|
Ce parere aveti de noul volum de poezii al lui Marius Tucă?
http://www.youtube.com/watch?v=FO3yoXByDPA |
some dogs who sleep
At night must dream of bones and I remember your bones in flesh and best in that dark green dress and those high-heeled bright black shoes, you always cursed when you drank, your hair coming down you wanted to explode out of what was holding you: rotten memories of a rotten past, and you finally got out by dying, leaving me with the rotten present; you've been dead 28 years yet I remember you better than any of the rest; you were the only one who understood the futility of the arrangement of life; all the others were only displeased with trivial segments, carped nonsensically about nonsense; Jane, you were killed by knowing too much. here's a drink to your bones that this dog still dreams about. Eulogy To A Hell Of A Dame - Charles Bukowski |
one year later
Jane, who has been dead for 31 years,
never could have imagined that I would write a screenplay of our drinking days together and that it would be made into a movie and that a beautiful movie star would play her part. I can hear Jane now: “A beautiful movie star? oh, for Christ’s sake!” Jane, that’s show biz, so go back to sleep, dear, because no matter how hard they tried they just couldn’t find anybody exactly like you. and neither can I. Barfly |
We wonder,—and some Hunter may express
Wonder like ours, when thro' the wilderness Where London stood, holding the Wolf in chace, He meets some fragment huge, and stops to guess What powerful but unrecorded race Once dwelt in that annihilated place Ozymandias |
I'm Nobody! Who are you?
Are you - Nobody - too? Then there's a pair of us! Dont tell! they'd advertise - you know! How dreary - to be - Somebody! How public - like a Frog - To tell one's name - the livelong June - To an admiring Bog! E.D. |
Unei fete O, nu mă mai privi întrebătoare Cu ochi-ți mari și plini de-atâta milă, Căci niciodata n-o să poți, copilă, Pătrunde jalea inimii ce moare. Tu pari născută-n țara primăverii Cu cer senin și mare de smarald În valurile căreia își scald Tremurătoare umbre palmierii. Și nu cunoști posomorâte valuri Bătute veșnic de ocean și vânturi În preajma căror n-auzi alte cânturi Decât eternul zbuciumat de valuri. Întoarce-ți, dar, privirile spre soare Spre orizonturi pururea senine Și nu căta să renviezi în mine Apusul vis ce încă tot mă doare. (din volumul Nu sunt ce par a fi (1936) , Ion Minulescu) |
I went out to the hazel wood,
Because a fire was in my head, And cut and peeled a hazel wand, And hooked a berry to a thread; And when white moths were on the wing, And moth-like stars were flickering out, I dropped the berry in a stream And caught a little silver trout. When I had laid it on the floor I went to blow the fire a-flame, But something rustled on the floor, And someone called me by my name: It had become a glimmering girl With apple blossom in her hair Who called me by my name and ran And faded through the brightening air. Though I am old with wandering Through hollow lands and hilly lands, I will find out where she has gone, And kiss her lips and take her hands; And walk among long dappled grass, And pluck till time and times are done, The silver apples of the moon, The golden apples of the sun. (The Song of Wandering Aengus - W. B. Yeats) |
Reconciliation SOME may have blamed you that you took away The verses that could move them on the day When, the ears being deafened, the sight of the eyes blind With lightning, you went from me, and I could find Nothing to make a song about but kings, Helmets, and swords, and half-forgotten things That were like memories of you -- but now We'll out, for the world lives as long ago; And while we're in our laughing, weeping fit, Hurl helmets, crowns, and swords into the pit. But, dear, cling close to me; since you were gone, My barren thoughts have chilled me to the bone. (W. B. Yeats) |
Remarca nr. 1: Mea culpa, nu remarcasem existenţa acestei secţiuni pe forum. De aceea, fragmentele de poezii le postam exclusiv pe wall-ul meu. Repar acum (cum altfel?) cu un fragment din... eternul Byron.
Remarca nr. 2: Cretzulynne, fragmentul tău din Minulescu este extrem de poetic, de un romantism tragic care mi-a atins coarda sensibilă. Mai aştept! Remarca nr. 3: Aş zice ceva şi despre reconciliere, dar nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala. Să lăsăm, deci, poezia să vorbească! ”Nu-n mine eu trăiesc... Sunt doar o parte Din ce-i în jur... Mi-e drag un lanţ de creste, Dar mi-e oraşul chin – şi fug departe, Şi neplăcut în sânul firii-mi este Că-s doar verigă eu printre aceste Fiinţe ale lumii, când viu zbor Vrea sufletul spre sferele celeste, Spre piscuri şi spre stele, peste nor - Ori peste-ntins de mări se vrea rătăcitor”. (Pelerinajul lui Childe Harold, Cântul al treilea, fragment - de George Gordon Byron) |
Into, stii doar cat mi-e de draga poezia asta, deci o postez eu si iti ramane restul operei byroniene.
De-as fi din nou copil De-as fi din nou copil, sa stau În grota mea din munți, sau poate Al nopții vânt în piept sa-l iau, Plutind pe ape-ntunecate! Saxonii sunt greoi, trufași - Un suflet liber nu li-e ruda! Ii plac doar munții-abrupți golași, Și stâncile ce-n val asuda. Ia-mi, Soarta, -averea înapoi! Ia-mi numele acesta mare! O, cum mi-e sila de slugoi Și de-ndoita lor spinare! Ci du-ma-n munții ce-i iubesc, De lângă marea zbuciumata! Atât aș vrea - să pribegesc Pe unde-am fost copil odată! Sunt tânăr, dar ma voi simți Mereu străin în lumea asta. De ce nu știm când vom muri, Ca sa se termine năpasta? O data am avut un vis De fericire, dar cu-o raza, Tu, Adevăr, mi l-ai ucis Trezindu-ma la vechea groaza! S-au dus toți cei ce i-am iubit, La fel, prietenii dintâi. Nădejdile când ți-au murit, Cu sufletul pustiu ramai! Tovarășii de chef te fac Sa uiți, o clipa, de amar. Plăcerea, însa, nu-i un leac Al sufletului solitar! Ce trist e să-i auzi pe-acei Pe care simpla întâmplare, Sau rangul, sau vreun alt temei Ți-i fac părtași la sărbătoare! Ci mie înapoi sa-mi dați Prietenii, putini dar siguri, Si-i las pe-amicii dezmățați Cuprinși de-ale beției friguri! Iar tu, femeie, ce-mi dădeai Speranța și alean în viata, Nici tu putere nu mai ai În gingaș - zâmbitoarea-ți față! As părăsi fără-un oftat Acest bâlci plin de strălucire, De dragul traiului curat Al celor cumpătați din fire. As vrea de oameni să mă-ascund - Nu ca-i urăsc, dar mintea-mi sumbra Îmi cere sa ma dau la fund În vreun ungher cu-adâncă umbra. Ca turtureaua de-aș putea Sa zbor și eu, un cuib mi-aș face În bolta cerului - spre ea M-am avânta, să dormi în pace! (de George Gordon Byron; Traducere - Petre Solomon) |
Pentru voi toti:
O! poezie, pe când toate în lume trec si-mbatrânesc, Când nu mai sunt nici eu baiatul cu inima nevinovata, Când zilele copilariei sunt o ghirlanda scuturata, În mine iar te regasesc, O! Poezie. Te regasesc si tot aceeasi: cu tinerete coronata; Tot calatoare printre stele, sau din naltimea înstelata Tot coborând si printre oameni si rencepând sa rascolesti, O! Poezie, Tu singura nu-mbatrânesti. (Când toate trec şi-mbătrânesc - Alexandru Macedonski) |
Interzisă copiilor!
Tweedledum and Tweedledee
Agreed to have a battle; For Tweedledum said Tweedledee Had spoiled his nice new rattle. Just then flew down a monstrous crow, As black as a tar-barrel; Which frightened both the heroes so, They quite forgot their quarrel. |
Night falls fast.
Today is in the past. Blown from the dark hill hither to my door Three flakes, then four Arrive, then many more. |
@Cretzulynne: Gând la gând cu bucurie. Mulţumesc pt. postarea poeziei "De-aş fi din nou copil", în variantă integrală.
Postez şi eu fragmentul (e drept, destul de micuţ) din Baudelaire. Nu că nu l-aţi şti (şi tu, şi klute, şi administratorii), dar aveam o datorie, întrucât am descoperit târziu secţiunea: Eu ştiu că îl aşteaptă în văile senine, În rând cu heruvimii, prea fericiţi, la tine Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ, Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ. Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-ndreaptă, Şi ca-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi. Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale, Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale, Nu-s de ajuns cereştii aprinse diademe, Strălucitoare-n timpul de peste om şi vreme. Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut, Din razele din vatra de zări de la-nceput, Faţă de care ochii neasemuiţi, ce mor, Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor. (Charles Baudelaire, “Binecuvântare”, fragment) |
”Chiar zeii, arşi de-ai dragostei fiori,
Muţi, uită de plămada lor zeiască Şi-ajung şi ei, ca bieţii muritori, Olimpiene clipe să trăiască. Şi omul poate, dar curând, trupească Povara lui de lut din nou l-apasă. Ei, şi? E-n stare el să făurească Din ce a fost şi-o fi, miraculoasă Statuie, ca a ta, pentru veci frumoasă”. (George Gordon Byron - Pelerinajul lui Childe Harold, cântul al patrulea) |
”Nimic, această spumă, vers
Virgin redecupând o cupă Sirenele cum una după Cealaltă multe-n larg s-au şters. Ci iată-ne din nou în mers, Prieteni, eu rămas la pupă Voi prora însăşi dând să rupă În iarnă fulgerul submers; Cu tot tangaju-i o beţie Frumoasă nu are să-mi ţie În loc salutul datorat Însingurări, recifuri, astre Celor ce noimă-i vor fi dat În alba-i râvnă pânzei noastre” (Salut - Stephane Mallarmé, traducere de Şerban Foarţă) |
Estivală... Căldură toridă. E vară, Razele de soare te-nţeapă, Ce linişte şi cald e afară, Din apă. Te arunci ca un peşte, Scăpat cumva din plasa ruptă, În râul ce liniştit unduieşte, Sub stâncă. În jur totu-i aprins, De căldură pietrele crapă, Când din greşeală le-ai împins, În apă. În oraş căldură mare, Asfaltul crapă sub talpă, Chioşcuri de răcoritoare, Vând apă. de Mihai Leonte |
To kiss the forehead – is to erase worry.
I kiss the forehead. To kiss the eyes – is to cure insomnia. I kiss the eyes. To kiss the lips – is to quench thirst. I kiss the lips. To kiss the forehead – is to erase memory. I kiss the forehead. June 5, 1917 *** В лоб целовать -- заботу стереть. В лоб целую. В глаза целовать -- бессонницу снять. В глаза целую. В губы целовать -- водой напоить. В губы целую. В лоб целовать -- память стереть. В лоб целую. By Marina Tsvetaeva (Translation by Andrey Kneller) |
From the Wisdom of Psychopats:
i was talking to a moth the other evening he was trying to break into an electric bulb and fry himself on the wires why do you fellows pull this stunt i asked him because it is the conventional thing for moths or why if that had been an uncovered candle instead of an electric light bulb you would now be a small unsightly cinder have you no sense plenty of it he answered but at times we get tired of using it we get bored with routine and crave beauty and excitement fire is beautiful and we know that if we get too close it will kill us but what does that matter it is better to be happy for a moment and be burned up with beauty than to live a long time and be bored all the while so we wad all our life up into one little roll and then we shoot the roll that is what life is for it is better to be part of beauty our attitude toward life is come easy go easy we are like human beings used to be before they became too civilized to enjoy themselves and before i could argue him out of his philosophy he went and immolated himself on a patent cigar lighter i do not agree with him myself i would rather have half the happiness and twice the longevity but at the same time i wish there was something i wanted as badly as he wanted to fry himself |
1
A nu gîndi la nimic a gîndi în gol printre crengile copacilor aburul primaverii am prins atîtia oameni la ananghie si-am împartit cu ei zile fara rost privesti pe geam auzi ceasul cum ticaie esti învelit în viata asta ca-ntr-o plapuma imensa si nu poti face nici o miscare tot ce hotarasti devine altceva sunt valuri de fapte care le acopera pe-ale tale o existenta fara consimtamînt a cui? pe masa paharul cu apa si-n el imaginea ta parca pe strazi periferice un om tacut care ti-a facut cu mîna într-o doara i-ai raspuns cu acelasi gest si n-ai mai stiut în lumina strazii care din voi e mort astfel de fapte darîma peretii esti congener cu aerul din marile baloane pe care le-ai condus prin spatii imprevizibile si musafirii casei privesc fotografiile admira norii care te-nconjoara dau din cap la zilele tale de glorie sa zbori prin viata ta într-un balon în mansarda usoara cu lestul oaselor tale alaturi de-un cîine de experienta care latra la steaua polara stratosfera a gîndi la nimic a gîndi în gol simti ca te-ai realizat 2 aer pe crengile copacilor mai mult aer decît în propriu-mi gîtlej de aici vine tristetea de-a fi om de-a avea o casa cu mobile si obiecte si-o mama care moare acum e zi a cîta de la nasterea ta a cîta pîna la moartea ta traiesti într-un gol într-o lipsa umbrita ca un pahar din care nu bea nimeni ani întregi si se sparge la un cutremur oamenii îsi întorc spatele unul altuia scrisorile mor în sertare e-mailul se sterge din memorie tag-urile de pe ziduri mucezesc o cioara pe creanga copacului croncane duios la golul dimprejur 3 un singur nume o singura viata tacîmurile din copilarie cu care manînci pîna azi cutitul cu care ai taiat milioane de felii de pîine furculita cu care ai desfacut carnea a mii de gaini lingura din care ai înghitit si miere si fiere toate ale tale personale ca propria-ti semnatura ai lasat prin testament sa-ti fie puse pe piept în cosciug timpul le va împreuna cu oasele tacîmuri si oase resturi de la cina cea mare 4 toate cele cuvenite adica aer si apa în pestera mea din vîrful muntelui în beciul de la periferia capitalei oameni si grîu dati la schimb pe marile oceane veniti la mine valuri cu zumzaitul vostru roadeti marginile continentelor roadeti-mi pielea se va face o data lumina talpile pantofilor mei vor lua foc pe strazile metropolelor lumii fumul va pluti pe deasupra oceanelor precum coada despletita a iubitei mele ura iubire apa aer foc de ce-ar trebui sa raspund peretilor cu propria-mi viata 5 nu case nu strazi doar acest fir de paianjen care se leagana în golul dintre doi copaci nu soare nu umbra doar acest orb pe care cineva îl miluieste cu o bancnota expirata nu fereastra nu usa doar prieteni morti (destui) încît ma-ntreb la ce-mi mai slujesc volumele din biblioteca nu stele nu cosmonauti doar aceasta gramada de nisip vînturata la lumina lunii de-un sinucigas înainte de a-si vîrî capul în ea 6 anticipam stele care vor lumina strazile oamenii vor fi usori ca niste meduze în piata publica statui gonflabile dureri fara cauza si mesteri anestezisti copiii vor învata de mici sa se foloseasca de golul din sutele de oase ale trupului lor în scoli mostre de stratosfera mulaje de noosfera hartile curentilor celesti o civilizatie a golului a înaltarii doar încapatînatii de copaci vor tîrî o umbra tot atît de grea ca-n copilaria bunicului 7 n-am luat nimic în gura si s-a facut amiaza sunt omul care scrie ca un apucat ma trage golul dintre litere ma trag zilele care mi-au mai ramas ma trage viata neterminata a prietenilor morti ma trag strazile pe care ei n-au mai apucat sa puna piciorul ma trag nimicurile din copilarie uitate prin cotloanele casei ma trage rîpa cu broaste testoase unde chiuleam de la scoala ma trage coltul unei ferestre care la 6 ani mi-a lasat un semn pe frunte semn care ma va ajuta sa nu fiu substituit din greseala la morga în sertarul frigorific în care voi astepta o vreme pîna se vor pregati cerurile sa ma primeasca pîna va izbucni focul cel mare al golului universal 8 cineva se va rasti la mine de dupa un zid va fi o voce umed necunoscuta îmi va stîrni senzatii sterile nu aveam destul lapte spunea mama si-a trebuit sa angajez o doica nu am destul gol spun eu voi angaja o cometa pentru nepotii mei pe usa casei cartea de vizita prinsa cu o ventuza va suiera usor atunci cînd mi se va naste cîte-un fiu umeda predestinare pe casa scarii în umbra copacului de afara 9 va fi tacere golul va fi limitat de tacere ultima cioara va înghiti ultima furnica cercul unui copil se va scufunda adînc în nisip si-n cîte vesnicii vor licari acolo apele unei fîntîni? Balada golului - Constantin Abaluta |
|
Poezia
Mulţi dintre voi apreciază,poezia versului scurt,citesc ce scrieți/poezie proprie/ dar şi ce postaţi,poeme scrise de cei consacraţi.
Personal,citesc,scriu şi mi-e aproape poezia de tip discursivist.Mi-a căzut în mâini o carte rară,în traducere română,cu mulţi ani în urmă,cele 10 elegii/de fapt 9/nouă şi a 10-a neterminată,ale unui poet care,precum Kafka,a trăit şi scris (nu dezvolt),undeva la limită.E vorba de R. Maria Rilke. Scriu,din memorie,câteva rânduri,din prima sa elegie: Cine daca-şi striga,m-ar auzi din cetele îngerilor? Şi chiar dacă unul m-ar lua,vreodată pe mâinile lui, Aş pieri în faţa prezenţei prea tari, Căci frumosul nu-i altceva decât începutul unui cumplit,pe care-l iubim şi,pe care-l adimirăm atât, Pentru că,din nepăsare,din dispreţ nu ne distruge, Cumplit,e orișice înger |
Originally Posted by victor_homescu:
Se gaseste orice pe internet. Elegiile duineze Elegia întâia Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor? Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm, şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ, nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit. Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta? Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită. Ne mai rămâne poate vreun arbore pe-o costişă, pe care zilnic să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat. O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg ne mistuie chipul - cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită, lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică? Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi? Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta. Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor. Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele doreau să le simţi. Se ridica spre tine un val din adâncul trecutului, sau când treceai pe lângă-o fereastră deschisă, ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie. Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti, când în tine marile, străinele gânduri intră şi ies, iar noaptea adesea rămân). Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ. Cântă-le - aproape invidiate de tine - îndrăgostitele care-au fost părăsite şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi; adu-ţi aminte: eroul durează, - chiar şi căderea lui e doar un pretext să existe: ultima-i naştere. Dar pe îndrăgostiţi natura sleită îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI - n.r.), încât vreo fată de cel drag părăsită, să-şi spună după sublima pildă a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin? N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind, să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri! Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi mai departe şi n-o luau în seamă. Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului glas. Dar ascultă-acest suflu, neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă. Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine. Oriunde mereu ai intrat, în biserici din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor? Sau o inscripţie îţi apărea sublimă ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa. Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori a duhurilor curată mişcare. Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ, să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri, trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc; să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor, şi însuşi numele tău să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată. Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu, să vezi toate câte se legau între ele fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde puţină veşnicie. - Dar cei vii fac toţi greşeala că delimitează prea tare. Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte. Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi, se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând, blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei? Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos, muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire; că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută. Elegia a doua Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie, vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului, ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora unul din cei mai strălucitori dintre voi, puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa; (un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr). Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi? Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei, creste înalte, piscuri împurpurate de auroră ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare, articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri, spaţii de esenţe, scuturi din desfătări, tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare OGLINZI a căror iradiată frumuseţe se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip. Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva: da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra, dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi, o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -: nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -: vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră? Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră? Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?) Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi trecem pe lângă toate ca un schimb aerian. Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă. Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem? Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă? Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE? Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt până ce el, covârşit, imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri; voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt: pe voi vă întreb despre noi. Ştiu, sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră pentru că alintul vă păstrează, pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi cu îmbrăţişarea voastră - nu piere; pentru că sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană. Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind, şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină: îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare, o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă. Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile, cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic. Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem; mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor. De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile în imagini în care se potoleşte, nici în trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte. Elegia a treia Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui. Iubitul - pe care ea şi-l recunoaşte de departe - ce ştie el de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale, înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista, - ah! şiroind cât de adânc din necunoscut - îşi înălţa fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă? O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident! O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică! Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor, nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre? Vai, nici tu, nici mama sa nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare. Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii. Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori? Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine. Cheamă-l ... dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol. Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe. Dar oare s-a început el vreodată? Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început; ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină. Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă îl apărai de clocotitorul haos? Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii, în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost, tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu. Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră, şi ea strălucea parcă din prietenie. Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând, ca şi cum ai fi ştiut CÂND podeaua are să joace ... Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor. Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri în preadulcele preludiu al lunecării în somn -: PĂREA ocrotit... Dar LĂUNTRIC: cine-l apăra, cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi? Ah! atunci nici o prudenţă NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da, însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat! El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit, captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice, a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi. Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric, pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise. Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei. Da, Înfricoşătorul zâmbit-a ... Rareori, Mamă, surâs-ai atâta de duios! Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte? O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine, l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine, acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea. Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an încheiată; atunci când iubim, o sevă foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află ACEASTA: că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci fermentarea unui noian; nu un singur copil, ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat, stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului apuselor mame -; ci acest întreg tărâm fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA - iată, copilo, fost-a înainte de tine. Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se, din toate acele fiinţe captive? Ce femei te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi năzuiau să vină spre tine ... O, lin, cu blândeţe împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi care să-i dea siguranţă, - du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor precumpănire ... Păstrează-l! ... Elegia a patra O, pomi ai vieţii, o, când iernatici? Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem uniţi printr-un acord ca păsările migratoare. Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare. Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp. Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc - atât timp cât maiestuoşi sunt - nici o slăbiciune. Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea copleşitoarea prezenţă a Celuilalt. Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie? Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic, un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine; căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară. Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte în faţa cortinei inimii sale? Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio. Uşor de înţeles. Ştiuta grădină, şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul. Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca, el e deghizat şi devine un burghez care intră în casă prin bucătărie. Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate. Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa şi sforile ei şi chipul ei încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i. Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! - chiar dacă dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu, chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni, nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii; eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut. Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea, tu, gustând încă pe măsură ce creşteam primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii; tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor, iscodeai privirea-mi înceţoşată; - o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea, tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii ale seninătăţii, - nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi, nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru, atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii, în care voi nu mai eraţi ....: când doresc să aştept în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens încât să devin numai privire, astfel ca la urmă ca actor un Înger trebuie să se arate, iar el ridică păpuşile din nou să joace. Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol! Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici, dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi e doar simplu pretext. Nimic nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei, când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul. Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari. Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie, eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo în spaţiul care desparte lumea de jucărie, în locul acela, dintru început întemeiat pentru un eveniment pur. Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază în constelaţie şi-i pune în mâini măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie, ce se-ntăreşte, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă i-o lasă ca pe miezul unui măr frumos?... Ucigaşii lesne îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea, întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât de suav să o porţi şi să nu fii rău, aceasta-i mai presus de cuvinte. Elegia a cincea (dedicată doamnei Hertha Koenig) Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală, grăbiţi PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă, îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi, pe acest covor pierdut undeva în văile lumii. Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor ar fi rănit în acel loc pământul. Şi abia, iată, ridicaţi în picioare, luând acolo chipul majusculei primordiale a prezenţei..., de-ndată de asemeni bărbaţii cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi, ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat, precum August cel tare, la masă, o farfurie de cositor. Ah! şi-n jurul acestui centru, trandafirul contemplării: înfloreşte şi se scutură. În jurul acestui şteamp - pistilul - care, atins de propriu-i polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, - nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă. Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil, care-acum, bătrân, bate doar toba, scufundat în pielea-i atât de largă că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt, aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit în pielea sa văduvită. Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, - ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, - solid şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate. O, voi, de care o suferinţă, ce copil încă era, se amuza ca de o jucărie, în una din lungile-i convalescenţe... Şi tu, cel care într-o cădere aşa cum numai fructele o cunosc, tu care fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa, străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) - tu care cazi şi te izbeşti de mormânt: uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită; totuşi, de-a lungul trupului tău, uzat până la a nu mai avea relief, acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde... Şi iarăşi bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine o durere să devină vreodată mai desluşită, aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind, preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi. Şi totuşi, orbeşte, surâsul ... Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie: "SUBRISIO SALTAT" Apoi tu, fermecătoareo, tu, ocolită tăcut de cele mai încântătoare bucurii. Poate că franjurile tale se bucură pentru tine -, sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe mătasea de un verde metalic infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte. Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii în plină lumină sub umeri. Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă - unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt căzând, ca într-un neizbuit salt a două animale stângaci împerecheate; - unde greutăţile sunt încă apăsătoare, unde pe vergile zădarnic învârtindu-se, farfuriile încă se clatină ... Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată, locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur de neînţeles se preschimbă şi brusc zvâcneşte în acel Preamult golit. Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre iese din număr şi-n nimic se preface. O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole, unde modista, MADAME LAMORT, împleteşte şi răsuceşte şi ţese drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori, cocarde, fructe artificiale - toate cu false culori - pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus. .................................................. ........................................... Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaştem - şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire, şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate, turnurile voluptăţii, scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite una de alta, - şi AR PUTEA în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi: mereu ascunşii, de noi neştiuţii, micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat înaintea celor doi surâzând în sfârşit pe alinatul covor? Elegia a şasea Smochinule, de mult timp adânc înţeles am aflat în faptul că tu aproape în întregime înflorirea o depăşeşti, pentru ca lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit, nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ţi curată. Asemeni ţevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ţi ramuri seva o zoresc şi-n jos şi-n înalt, - şi netrezită aproape, ţâşneşte din somn în bucuria celei mai dulci împliniri. Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă. ...Ci noi, ah, zăbovim, în slava înfloririi şi ajunşi în inima fructului nostru sosit prea târziu, - suntem trădaţi. Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere că-i înalţă şi-i înflăcărează în deplinătatea inimii, în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopţii, ispita-nfloririi, ca pe nişte petale, uşor atinge pleoapa şi buzele adolescentine: poate eroii şi poate cei aleşi de timpuriu de tărâmul de dincolo, în vinele cărora moartea, acest Grădinar, a desenat o cu totul altă arcuire. Aceştia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor, precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak. Uimitor de aproape-i eroul de cei morţi tineri. Să dăinuie nu-l ispiteşte. Înălţarea sa-i fiinţare. Necontenit se smulge din el însuşi şi se avântă în constelaţia mereu alta a necurmatei sale primejdii. Acolo puţini s-ar putea afla. Dar, destinul, pentru noi învăluit în tăcere şi beznă, dintr-o dată, cu el se-nflăcărează şi-l cântă în inima învolburatei sale lumi. Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer, mă străbate întunecatul său glas. Atunci, cât de bucuros m-aş ascunde în faţa unui dor: o, de-aş fi, de-aş fi un copil încă în devenire, purtat în braţele a ceea ce voi fi, şi care ar citi despre Samson, cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul. Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-şi încerca încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea? Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau şi voiau EL să fie. Dar iată: el înşfacă, înlătură, - alese şi izbuti. Şi când dărâmă coloanele, aşa a fost că din lumea trupului tău într-o lume mai strâmtă izbucni, în care din nou alese şi izbuti. O, Mame ale Eroilor, o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii în care, de pe crestele inimii lor, deja copile se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite. Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei, fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă care-i fu închinată; şi, deja întorcându-se, iată-l la sfârşitul surâsurilor, - altul. |
Elegia a şaptea
Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -, pe care-o aruncă-n seninul azurului, în inima cerului. Ca şi pasărea şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă, să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns ce se înflăcărează ascultându-te, - - cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare. O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează. Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara. Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului. Nu numai zilele, atât de duioase cu florile, şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori. Nu doar evlavia acestor învoalte puteri, nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune, nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii, nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ... ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii, ci stelele, stelele acestui pământ. O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita! Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii, un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe. Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei; de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând, gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură. Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă. Au avut totul. Vinele pline de viaţă. Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând, nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur, am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine. Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se, se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică, răzbate-acum o întruchipare fantomatică, ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier. Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri, el care este la fel de inform ca şi încordatul avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate. Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru altă dată slujit, implorat în genunchi-, se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut. Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă! Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi, cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine. Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni. PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă, să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. - Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul, se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare, şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere, ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă, mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat. Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii, cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin. N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o, am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele, că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem). Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere, fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -, iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi, chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea... nu a ajuns la genunchii tăi -? Să nu crezi că te implor. Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni. Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută sus, ca să apuce, în faţa ta într-un gest de apărare şi prevenire, Denecuprinsule, rămâne larg deschisă. Elegia a opta (Dedicată lui Rudolf Kassner) Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi şi aşezaţi ca nişte capcane, roată, în jurul liberei ieşiri. Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât din căutătura animalului; căci până şi pe prunc îl răsucim şi-l silim să privească-napoi lumea formelor şi nu DESCHISUL, care pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte. Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal are mereu asfinţitu-i în urmă, iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar când el înaintează, înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile. Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume, şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic: Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti. Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte. Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde. Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ. În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci marea privire a animalului. Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul, aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire... Ca din greşeală, li se întredeschide înapoia celuilalt... Dar peste celălalt nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume. Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem doar în răsfrângeri acel Liber, pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal, mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită. Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii - atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă. Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi o conştiinţă-ar avea, ca a noastră, el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa. Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi. Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii. Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte: - amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă, şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi, cea de-a doua hibridă pare şi-n destrămare ca vântul. O, fericirea MICII făpturi, care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o; o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul. Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie întrezăreşte-amândouă tărâmurile ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese, totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac. Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare, avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine, despică văzduhul aşa cum o fisură ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii dâra lăsată de-al liliacului zbor. Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu, întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară! Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă. Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim. Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi, orice-am face, ne aflăm mereu în postura celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-, aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun. Elegia a noua De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză) pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci suntem siliţi să fim om - şi destinul ocolindu-l, să ducem dorul unui destin? O, NU, pentru că EXISTĂ fericire, acest pripit câştig al unei apropiate pierderi. Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii ce s-ar AFLA şi în laur... Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi, fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult. Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta - O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ: PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit. Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire, voim s-o încăpem în mâinile noastre umile, în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte. Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. - Cui să o dăruim? Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport, vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic. Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă, deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur - Denegrăitul. Dar, mai apoi printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus. Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui, nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci un cuvânt agonisit - unul pur - galbena şi vioria genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă, punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, - şi mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înţelege! s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz? Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi, dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii, după atâţia alţii câţi au trecut şi-naintea celor care-or veni..., atât de uşor. AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa. Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip. O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape de îndată ce impulsul lăuntric creşte şi astfel se îngrădeşte. Între ciocane dăinuie inima noastră, ca limba între dinţi, dar care totuşi slăvitoare rămâne. Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător. Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre. Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil. Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru, cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează, slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo, din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta, că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind; trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor, noi, cei mai trecători. Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită, - o, nesfârşit - în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă. Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut! Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire? Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă, nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, - UNA, ah! una singură e sângelui deja prea mult. Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe. Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea ta sfântă moartea în care te poţi încrede. Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul nu se împuţinează... O fiinţare peste măsură îmi irumpe în inimă. Elegia a zecea De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere, imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează. Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş pe strunele moi, şovăielnice, sau gata să se rupă. Chipul meu înrourat mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi. O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi. Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori, cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe. Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim, în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr, frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur, UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş. Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere, unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor, violent smulsă din tiparele golului, se făleşte poleita larmă, monument al tumultului. O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării, mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată: curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica. Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului. Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului! Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit, unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua, când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic, nu numai pentru distracţie: sexul banului, totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic... ... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte", acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb, în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una..., chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL. Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură. Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune: - Departe. Noi locuim acolo, afară... Unde? şi tânărul o urmează. Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce, se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire. Numai morţii tineri, în starea lor dintâi a liniştii peste timp, a desprinderii, o urmează cu drag. Pe fete le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării finele văluri. - Pe tineri însă îi însoţeşte tăcând. Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară, spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche, sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura. Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. - Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor, şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi şi câmpii de-nfloritor alean (cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş); i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. - Seara, îl duce la mormintele strămoşilor din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci. Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil, sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări. Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi tăcând, pe cumpăna stelelor aşează icoana umană. Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă, sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului, pe cea mai pârguită rotunjime a lui, delicat desenează în noul auz al mortului, pe-o foaie îndoit desfăcută, negrăitul contur. Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii. Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici: CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc: COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol: LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ. Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini binecuvântate, limpede strălucind - marele M, care-nsemnează Mumele... - Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică îl duce până la valea prăpăstioasă unde, în clarul lunii, licăreşte Izvorul Bucuriei. Cu evlavie ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă". Se opresc la poalele muntelui. Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând. Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi. Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său din acel destin fără grai. Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol iată, ne-ar arăta mâţişorii atârnând în alunii golaşi sau ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara. Şi noi, care-nţelegem norocul ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare care-aproape ne doboară când ceea ce este fericit CADE. traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000 Cu aceasta ocazie am aflat si limita numarului de caractere pentru o postare = 30.000 de caractere. |
Uite, Cretzulynne, sa le dai in cap cu versurile astea oamenilor maturi si rai care te tot necajesc:
Aievea nu şi nici cu-nchipuirea Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam În vremea unor basme petrecute Când se făcea că un copil eram, Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute, Când mă-nstelam cu flori, când nu eram. Văd o-nserare plină de lumină Plutind pe bucla unui brâu de brad, În mijloc e poiana-n lună mată, Şi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altădată Aşa precum pe mine l-a chemat. Tabloul se apropie şi creşte, Îl am în faţă ca un ochi deschis. Copilul mişcă buzele şi-ngaimă: "Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"... Şi buzele îi tremură a spaimă - "Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis. "Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte! De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucării într-însul." "De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac." Şi-năbuşit a trebuit să tac. "Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu, Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea Cum cineva pe oameni îi loveşte - Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa. El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte! Eu când voi creşte nu voi fi aşa." Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece - "Ascultă, deşănţat judecător, Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i Acest vis sadic şi amăgitor; Ai merita să fii legat în funii, Să nu mai tulburi traiul tuturor." Dar deodată-n juru-mi mii de voci S-au auzit strigând cu larmă multă: "Ascultă, tu, străinule de jos. "Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!" Oh, surd strigau şi trist şi dureros - "Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!" De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut, Dar parcă mă-nfioară-o presimţire Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit Cu voce tremurată şi subţire, Prin codri mari îl caut răvăşit Şi-n vise îl mai caut, în neştire. Dar pentru mine azi străini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău, Iar visele-ncărcate de coşmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al său... Pe suflet tot arunc cernite zaruri - "De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?" |
Don't waste your mother's bleach, i'll only make you retch:
I know a hundred ways to die. I’ve often thought I’d try one: Lie down beneath a motor truck Some day when standing by one. Or throw myself from off a bridge— Except such things must be So hard upon the scavengers And men that clean the sea. I know some poison I could drink. I’ve often thought I’d taste it. But mother bought it for the sink, And drinking it would waste it. |
Originally Posted by White1:
Oameni maturi ? Ei bine, oare sunt maturi cu adevarat ? Da, gestul tau merita rasplatit :D Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! (...) Sunt un om viu de Nichita Stănescu |
Ma voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea sa devina Obiect al meditatiei, Al speculatiei, Al filozofiei. Fereasca Dumnezeu De acea dragoste retorica, În stare sa ucida Numai eroii Pe scenele de scândura uscata. Alt fel de dragoste am trait eu În zilele si-n noptile vietii mele. Am fost devorat, De patimi reale, Si nici un regizor Nu mi-a putut iscali pieptul Cu biata lui cerneala rosie, De care s-au învrednicit toti actorii. Eu însumi am ceva teatral În fiinta mea. Dar eu nu sunt actorul, Eu nu sunt regizorul, Eu sunt autorul Tragediei pe care o joaca atâtia. Adolescenti si adolescente Se vor regasi teatral În poemele mele de dragoste Pe care le restitui lumii Ca pe-o boala de care voiesc sa ma lepad Si nu pot. Caci nici o boala nu devine Mai mica în tine Daca se molipsesc si altii de ea; O, dragostea mea devastatoare, Câti tineri îsi vor face iluzia Ca-i poti salva când te vor citi În cuvintele mele. Nu exista propriu-zis experienta umana, Nimic nu e valabil decât o singura data, Ca o seringa în vremea moderna. Totul se arunca dupa folosinta, Înclusiv dragostea unui poet Citita în cartile lui. Nici Biblia nu foloseste, Nici Biblia n-are un continut exemplar, Experienta din Cântarea Cântarilor Se pierde ca un proces verbal de sedinta, Nu e nimic de facut, Nu e nimic de ales Din toate acele cuvinte, Decât placerea estetica. Eu simt autorul tragediei, Eu declam împreuna cu actorii, Eu fac fibrilatie la inima odata cu regizorii, Eu aplaud si huidui împreuna cu spectatorii, Eu ma spânzur împreuna cu administratorul teatrului În acest final de veac În care dragostea A ajuns atât de prost vandabila. Se joaca, dragii mei, Tragedia dragostei În fata scaunelor goale. Murim si nimeni nu se uita la noi, Actorii turbeaza pe scândura goala Si poate ca de-atâta singuratate În salile în care joaca Ei încep sa ia în serios Rolurile din tragedia dragostei. N-a fost chip sa scap de aceste cuvinte, A trebuit sa vi le spun Gelos pe Shakespeare, Care a avut rabdarea Sa-si omoare toti eroii, Stiind Ca va fi absolvit de marea lui vina Pentru ca, între timp, oricum, Toti aveau sa moara, De moarte fireasca. Dar eu sunt poet liric, Eu înca n-am deprins învatul De-a pune la persoana a treia Ceea ce devora persoana întâi. Si de-atâtea ori am simtit nevoia Sa ma salvez cu un plural al majestatii Si n-am putut si unii dintre voi Au numit, prosteste, Aceasta care mi s-a întâmplat, Egoism. Si nici nu am blestemata Raceala de cuget A sefului de cadre Care iubeste-n taina, În vreme ce actioneaza Cu dosare si referinte de tot felul Împotriva tuturor iubirilor si a tuturor celor Care iubesc. Dragostea mea are un aspect Aproape clasic, În romantismul ei Desuet si expresionist. Iubesc În numele tuturor umilintelor, Si al tuturor asa-ziselor faradelegi pedepsite De legi fara de lege. Vai mie, autor de tragedii, O s-ajung exemplar, o sa se predea Lectii de literatura universala Pe textele mele, Biata autopsie, Vinovata si impudica autopsie, Câti din voi, care va veti supara pe copii vostri C-au luat note mici La lectia “Poezia lui Adrian Paunescu”, N-ati fi azi în stare Sa ma ucideti Pentru poezia de dragoste La care nu copii vostri, ci voi ati putea ramâne repetenti. Va voi trece clasa, Pe voi si pe femeile voastre, În fata carora îngenunchez Pentru sfânta rabdare pe care o au cu noi Si pentru misteru1 care ne leaga. Va voi trece clasa, va voi trece veacul, Veti supravietui în poezia mea, Si poate mai mult în pozia mea de dragoste, Care nu e reglementata Prin hotarâre a Consiliului de Ministri. O, bietii mei prieteni! Scriu poezie de dragoste Si stiu ca n-am nici o sansa În timpul vietii mele. Sunt facut sa par altceva, Suport interdictia de a va fi unul din semeni, Teatral uneori, Pentru ca-n cladirea teatrului nostru A ascuns armata Toata munitia, toate drapelele. Teatral uneori Pentru ca în orasul nostru Nu mai e loc nicaieri altundeva de poeti Întrucât primaria e plina de functionari. Teatral, teatral, într-adevar, Si rugindu-va, Implorindu-va, Ordonidu-va: Pace si dragoste Si daca sunt pe lume si dragostea, si pacea Va fi si Truda de-a le pastra. Bucurati-va ca mai aveti Poeti din acest os, Pasari de aceasta marca, Împulsuri în aceasta directie. Bucurati-va, bucurati-va, plângând, Ca în vreme ce voi ma credeati surghiunit În sintaxa unei singure orientari, Sa lucrez ca orbetele Pentru infatisarea voastra festiva, Eu iubeam si scriam Poezie de dragoste. Iar pe voi, fratii mei tineri, Pe voi, care ma veti citi crezând Ca veti avea ceva de învatat din poezia mea de dragoste Va rog, nu pariati prea mult Pe aceasta iluzie. Nimic nu se învata de la nimeni Pâna când nu înveti acel lucru Din propria ta experienta. Voi ma veti iubi Abia dupa ce Veti ajunge-n situatia mea. Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste, Poezia mea de dragoste nu e initiere, În versurile mele nu veti gasi Descrise somptuos Pozitiile dragostei Ca-n manualele de pornografie indiana Sau chiar daneza. O, nu. Toata poezia mea de dragoste E o imensa vatra de cenusa La temelia unui rug Ce arde înca. Luati aceasta carte-n mâini, Aceasta macheta a unui teatru tragic, Iubirea e tragica. Pentru ca iubirea e moarte, Iubirea e tragica Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiata, Mareata cum e În scriitura pe care au învatat-o, Dar abia asteapta sa coboare Dupa ce si-au îmbracat hainele de strada În fierbintea, urâta, dar pasionata lor Iubire de oameni. În sala pe fiecare-l asteapt-o femeie, Undeva, la balcon, o fata pura plânge, Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal, Se saruta pe scena cu o actrita. Vai, eterna contradictie Dintre arta si viata! Nu va luati dupa spusele mele, ci dupa cele scrise Cititi cartea mea Când viata v-a obosit de-ajuns într-o zi, Eu nu am pretentia sa va învat nimic, N-am decât orgoliul de-a ma alatura Cu toata cenusa distrugerii mele Cenusilor voastre, Caci fiecare dintre voi E un cuplu De la care ar putea începe Iarasi BR> Lumea. Si când veti vedea În fata ochilor vostri arzând de iubire Tunurile veacului pregatindu-se s-a-distruga Câmpiile si fabricile, Oamenii si muntii, Pasarile si pestii, Bibliotecile si spitalele, Mormintele si bisericile, Nu pregetati, aruncati-va hainele de pe voi, Îmbratisati-va, sarutati-va, Si pentru ca pamântul e rece, Iar tunurile care vor sa-l distruga sunt calde, O, voi, tineri ai planetei mele Convulsionata de-atâtea arme, Sub ochii holbati ai armatelor, Sfarimând ochelarii gretosi ai generalilor, Fara nici o rusine, În numele singurei religii care ne uneste, Credinta în continuitatea speciei umane, Iubiti-va, Iubiti-va pe tunuri! Concediati tunarii Si dezamorsati obuzele Si dati-ne acest prim si netrecator Semn al pacii universale. Iubiti-va, Iubiti-va pe tunuri! Iubiti-va pâna le veti hodorogi, Pâna le veti scoate din functiune, Iubiti-va aruncând din mâini Tot ce vi se-ntâmpla s-aveti în mâini, Actele voastre, banii vostri, oglinzile, Chiar si aceasta carte care nu are decât meritul Ca apartine unui om Care în viata lui, desi n-a avut norocul Sa faca dragoste pe nici un tun, Când n-a dormit si n-a scris, A iubit Cu disperarea conditiei umane, Cu lacomia venitului de pe front, Cu grija medicului Si cu daruirea muribundului. Faca-se profetia mea, Fie o data pentru totdeauna a tinerilor Iubirea pe tunuri! Iubiti-va pe tunuri de Adrian Paunescu |
Poezia
El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti. El a intins spre mine o ramura ca un brat. Eu am intins spre el bratul ca o ramura. El si-a inclinat spre mine trunchiul ca un mar Eu am inclinat spre el umarul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nteteste seva lui batand ca sangele. Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am ramas un pom singur. El un om singur. Necuvintele - Nichita Stanescu- https://www.youtube.com/watch?v=_otbOyH55gc |
Poezia
Ciocnirea
- Mircea Cartarescu - într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi; am căutat şurubelniţa şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor îşi prinseseră păianjenii pânza. pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot, am tras de el până am început să apropii metru cu metru cartierul tău de al meu turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare pulsând în aerul ars, ca de fulger. trăgeam de fir,şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie consiliul popular al sectorului doi se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele geamurile plezniră cu zgomot iar noi ne-am trezit faţă-n faţă şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele, ciobindu-ne şira spinării, arzând. arzând cu troznete, că daţi cu benzină arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru. 1,25.minute cu Mircea Cartarescu https://www.youtube.com/watch?v=WH85AW521Wg |
Poezia
Nichita Stănescu - Enghidu
"A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine." ( din poemul Ghilgameş ) Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde, Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai, atârnând spre lună. Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi, dar şi aceasta e altceva decât nimic. Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi, ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii, ca să-ţi încap în gură. Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi. Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere. Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac, şi el a fost! Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli, căci fără pricină sunt aşa. Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele la moara de vânt. De-aceea când mă ard în străfundul ochilor niciodată atinsele de mine lumini, suava durere albastră-mi întind peste creştet, să-mi ţină loc de cer. Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri, cu pietre, cu o dungă de mare, atât cât să-mi fie toate un pat, totdeauna neîncăpător gândului meu în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela cu care vorbesc! II Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem, rănindu-mă, mereu împuţinându-mă, mereu murind, cu vorbe de buzele mele spuse. Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis, tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au surâs buzele. Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând, cărei alte dureri ai spus astfel ? Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi, ca pe o suliţă fără întoarcere, tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale, gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut, căci ele nu există. O, prietene, cum este albastrul tău ? III Joc de treceri, mai iuti, mai încete, pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe arbori, pietrele şi râul, deasupra mai încetului meu trup atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara, de funie. Timpul, el singur peste tot, eu însumi, şi dupa aceea. IV Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările, nimic nemaifiind, decât în ochii celor ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva, eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există. Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance, în munţi, trecerea timpului, ştiindu-se singur, schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri. V Ceea ce nu e fără de margini este, pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind cărora Timp le spun. Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează. Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea. E asemenea văzului mâinilor, asemenea auzului ochilor. VI Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating, stelele rotitoare ale cerului, cu privirea; fiecare umbră pe care o arunc peste nisip, sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul mai lung mi-l întinde; fiecare lucru îl privesc cum aş privi moartea, rareori uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt. VII Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă, privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne în sine celălalt dacă e, şi cum pe sine însuşi se simte. Joc de-a rostogolul, cu pietrele, de undeva stârnite, spre altundeva. |
And the days are not full enough
And the nights are not full enough And life slips by like a field mouse Not shaking the grass |
Pozia
Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru - De mă cum uşa afară pofti, mi-am dat seama că greşisem oraşul. N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii, dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul. Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte. Însă ţipenie. Autobuzele circulau conduse de melodii moarte. În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie, prin mâzga subţire a lui decembrie nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei. Foarte curând mă bufni disperarea înţelegeam ceva: o bucăţică de zid - pricepeam că acelea erau străzi asfaltate - blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră, dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit. Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă, claxonat de camioane bete, goale, isterice, nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei. Nu se putea şti dacă baricadele putrede fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei. Deşi lumea nouă păstra o adiere umană nu se putea vorbi de oameni aici. Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite. Nu puteau ? pipăite nici mai mari, nici mai mici. Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig. Am urcat scările multor blocuri. Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii, se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere, aparate, dar nu trăia nimeni acolo. Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii. Săream garduri de sârmă, cădeam în gropi delăsate. Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă. Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc. Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură. Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit să fie pline cu resturi umane. Nimic. Nimicul atingea dimensiune onală. Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală: - Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional. Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea, am nevoie de numai o păsuire. Dar o bucată de tablă subţire îmi închidea privirea. Mă şi vedeam năclăit, încovrigat, putrezind în oraşul care zornăia lunatic. Urma să devin un obiect static. Obiect de studiu uitării. Am căutat un zid mai curat unde să decad dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi se sprijineau de fereastră. Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer într-un delir mai abitir. Amorţită, din coada stupidă, o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă. - Sărbători fericite - a îngânat fericitul dezacordându-mi gândul. Stai lângă mine, vecine, că mie acuşa-mi vine rândul. Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine de la sânul turcesc al cuptorului. Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul. Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am recunoscut ploaia ofticoasă. Au început să râdă picioarele - pline de sânge au râs fericite hainele - rupte-n bătaie hârtiile ude se ţineau de burtă. Eu plîngeam fără şir şi scuipam sticla ploioasă a nopţii. Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine de la sânul turcesc al cuptorului. Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul. Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am recunoscut ploaia ofticoasă. Au început să râdă picioarele - pline de sânge au râs fericite hainele - rupte-n bătaie hârtiile ude se ţineau de burtă. Eu plângeam fără şir şi scuipam sticla ploioasă a nopţii. Când uşa m-a poftit să intru, atât mai pot să spun: camera mi s-a părut cam răcoroasă. |
Poezia
Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru - De mă cum uşa afară pofti, mi-am dat seama că greşisem oraşul. N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii, dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul. Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte. Însă ţipenie. Autobuzele circulau conduse de melodii moarte. În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie, prin mâzga subţire a lui decembrie nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei. Foarte curând mă bufni disperarea înţelegeam ceva: o bucăţică de zid - pricepeam că acelea erau străzi asfaltate - blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră, dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit. Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă, claxonat de camioane bete, goale, isterice, nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei. Nu se putea şti dacă baricadele putrede fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei. Deşi lumea nouă păstra o adiere umană nu se putea vorbi de oameni aici. Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite. Nu puteau ? pipăite nici mai mari, nici mai mici. Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig. Am urcat scările multor blocuri. Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii, se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere, aparate, dar nu trăia nimeni acolo. Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii. Săream garduri de sârmă, cădeam în gropi delăsate. Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă. Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc. Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură. Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit să fie pline cu resturi umane. Nimic. Nimicul atingea dimensiune onală. Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală: - Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional. Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea, am nevoie de numai o păsuire. Dar o bucată de tablă subţire îmi închidea privirea. Mă şi vedeam năclăit, încovrigat, putrezind în oraşul care zornăia lunatic. Urma să devin un obiect static. Obiect de studiu uitării. Am căutat un zid mai curat unde să decad dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi se sprijineau de fereastră. Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer într-un delir mai abitir. Amorţită, din coada stupidă, o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă. - Sărbători fericite - a îngânat fericitul dezacordându-mi gândul. Stai lângă mine, vecine, că mie acuşa-mi vine rândul. Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine de la sânul turcesc al cuptorului. Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul. Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am recunoscut ploaia ofticoasă. Au început să râdă picioarele - pline de sânge au râs fericite hainele - rupte-n bătaie hârtiile ude se ţineau de burtă. Eu plîngeam fără şir şi scuipam sticla ploioasă a nopţii. Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine de la sânul turcesc al cuptorului. Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul. Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am recunoscut ploaia ofticoasă. Au început să râdă picioarele - pline de sânge au râs fericite hainele - rupte-n bătaie hârtiile ude se ţineau de burtă. Eu plângeam fără şir şi scuipam sticla ploioasă a nopţii. Când uşa m-a poftit să intru, atât mai pot să spun: camera mi s-a părut cam răcoroasă. |
Poezia
Viata de-o zi
- Ioan Es Pop (volumul Ieudul fara iesire) 12 octombrie1992 sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt hoarde de nefericiţi care umblă şi caută alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi sunt mari praguri de nefericire. unii au bani mulţi, alţii au speranţe deşarte – nu există doar nefericiţi de-un singur fel. iar totuşi, când se unesc, nefericiţii fac revoluţii, după care li se ia totul. 12 octombrie, altădată la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi. erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie. nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit mulţi ani pentru asta. n-am mai râs de atunci. mâna mea a început să scrie. 12 octombrie 1992 aici trebuie să te temi, pentru că rezistenţa formulei stă în asta: să te temi. pentru asta sunt puse-n mişcare toate neînţelesurile. toate înţelesurile sunt abolite. eşti plătit cu bani buni să rămâi, să te temi. sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa. nu te poţi aşeza niciunde, nicicând. eşti plătit să te temi şi atât. noaptea îţi opresc maşini cereşti la poartă, eşti luat pe nepregătite şi vârât în dubele lor. nu ţi se spune încotro, eşti plătit să te temi. pentru asta sunt puse-n mişcare toate neînţelesurile. |
There go the loves that wither,
The old loves with wearier wings; And all dead years draw thither, And all disastrous things; Dead dreams of days forsaken, Blind buds that snows have shaken, Wild leaves that winds have taken, Red strays of ruined springs. We are not sure of sorrow, And joy was never sure; To-day will die to-morrow; Time stoops to no man's lure; And love, grown faint and fretful, With lips but half regretful Sighs, and with eyes forgetful Weeps that no loves endure. From too much love of living, From hope and fear set free, We thank with brief thanksgiving Whatever gods may be That no life lives for ever; That dead men rise up never; That even the weariest river Winds somewhere safe to sea. "And i know Martin Eden's gonna be proud of me" |
Why should I let the toad work
Squat on my life? Can't I use my wit as a pitchfork And drive the brute off? Six days of the week it soils With its sickening poison - Just for paying a few bills! That's out of proportion. Lots of folk live on their wits: Lecturers, lispers, Losers, loblolly-men, louts - They don't end as paupers. Lots of folk live up lanes With fires in a bucket, Eat windfalls and tinned sardines. They seem to like it. Their nippers have got bare feet, Their unspeakable wives Are skinny as whippets - and yet No one actually starves. Ah, were I courageous enough To shout, Stuff your pension! But I know, all too well, that's the stuff That dreams are made on: For something sufficiently toad-like Squats in me, too; Its hunkers are heavy as hard luck, And cold as snow, And will never allow me to blarney My way of getting The fame and the girl and the money All at one sitting. I don't say, one bodies the other One's spiritual truth; But I do say it's hard to lose either, When you have both. Toads - Philip Larkin |
Here
Swerving east, from rich industrial shadows And traffic all night north; swerving through fields Too thin and thistled to be called meadows, And now and then a harsh-named halt, that shields Workmen at dawn; swerving to solitude Of skies and scarecrows, haystacks, hares and pheasants, And the widening river’s slow presence, The piled gold clouds, the shining gull-marked mud, Gathers to the surprise of a large town: Here domes and statues, spires and cranes cluster Beside grain-scattered streets, barge-crowded water, And residents from raw estates, brought down The dead straight miles by stealing flat-faced trolleys, Push through plate-glass swing doors to their desires – Cheap suits, red kitchen-ware, sharp shoes, iced lollies, Electric mixers, toasters, washers, driers – A cut-price crowd, urban yet simple, dwelling Where only salesmen and relations come Within a terminate and fishy-smelling Pastoral of ships up streets, the slave museum, Tattoo-shops, consulates, grim head-scarfed wives; And out beyond its mortgaged half-built edges Fast-shadowed wheat-fields, running high as hedges, Isolate villages, where removed lives Loneliness clarifies. Here silence stands Like heat. Here leaves unnoticed thicken, Hidden weeds flower, neglected waters quicken, Luminously-peopled air ascends; And past the poppies bluish neutral distance Ends the land suddenly beyond a beach Of shapes and shingle. Here is unfenced existence: Facing the sun, untalkative, out of reach. This Be The Verse They fuck you up, your mum and dad. They may not mean to, but they do. They fill you with the faults they had And add some extra, just for you. But they were fucked up in their turn By fools in old-style hats and coats, Who half the time were soppy-stern And half at one another’s throats. Man hands on misery to man. It deepens like a coastal shelf. Get out as early as you can, And don’t have any kids yourself. After graduating from Oxford in 1943 with a first in English language and literature, Larkin became a librarian. It was during the thirty years he worked with distinction as university librarian at the Brynmor Jones Library at the University of Hull that he produced the greater part of his published work. His poems are marked by what Andrew Motion calls "a very English, glum accuracy about emotions, places, and relationships", and what Donald Davie described as "lowered sights and diminished expectations". Eric Homberger (echoing Randall Jarrell) called him "the saddest heart in the post-war supermarket" - Larkin himself said that deprivation for him was what daffodils were for Wordsworth. (wiki) Quotes: How little our careers express what lies in us, and yet how much time they take up. It's sad, really. I have a sense of melancholy isolation, life rapidly vanishing, all the usual things. It's very strange how often strong feelings don't seem to carry any message of action. Morning, noon & bloody night, Seven sodding days a week, I slave at filthy WORK, that might Be done by any book-drunk freak. This goes on until I kick the bucket. FUCK IT FUCK IT FUCK IT FUCK IT - Philip Larkin: Letters to Monica |
Introduction to emptiness:
Another day, I went for some fresh air to a meadow covered with flowers. . . . While singing and remaining in a state of awareness of the absolute view, I noticed among the profusion of flowers spread out before me one particular flower waving gently on its long stem and giving out a sweet fragrance. As it swayed from side to side, I heard this song in the rustling of its petals. . . . Listen to me, mountain dweller: . . . I don’t want to hurt your feelings, But, in fact, you even lack awareness Of impermanence and death, Let alone any realization of emptiness. For those with such awareness, Outer phenomena all teach impermanence and death. I, the flower, will now give you, the yogi, A bit of helpful advice On death and impermanence. A flower born in a meadow, I enjoy perfect happiness With my brightly colored petals in full bloom. Surrounded by an eager cloud of bees, I dance gaily, swaying gently with the wind. When a fine rain falls, my petals warp around me; When the sun shines I open like a smile. Right now I look well enough, But I won’t last long. Not at all. Unwelcome frost will dull the vivid colors, Till turning brown I wither. Thinking of this, I am disturbed. Later still, winds — violent and merciless — will tear me apart until I turn to dust. . . . You, hermit, . . . Are of the same nature. Surrounded by a host of disciples, You enjoy a fine complexion, Your body of flesh and blood is full of life. When others praise you, you dance with joy . . . Right now, you look well enough. But you won’t last long. Not at all. Unhealthy ageing will steal away Your healthy vigor; Your hair will whiten And your back will grow bent. . . . When touched by the merciless hands Of illness and death You will leave this world For the next life. . . . Since you, mountain-roaming hermit, And I, a mountain-born flower, Are mountain friends, I have offered you These words of good advice. Then the flower fell silent and remained still. In reply, I sang: O brilliant, exquisite flower, Your discourse on impermanence Is wonderful indeed. But what shall the two of us do? Is there nothing that can be done? . . . The flower replied: . . . Among all the activities of sāṃsara, There is not one that is lasting. Whatever is born will die; Whatever is joined will come apart; Whatever is gathered will disperse; Whatever is high will fall. Having considered this, I resolve not to be attached To these lush meadows, Even now, in the full glory of my display, Even as my petals unfold in splendor . . . You too, while strong and fit, Should abandon your clinging. . . . Seek the pure field of freedom, The great serenity. |
The ending of Bertolt Brecht's play, "The Good Woman of Setzuan":
You're thinking, aren't you, that this is no right ending to the play we've seen tonight? After a story exotic, fabulous, a nasty ending was slipped up on us. We are deflated too. We too are nettled To see the curtain down and nothing settled. How could a better ending be arranged? Could one change people? Can the world be changed? Would new gods do the trick? Would atheism? Moral rearmament? Materialism? It is for you to find a way my friends To help good people arrive at happy ends You write the happy ending to the play There must, there must, there's got to be a way. |
Ultima 8-|
“Hope” is the thing with feathers - That perches in the soul - And sings the tune without the words - And never stops - at all - And sweetest - in the Gale - is heard - And sore must be the storm - That could abash the little Bird That kept so many warm - I’ve heard it in the chillest land - And on the strangest Sea - Yet - never - in Extremity, It asked a crumb - of me. |
trebuie să ne despărţim
- Ioan Es. Pop- trebuie să ne despărţim. eu merg spre un altfel de înapoi decat tine. încotro am pornit-o nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aş fi ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe, te voi rescrie şi voi arde în sloiuri. sper ca uitarea să mă ajungă din toate părţile. să închidă prezentul ca să nu mai am unde mă-ntoarce. azi, ţipătul meu e bolnav, pentru că mai poate fi auzit, dar maine, care în mine a lăsat deja amărăciune, şi ieri, care îmi dă încă speranţă, sant pe cale să se săvarşească. sant copt şi pentru viitorul care a fost, şi pentru trecutul care va să vie. atunci, în acel cumplit punct de întalnire a timpurilor, cand sper să mă prăbuşesc muşcand şi sfartecandu-mă, voi sili oroarea să-mi aducă aminte de tine, să mă facă treaz ca pentru a trăi şi să pregătească apoi pentru noi o întalnire fără egal pe pămant. |
They soar, they are somewhere mid-flight,
The words of love and liberation, And I’m succumbing to stage-fright, My lips – ice cold in trepidation. But soon, where birches, thin and humble, Caress the windows with their leaves, - The voice of the unseen will rumble, And roses will be tied in wreaths. And then, like hot red wine, a light So generous it’s hard to bear… Already, fragrant winds ignite And cause my consciousness to flare. 1916 By Anna Akhmatova |
Inel
Cînd te vei întoarce vei fi învins rãzbunarea Timpul va fi alb Trecutul va fi fost o idee Viitorul o altã idee Numai vulturul si sarpele Vor continua sã punã aceeasi întrebare Pãrintelui Zarathustra Cînd te vei întoarce vatra va fi un inel Prin care vei trece cu vulturul si cu sarpele Vei fi tînãr, identic Si-ti vei pune altfel singura întrebare Peste morti, vãzduh si nu pãmînt Luna, de piatrã, pietrele – apã Iar soarele, unicul cerc al lumii. N-o va lua de la capãt decît focul Imobil, se va arde numai pe sine Nu va exista nici o cenusã nici o risipire Ci numai roua puterii neîncepute Din care va sorbi vulturul, va rupe sarpele ca dintr-o pîine Odihnã vei fi? Poate vînt. Poate cuvint. VIRGIL IERUNCA (16 august 1920 – 28 septembrie 2006) |
Cel mai frumos poem de Crăciun, ever.
CĂLĂTORIA MAGILOR Frigul ne pătrundea pînă în măduva oaselor, Era cel mai cumplit răstimp al anului Pentru o călătorie, pentru o atît de lungă călătorie: Drumurile erau desfundate, vremea aspră, Aflîndu-ne chiar în toiul iernii. Şi cămilele se chinuiau, cu picioarele rănite, îndărătnice, Lungindu-se în zăpada ce se topea. Erau ceasuri cînd regretam Palatele de vară pe povîrnişuri, terasele, Şi fetele în mătăsuri aducîndu-ne şerbet. Şi apoi, conducătorii cămilelor, înjurînd şi bombănind, Dînd bir cu fugiţii, tînjind după băuturi şi femei, Şi focurile de noapte stingîndu-se, şi lipsa de adăpost, Şi cetăţile ostile, şi oraşele neprietenoase, Şi satele murdare, jecmănindu-ne de bani: Prin grele încercări am mai trecut. Spre sfîrşit preferam să călătorim toată noaptea, Dormind pe apucate, Cu glasurile care ne zumzăiau în urechi, Spunînd că tot ce facem e o nebunie. Apoi, în zori, am ajuns într-o vale temperată, Umedă, sub hotarul zăpezii, mirosind a vegetaţie, Cu un rîu repede şi o moară învingînd întunericul Şi trei copaci pe bolta joasă a cerului. Şi un cal alb, bătrîn, galopa peste pajişte, Şi am ajuns la un han cu viţă deasupra intrării; Printr-o uşă deschisă se vedeau şase mîini Aruncînd zarurile pentru bănuţi de argint Şi picioare lovind în burdufuri golite de vin. Dar nu ne-au putut da informaţii şi ne-am continuat drumul Şi am ajuns seara, nici cu o clipă prea devreme, Aflînd locul pe care-l căutam; era (puteam spune) satisfăcător. Toate acestea, îmi amintesc, s-au întîmplat demult, Şi aş mai purcede o dată la drum, dar aşterne-le Toate acestea, aşterne-le Pe toate: Am fost călăuzit pe drumul acesta pentru Naştere, sau pentru Moarte? E limpede că a avut loc o naştere, Ni s-au dat dovezi neîndoielnice, am văzut naşterea şi moartea, Dar eu cred că sînt altfel; această Naştere a fost pentru noi O cruntă şi amară agonie, ca Moartea, moartea noastră. Ne-am întors pe meleagurile noastre, în aceste Împărăţii, Dar nu ne mai simţeam în largul nostru printre vechile orînduieli Cu un popor străin, agăţîndu-se de zeii lui. M-ar bucura o altă moarte. T. S. Eliot |
CINE?
cine v-a spus: aceştia sînt oamenii acestea faptele? cine v-a arătat: iată acesta-i cuţitul dincoace se află oglinda? cînd aţi aflat că apa nu e palidă şi cine este vînător şi cine cuvînt şi cum de ştiţi ce e credinţa şi unde începe singurătatea? oare cu cine staţi de vorbă lepădîndu-vă de taina voastră ca de trupul cu care n-aţi făptui şi cine dintre voi este mutul şi cine nisipul căruia îi sînt pregătite discursuri bîlbîite precum trupurile vieţuitoarelor ce trag să moară şi cine dintre voi are răbdare să-mi arate: aceştia sînt oamenii acestea faptele? Dorin Tudoran,“Mic tratat de glorie”/1973 |
The Addict
I liked Hell, I liked to go there alone relieved to lie in the wreckage, ruined, physically undone. The worst had happened. What else could hurt me then? I thought it was the worst, thought nothing worse could come. Then nothing did, and no one. The Affliction When I walked across a room I saw myself walking As if I were someone else, when I picked up a fork, when I pulled off a dress, as if I were in a movie. It’s what I thought you saw when you looked at me. So when I looked at you I didn’t see you I saw the me I thought you saw, as if I were someone else. I called that outside – watching. Well I didn’t call it anything when it happened all the time. But one morning after I stopped the pills – standing in the kitchen for one second I was inside looking out then I popped back outside. And saw myself looking. Would it happen again? It did, a few days later, Wendy was pulling on her winter coat standing by the kitchen door And suddenly I was inside and I saw her I looked out from my own eyes and I saw her eyes blue gray transparent and inside them – Wendy herself! Then I was outside again. and Wendy was saying Bye Bye, see you soon, as if Nothing had Happened. She hadn’t noticed. She hadn’t known that I’d Been There For Maybe 40 Seconds, and that then I was Gone. She hadn’t noticed that I Hadn’t Been There for months, years, the entire time she’d known me. I needn’t have been embarrassed to have been there for those seconds, she had not Noticed the Difference. This happened on and off for weeks, and then I was looking at my old friend John - suddenly I was in and I saw him, and he (and this was almost unbearable) he saw me see him, and I saw him see me. He said something like, You’re going to be ok now, or, It’s been difficult hasn’t it, but what he said mattered only a little. We met - in our mutual gaze - in between a third place I’d not yet been. (Marie Howe, Magdalene) |
Îmi plac poeziile Annei Akhmatova pentru că au rimă. Cel puțin cele traduse de Andrey Kneller. Și originalele, probabil. Celelalte traduceri nu îmi plac la fel de mult pentru că nu au rimă. Sunt un consumator de cultură foarte sofisticat și pretențios, îmi plac (și înțeleg) doar poeziile cu rimă 8-|
No letter came for me today: Did he forget or go away thereafter, The spring is like a trill of silver laughter The boats are bobbing in the bay. No letter came for me today… He was with me not very long ago, So much in love, so gentle and all mine, But that was still the white of wintertime, Now spring is here, with poison in its woe He was with me not very long ago… I hear: the fiddle bow is trembling and light, It beats, it beats as if from deathly ache, And I’m afraid now that my heart will break And leave unfinished tender lines I write… **** How I crave immortality, dying. Clouds of dust come low from afar… Let the naked red devils come flying, With the cauldrons of foul-smelling tar. Playing tricks, crawl up to me, lurking, Threats from books, all tattered and bent, Only leave me my memory working Just my memory, whole to the end. So that there, in tormenting succession, Your face doesn’t seem to me strange, I will pay hundredfold for possessions Of smiles and dreams, in exchange. Death will quench my thirst in a hurry With a see-through, corrosive lye And the people will come here to bury My body and voice when I die. **** Words’ ease and freshness – is it less For us than for an artist – vision, For actors – voice and hand precision, For beauties – beauty and finesse? The gift you have is not from earth, Don’t try to save it for yourself: We are condemned – we know this well – To squander all and not preserve. Go forth alone and cure the blind, In times of doubt, you will see Your students’ scorn and mockery And the indifference of mankind. |
Și acum serios, cam asta e diferența dintre o traducere excelentă și una...așa și așa. Câteva versuri din Recviem:
(a) Where are you, my unwilling friends Captive of my two satanic years? What miracle do you see in a Siberian blizzard? What shimmering mirage around the circle of the moon? I send each one of you my salutation, and farewell (a*)Where are the friends with whom I’ve shared Two years of living in that hell? What blizzards do they have to bear? What visions in the lunar glare? To them I’m sending this farewell. |
"...we consider too much the good luck of the early bird, and not enough the bad luck of the early worm."
F. D. Roosevelt The demon on my shoulder said it best,-- "The grass is greener when the grass is smoked, It doesn’t matter on which path you walked, All roads will lead to Rome, both east and west... Remember that three lefts will make a right! That curiosity gave cats a life worth living Don’t read the books, their context is deceiving, Judge by the cover and you’ll be alright! Remember that nobody wins in peace, Engage in fights as often as you wish! Learn that the worms will catch the early fish, And it’s the second mouse that gets the cheese! For every penny saved, a second’s lost... If time is money, -- do not sell it short! Don’t sell your soul for pennies to the Lord-- The Devil buys it at a higher cost." Andrey Kneller, The Demon |
| All times are GMT +2. The time now is 22:00. |
Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.