bursting, bursting into black spouts of villages catapulted into space, with himself falling through it all, through the inconceivable pandemonium of a million tanks, through the blazing of ten million burning bodies, falling, into a forest, falling...
 Sorry....too cool a painting not to share it. |
(Pentru gândirea creştină, dragostea este Dumnezeu Însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu este arătat şi apropiat ca dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei, nu este decât produsul acestei dragoste. Acesta este punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu de toate celelalte idei despre Acesta. Creator, atotputernic, omniprezent, atotţiitor sunt caractere pe care le găsim şi în alte metafizici prin analogie. Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har rămâne o dezvăluire proprie doar Bisericii creştine. Cuvântul în creştinism nu e doar o expresie abstractă a „temeiului” oricărui lucru. Nu e o formulă sau un obiect formal prin care se explică lumea şi cele ce se petrec în ea. Cuvântul, Logosul, Cunoaşterea întemeiată nu reprezintă nici măcar un atribut al divinităţii. Logosul este Dumnezeu Însuşi)
(...) Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.Pacatosi suntem.De cai de indreptare avem nevoie. Dar caile astea le avem. Si singura scapare e sa nu le smintim. Asta era singura intrebare: societatea romaneasca e primejduita. Trebuie spre a o salva sa ne schimbam Biserica (cum vor unii) sau sa intoarcem oamenii la ea, asa cum e, ortodoxa, neclintita?Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism, cum n-a fost nici cea care pleaca.Ci,tot veacul, vremea ce vine, e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti, [dupa] cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! (...) Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie,la stanga,la dreapta. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.Acolo unde mintea noastra a modernilor inclina catre scepticism, catre negare, acolo tocmai cantaretul Icosului scoate un motiv de mai tare adorare intru Bucurie.Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna, este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc.Toata stradania lui e sa o inlature si daca, dintr-o intamplare, nu reuseste, el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste sau se-ndraceste.Intelgem acum rostul fericirii pamantului si setea omului care-si stie zilele numarate, pe-o planeta pierduta in puzderia materiei, nascuta fara rost. El a ajuns sa aiba constiinta existentei sale proprii si a valorii ei fara pret, si pe aceasta lupta s-o invesniceasca cu patima deznadajduita a celui fara aparare, a carui moarte de tot nu e dacat amanata. (...) Bogatia, ideal suprem al omului ahtiat sa smulga vietii cat mai multa si cat mai intensa bucurie pamanteasca, in scurtul ragaz ingaduit omului pentru asta; puterea, care e mijlocul de a dobandi bogatia; iscusinta, galceava, banuiala, ne-ndurarea, lauda de sine, care sunt sculele cu care dobandesti puterea si cu care o tii atunci cand ai dobandit-o, alcatuiesc valorile esentiale ale codului moral modern, chiar atunci cand ipocrizia le drapeaza-n altele, aparent potrivnice.Ele izvorasc direct din mentalitatea demiurgica pe care am infatisat-o si sunt roadele spirituale ale prabusirii launtrice ale omului care a pierdut odata cu sentimentul transcendentei si adevarata lui idee despre sine, aceea ca era chemat la viata pentru alte minuni decat aceea de a se robi cautarii hranelor pamantului. (...) Rezumand ceea ce nu este crestin in felul de a fi al lumii moderne, voi spune ca e,in primul rand, aceasta indumnezeire a omului si acest amestec al lui in lucrarea dumnezeiasca a mantuirii. Pierderea sentimentului transcendentei lasa pe om in lume singur si fara sens si introduce anarhia in intelegerea lumii. Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa: cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi, caci toate cele dintai vor fi fost, omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la faptele lui. (...) Fericiti cei tari, ca aceia vor stapani pamantul. Fericiti aceia care nu se vor teme de nimeni. Fericiti cei ce rad si se bucura, ca aceia de nimic nu au nevoie. Fericiti cei indrazneti,ca aceia vor avea parte de praznic. Fericiti semanatorii de vant, ca aceia se vor chema fii furtunii. Fericiti cei iscusiti, ca aceia vor afla taina multor lucruri. Fericiti veti fi, cand va vor slavi si va vor tamaia, mintind pentru voi, caci v-ati aflat plata acum, pe pamant, si maine de voi cine o sa-si mai aduca aminte! Mircea Vulcanescu,Crestinul in lumea moderna,Editura Cuvantul Ortodox,2013 |
Snapped by my own clumsiness, the threads were quietley breaking
And now, as the night lazily stretched its back over me, I was continuing, by force of habit, with the silent letter in which i defended myself and tried to prove that I did'n want to hurt her. Before throwing it into the big box full of unsent letters and wishes, full of promises, requests and half-wispered hopes I tried once more to visualise what she was doing just then, at least to visualise her room. Who knows if she was even there.I no longer knew how she spend her nights. Maybe she was just returning home, her swift footsteps were closing the circle. If i got up now and ran after her, maybe i could cut the circle open, clutch her to myself, within the confines of that circle forget everything outside it, everything that was, that is, that would inevitably be. But i knew I wouldn't do it. I'd only get up in the morning to set off for the streets I'd decided to sweep clean. It suddenly occured to me that this was the reason why I'd found myself in the street with a handcart yesterday morning. I needed to go somewhere in the morning, at least I'd now have a natural objective for a while: set out somewhere, perform whatever kind of activity and listen to whatever kind of talk, just so I don't have to sit amidst the silence listening to the snapping of the threads.
Perhaps, it occured to me, I was in some new space. I'd entered the place where oblivion was born. Or despair. Ivan Klima, Love and Garbage |
Cine trage clopotele?,Thomas Mann,in Alesul (Der Erwählte),1951-
Clopotarii nu.Au dat si ei navala in strada,ca toata lumea,din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult. Convingeti-va singuri : clopotnitele sunt parasite.Funiile atarna moale si totusi clopotnitele se balanseaza,limbile izbesc,bubuind.Se va spune oare ca le trage nimeni?Nu,numai o minte negramaticala,lipsita de logica,ar putea sa se exprime astfel.Cine trage,asadar,clopotele Romei?Spiritul povestirii.Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, ( ) în sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este în stare de asta.E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.El este cel care graieste: «Toate clopotele sunau» si, prin urmare, el este cel care le trage.Atat de spiritual este spiritul acesta si atat de abstract,incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia,putandu-se spune doar : Iata-l. Si totusi el se poate aduna intr-o persoana si sa se intrupeze in cineva care graieste. (...) Spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita desfatare sufleteasca,incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei,id est : relatez ca in ziua acelei intrari solemne,toate,fara exceptie,au inceput sa bata de la sine.Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-si conduce amabil cititorii si ascultatorii pretutindeni, chiar si-n singuratatea personajelor sale tesute din cuvinte, si în rugaciunile lor. (...) Dangat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste- orasul tot, în vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se clatina-n zbor, unduiesc si se leagana înaltându- se- n grinzi, în lacasurile lor, pe sute de voci, într- o babilonie deplina. Greu si-avântat, tunator si cântat, n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba întrerupân du- se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului în vibratie sa se potoleasca, ci bubuie pendulând la marginea cealalta, izbesc din nou în propriul bubuit, încât, atunci când suna înca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum tecta sunt peccata, iar înlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii. (..) Nu sustin nicidecum ca asi stapani toate limbile,insa ele curg in scrisul meu si devin un singur tot,si anume Limba.Limba insasi ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale.Ar fi si politeism si paganism.Dumnezeu este spirit,iar peste limbi este Limba. (..) Eu sunt Clemens irlandezul,ordinis vidi Benedicti,sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Cloncmanois,casa mea din Irlanda,ca sa cultiv vechile legaturi dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos.Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru,ca religia lui Isus si cultivarea Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie de nimic,nici de una,nici de cealalta.Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei al caror adept credincios marturisesc a fi.In calitatea mea,mult mai modesta,de incarnare a spiritului povestirii,am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata,odata cu mine,cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri...tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti ( caci ea a mai fost povestita,si chiar de mai multe ori,desi nu indeajuns),o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre ce este in stare sa faca trupul.Adunandu-se in faptura mea monahiceasca,pe nume Clemens Irlandezul,spiritul povestirii si-a pastrat acea abstractie cel face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului...Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa marturisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare. (...) Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, îndeobste, nu nutresc un respect exagerat. În aceasta privinta ma situez mai degraba în traditia Împaratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure. Aud, ce-i drept, spunîndu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe lînga care se ajunge în orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa încep: Un print nommé Grimald a fost odat', Damblaua îl lovi si rece fu pe dat'. Lasa în urma doi copii frumosi. Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi! sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decît proza temeinic tocmita gramatical, în care voi prezenta de îndata legenda mea plina de îndurare si pe care o s-o înfatisez atît de pilduitor si de veridic, încît mai tîrziu multi francezi,briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei. Acestea fiind zise, încep precum urmeaza" Alesul, traducere din germana de Corneliu Papadopol, Îngrijire de editie si prefata de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas ,2014. |
Some time ago a classmate of my daughter's came to see me, a youngster who'd already cut his wrists once, and who asked me: Why should a person live?
What could i say to him? We live because that is the law of existence, we live so we should pass on a message whose significance we cannot quite fathom because it is mysterious and unrevealable. My father, for instance, lived for his work: whenever he'd managed to set some inert matter in motion he'd be so pleased he'd think of nothing else, and for that goal he would give up all other pleasures and even his sleep. But maybe just because of that he was able to be startled when he saw the sun rise or when he heard a Schubert quintet. It also occurs to me that we live because there are a number of encounters ahead of us for the sake of which living is worthwhile. Encounters with people who will emerge when we least expect them. Or else encounters with other creatures whose lives will touch on ours with a single shy glance. What more could i say to him? Anyway he cut his wrists again one evening, and with his hands bleeding even managed to hang himself on a tree at the northern tip of the Zofin island in the Vlatva while his young friends were having a good time in the old dance hall there. My daughter cried bitterly as she told me about it, and in conclusion she said of her dead classmate: But otherwise he was quite normal. Ivan Klima, Love and Garbage |
In graiul moldovenesc,plin de farmec,Constantin Negruzzi,August 31,vineri,Ziua Limbii Romane,2018/Sa-i dati la dascalul din sat sa-i invete limba lor,ca sa poata ceti cartile cele bune care-i invata cum sa cinsteasca pre Dumnezeu,pre parinti si pre mai marii lor/-din Moralicesti haractiruri//Noi am fost zis,nu ne mai aducem aminte unde,ca sunt multi care schingiuiesc si sfasie frumoasa noastra limba si in loc de creatori se fac croitori si croitori rai -
Necredința este o izgonire cu totul a slavii lui Dumnezău, iar necredinciosul nu vre să știi nici un Dumnezău, decât că lumea este raiul său, și el însuș idolul său. Cătrâ celi sfinte inima sa esti o bucată de carne moartă cari nu sâmțăști nici frică, nici grij, nici mustrări de cuget. Alt stăpân nu are decât poftile lui. Minte ești robul său, legea,comedie lui,sâmțâre- evanghelie lui și pofta trupului său-canonul credinții sale. Pe efsevie atunci învață a o fățarnici sau a o difăima, când știe că să va folosi de dânsa. De nu să va întâmpla bine vreo lucrare a lui, hulești pronie și pe Dumnezău, pe care îl difaimă, iar de să va întâmpla după dorința lui, o socotește urmare a norocirii sau a minții sale: norocul este idolul la cari să închini și pe cari îl cinstești. Ilicrinia îi slujăști numai pentru luare în râs. El dreptățăluiești toate răutățile și ocărăști toate faptile bune; nu îș poate aduci aminte de moarte fărâ groază și blestem, de cari să și temi mai mult decât de pedeapsă, căci de ea esti încredințat, iar de pedeapsă să află la îndoială. El mergi des pe la locurile celi sfinte, dar pentru pitreciri ca la theatru, ca să-ș sature ochii și urechile și ca să iei nouă materii de hulă. O, cum calcă și celi ominești și dumnezăiești, cât agiunge să-s măreascâ! și de n-ar purta trup ominesc, ar puté zâci cineva că ești mai mult drac decât om. - Pentru necredinta - (,,,) Disidemonul întemeiazâ credința sa pe o sfințănie greșită. El nu iasâ întăi din casa lui păn nu-ș va tâlcui toate visurile. Frica întovărășăști sufletul lui, precum și umbra trupul lui. De va călători și-ș va aduci aminte pe drum că au purces întru o zi pe care babile o socotesc ră, să întoarce îndată acasâ. De va întâlni vreun călugăr sau iepuri, sau va vide vreun șerpi mort, sudori răci și tremur de moarte îl cuprinde și să socotești prăpădit. De va auzi vreo cucuveică pe casa megieșului său, sau va vidé sara vreun liliac zburând pe deasupra capului său, aleargâ cu multă grabă acasâ ca să-ș facă diata, și așază ale casii lui cu atâta fricâ, ca când i-ar ieși sufletul într-acel ceas. Eclipsis a lunii la dânsul este un sămn rău; un meteor în atmosferă-o ursită, și orice sunet din casâ-zuzătul unui tricolici. De să va bolnăvi și nu mai are nădejdi de scăpări, să mâhnești mai mult pentru că au lucrat o duminecă după toacâ decât că au adichisit sau au înșălat pe cineva. El are mult sévas cătrâ toate locurile întunecoasă și păreții zugrăviți. Toate drumurile sunt primejdioasâ pentru dânsul. Orice loc nu ești sigur, și orice păduri plină de tâlhari. Nici un om n-au văzut mai multe videnii, nici au avut mai multe prorociri. Acela cari vre sau prin cercări sau cuvânt, sau prin Sfânta Scriptură să-i arate înșălăciune disidemoniei lui, acela este neândumnezăit. Aceli ci el slăvești trebui să fie evanghelii, și părerea lui moare împreunâ cu dânsul. - Pentru Disidemonie- (...) Nestatornicie este o ades schimbări a socotinții, iar nestatornicul îi așé: lasă celi mai buni socotinți mai mult pentru nătângime decât pentru o dreaptâ giudecată și, după cum el esti foarte nerăbdători ca să socoteascâ cu înțălepciuni faptile sale, așa vre să-ș urmezi și să-ș facă toate lucrurile după fantasie și plăcerea lui; nici o dreptate sau înțălepciuni nu poate pune hotar patimilor sale, fiindcă este înfierbântat și iute cătrâ dânsâle. Di-i placi ceva, în menuntul ci să bucură de dânsâle le și urăște.Toate mișcările sale samănă fulgerului cari, când lucești, și treci. Ura și dragoste lui nu țân mai mult decât ca o nălucire. De întrâ în inima lui niscaiva bune gânduri, nu le găzdăluiești în sâni mai mult decât o noapte iar, de-i vin iarâș piste puțân, le peripiisăști numai ca pe niște oaspeți, iar nu ca pe niști prietini. Socotința sa este așa de cu îndoialâ, încât în menuntul acesta nu știe ci are să facâ în celalalt, căci schimbă pe tot menuntul socotința, precum schimbă luna față. El nu are prietin, ca să-l iubascâ cineva, nici vrăjmaș de care să-ș teamâ, căci iubire lui esti fărâ statornicie și urâciune lui fărâ multă țineri, măcar că pe fiiștecari zi faci nouâ închipuiri, dar poate cineva zâci că nu faci niciuna, căci schimbându-le des, îndatâ le și uită. Atâta iubești schimbările, încât s-ar bolnăvi de ar fi numai un feli de pitreciri. De va privi cineva năravurile, socotințâle și obiceiurile lui, mai va puté credi că el s-au făcut mai mult din ce dintăi materii decât din celi patru elementuri. Orici lucru îi vesălești auzul, îi stăpânești și sufletul. Fiiștecari zâ îi pricinuiești măhniciuni și bucurii. El este un strein în casa lui: momiță în alte locuri și orice altă decât om.. - Pentru nestatornicie - (...) Grăire de rău esti o plecari a sufletului spre a grăi cineva rău de cielalți oameni. Grăitoriu de rău nu lasâ nici un lucru necatigorisât: el difaimâ și pe aceastâ evgheniceascâ faptă bună, zugrăvindu-o cu celi mai urâte văpsăle ci poate. Să închide în casa sa ca să alcătuiascâ minciuni, și mergi în adunare oamenilor să versă huli. De să întâmplă cineva să grăiascâ de rău pe vreun om ci nu este de față, îl agiutâ și el, pentru ca să-l înnegreascâ mai rău: nu poate ascunde nici ce mai micâ greșală a altora, dar o propovăduiești pretudindine, mai vârtos o mărești, și de multe ori dintr-un țânțari faci harmasari. Nu vedi bârna în ochiul său, dar caută paiu dintr-a frățâne-său, nici vre să-s îndrepți pe sâni, dar să sârguiești a huli pe aproapile său. El varsâ ca un stomah stricat toate câte ari în sâni, și, măcar că plata ce obșteascâ a grăitoriului de rău ești să-s lepide de la Dumnezău, precum și diavolul părintile său, și să-s urascâ de toți oamenii ca o ciumă stricătoare a orașului, dar are o satanicească bucurie să înnegrească ipolipsul aproapelui său, să strice fericire lui și să scurteză viața lui. Gura lui izvorăște amărăciune și vicleșug. Gâtlejul lui varsă blăstămuri și ocărâ. Limba lui este săbii ascuțită. Voroava lui-otrava viperii. -Pentru graire de rau- |
La prima scrisoare, pe barol îl apucă una din acele mînii teribile care pot ucide milionarii; se privi în oglindă, sună.
- O bai te bigioare, îi strigă dînsul noului valet. Pe cînd făcea baia de picioare, sosi a doua scrisoare, o citi și căzu leșinat. Îl culcară în pat. Cînd își reveni în simțiri, doamna de Nucingen era așezată pe marginea patului. - Are dreptate femeia asta, îi spuse ea. De ce vrei să cumperi iubirea? E ceva ce se vinde pe piață? Arată-mi scrisoarea dumitale. Baronul îi dădu diferitele ciorne pe care le făcuse; doamna de Nucingen le citi zîmbind. A treia scrisoare sosi. - Extraordinară ființă! exclamă baroana, după ce o citi pe aceasta din urmă. - Ce e de văgud, matam? o întrebă baronul pe nevastă-sa. - Trebuie așteptat. - Ajdebdad? urmă dînsul, nadura e nemiloasă... - Ascultă, dragul meu, zise baroana, pînă la urmă ai fost foarte bun cu mine, așa că am să-ți dau un sfat. - Ești o zoție pună!... zise dînsul. Vă datorii, le blădezg. - Ceea ce ți s-a întâmplat la primirea scrisorilor acestei curtezane mișcă o femeie mai mult decît niște milioane cheltuite pentru ea sau decît toate scrisorile, oricît de frumoase ar fi; încearcă s-o faci să afle indirect, poate o vei avea! Și... nu te sinchisi de nimic, n-o să moară din atîta, zise dînsa, privindu-l din cap pînă-n picioare. (...) Se întîmplă cu capacitățile minții noastre ca și cu aptitudinile corpului. Dansatorul își are puterea în picioare, fierarul o are pe a sa în brațe, hamalul de la hale se învață să poarte poveri, cîntărețul își exersează gîtlejul, iar pianistul își oțelește încheieturile mîinilor. Un bancher se obișnuiește să combine afaceri, să le studieze, să pună în mișcare interese, așa cum un autor de vodeviluri se deprinde să combine situații, să studieze obiecte, să pună în mișcare personaje. Nu trebuie să-i cerem baronului de Nucingen o conversație spirituală, după cum nu trebuie să dorim imaginile poetului în cugetul matematicianului. Cîți poeți oare găsești să fie și prozatori, și plini de duh în relațiile vieții, în felul doamnei Cornuel? Buffon era greoi, Newton n-ai iubit niciodată, lord Byron nu s-a iubit decît pe sine, Rousseau a fost sumbru și aproape nebun. La Fontaine era zăpăcit. Împărțită deopotrivă, forța omenească produce proști sau mediocritate pretutindeni. Înegală, însă, dă naștere acestor ciudățenii cărora li se dă numele de geniu și care, dacă ar putea fi văzute cu ochii, ar părea niște diformități. Aceeași lege domnește și asupra corpurilor: o frumusețe desăvîrșită e aproape totdeauna însoțită de răceală sau prostie. Că Pascal a fost totodată mare geometru și mare scriitor, că Beaumarchais a fost și mare om de afaceri, că Zamet a fost un adevărat om de curte; aceste rare excepții confirmă principiul specializării inteligențelor. (...) Blajina filantropie modernă crede că a ghicit tortura cumplită a izolării, dar se înșală. De la suprimarea torturii, Parchetul, din dorința firească de a liniști conștiințele chiar și așa destul de gingașe ale juraților, a ghicit armele cumplite, pe care singurătatea le dă Justiției împotriva răufăcătorului ce se căiește. Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc. (fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac) |
- 1930,Eternul feminin,Garabet Ibraileanu (1871-1936)/Nu-ţi sunt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale? Gândeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi.Gândeşte-te bine că ele sunt semnul că se apropie vremea când tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna.Gândeşte-te că asta e faţa râzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară/ =
(Fara indoiala ca femeia are o finete intelectuala prin care ea intrece pe barbat.Un barbat niciodata n-are sa ghiceasa cu atata siguranta si repreziciune,intr-un moment dat,ceea ce se petrece in sufletul altui om,mai ales in sufletul femeii) =E greu s-ascunzi ceea ce simti si ce gandesti in fata unei femei,mai ales atunci cand ea e interesata in cauza.Un barbat, din acest punct de vedere,e dezarmat.Parca ar fi de sticla.Pe cand femeia,pentru el ramane vesnic o enigma=de aici reputatia femeii de mister indescifrabil. =Aceasta insusire a femeii se explica,desigur,prin rolul ei de mama,care o sileste sa ghiceasca ce simte copilul si prin rolul ei,de-a lungul istoriei,de supusa a barbatului,rol care o facea sa-si ascunda gandurile sale si,totodata,sa ghiceasca gandirile stapanului… =O femeie de lux,in sensul de femela umana plina de seductie,nu poate sa spuna adevarul,ci numai ceea ce-i convine.Numai astfel isi poate pastra caracterul de sfinx si deveni,cum se zice,irezistibila,incomparabila,unica etc. =Toate femeile stiu sa taca ori sa ascunda.Si o femeie,cu cat e mai femeie,cu atata poseda mai mult acest caracter si deci cu atat e mai enigmatica,ori cu atata e toate acestea,cu cat e mai femeie. =Este drept ca femeia,prin natura ei mai afectiva,ar trebui sa fie condamnata numai la efuziuni de sentiment(in voia carora se lasa in adevar unele scriitoare);dar nu-i mai putin adevarat ca in femeie exista si o seculara rezerva innascuta=ca o adaptare la viata erotica=rezerva care se generalizeaza in toata viata ei sentimentala.Si nu putine femei se supun mai degraba acestuia din urma decat celuilalt imperativ al naturii lor.In cazul acesta poezia feminina se poate defini ca un romantism comprimat. -Situatia subordonata a femeii din toate timpurile,necesitatea de a ingriji si de a intelege fiintele mici,cand acestea nu stiu inca sa vorbeasca,precum si propria ei slabiciune de fiinta vesnic dezarmata,care are vesnic nevoie de protectie,au determinat si au dezvoltat in femeie aptitudinea nu numai de a intelege intuitiv mai bine decat barbatul orice suferinta,dar si de a compatimi anticipat cu orice fiinta dezarmata.Aceasta tendinta,mai cu seama intr-un suflet feminin de elita,se rezolva intr-o simpatie autentica,naturala,care se rasfrange asupra intregii naturi vii cu o amploare si cu o intensitate absolut necunoscute barbatilor. =Feminitatea puternica este,in adevar intotdeauna in lupta cu masculul.Sensibilitate la,sa-i zicem,eternul masculin,cochetarie,defensiva provocatoare fata de agresor,in sfarsit,o intreaga politica si diplomatie cu adversarul,plina de suspiciuni ca orice politica de acest fel. =Am spus aiurea ca in afacerile de sentiment femeile, constient si inconstient,isi tin jocul ascuns fata de barbat.Acest secret il pastreaza si scriitoarele,cand sunt femei de rasa,adica femei in adevaratul inteles al cuvantului.Si-l pastreaza chiar si pe socoteala eroinelor lor.Altfel si-ar trada sexul,ar deroga de la obligatiile spiritului afatai de corp,ceea ce ar fi un defect estetic,dar un castig pentru stiinta sufletului,caci numai o femeie ar putea sa ne spuna bine ce se petrece in sufletul femeiesc.Dar acest lucru nu-l va face niciodata o femeie.Nu cred sa fi existat vreodata o femeie adevarata care sa fi spus=in viata reala sau in literatura=tot ce se petrece in sufletul ei.Numai barbatii spun tot=femeii iubite,confidentilor,cititorilor,lumii intregi.Sunt si femei care,pana la un punct,dar numai pana la un punct,se destainuiesc,dar acele femei nu fac parte din cele mai feminine=si destainuirea lor nu aduce o lumina apreciabila asupra sufletului femeiesc. =Corpul unei femei tinere-elasticitatea lui,rotunzimile calde,finetea si luminozitatea epidermei-este realizarea formala si structurala cea mai desavarsita a materiei vii,este miracolul suprem infaptuit de natura dupa miliarde de dibuiri si incercari neizbutite,este termenul ultim al evolutiei cosmice. =Feminitatea agita molem.Fiinta neutra,improblematica,inofensiva,fata mica de zece ani,in unghiuri drepte ori ascutite,cu doua bete in loc de picioare,dizgratioasa la figura,devine adesea la cincisprezece ani izvor de seductii roind din formele rotunzite,din reliefurile ce se anunta,din enigmaticul ,,da si nu” inconstient inca al figurii,din incretiturile rochiei,din atitudini pasive si cu atat mai imperative=seductii care lipsesc adesea femeilor frumoase,,reci”,cum spunem noi,lipsite de ,vinoncoace”,cum spune poporul,expresii care indica deficitul acelui principiu,vital nou,care a operat la pubertate mai puternic in fata mica,dizgratioasa,decat in ceafrumoasa,supraincarcand-o de electricitate feminina.Amorurile inspirate de aceste femei=de obicei pasiuni tiranice,pana la degradarea barbatului,fiindca nu sunt provocate si de impresii estetice,ci numai de cauze biologice=sunt privite ca niste nebunii,iar poporul le crede datorite farmecelor si vrajilor. =O femeie pudica ar trebui sa nu umble.Daca ar fi logica in rezerva ei,ar trebui nici sa respire!Ar trebui sa se suprime. =De ce femeile n-au gelozie retrospectiva?Pentru ca la ele e senzatia principala,nu forma si deci imaginatia (adica chinul grozav al obsesiei imaginatiilor precise si odioase). =Unele femei iubesc mai mult barbatul ori amantul,altele mai mult copiii.Tot asa si scriitorii: unii mai mult operele scrise,altii mai mult opera planuita. =Exista imagine mai incantatoare undeva pe planeta,in sistemul solar,in univers,decat o femeie inalta si zvelta,frumoasa si eleganta,care se dezbraca incet,a lene, cu gandul aiurea,zambind unei amintiri,unei asteptari? =Fara iubire si chiar fara simpatie,un barbat poate sa aiba legaturi cu o femeie;o femeie,fara nici un sentiment pentru barbat, nu poate sa aiba legaturi, decat cu un adanc dezgust… =Un barbat urat poate fi iubit tocmai pentru ca nu are calitatile ca sa fie iubit…O femeie poate iubi pe un barbat ca sa-i aline suferintele ca nu poate fi iubit…Si,oare,aceasta jertfa de sine nu poate fi si ea cauza marii pasiuni a femeii care se ,,jertfeste”? Caci,cine nu stie?=iubim mai mult pentru ceea ce dam,decat pentru ceea ce ni se da si,mai ales,pe acei pentru care ne jertfim.Cea mai mare iubire din lume,a mamei pentru copil,nu are alta cauza… =Nimic nu este mai deosebit de barbat,decat femeia.Priviti numai la aceste doua fiinte,la barbosul animal masculin,atat de banal,bietul,si la gingasa creatura alba,idealizata in toate felurile,si in Venerea de la Milo si in Venerea Calipige de la Siracusa, si spuneti daca aceste doua fiinte pot fi egale la suflet? =Se spune ca femeia e mai sentimentala,ca ne-ar fi superioara prin afectivitate.In adevar,femeia are o sentimentalitate superioara barbatului:sentimentalitatea ,,casnica”.Sentimentul de familie e mai dezvoltat la ea.Femeia va sacrifica aproape totdeauna interesele generale intereselor ei.Pentru femeie,acei care nu fac parte din casa ei sunt straini,sunt chiar dusmani.Cand o femeie are simpatie pentru cineva,ea simte nevoia ca acela sa devina membru al familiei ei.Ea nu poate concepe simpatia pentru cineva care,intr-un fel sau altul,n-ar face parte din ,,casa” ei.Mai curios e ca chiar atunci cand femeia da o lovitura teribila casei,ea tot ramane ,,casnica”.Rolul femeii de a purta si creste copii,de a fi zeita casnica,o face nesociala,daca nu chiar antisociala. -Barbatul,din contra..Dar cine nu stie ca,in genere,barbatul e socotit de femeie ca ,,un dusman al casei”.El are sentimentul casnic foarte slab,iar sentimentul social foarte dezvoltat.Un barbat pune de multe ori interesele comunitatii mai presus de ale familiei.Generozitatea e o insusire eminamente barbateasca,ca si iertarea si uitarea.Barbatul e prin natura sa mult mai gata sa zica ,,treaca de la mine” si ,,sa taie poala si sa fuga”.Femeia e mai vindicativa,ea are memoria jignirilor si a ofenselor mult mai lunga,e vesnic in garda.Toate acestea,desigur,tot din pricina rolului ei de supusa a barbatului.Se stie ca robia nu e o stare favorabila pentru dezvoltarea generozitatii si a iertarii.Generozitatea e virtutea celor tari. -Un barbat poate lega o discutie intima cu orice femeie,cu o femeie pe care abia a vazut-o,cu o femeie pentru care nu are nici o consideratie,cu o femeie dintr-o categorie sociala cu totul inferioara etc.O femeie,din contra, daca e normala,nu acorda nimic unui barbat,pentru care n-are cel putin afectiune,daca nu chiar iubire.Desigur ca acest lucru are o explicatie naturala.Ti-i indiferent moralmente,la urma urmei,pe cine supui,dar nu-ti poate fi indiferent cui te supui de buna voie. =Barbatul,cand e gelos,prefera sa se schilodeasca,femeia iubita,sa moara chiar,sa moara in torturi,daca nu se poate altfel,decat sa iubeasca pe altul sau,chiar,decat sa devina indiferenta sau,si mai putin,decat sa-i scada patima. Situatia femeii nu o poate simti si nu o poate vedea bine decat numai o femeie.Barbatul,prin definitie,e neatent la munca de ceas cu ceas a femeii gospodine,fara nici o stralucire si fara efecte vadite si apreciabile. -Un om care-si pompeaza in chip nefiresc toata energia la creier,e deja un batran.Un intelectual batran e un batran la patrat.Femeia stie toate acestea inconstient.De aceea,pe o femeie ,,fina” mai degraba o va ,,cuceri” un domn tomnatic simplu,decat unul tomnatic la puterea a doua. Pentru barbat intelectualismul femeii,adica,de obicei,bas-bleu-ismul,e ceva oribil,dar inteligenta si cultura ei este o calitate. Nu pentru ca sa citeasca impreuna cu ea Critica ratiunii pure, dar pentru ca inteligenta sau, mai exact,finetea intelectuala a femeii este un semn de delicatete sufleteasca si organica,lucru foarte placut barbatului si pentru ca,in momentele cand ,,omne animal” etc.,e mai bine sa poti discuta cu femeia ,,fina” despre valuta,decat sa n-ai ce vorbi si sa nu poti face fata imprejurarii. Natura imperecheaza fiinte cat mai apropiate ca varsta. -Asa-i trebuie ei pentru scopurile sale.La oamenii simpli,mai aproape de natura,imperecherile nepotrivite se datoresc unor cauze care nu au nimic comun cu dragostea mutuala.Omul civilizat s-a indepartat de natura si in privinta aceasta.Nu e deloc natural ca adolescenta ,,l’Occitanienne” sa se inamoreze de sexagenarul Chateaubriand.Nu e deloc natural ca un barbat sa iubeasca femei mai in varsta decat el,dar biografiile scriitorilor mari ne arata necontenit aceasta abatere de la normal.Pricina sta,credem,in insemnatatea tot mai mare,pe care o capata sufletul in ,,geneza” amorului la oamenii care,prin prea multa viata intelectuala,nu mai sunt naturali.Din punctul de vedere al naturii,fireste ca unui poet si filozof de douazeci si cinci de ani ii convine,ca oricarui mascul,o fata de optsprezece ani.Dar din punct de vedere sufletesc=al nevoii de un suflet cu care sa se ,,inteleaga”=se poate sa-i convina mai bine o femeie ,,fina” de treizeci de ani,caci natura,acum,nu mai vorbeste singura. =O femeie adevarata priveste in sufletul unui barbat ca intr-o vitrina,pe cand barbatul e lipsit,fata de ea,de acest talent… Exista,fara ndoiala,la orice barbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc si,la orice femeie,o legatura intre temperamentul ei,conformatia ei fizica si predilectia pentru unele culori. =Un logodnic este o virtualitate.Un amant este o realitate teribila.Incomparabil mai ingrozitoare decat un sot.In casatorie,semnificatia sociala o mascheaza pe cealalta.O femeie se poate marita pentru zece motive,din care sa lipseasca acela pentru care se da unui amant:selectia pasionata! =Cine a spus ca,odata cu hainele,barbatul si femeia arunca toata cultura si civilizatia si se intorc la starea de natura? =O femeie spirituala,cu care schimbi idei fine,ca niste sageti de aur,intr-o atmosfera de sensibilitate delicata,creata de amandoi…si,la un moment dat,ca ultima concluzie,ca incoronare suprema,violarea tuturor secretelor ei,a tot ceea ce ea ascunde,constienta ca e partea brutala a fiintei ei, oficiile vietii organice,care n-au alta justificare decat aceea ca sunt suportul vietii spirituale,unde se fabrica forta care,in salon,straluceste in ghirlanzi de lumini. =Intotdeauna dibuiesti ca un orb.Grava e pasiunea,ori adoratia pierduta.Dar femeile nu devin pasionate decat dupa ce se intampla ceea ce trebuie sa se intample pentru ca un barbat si o femeie sa-si spuna ,,tu”.Pana atunci ele sunt in defensiva,au spiritul mai liber decat oricand,cocheteaza,in deosebire de barbat,care e pasionat si idiot intotdeauna inainte de acel eveniment capital si ridicol,dar care dupa aceea isi recapata libertatea de spirit,pentru ca,in stricta economie a speciei,si-a indeplinit tot rolul. =Orice femeie are ceva matern fata de barbatul pentru care are afectiune cand el sufera,chiar si fata mica pentru un om in varsta,si o taranca pentru Napoleon I Bonaparte. |
Fragmente deosebit de interesante, felicitari...!
|
-Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare,nici profesiune de credinta.Vrea doar sa încerce sa înfatiseze o generatie care a fost distrusa de razboi,chiar daca a scapat de obuzele lui/Razboiul ne-a stricat,nu mai sintem buni de nimic.Nu mai sintem tineri.Nu mai vrem sa cucerim lumea.Sintem niste fugari.Fugim de noi insine.De viata noastra.Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta;dar a trebuit sa le impuscam.Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima/"Pe frontul de vest nimic nou",1929,Erich Maria Remarque (1898-1970),1931,nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru roman/Singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea mintea limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii=
Mi se pare ciudat când ma gândesc ca acasa,într-un sertar,se afla o drama începuta:Saul,si un teanc de poezii.Câte seri n-am stat aplecat deasupra lor!Mai toti am facut de-astea;dar acum mi se pare atât de nefiresc,încât nici nu-mi mai pot închipuicum a fost posibil.De când suntem aici,tot trecutul nostru e rupt de noi,fara ca vreunul sa fi contribuit cu ceva la asta.Cautam uneori sa întelegem si sa gasim o explicatie, dar nu reusim niciodata.Tocmai pentru noi,cei de douazeci de ani,toate sunt neclare:nu eram înca înradacinati.Razboiul ne-a atras în vâltoarea lui.Noi am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfârsi.Deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit în chip neobisnuit si întristator,desi nici macar tristi nu mai stim sa fim,uneori. (...) Când ne-am dus la centrul de recrutare,eram douazeci de baieti din aceeasi clasa,si unii dintre noi,cei mai zburdalnici,s-au barbierit pentru prima oara,în comun,înainte de a pasi în curtea cazarmii.N-aveam planuri de viitor bine conturate;numai pentru putini preocuparile cu privire la cariera si profesie erau atât de bine conturate,încât sa poata fi privite drept un ideal de viata;în schimb,ne furnicau prin cap mii de idei nebuloase,care dadeau vietii si chiar razboiului,în ochii nostri,un caracter idealizat si aproape romantic.Zece saptamâni am facut instructie cazona.În acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoala.Am învatat ca un nasture bine lustruit are mai multa însemnatate decât patru volume de Schopenhauer.La început mirati,apoi scârbiti si în cele din urma indiferenti,ne-am dat seama ca nu spiritul se afla pe primul plan,ci peria de ghete;nu ideea,ci sistemul;nu libertatea,ci instructia cazona.Cu entuziasm si voie buna am devenit soldati;dar s-a facut totul pentru a alungadin noi si entuziasmul si voia buna.Dupa trei saptamâni nu ni s-a mai parut ciudat ca un factor postal cu galoane are mai multa putere asupra noastra decât au avut pe vremuri parintii,profesorii si toate somitatile culturale de la Platon pâna la Goethe.Cu ochii tineri si treji vedeam ca notiunea clasica de patrie a dascalilor nostri se cristaliza aici,deocamdata,în renuntarea lapersonalitate,astfel cum n-am fi pretins vreodata nici slugilor celor mai de rând.Salutul,pozitia de drepti,marsul de defilare,prezentarea armei,la dreapta-mprejur,la stânga-mprejur,pocnitul calcâielor,înjuraturile si miile de mizerii:hotarât,ne închipuisem cu totul altfel misiunea noastra si descopeream subit ca eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ.Dar ne-am obisnuit repede.Ba am înteles chiar ca unele din aceste lucruri sunt necesare,pe cât erau altele de inutile.Soldatul are mirosul fin pentru asemenea discernaminte. (...) Pentru mine,frontul e o vâltoare halucinanta.Chiar când esti departe de centrul ei,în ape linistite,îi simti puterea aspiratoare ce te atrage,încet,inevitabil,fara putinta de împotrivire.Din pamânt însa,din aer,patrund în noi forte care ne dau rezistenta,mai cu seama din pamânt.Pentru nimeni pamântul nu înseamna atât de mult ca pentru soldati.Când soldatul se lipeste de el,îndelung,cu toate puterile,când se adânceste în el cu fata si cu madularele,rascolit de frica de moarte a bombardamentelor,atunci pamântul e singurul lui prieten,fratele sau,mama sa;el îsi geme teama si strigatele,în tacerea si tainitele lui,si pamântul le primeste si-i da apoi drumul pentru alte zece secunde de alergatura si vietuire,dupa care îl cuprinde din nou,si uneori pentru totdeauna.-Pamânt=pamânt=pamânt!Pamânt,cu cutele,cu gropile si cu adânciturile tale,în care te poti arunca si ascunde!Pamânt=în înclestarea groazei,în spasmul distrugerii,în urletul de moarte al exploziilor,tu ne-ai dat uriasul val îmbietor al vietii câstigate!Vi jelia salbatica a fiintei aproape nimicite a trecut din tine,ca un suvoi,în mâinile noastre,astfel ca,salvate,le-am îngropat în tarâna ta si,în fericirea muta a clipei,dupa groaza din care ne-a fost dat sa scapam,am muscat din tine,pamânt!Prima bubuitura de obuz ne face sa ne refugiem cu un zvâcnet într-o latura a fiintei noastre,care ne azvârle cu mii de ani în urma.E instinctul animalului care se trezeste în noi,care ne calauzeste si ne apara.Nu e constient acest instinct,dar e mult mai rapid,mai sigur,mai infailibil decât constiinta.Nu poate fiexplicat.Pornesti si nu te gândesti la nimic=si,deodata,zaci într-o scobitura de pamânt si deasupra ta zboara schijele=dar nu poti sa-ti amintesti daca ai auzit venind srapnelul sau daca ai gândit sa te lungesti în adâncitura.De-ar fi fost sa te bizui pe asta,de mult ai fi un morman de carne tocata.A fost cu totul altceva,simtul clarvazator din noi,care ne-a culcat la pamânt si ne-a salvat fara sa ne dam seama cum.Daca n-am avea acest simt,din Flandra si pâna în Vosgi,n-ar mai fi de mult picior de om.Plecând,suntem ostasi posaci sau bine dispusi=sosim în zona unde începe frontul si devenim animale-oameni. & Frontul e o colivie în care trebuie sa astepti,cu nervii biciuiti,ce se va întâmpla.Ne aflam sub grila traiectoriilor de obuze si traim în încordarea nesigurantei.Deasupra noastra planeaza hazardul.Hazardul acesta e pricina care ne face nepasatori.Ma aflam acum câteva luni într-un adapost si jucam carti;dupa aceea m-am ridicat si m-am dus sa vizitez pe niste cunoscuti dintr-alt adapost.Când am revenit,n-am mai gasit nici urma din adapostul unde jucasem;un obuz cazut în plin l-a facut una cu pamântul.M-am întors la al doilea adapost si am sosit tocmai bine ca sa dau o mâna de ajutor la dezgroparea lui;în lipsa mea, fusese astupat si el de o explozie.Tot atât de întâmplator cum pot fi lovit de moarte,tot astfel ramân în viata.Într-un adapost blindat pot fi facut ciulama,iar pe câmp deschis sa stau zece ore sub foc de baraj si sa scap nevatamat.Fiecare soldat ramâne în viata numai datorita unui numar nesfârsit de hazarduri.Si fiecare soldat crede si se încrede în hazard. & Grozavia frontului piere de cum îi întoarcem spatele si începem sa ne batem joc de ea cu glume vulgare si amarnice:când moare cineva,spunem ca si-a încuiat sezutul,si tot asa vorbim despre toate;asta ne fereste sa nu înnebunim;si câta vreme privim lucrurile astfel,ne putem împotrivi.Dar nu uitam!Cele ce apar în ziarele de razboi, despre umorul sanatos al trupelor care,pasamite,au început sa organizeze chiar si mici baluri de îndata ce scapa din urgia bombardamentelor,sunt minciuni gogonate.Nu facem asta pentru ca avem umor,ci avem umor pentru ca altfel ne-am curata.Ne dam seama ca urciorul nu va mai merge mult la apa,si de aceea umorul e în fiecare luna mai muscator.Iar eu mai stiu ca,atâta vreme cât ne vom afla în razboi,tot ce se duce la fund în noi,ca niste pietroaie,se va trezi dupa razboi,si abia atunci va începe rafuiala pe viata si pe moarte.Zilele,saptamânile,anii de aici se vor întoarce cândva,si camarazii nostri morti se vor scula atunci din morminte si vor marsalui alaturi de noi;capetele ne vor fi limpezi,vom avea o tinuta,si astfel vom pasi înainte,cu camarazii morti lânga noi,cu anii de front îndaratul nostru:împotriva cui,împotriva cui? & În fata garii,vad gârla care alearga pe lânga strada,care tâsneste vijelios din stavilarele de la puntea morii.Alaturi e vechiul foisor cu patru colturi,în fata lui teiul cel mare, iar în zare amurgul.Aici am stat adesea cu baietii=cât e de atunci? La cofetaria asta am mâncat înghetata cu baietii si am învatat sa fumam.Pe ulita asta,care aluneca acum pe lânga mine,cunosc fiecare casa,bacania,drogheria,brutaria.Apoi ajung la usa cafenie cu clanta uzata si mâna mi se face grea.O deschid:racoarea dinauntru ma izbeste ciudat si-mi împaienjeneste ochii.Scara,sub cizmele mele,trosneste.Sus se deschide o usa si cineva priveste peste balustrada.Stiu,e usa de la bucatarie,si înauntru se prajesc chiftele de cartofi;toata casa e plina de mirosul lor.Fireste=doar e sâmbata,si probabil ca sora mea cea mare e aceea care s-a aplecat sa vada cine vine.O clipa ma simt rusinat si las capul în piept,apoi scot casca si ma uit în sus.Da,e sora mea mai mare.=Paul! striga ea.Paul...!Dau din cap, ranita se izbeste de balustrada si pusca mi se pare nespus de grea.Sora-mea deschide furtunos o usa si striga:=Mama,mama,a venit Paul!Nu mai pot face nici un pas.„Mama,mama,a venit Paul.”Ma lipesc de perete si strâng în mâini,cu toata vlaga din mine,casca si arma.Le strâng cât pot,dar nu mai sunt în stare sa ma misc;scara îmi fuge din fata ochilor, ma lovesc la picioare cu patul pustii si-mi înclestez furios dintii,dar n-am nici o putere în fata acestor cuvinte strigate de sora mea;nimic nu ma poate face sa trec peste ele.Ma straduiesc cu toata fiinta sa râd si sa vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet din gâtlej,si stau astfel pe scara,nefericit,nevolnic,într-o încordare groaznica,si nu vreau,si totusi lacrimile mi se rostogolesc pe fata,unele dupa altele. & Ce este permisia?O nesiguranta care face ca dupa aceea toate sa fie mult mai dificile.Chiar din primele zile simti clipa despartirii.Mama ma priveste muta=numara ceasurile,stiu;în fiecare dimineata e trista.Înca o zi mai putin! Ranita mi-a ascuns-o undeva;nu vrea s-o vada, ca sa nu-si aminteasca.Tot mai grele devin zilele, tot mai tristi ochii mamei,înca patru zile.Trebuie sa ma duc la mama lui Kemmerich.Nu, asemenea lucruri nu se pot scrie.Femeia aceasta care plânge cu hohote si tremura,care ma zgâltâie si se rasteste la mine:„De ce traiesti tu,daca el e mort?”,care ma scalda în lacrimile ei si striga:„De ce-ati mai venit pe lume,copii ca voi..”,care se prabuseste pe un scaun si ma întreaba printre sughituri:„L-ai vazut?L-ai mai vazut? Cum a murit?”Îi spun ca a fost lovit de un glont în inima si a murit numaidecât.Dar ea se uita la mine si se îndoieste:=Minti.Stiu eu mai bine.Am simtit cât de greu a murit.I-am auzit glasul,si în fiecare noapte am trait spaimele lui.Spune-mi adevarul;vreau sa-l stiu,trebuie sa-l stiu.=Nu,îi raspund,am fost lânga el.A murit imediat.Ea ma roaga cu glasul strivit:=Spune-mi.Trebuie.Stiu ca vrei sa ma consolezi cu vorbele tale,dar nu vezi ca ma chinuiesti mai rau decât daca mi-ai spune adevarul?Nu pot suporta nesiguranta;spune-mi cum a fost,oricât de groaznic ar fi.Tot e mai bine decât ceea ce mi-as închipui eu.N-am sa-i spun niciodata;mai degraba sa ma toace de viu.De ce nu-i ajunge ce i-am spus?Kemmerich e mort si ramâne mort,indiferent daca stie ori nu stie ea cum a murit.Când ai vazut atâtia morti,nu mai poti întelege o asemenea revarsare de durere pentru unul singur.Spun deci pe un ton destul de nerabdator:=A murit imediat.Nici n-a simtit.Fata îi era linistita de tot.Ea tace.Apoi întreaba taraganat:=Ai putea sa juri?=Da.=Pe tot ce ai mai sfânt?O,Doamne,ce mai am eu sfânt?Când sa plec,ma saruta si-mi daruieste o fotografie a lui.E în uniforma de recrut,rezemat de o masa rotunda cu picioare din crengi necojite de mesteacan.Îndarat,ca fundal,e pictata o padure.Pe masa se afla un tap de bere. & Viata noastra se deapana când pe front,când în baraci.Într-o oarecare masura ne-am deprins;razboiul e datator de moarte,la fel ca tuberculoza si cancerul,ca gripa si dizenteria.Numai ca în razboi cazurile mortale sunt mai frecvente,mai felurite si mai crunte.Gândurile noastre sunt ca lutul,plamadite de alternarea zilelor=senine când ne aflam în repaus, lipsite de viata de câte ori intram în foc.Câmpuri de gropi afara si în sufletele noastre.Ce-a fost cândva nu mai e valabil si a pierit din memoria noastra.Deosebirile create de cultura si educatie s-au sters aproape cu desavârsire si sunt de nerecunoscut.Suntem soldati si numai dupa aceea,mult mai târziu,într-un fel ciudat si timid,individualitati.E o mare fraternitate si, datorita ei,un reflex al camaraderiei din cântecele populare, al sentimentului de solidaritate dintre puscariasi,al întrajutorarii disperate pe care-o manifesta condamnatii la moarte,se îmbina în mod bizar cu o scânteie de viata care,din încordarea si singuratatea mortii,apare în mijlocul primejdiei si ne da putinta sa traim în fuga ceasurile ce ne mai sunt harazite,fara urma de patetism.E ceva eroic si banal,daca am sta sa cântarim lucrul=dar cine sta sa mai faca asa ceva?Viata de aici,la hotarul mortii,are o linie de o simplicitate uriasa,se rezuma la strictul necesar;tot restul e cufundat într-un somn letargic=si asta e primitivitatea si salvarea noastra.Daca am fi mai diferentiati,de mult am fi înnebunit,am fi dezertat sau am fi cazut.E ca o expeditie în gheturile eterne=orice manifestare a fiintei omenesti trebuie sa slujeasca numai la mentinerea vietii si e canalizata în mod obligatoriu în directia asta.Tot restul e dat la o parte,pentru ca ar consuma de prisos forte utile.Este de altfel singurul mijloc de a ne salva=si de multe ori stau în fata mea însumi ca înaintea unui strain,când reflexul misterios al trecutului îmi prezinta,în ceasurile de liniste,dincolo de fiinta mea,ca într-o oglinda mata,contururile existentei mele de acum,si atunci ma minunez cum de-a fost posibil ca acea inexprimabila forta activa care se numeste viata sa se adapteze pâna si la aceasta forma.Toate celelalte manifestari sunt cufundate într-un somn hibernal;singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea minte limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii,ne-a dat indiferenta omului primitiv,pentru ca,în ciuda tuturor împrejurarilor,sa putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sa înmagazinam aceste senzatii ca arme de rezerva împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul.Traim astfel o existenta dura si izolata,de suprema superficialitate,si numai rareori câte un eveniment face sa scapere scântei.Atunci,însa,razbeste surprinzator o flacara de grea si înfricosatoare nostalgie. & E toamna.Dintre oamenii vechi n-au mai ramas multi aici.Eu sunt ultimul dintre cei sapte din clasa noastra.Toti vorbesc de pace si armistitiu.Toti asteapta.Daca va fi din nou o deceptie,oamenii se vor prapadi;sperantele sunt prea puternice,nu mai pot fi spulberate fara sa se produca o explozie.Daca nu se va face pace,va izbucni revolutia.Am paisprezece zile de repaus,pentru ca am înghitit ceva gaze.Stau toata ziua la soare,într-o gradinita.Armistitiul nu mai e departe;acum sunt si eu convins.Atunci vom pleca acasa.Ceea ce ma atrage cu toata puterea spre casa si totodata ma asteapta acolo sunt sentimentele.E pofta de a trai,e dragostea,e legea sângelui,e betia ramânerii în viata.Dar nu sunt teluri. & Daca ne-am fi întors la vetre în 1916,desigur ca vehementa suferintelor noastre si a evenimentelor traite pâna atunci ne-ar fi facut sa dezlantuim o furtuna.Întorcându-ne acum,suntem obositi,destramati,secatuiti,dezradacinati si fara sperante.Nu ne vom mai putea adapta.Nici nu vom fi întelesi=caci înaintea noastra avem o generatie care a trait,ce-i drept,împreuna cu noi,anii de aici,dar care a avut pe vremuri camin si profesie si se întoarce acum la vechile ei rânduieli,unde va uita razboiul=iar dupa noi creste o generatie,asemenea noua în trecut,dar care ne va fi straina si ne va da la o parte.De altfel,noi ne suntem noua însine de prisos;vom creste,unii se vor adapta,altii se vor supune,iar multi vor fi dezorientati=anii se vor scurge si în cele din urma ne vom duce de râpa. & Sunt foarte calm.Lunile si anii pot veni;nu-mi vor mai lua nimic,n-au ce sa-mi mai ia.Sunt atât de singur si atât de lipsit de speranta,ca pot astepta fara teama venirea lor.Viata care m-a purtat de-a lungul acestor ani e înca în mâinile mele,în ochii mei.Nu stiu daca am încheiat toate socotelile cu ea.Dar câta vreme va mai exista,va cauta sa-si faca drum=fie ca va voi,fie ca nu=acel ceva ce spune în mine„Eu”. (...) A cazut în octombrie 1918,într-o zi care s-a scurs atât de linistit pe întregul câmp de lupta,încât comunicatul oficial s-a putut margini la fraza:„Nimic nou pe frontul de vest”.A fost gasit cu fata în jos,rasturnat în tarâna,ca si cum ar fi dormit.Când l-au întors,au vazut ca nu s-a chinuit mult;trasaturile lui aveau o expresie atât de senina,încât parea aproape multumit. & (Nascut,22 iunie 1898,Osnabrück,Erich Maria Remarque,pe 21 noiembrie 1916,este recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 si trimis pe Frontul de Vest.Un an mai târziu,a fost rănit,de schijele unei grenade,si spitalizat până în 1918.Pe 5 ianuarie 1919,paraseste armata.Cartea,publicată în Germania,in 1929 (titlul Im Westen nichts Neues),a devenit cea mai bună scriere despre Primul Război Mondial.În numai un an,romanul se vinde în peste un milion de exemplare,fiind tradus în douăsprezece limbi.Pe 29 aprilie 1930,a fost ecranizat,în regia lui Lewis Milestone,sub denumirea englezească All Quiet on the Western Front,ecranizare care a primit doua Premii Oscar.Romanul are parte si de ecranizarea germană în luna decembrie a aceluiasi an,la Berlin.După nici trei ani,cartea şi filmul sînt interzise de regimul nazist,sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane,autorului cartii fiindu-i retrasa si cetătenia germană,Remarque,locuind in mai multe state,SUA,Mexic,Elvetia.Moare pe 25 septembrie 1970 în spitalul Saint Agnes din oraşul Locarno) -Pe frontul de vest nimic nou,Ed.Polirom,2016,traducere Emanoil Cerbu- |
| All times are GMT +2. The time now is 08:46. |
Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.