Cinemagia Forum - copy-pasteuri, dadaisme & aberatii

O istorie (neagră - aş adăuga eu, Dragomara) a ospitalităţii româneşti

Dacă poporul român este cunoscut pentru ceva, acel ceva este ospitalitatea. Întrebaţi orice italian, austriac sau neamţ poftiţi şi veţi primi acelaşi răspuns plin de bunăvoinţă: “Românii? Ospitalieri, domnule!”.

Ospitalitatea românească are o tradiţie lungă şi se pare că această însuşire aleasă a popoarelor a fost semnalată pentru prima oară chiar pe meleagurile noastre. Vă mai amintiţi de legenda lui Dromihete şi Lisimah? E una dintre cele mai frumoase şi mai credibile legende din istoria noastră, şi nu sîntem deloc ironici. Ce puteau să-şi spună geţii la vederea lui Lisimah, decît: “Băi, ăsta vine din străinătate, are bani, nu glumă! Ia să-i punem vesela aia bună, din aur, poate se simte şi ne pică şi nouă ceva”? Legenda se termină cu un soi de morală despre care strămoşii noştri aveau probabil prea puţină cunoştinţă, dar nu-i greu de ghicit că geţii s-au prins rapid că n-au ce stoarce de la Lisimah, i-au luat farfuriile de aur de sub nas şi l-au poftit afară, bodogănind în urma lui: “Nişte amărîţi, dacă o duceau aşa bine în Macedonia nu veneau ei în Tracia. Şi cocalarul ăla de Lisimah, la el în ţară e muritor de foame şi vine la noi să-şi dea aere de prinţ”.

Şi pe romani se ştie că i-am primit ospitalier. Se vede şi pe Columnă – de pildă, în scenele alea cu capete de romani înfipte în ţăruşi pe zidurile cetăţilor dacice (vă daţi seama ce se bucurau romanii cînd vedeau aşa ceva: “Ia uite, Cassius, ăla nu-i capul lui văru-tu? Cred că i-a plăcut aici, fii atent ce rînjet are pe faţă”). De asemenea, un alt semn de ospitalitate e că romanii au plecat după doar un secol şi jumătate – la popoarele mai puţin primitoare au stat sute de ani şi le-au făcut apeducte, drumuri şi teatre. Posibil să fi vrut să ne construiască şi nouă cîte ceva, dar să fi renunţat pînă la urmă din cauza dispariţiei misterioase a materialelor de pe şantier. Nu s-a dovedit niciodată, dar asta ar putea avea legătură cu un alt obicei al pămîntului, acela de a servi pe cineva cînd te roagă: “Auzi, poţi să-mi faci şi mie rost de un car de ciment, că am şi eu de făcut o lucrare?”.

În fine, în alte provincii, legionarii îşi luau soţii din rîndul populaţiei indigene şi trăiau fericiţi cu ele pînă la adînci bătrîneţi. Se pare că în Dacia toate femeile acceptabile erau fiice de tarabostes în rezervă şi chiar şi pentru un legionar călit în lupte era prea mult să-l suporte pe tata-socru: “Şi unde zici că ai făcut perioada? Pe Rin? Păi aia e armată, mă, băiatule? Să vezi tu dacă făceai la Bîrlad şi aveai vreun sergent lipovean de-ăla al dracului, cum frecai veceul cu periuţa de dinţi…”. După care urma o poveste nesfîrşită despre cum a făcut el armata la care de luptă, cum săreau gardul unităţii şi agăţau roxolane…
(Mîine: turcii, tătarii şi regele polonez Sobieski sînt primiţi cu ospitalitate. Turcii şi tătarii rămîn îngroziţi de obiceiurile locuitorilor, iar regele Sobieski este confundat de moldoveni cu vărul Costel din Paşcani şi lăsat să sune la uşă pînă se plictiseşte).

Dintre toate popoarele care ne-au călcat vreodată pragul, cel mai bine i-am primit pe turci. Probabil sînteţi familiarizaţi cu tactica pămîntului pîrjolit, care constă în arderea holdelor şi otrăvirea fîntînilor – ei bine, turcii trebuie că au făcut ochii cît cepele văzînd un popor care îşi incendiază singur ţara. Bătea bietul sultan amar de drum să devasteze şi el o ţară şi, cînd colo, o găsea gata devastată de locuitori. Unde mai pui că turcii n-ar fi produs atîtea stricăciuni, ardeau cîteva sate şi oboseau, dar voievozii români, oameni simţiţi, porunceau să fie arse toate satele, ca să fie siguri că nu ajung turcii undeva şi e satul în picioare, să se facă de rîs că i-a luat invazia prin surprindere. Probabil că după două, trei expediţii militare, sultanul nici n-a mai trimis vreo armată, îmbrăca pur şi simplu nişte actori în ieniceri şi-i punea să stea mai la vedere pe malul Dunării – a doua zi, cînd fumul gros acoperea Ţara Românească, ştia că valahii şi-au pus singuri foc şi lăsa oamenii să plece pe la casele lor.

Avantajul tătarilor era că, fiind mai iuţi decît turcii, deseori ajungeau înainte să dea foc românii. Vă imaginaţi situaţiile jenante în care tătarii ajungeau mai devreme şi cîte un răzeş se jura pe ce are mai scump: “Frate, mă crezi, exact acum mă pregăteam să-mi pîrjolesc ogorul! Uite, sînt cu făclia în mînă!”.
În schimb, dezavantajul tătarilor consta în aceea că, de regulă, năvăleau în Moldova, unde nu speriau pe nimeni – serios, cam ce puteau să facă nişte bieţi mongoli ca să-i îngrozească pe moldoveni? Să violeze bătrîne? Să se omoare cu topoarele la beţie? Noi n-am găsit nici un lucru de genul ăsta pe care un vasluian destoinic să nu-l fi deprins cu mult înainte de invaziile tătare. Ba chiar e posibil ca tătarii să fi venit la început citind în şaua calului şi ascultînd Bach şi să-i fi stricat pe parcurs năravurile locuitorilor. Plus că nefericitul han probabil se dădea cu capul de pereţi cînd vedea Hoarda de Aur întorcîndu-se încărcată cu baloţi de tenişi şi treninguri chinezeşti şi îşi blestema soarta nemiloasă: “Mama mă-sii, unde n-am avut şi noi norocul să fim vecini cu Franţa sau Germania!”.

Nici regele polonez Jan III Sobieski n-a avut mai mult noroc. De pildă, la Cetatea Neamţului, plăieşii au refuzat să-i deschidă (cu ăsta nici nu aveam de ce să fim ospitalieri, doar a salvat Europa de turci). Probabil că, harnici cum îi ştim, moldovenii i-au strigat peste zid: “Vino şi tu în weekend, mă, că în timpul săptămînii nu ne vedem capul de treabă”.

(mîine: nici măcar cei mai jegoşi barbari n-au vrut să se stabilească aici)

Am văzut în primele două părţi ale miniserialului nostru cum s-a manifestat tradiţionala ospitalitate românească de-a lungul veacurilor. Am mai putea adăuga şi alte exemple. Vlad Ţepeş le-a ţintuit turbanele în cap cu cuie membrilor corpului diplomatic otoman deoarece nu s-au descoperit în faţa lui – drept pentru care după aia nici taximetriştii n-au mai vrut să ia comenzi la el la palat, iar cînd suna Vodă după o pizza era minţit că nu se fac livrări la el în zonă, deşi Ţepeş vedea clar cum boierii se ascund prin cotloane ca să roadă la o focaccia. Chiar şi marele Ştefan, la Codrii Cosminului, i-a atacat pe polonezi, deşi în principiu cam era aliat cu ei (am spus “cam aliat” pentru că – multe popoare au aflat între timp asta – românii au un mod propriu de a interpreta termenul de “aliat”).

Şi cel mai faimos rege al Suediei, Carol al XII-lea, a căutat să se bucure de faimoasa noastră ospitalitate după ce a eşuat în invadarea Rusiei (Carol nu prea se uita la Discovery se pare, că atunci imediat ar fi zis “bă, deci Hitler şi Napoleon n-au putut face chestia asta, ia să mă apuc eu de altceva, de pildă de bricolaj”). Deşi cea mai mare parte a cavaleriei lui Carol era formată din mercenari moldoveni (un fel de căpşunari, dar ceva mai paşnici, în sensul că nu te tăiau dacă-i rugai să-şi stingă ţigara sau să vorbească mai încet), domnitorul de la Iaşi tot s-a plîns la Înalta Poartă de călăreţii regelui suedez care îi strică lui bunătate de ţară cu obiceiurile lor urîte – alcoolism, violenţă, bătrîne violate şi alte asemenea practici care numai prin judeţele sărace din nord-estul Scandinaviei s-au mai văzut.

Ca o concluzie, putem să remarcăm faptul că inclusiv latinitatea noastră e o dovadă clară că nici cei mai jegoşi barbari (frate, da'ce exprimare, ce exprimare - ăştia sigur sunt useri CineMagia - zise Dragomara) ! nu şi-au dorit să se stabilească aici. Pînă la urmă, toţi au cedat în faţa ospitalităţii noastre: şi goţii, şi gepizii, pînă şi pecenegii. Despre ultimii putem spune că erau nişte oameni cu standarde foarte joase, aveau nevoie doar de o piele de animal să se învelească şi de un codru de pîine, dar chiar şi ei au cedat în faţa ospitalităţii noastre şi au preferat să migreze la sud de Dunăre. E greu de imaginat ce au putut face ai noştri ca să-i facă pînă şi pe pecenegi să se simtă nedoriţi.

Julius & Pircă