|
--And yet, another night, your apparition
has come to haunt me in a gory vision! I beg you, Lilith, let me be at last! O, don’t evoke the gardens of the past, the long forgotten Eden! Don’t remind my wearied heart of treasures it can find nowhere on earth. I beg you, disappear... --Poor, Adam, you are dazed with fear! --Was that the wind or have I heard a voice? --You’ve called on me and now you don’t rejoice? --Be gone, damned spirit! Disappear for good! --You’ve yet to taste the magic of the fruit... --I can’t be tempted twice, I’ve had my share; my paradise is lost, my world stands bare, my God is raged. --No free man needs a God! --This blasphemy! O, Lilith, tempt me not, my mind is clear for He directs my way and there is nothing you can do or say to blind me. The star still shines to guide myself, a traveler, to heaven with its light. --You need no star! Its light can only chill... --Without it, I’d be lost! -- You have free will... --These lies cannot deceive a faithful ear, I listen to you not! -- But you still hear! In vain, you dream of heaven, there is no life after death. -- Then, where do all men go? --Into a vacuum, which consumes all life... --And do you think existence is a strife?... All that we do? Our ever single breath Brings closer us to nothingness... to death? There must be justice in the end of time! --There is no justice for there is no crime. There is no sin... It’s but a shade of good; and that’s the juice of the forbidden fruit! For that, which casts no shadow cannot be... Dear Adam, you are full of glee? --I’ve come to understand you don’t exist, and nothing hangs above me, just the mist... O, cruel, insomnia! what you create to keep a wearied man away from rest and sleep. Such webs you spin that even now I gape and wonder how these tales come to shape... Andrey Kneller, Adam & Lilith |
zbiara, zbiara zebra
musicata de fiara dungile ei se arunca pe terenurile de tenis, pe hainele detinutilor, pe gardurile mov zebra musicata de fiara e fara dungi, dungile ei fac un sicriu din dungi de zebra pentru zebra dungile ei fac zabrele pentru cusica poetului Ezra Pound dungile zebrei musicata de fiara coloreaza urletul coardelor vocale strigatul vânatorului numara pâna la zece. cele zece porunci. dar fiara nu aude e surda sii dezlipesite dungile de pe zebra durdulie ramasa în camasia de noapte zbiara, zbiara zebra, musica, musica fiara sub curcubeul vargat Ion Stratan - Zebra musicata de fiara |
Sărmane suflete naiv
Sărmane suflete naiv, mereu eşti trist fără motiv, zburând, nemaiştiind că zbori, murind, nemaiştiind că mori. Sărmane suflete naiv, la bunătate corosiv, fiind, nemaiştiind că eşti, iubind c-atât de mult iubeşti. Aceste suflete ciudate, atât de neajutorate, cum ştiu mereu să se tot piardă - ca focul basmelor să ardă! -poezie de Nicolae Dabija- |
Lămâile
Ascultă-mă, poeții laureați se mișcă numai printre plante cu nume puțin folosite: buxus, ligustru, acant. În ce mă privește, îmi plac străzile ce dau în ierboasele șanțuri unde prin bălți pe jumătate secate apucă băieții vreun subțiratic țipar: ulicioarele care urmează buza șanțurilor, coboară printre pămătufii trestiei și dau în grădini, printre copacii lămâilor. Mai bine dacă gâlceava păsărilor se stinge înghițită de azur: căci simți mai limpede acel susur al crengilor prietene în aerul ce-aproape nu se mișcă; și înțelesurile acestei miresme ce nu se desprinde de pământ și plouă în piept o neliniștită dulceață. Aici al învrăjbitelor patimi război tace ca prin minune, ne revine și nouă sărmanilor aici partea noastră de bogăție și e mireasma lămâilor. Vezi, în tăcerile-acestea în care lucrurile se lasă și par gata să-și trădeze taina lor ultimă, te-aștepți poate să descoperi vreo greșeală a Naturii, punctul mort al lumii, veriga ce nu ține firul de descurcat care să ne ducă-n sfârșit în miezul unui adevăr. Privirea scotocește împrejur mintea cercetează, desparte, potrivește, în parfumul ce se-mparte pe când ziua zăbovește. Sunt tăcerile-n care se vede în orice umbră umană ce se îndepărtează O Divinitate tulburată. Dar amăgirea-ncetează și timpul iar ne-aduce în orașele zgomotoase unde albastrul se-arată doar în bucăți, sus, printre cornișe. Ploaia ostenește pământul, apoi; se-ndesește plictisul iernii printre case, lumina se face avară - amară și inima. Când într-o zi printr-o poartă deschisă printre copacii din curte ni se arată galbenul lămâilor; iar gerul din inimi se desface și-n piept ne revarsă cântecele lor trâmbițele de aur ale solarității. (Eugenio Montale, Poezii, traducere de Marian Papahagi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999) |
Tancuri la Praga
În sângele de asfinţit al răsăritului, Tancuri trec peste Praga-n coşmar, Strivind sub şenilele lor adevărul, Care nu-i doar numele unui ziar. Tancuri trec peste ispita de-a rupe Cătuşele unor lozinci micinoase, Tancuri trec peste soldaţii care Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase. Oh, Dumnezeule, ce decădere! Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie! Peste Jan Hus trec acum tancurile, Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. Peste cavouri huruie tancurile, Peste cei care încă nu s-au născut, Şinele, clamele unor dosare În şenile de tancuri s-au prefăcut. Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei? Nu tot acelaşi din urmă sunt, Când, copilaş, îmi băgam nasul printre Tancurile noastre din războiul cel sfânt? Cum să mai pot vieţui ca-nainte, Când tancurile noastre, ca nişte rindele, Ne raşchetează toate speranţele? Mai pot fi acum ale tale, ale mele? Mai înainte să crăp, mai înainte De-a fi ştampilat nu ştiu cum, O rugăminte mai am, o rugăminte, Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum. Peste mormântu-mi fără bocete, Să scrie simplu şi-adevărat: "Aici zace poetul rus Evtuşenko, La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!" -poezie de Evgheni Evtuşenko- |
Ultimul dor
Acolo unde lângă râu Se-nşir' răchiţi bătrâne, Se duce gândul meu ades, Se duce azi şi mâine. Acolo-i satu-ncununat Cu-a nucilor verdeaţă, Ferice-acolo am trăit A vieţii dimineaţă. Bisericuţa cea de lemn Şi azi e vie-n minte-mi; Căsuţa cu doi plopi la drum O văd parcă nainte-mi. Şi parcă din grădină ies S-apuc pe ulicioara Ce duce la ogor, ţiind De mână surioara. Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat Căci am pornit în lume, Căci am fost surd la tristul plâns Al iubitoarei mume! Ca roua s-au topit, s-au dus Iluziile toate, Şi sufletu-mi înstrăinat De jale nu mai poate. Si dacă din atâtea flori Nici una nu-mi rămâne, Un singur gând, un singur dor De suflet se mai ţine... De n-am putut ca să trăiesc De scumpul sat aproape, La cea biserică de lemn Când oi muri mă-ngroape. S-ascult prin somnul cel de veci Cetaniile sfinte, Ş-acele cânturi ce-mi aduc De-a mea pruncie-aminte; Să mai ascult ca de demult Cum seara toaca bate, Când duhul păcii maiestos Pluteşte peste toate. -poezie clasică de Miron Pompiliu- |
Rondelul sfintei fără sfânt
Era o sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă, Avea doar inimă şi gând Şi-o fustă verde, de mătasă, Cu astragal şi iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă. Şi ne-am adus aminte când În toamnă negură se lasă, Cum lângă noi, de noi visând Că nu ne vede şi nu-i pasă, Era o sfântă fără sfânt. -rondel clasic de Leonid Dimov din ''Semne cereşti'' (1970)- |
Semne puse pe-un sărut
Furişat într-o uitare Cu risipă de iubire, Mă întreb de ce ecoul Se stinge în amintire? Unde ieri a fost să fie Focuri neastâmpărate, Azi e-un munte de tăciuni Şi o mare de păcate. Mă întreb, întreb întruna Cât mai ţin cuvintele? În privirea mea adormi Tu, şi toate stelele. Furişaţi într-o uitare Ne blestemăm clipele Ce ne-au retezat în timp Zborul lin, aripile. Eu aici şi tu aproape Punem semne pe-un sărut Care-a fost sublim odată Dar la urmă a durut! -poezie de Marin Moscu- |
Leu
Leului i se mai spune şi regele Animalelor. Astăzi numărul leilor Aflaţi în cuşti este aproape Egal cu cel al leilor din libertate. Dacă vi se oferă o coroană, refuzaţi-o. -poezie celebră de Kenneth Rexroth din Bestiar (1956)- |
Două universuri
Stăteam acolo, în mijlocul străzii mari şi dirijam pe orice călător pe strada dorită. Stăteam acolo, eram mulţumit de zâmbetul lor recunoscător dar au venit maşini ciudate pe străzi şi prin aer, maşini ce scuipau foc care nu luau în seamă semnele mele... Eram prea mic. Şi am fugit cu teama ascunsă-n lacrimi uscate, şi m-am întors cu liniştea a fost deplină. O, zei ai nemărginitelor legende daţi-mi înapoi casa şi strada furată. -poezie de Sorin George Vidoe din ''Hohotul Alb''- |
Extaz
Ard. Suflă, suflă-mi şi tu puţin suflet, Că al meu, iată-l, se mistuie deasupra mea, Pregătind aureole Pentru frunţi mai pure, din viitor. Semeni cu o frescă bizantină, Stilizată de două ori (A doua oară stilizată special pentru mine, Am pus meşterii la lucru), Pentru că ai cercuri în loc de ochi, Cercuri în loc de sprâncene şi de pe acum Simt răcoarea întunericului din ochii tăi, Iar asta îmi face bine, Când ard eu industrial, flacără mare La intrarea în extaz. -poezie de Marin Sorescu- |
Freamăt de codru
Tresărind scânteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Din izvoare şi din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Printre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se azvârle. Cucul cântă, mierle, presuri - Cine ştie să le-asculte? Ale păsărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Şi vorbesc cu-atât de multe Înţelesuri. Cucu-ntreabă: – Unde-i sora Viselor noastre de vară? Mlădioasă şi iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zână să răsară Tuturora. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dânsa. Se întreabă trist izvorul: - Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-şi, Faţa-n apa mea privindu-şi Să m-atingă visătoare Cu piciorul? Am răspuns: – Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, rămâneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă. Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m-am prins tovarăş! O poveste încântată Care azi e-ntunecată… De-unde eşti revino iarăşi, Să fim singuri! -poezie de Mihai Eminescu- |
Declanşatorul de plăceri
Acelaşi vin - cu nobilă sorginte - În multe feluri poate fi sorbit Şi poţi uşor uita de cele sfinte Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit. Cunoscători si neofiţi - grămadă - I se robesc, prin patimă şi zel, Ori cad sleiţi de muncă la plămadă, Dar preţuirea e de-un singur fel... Aşa încât, se cere cumpătare Şi multă cumpănire, feţii mei, Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare, Pe voi vă ducă mintea... la femei. -poezie clasică de George Ţărnea din ''Declanşatorul de plăceri'' (1999)- |
- versuri din,Timp cu poeţi morţi,KO UN,nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură,(scriitor si călugăr budist,sud-coreean) -
(Am fost în mijlocul furtunii de zapada: casa era în îndepartare, iar eu nu cunosteam mai nimic din lumea asta. Ce fel de maestru ar fi fost pentru mine acolo? Singur m-am întâlnit pe mine însumi, singur am plâns si singur m-am oprit din plâns. Ce prieten ar fi fost pentru mine acolo? Singur m-am ratacit si singur mi-am continut drumul ) Inima poetului Într-un ungher al acestei lumi printre crime, poetul se născu printre jafuri, omoruri, înşelătorii şi violenţă. O misiune în această lume are cuvântul lui: târându-se printre obscenităţile înjurăturilor din noapte, în Cheonggyecheon, Changsin-dong sau Jongsam. Printre răutăţile şi minciunile de peste zi, câteva adevăruri ale acestor timpuri aduce inima poetului. Predestinată, în sfârşit, la moarte şi eternitate, inima lui se stinge, lovită de alte inimi. (..) În viaţa viitoare În pădurile din munţii Seoun sunt, în sfârşit, acasă. Trag aer adânc în piept. Şi umbrele se aşază umbră peste umbră. Eliberez câteva fâşii de lumină, ameţite de băutură Şi noaptea cade. Dintotdeauna, în orice ţară din lumea asta, libertatea a ajuns la capăt de drum. Las în urmă, unul câte unul, gunoaiele-nimicuri de o sută de ani. În dimineaţă, picături de rouă legănându-se Suspendate de o pânză părăsită de păianjen. În Lume erau prea multe ordini-reguli impuse de alţii şi imaginaţia în regres continuu. De dincolo de pădure fragmente de vânt Intră printre arbori cu capul plecat. Frunzele stejarilor sunt păsări ciripindu-şi cântul. Privesc în urmă, în trecut: Urmaş al unor analfabeţi am fost Dar cumva Cumva Am ajuns să fiu prins, fără de scăpare, în iadul literelor dintr-o limbă aglutinată În viaţa viitoare Fi-voi rădăcina unui nu-ştiu-care-copac! Adânc îngropată în pământ Sub cadavrul văduvei mute Sub leşurile proaspete şi tăcute ale unor orfani acoperiţi cu saci din paie. (...) Căutând drumul Voi, neghiobilor! Voi,cei care vă întrebaţi cine-i Buddha, Ar trebui mai întâi să întrebaţi ce este Fiinţa. Întrebaţi ce este Existenţa. Dacă vă e foame, Întrebaţi ce este mâncarea. Întrebaţi lumina lunii ce este drumul. Căutaţi portul unde copacul de yuja înfloreşte Şi întrebaţi de cârciumile de acolo. Şi întrebaţi... şi întrebaţi Până când nu mai este nimic de întrebat. Editura Tracus Arte,2016,traducere,Iolanda Prodan, |
Just how many spectacles i missed
The curtains rose without me And without me, fell. How many friends Of mine, throughout my life, I never meet And just how many city skylines Could have evoked my tears, But i know just one city in the world And I can find it, blindfolded, in a dream. How many poems I did not compose. Their secret choir now encircles me And, one fine day, perhaps, it may just Strangle me... |
să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur - lucru putînd să însemne şi lucrare - să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale, a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci despre o fiinţă - care există, pe care o vedeai uneori foarte des - închipuirea despre unele împrejurări în care acea fiinţă joacă un rol - ca într-o ştiută piesă de teatru - să fii tu însuţi o întîmplare cu ea, şi cu alte fiinţe - în care, în lumină, se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele care dormea sub scaun - poţi să-ţi spui că ai fi în stare cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme, viaţa ei - şi să-ţi spui că ea ştie asta - că ştie că atunci ar intra în carte, cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt ei lumea - ar intra în fiinţa ta ca într-o carte pe care tu n-o citeşti - s-o laşi deschisă, s-o închizi, s-o pui în raft, şi s-o uiţi. (să intri într -o carte şi s-o închizi după tine - Mircea Ivănescu) |
Trei auditive de Ioan Moldovan
postscris am vaga impresie că nu fac deloc bine tot plângându-mă în stânga, în dreapta – dar ştiu că am fost mâncător de miere de-albine sunt locuri unde nu mă mai duc unde n-am ce să caut azi am schimbat doar propoziţii simple trebuie să fiu mai precaut când repet în viaţă că-s viu nici nu ştiu ce să deschid mai întâi – caietul de Griji, caietul de Nepăsări şi-i de-abia şapte dimineaţa colo mai spre seară voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletniciri ce-mi lasă o ultimă rouă pe faţă cocoşii tocmai ies din ogrăzi şi pier prin aceleaşi secole vechi din Oradea. Ei sunt singurii clopoţei care – tinga-linga! – îmi mai sună-n urechi Dragă, Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în termopanul de la bucătărie. E foarte târziu, deci e foarte devreme. Te rog să-mi trimiţi un top de hârtie din cea bună să-mpachetez nisipul care se cerne. Să ştii că-s bine, deşi mai pierd şi eu ceea ce de fapt n-am avut şi astfel încă de viu adorm şi eu cu tine-n gând pe scândurile ude. Şi ce!? Printre mainimicurile eterne cine ne-aude? Dragă, Am intrat într-o înfundătură. E cam pustiu. Am pierdut simţul de-a preţui şi dispreţui. Zgomot de fond: cearta de papagali închişi în colivie şi fantoma bătăii de clopot După multe orori în timp ce cânt îmi vin în mintea cea de pe urmă alte orori tot o apă şi un pământ Ascuns în turmă încă flămând, am înlocuit persoana întâi plural cu aceeaşi persoană doar că lăsată singură pe val Cu cât mai moi ochii mei larg deschişi, cu atât mai tari seminţele la mal încolţind într-o tigvă de cal necălărit vreodată de agatârşi ori alţi avatari sting focuri strâng corturi rătăcesc prin port, prin porturi pe unde nimeni nimănui trimite semnalul de goarnă |
cântec de veșnic flăcău, doar că acela nu-s eu
pe cine iubesc io mult, haida! nici nu văd, nici nu ascult, haida! numai mă gândesc la ea, haida! ca bocancul la sanda ba nu, ca broscoiul la o stea căzută în balta sa numai cu imaginea, ba nu, ca dintele la măsea și limba la lingurea etc. - să-i dea Domnul tot ce vrea, haida! petrecută-n sinea mea, haida! să nu știe lăcrima, haida! lăcrima - și tot ce doare, numai de-a hori sub soare și sărutul ca o boare din creștet până-n picioare de la buze-n afunzime de la tălpi în înălțime din nălțime-n rotunjime, c-am îmbrățișat-o toată, haida! și o țin îmbrățișată, haida! de-aici în lumea cealaltă, haida! lumină-n piele de fată în mine neînserată bătrânică niciodată, (și bătrânică de-a fi în mine-a întineri de-atâtea copilării). Raiule, măria ta, haida! tu în mine de-ai intra, haida! ai da cu ochii de ea, haida! ai da cu ochii de ea în brațe la dumneata dând să-ți rupă o smicea, o smicea, două smicele câte sunt zilele mele să scuturi raiul cu ele și să ne păzești de rele în viață și-n poezele și-n moartea ce ni se cere, în viață și-n cântecu, haida! și-n moartea ce ne ceru, haida! de la cine nu ne-avu, haida! (Marian Drăghici) |
Fernando Pessoa - Mă gândesc la tine în liniştea nopţii
Mă gândesc la tine în liniştea nopţii când totul este nimic, Iar zgomotele din interiorul liniştii sunt chiar liniştea, Atunci, singuraticul de mine, drumeţ oprit Dintr-o călătorie lipsită de Dumnezeu, mă gândesc la tine. Tot trecutul, în care tu ai fost un moment etern, E asemeni acestei tăceri a totului. Tot pierdutul, în care tu ai fost ceea ce am pierdut mai mult, E ca aceste zgomote, Tot inutilul, în care ai fost ceea ce nu trebuia să fii, E ca nimicul făcut să fie în această tăcere nocturnă. Am văzut că mor, am auzit că urmează să moară Cei pe care i-am iubit sau pe care i-am cunoscut, Am văzut că nu mai ştiu nimic despre ei, de cât de mult au fost ei Împreună cu mine, şi e prea puţin important dacă au fost pentru o oră Sau preţ de o conversaţie; Sau o trecere emotivă şi mută, Iar pentru mine astăzi lumea este un cimitir de noapte, Alb şi negru de morminte şi arbori şi cu un străin clar de lună, Iar în acest calm absurd de mine şi de toate Iată că mă gândesc la tine. |
* * *
Tu în zori n-o trezi, cînd stăpân, Mut și blînd, numa' somnu-i în zori; Vin lumini lîngă fragedu-i sîn, În obrazu-i, lumină și flori. Dogorește omătul în perne, Și o mistuie vis în văpăi Și cu bezne cosița-i s-așterne Vălurînd peste umerii săi. Dar, aseară,-ndelung, la fereastră, Ea rămas-a vrăjită privind Cum prin nouri, pe bolta albastră, Valsa luna-mbrăcată-n argint. Și cu cît era luna mai clară, Și pădurea de cînt se umplea, Își simțea clipa ei mai amară, În obraz tot mai mult ea pălea. De aceea pe fragedu-i sîn Și-n obraz vine-i ziua cu flori. Tu acum n-o trezi, cînd stăpîn Are somnul prea dulce din zori. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet - literatură rusească) |
un cer fragmentat într-un orizont orizontal sau poem despre celălalt eu care a murit
într-o solidaritate suspectă prejudecata mea este un portret din flori căzut în partea a doua a calvarului pentru că și identitățile se pot naște din mai multe mâini la fel cum se nasc copiii din mai mulți bărbați în fiecare zi scriu tiranul din mine până i se întunecă toate celulele și în fiecare noapte sunt ziua care a trăit așa că omule prietene dumnezeule nici nu ai idee ce greu este să te ascunzi de tine în tine nimicul este o încăpere în care plouă știai asta? de Daniel Dăian |
Mania
The vibration The pacing The loving The hating The spending Never ending The thoughts they keep racing The drinking The drugging The 5am clubbing The meaningless sexing The endless regretting The lying The cheating The I hate this feeling The panic No sleeping Anxiety streaming The shaking The fright The continuous night The struggle with words I just want to be heard The thoughts they're racing The thoughts they're racing The thoughts they're racing Paranoia Hallucinations It's been weeks since I've slept The walls seem to be screaming from the secrets they've kept I'm over the edge I've lost all control This madness is driving me off of the road But maybe down there I'll find some peace All I really wanted Was to go to sleep de Emoni Jenkins |
Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă, stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul, cred că era aerul îngheţat al morţilor. Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare. Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic, născut în aer şi în mare. Un scut şi o spadă. Atunci, cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul de obrazul morţii. Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd spectacolul ăla straniu, lent şi straniu, deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare: mii de băieţi ca mine, imberbi sau bărboşi, însă latino-americani toţi, lipindu-şi obrajii de obrajii morţii (Autoportret la douăzeci de ani) (...) O iubire nebună. Un vis înăuntrul altui vis. Și coșmarul îmi zicea: vei crește. Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului și vei uita. Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă. Sunt aici, am zis, cu câinii romantici și aici o să rămân. (Câinii romantici ) (...) Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an, furnici, albine, cifre echivoce în marea supă râncedă a hazardului? Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări, eroi publici şi secreţi din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017 |
* * *
Îndrăgit-ai, fată, văd, Nopțile de lună pline: Zorii află pe omăt Urme fine de botine. Știu, sub apele lunare, Timpul nopții, clar și mut, Pace nu și-ndemnuri n-are Pentru somn în așternut: Ceru-i ars de nestemate, Crengile-s de rază grele, Luna, din tărie, bate Ținte, pe omăt, de stele. Doar un duh, mișcînd din gene, Să nu iște vreo vîltoare Ce-ar ascunde sub troiene Fir de dor și de cărare. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
Urciorul spart
Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium: sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină, desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii, joc solitar de lumină, picătură de aur virgin în mijlocul esplanadei calcinate, păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri, crînguri de solilocuri, fîşii transparente; vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense ale unei trecători de jeu, armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii, comete, scriitori, izvoare, poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi, invazii ale culorii albe, păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului. Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui noaptea inundată de stele. Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd, respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie; dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete peste un spate obscur, ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi, cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină în preajma umbrei! Harpe, grădini necuprinse de harpe. Însă, aproape de mine nu-i nimeni. Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi, gigantice pietre izbucnind diabolic sub soare. Greierul muţise de mult, se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse, drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate, şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar fi strigat cineva: există oameni pe-aici? Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie, zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul deşertului, aidoma izvorului împietrit! Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă, nu există apă pe-aici? Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ pe un spate atît de enorm, doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa - căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid? Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor dintre pietrele rotunde şi strălucitoare, de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului, unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei, îmbăindu-se în primele raze? Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă, Dumnezeul-sînge, Fecioara, toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart pe malul izvorului sec? Numai broscoiul e viu, numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică, numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare? La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge, doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul; în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii, rezemat în cruce, cu armă, cu baston, în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat, respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi, iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral, dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz de neon; doar căpetenia aceasta e vie? Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri, iată cîinele şi urletul lui rîios, agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit, iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri, floarea de o implacabilă geometrie tăioasă, ca un delicat instrument de tortură, iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur, noaptea cu pumnalul din cremene; n-auzi dinţii clănţănind, n-auzi oasele zdrobite de oase, n-auzi toba din piele umană, lovită de femur, coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic, tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante? Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran, devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate, ca turnul doborît de un fulger; iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf şi mişcîndu-se tîrîş; iată insecta umană perforînd piatra şi secolii, măcinînd lumina, iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată... Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna. Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi să devină pulbere şi flăcări, rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore şi face să explodeze craniul, cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa; peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele, secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi, clipe dense peste originea umană. Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit, de foametea fără dinţi, tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli, de secolii care sunt foame, spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii, spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os, a omului de om, a foametei de foame pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul, pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele cu frunze late de peruzea? Trebuie să dormi cu ochii deschişi, trebuie să visezi cu mîinile, să visezi visele rîului căutîndu-şi albia, visele soarelui dibuindu-şi lumea, trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi pînă cînd melodia va prinde rădăcini, pînă va deveni tulpină, ramură, stea, să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii, apele femeii, izvorul viu ca să bei din el, să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti şi să te redai, ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor întru a zice eu, tu, el, noi, sub acest arbore viu, sub acest monument al apei, ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să ne recunoaştem şi să fim fideli numelor purtate de noi; trebuie să visezi înapoi, către începuturi, trebuie să vîsleşti secole în urmă, dincolo de copilărie, dincolo de naştere, dincolo de apele botezului, să dărîmi zidurile dintre oameni, să uneşti din nou ceea ce a fost separat, fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii, ci o singură tulpină cu două flori gemene; trebuie să găseşti cuvîntul pierdut, să visezi înlăuntru, să visezi în afară, să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi, să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti în lumina solară, să mănînci fructul nopţii, să descifrezi scrisul stelei şi al rîului, să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare, a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare, nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos, dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep, pentru că lumina cîntă şi imită apa, iar apa imită frunza, şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea reconciliate curg ca un rîu liniştit, se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se; ca un rîu infinit, sub arcuri de secole, curg anotimpurile şi oamenii, curg într-acolo, către origini, dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi... de Octavio Paz |
* * *
La geamul meu, pe cer, Mîhnit, însingurat, Mesteacănul, de ger, Bogat înhorbotat. În ramuri, făr' de rînd, Ciorchini de albul colii, Priviri iluminînd, Durează reci lințolii. Ard zori pe fața lor, Păreri de rău mă prind, Cînd păsările-n zbor Zbat fragedul argint. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc din Adoratia magilor cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita. intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire si, intr-adevar, imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer. Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba. Putin adus de spate, las impresia vie ca am dezhumat un glob urias dar invizibil. Stau in noapte girbovit, cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp si amintindu-mi,sint mintuit si mut. (Dublul) & Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure. sculptez de ani buni în arborii vii, rămaşi în picioare. de conacul care mi-a perforat podeaua, de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort. îmi voi atîrna din cînd în cînd rufele-n crengile lui, îi voi citi, toate, troparele zilei, în sfîrşit, primăvara şi toamna, îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii, dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui, să crească după cum îl taie capul şi să treacă intact în garsoniera de la următorul etaj (Arborii sculptaţi nu au foşnet) & Nu de mult venisem pe pămînt, Visam că maică-mea mă alăptează şi gura mea-i un rege rău iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează sub alteţa gura mea soarele smuls din univers cu alb şi pălăria mortului cu tot cu scalp, surori răsăritene biserici în desagi şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi. şi limba mi-au tăiat-o-n somn iar braţele în vis mi le-au tăiat, şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie, sudoarea mea se-aude ca o melodie şi plînsul meu e dublu-articulat (Mărturisitorul). Ion Mircea |
* * *
Gînditor motanul toarce, Băiețelu-i, pe covor, Prins de somn. Ograda-ntoarce Viforul neiertător. "Gata joaca, îți adună Jucăriile-n sertare! Să ne spunem noapte bună, Hai că-i vremea de culcare." Pleacă, iar motanu-i vede Mersu-ncet cu ochii duși, Cînd în geam omăt repede Viforul plîngînd la uși. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
În vrăjită pace, Oră mult senină: Șesul alb ce tace Pe sub lună plină, Ceruri luminate Și omăt curat, Sănii depărtate, Zbor însingurat. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
"Rîsu-nceteze! Vai și amar, Parcă-i bazar!Larmă-i de-ai crede că roi de bondari Dat-a-n hambar." "-Sst! Nu mai bate! Cine, nu văd, Jos, lîngă scară,Trece și-aruncă în zid și-n omăt Bobi de secară. Nuci risipește, numără banii Șuba-i foșnește,Pentru toate, tot felul de danii, Nici nu zîmbește." -"Ție ce-ți cade?" - "Tăcere, surate! Umeri s-au frînt,Scrîșnete ies ca din scînduri uscate... Plîns e, nu cînt; Groapa închisă-i cu lespedea bine, Țipăt țișnit!Tremur eu toată și aflați că pe mine Drac m-a mințit."1------------------------------- 1 Este surprins un obicei al fetelor de a încerca să-și cunoască viitorul. Ascultau pe la hambare, iar, dacă auzeau zgomot de grăunțe, se chema că se vor mărita curînd și vor avea o viață îmbelșugată. Ascultau în preajma bisericii și, de auzeau cîntec de înmormîntare, aceasta însemna veste de moarte. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Să nu pleci, nu pleca, Mai rămîi lîngă mine! Să nu pleci, nu pleca: E atîta lumină cu tine... Noi atîta de-aproape ne știm, Cum n-am fost, nici vom fi, Și-ntr-atîta noi azi ne iubim, Că mai mult a iubi nu vom ști. Dragi privirile pline Și de gînd și de stea... E atîta lumină cu tine: Să nu pleci, nu pleca! (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Prea blînda noapte și-nstelată, Pe lume, lună-nfiorată, Sărut de preafrumoasă fată În blînda noapte și-nstelată. Vrăjită cernere de rază, Mîhnirea-n mine încuibată... Tu luminoasă ca și dorul În blînda noapte și-nstelată. Eh, stelele-n deșert mi-s dragi: Mîhnirea mea în mine-i toată... Tu încă și mai dragă-mi ești În blînda noapte și-nstelată. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Cer în furtuni sub amurg, Tunete-n slăvi și-n adînc - Gînduri și mare-n furtuni, Gînduri ce strigă și plîng. Gînduri și mare-n furtuni, Gînduri ce cresc și se frîng - Nour cernit după nour, Tunete-n slăvi și-n adînc. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Ca ieri noi pluteam împreună Prin săli, pe sub muzici măiastre... Ardea mult firava ei mînă, Iar ochii ardeau ca și astre. Dar ieri, pîn' mormîntul s-o-nchidă, La dînsa privit-am cu inimă grea, La fruntea cea rece, de cridă, La trup ce-n brocarturi dormea. Dormeam, și de-asupra-mi aveam Obraz cadaveric de lună. Prin săli eu cu dînsa pluteam Pe sub muzici măiastre-mpreună. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Cînd sînul tău fraged și blînda și calda Lumină sărut a cosițelor tale, De ce încerci a-mi vorbi despre alta, Și ochii tăi n-au către ochii mei cale ? De-i frigul aproape din orele serii, Eu bine te apăr sub mantia mea. În pîcle nu-i luna, și stele-s puzderii, Din toate ales-am o singură stea. Credință nu ai... Ci de-ai crede și-n clipă, Iubirea în mine cetire-ai întreagă. Arzînd în sărut a-ndoielii aripă, În brațele tale tu, zînă, mă leagă. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Vînt ușor și cald adie, Murmurele toate mor,Somn pe tulbure cîmpie, Somn pe ostenit păstor. Genuncheate stau și, blînde, Rumegă în staul vite,Stele pîlpîie plăpînde Peste văile-mpîclite. Ceasuri trec și tot mai sus Luna-n clipă se așază.Au venit și iar s-au dus Cîinii, turmelor, de pază. Prin tărie, cînd și cînd, Umbra unui nor hoinar...Trează, mută, fără gînd, Noaptea-i ca de chihlimbar. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Sub noapte, codru-nsingurat De viscol e și geamăt plin. Tu taci, eu tac îngîndurat, Privind la focul din cămin. Ni-s umbrele alăturate În cîmpul roșu al podelii, Ci suflete avem uitate În voia pîclei și răcelii. Se zbat mesteceni în suspine, În foc trosnește-un negru ram... Nu vrei să-mi spui ce e cu tine, Iar eu cunosc demult ce am. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea: Pentru inima mea plină mult dator sînt la Greu de bard pus după ivăr, dară fireavecin. ne-nfrînată-i: Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele Iese gingașă-n grădina cu zăplazurilepîlpîiri, nalte, Dornică de cer și de floare, dulce, tînăra-mi Umbra serii selungește, dor de larg iscînd în bard,vecină. Și, sub geam, privighetoarea cîntă beată-n Umeri albi și frunte albă, mînă albă și firavă,colivie. Păr ce-n valuri se prăvale - val cu val de Trup de zînă, și piciorul cel atîta de viclean!chihlimbar! Parcă-a licărit ivirea-i... N-a cîntat privighetoarea. Nici n-a mai ieșitCi, de ore lungi e noapte... Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfîrșitvecina. de noi. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Departe, un foc prizărit peste rîu. Tot valu-n arginturi clătit. De-i lotca la mal stăpînită în frîu, Cu lacăt nu-i lanțu-nrobit. Și nimea-ntrebare nu-mi lepede Pe unde mă-ndrept, cu ce vis. Mai repede, vîslă, mai repede! Iar malul în pîcle s-a-nchis. Și ce-i ? Pentru ce dară dreptul eu oare Să plec n-aș avea? De ce frîu - S-aștept iar chemări și-nnoptare, O barcă și vîsla, un foc peste rîu?... (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Poate-s destule de inimă-aproape, Doar că arar îndrăgesc... Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape, De sine uitînd În egala bătaie de vîslă Muiată în spumă și murmur Și-ntrebîndu-mă de mers-am destul Și cît a rămas Ori n-oi zări o lumină. Din atîtea ostroave Pe care pescari, înnoptînd, Aprind, cînd și cînd, foc mărunt, Mai cu seamă de unul mi-i dor... Lebăda mîndră în zbor, primăvara, Deasupra îi trece cu gîtul întins, Coborîndu-se iute La blîndele unde. Pe tîmplă de stîncă Își clatină crengile vechi Stejarul în frunză bogat. Privighetoarea-i acolo din veac: Ea cîntă în zori, Dară și-n noaptea tîrzie, Pe cînd, străvezie, a lunii beteală Frunzișuri și ape îmbracă-n argint; Ea cîntă și cîntă - Arzător și din ce tot mai dulce. Iată mi-i cugetul Bătut, răscolit de neliniști: Ce-i asta ? Viață ori vis ? Fericit sînt ori sînt amăgit? Unde-i răspunsul ?... Undele mîngîie cîrma oprită, Vîsla e moartă, În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Aștept... Fug ape fermecate... Privighetori, acolo și aici... Sub lună, ierbi cu nestemate, În toată umbra, colb de licurici. Aștept... Pe ceruri pure, stele În fără de sfîrșit sobor. Bat clipe-n țărmul vieții mele, Mi-i trupu-n floare și-n fior. Aștept... Sub vînt din sud adus, Mi-i greu să plec și greu a sta... Căzînd, se șterge-o stea-n apus. Mă iartă, stea de aur, steaua mea! (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Binevenită la mine fii, noapte Fără de margini dorită, Caldă și blîndă și Toată-n lumină și stele de-argint! Iată că stins-am făclia și stau la fereastră, Eu, neaflat la vedere, văzînd, Pîn' la sfîrșit hotărît să aștept. Lemnul portiței suna-va-ntr-o vreme, Flori, clătinîndu-se-ncet, întări-vor mireasma, Licăr de pulberi lunare juca-va-ndelung pe un șal. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Doamnă, cuvintele-s făr' de putere, iar doară-n săruturi e rostul deplin... Drept e,-n caiete-ale tale-a găsi mi-i plăcutGînd și simțire ce, în flux și reflux, îți opresc Tocul a pune-n hîrtie ba una, ba alta.Drept că eu însumi scriu versuri, la muze mă-nchin, - Drept că-adunatu-mi-am rime destule și metri Scumpă din toate mi-i rima sărutului dat șialeși... întors, Scumpe cezura pe buze și ritm ne-grădit al iubirii. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Oare auzi în tărie-al cocorilor țipăt, Cîrd, cînd vîslesc ei în unghi Păsări prin crengi de mesteceni sepeste casă? joacă, Tu îmi șoptești că va fi primăvară Pot, prea iubito, s-aștept bucurii ?din nou. Vor veni ? Iarna,-n obraz oare ești mai Zîmbet același ți-arată oglindasăracă de floare ? mereu, Zîmbet gingaș, de copil, Ochii tăi dragi cînd mai plini-s de dor?și-ntrebare-aș: Zori cînd privești din grădina-nflorităOri cînd, alături, în fața căminului Teamă îmi e că scîntei ți-or sări pestînd, picior? (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Jar de tineri zori îmi pare Că-n obraz de floare-ți joacă. Aburi albi - în răsuflare, La gît, blana-n promoroacă. Numai că n-asculți de mine, Moi zulufi ți-au cărunțit. După ore pe patine, Tihna-n casă-i de dorit. De iubire ne vom spune Pînă lîngă dimineață?... Geruri vor veni și-or pune În tot geamul flori de gheață. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
De pe aprigul cal, după gratii de gard, În lunatice seri ori în zile ce ard, Eu ghicesc pe cînd treci printre flori de migdal Cu obrazul umbrit de gingașul voal Iar nici cîntec de păsări, nici murmur de undă A ghitarei zvonire nu pot să-mi ascundă... Și astfel, zi și noapte, prin flori de migdal, Eu tot cat fluturarea gingașului voal. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Să crezi: o tainică nădejde Spre stihu-mi sufletul meu poartă - Și toană chiar de-i, tot trăiește Sub un anume semn de soartă. Că-n sure ore-autumnale, Cînd mor lumini și crengi se bat, Tot ne oprim tăcuți din cale, Cătînd la frunzele ce cad. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Nălucile se bulucesc Răzbind sub miez de noapte,-n clipe, Iar ochii nu le deslușesc Prin zbuciumul de umbre și aripe. Nălucile cu vaer vin și pleacă, Asemeni plăsmuirii de coșmar; Plutesc şi gem şi se îneacă Şi ne-nţeles li-i geamătul amar. Nălucile scot urlet nebunesc De cîini cu duhurile-aproape; S-adună, bezne; hăuri dezvelesc, Cum stînci ivesc tălăzuite ape. (1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Îndelung de-am rămas nemișcat Către stele străine cătînd. Între mine și ele-am aflat Nerostit, înțeles legămînt. Mă gîndeam ?... Am uitat... Am pierdut... Necuvînt ascultam eu al razelor lungi, Iară stelele-n hău s-au zbătut, Și, de-atuncea, le cred... De atunci... (1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Colbul pe sub zare, Nour ca un val; Om pe jos trezește-l? Oare om pe cal? Văd: pe cal sălbatec Cineva-i zburînd. Depărtat prieten, Ține-mă în gînd! (1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
| All times are GMT +2. The time now is 15:39. |
Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.