Principiul Dominoului



Principiul dominoului: de la o piesã cad toate, dar ce frumos cad ºi cum fac ele zbrum ºi zbang. "It's called moviemaking", zice Tony Scott.

ªi o demonstreazã din plin în Domino, best of Tony Scott (în Man on fire e revolver, aici devine mitralierã), basm (post?) apocaliptic, despre viitorul copiilor, America ºi Visul American ca un stroboscop vicios, ultraviolent, rapid ºi trashy. Ride on the montagne russe. Aºa cum David Lynch a fãcut Vrãjitorul din Oz în Wild at Heart, Tony Scott l-a reaimginat pe-al sãu în Domino.

Dorothy nu mai e de mult în Kansas, a trãit visul american cu tatãl Candidatul manciurian (actorul Laurence Harvey), a fost model, a locuit în Oz (Beverly Hills - chiar 90210), ºi a ajuns vânãtoare de recompense (bounty hunter), trãind pe muchie rãzbunarea pentru moartea peºtiºorului de aur din acvariul nu atât de fermecat. Un alt Oz, cel al drogurilor a ajuns-o din urmã, pentru cã a murit de o supradozã, la 35 de ani, în timp ce filmul lui Scott, aºa zis biografic (la fel de biografic ca Spinal Tap), era în post-producþie.

Mentorul ei din film e Mickey Rourke, mama e Jacqueline Bisset, regizorul cinic de reality show - Christopher Walken, ºeful - Delroy Lindo, Ian Ziering ºi Brian Austin Green se joacã pe ei înºiºi, la fel ca Jerry Springer. Ah, ºi, da, Domino este Keira Knightley, da, demoazela din filmele de costume cu Piraþii din Caraibe. Adevãratã mândrie, curatã prejudecatã. În alt costum, S&M (denim & leather), cu þigara non-stop în colþul buzei ºi cu nunceag la brâu. În actul III, dupã un intermezzo pe aripile mescalinei, Tom Waits apare pe post de înger profetic din deºert, în Cadillac decapotabil ºi apoi, coda, infernul se dezlãnþuie la Las Vegas. Cu elemente din filmul BMW Hire: Beat the Devil plus showdown-ul din True Romance, dar "this goes to Eleven"...top of the world, ma, pa (Stratosphere). Cu jump cuts, filtre, culori desaturate, sunet paroxistic, inserturi pe imagine, montaj subliminal, îndemnuri rock'n'roll (Mama Told Me Not to Come) ºi tezism creºtin ("Lumea se împarte în bogaþi ºi sãraci, plus cei din mijloc"). ªi Afganistan.

Fight club �* la Tony Scott, povestea lui Domino Harvey, basmul punk, poemul pe acid, ca o baladã electricã, un dans de-a viaþa ºi de-a moartea, romantic, violent, rapid ºi trist. Ca o fabulã fãrã moralã (deºi o propagã pe cea din True Romance, "live fast, die young, leave a beautiful corpse").

Secvenþa cea mai caldã ºi mai adevãratã, este cea în care Mickey Rourke (Ed Mosbey) îi explicã lui Edgar Ramirez (Choco) într-un monolog extreme de personal ºi eliberator, cel mai personal lucru din viaþa lui, absenþa degetului de la picior (Carré Ottis FYI), ºi faptul cã un anume tip de durere te face sã treci mai uºor peste o durere mai mare.

Tony Scott o cunoºtea de mult pe Domino Harvey. A vrut sã-i facã portretul în grafitti ºi neon, a comisionat scenariul lui Richard Kelly (Donnie Darko), care l-a denumit ulterior "un Sid Vicious al regizorilor britanici". Alþi critici l-au numit un rock star frustrat. Dar Scott ºi-a exorcizat demonii rock'n'roll ºi a fãcut cel mai devia-n-t, cel mai excesiv ºi cel mai rapid stencils cinematografic, reuºind sã gãseascã ºi o nouã conotaþie frazei Tears in the Rain din Blade Runner. Un tatuaj, alãturi de unul cu un peºtiºor de aur.


Alin Ludu Dumbravã, preluat din ªapte seri, martie 2006

Pure delight ...



Octavian Paler
Cotidianul 04 Aprilie


Problema pe care mi-o pun e, pe cat de simpla, pe atat de incurcata. Ce justificari s-ar putea gasi, oare, pentru ceea ce se intampla azi, scandalos, la noi?

Ma suport din ce in ce mai greu in calitate de „analist“ politic. Oare visul meu a fost sa devin exeget al lui Basescu si al lui Boc? Politica romaneasca e atat de stupida incat a o vedea ca problema intelectuala, nu numai ca blestem, e, pur si simplu, ridicol. Mai ales la o varsta cand inteleg mai bine decat as fi vrut avertismentul Eclesiastului despre vanitati si desertaciuni. La ce bun, oare, sa caut tonuri civilizate ca sa pot marturisi scarba pe care mi-a provocat-o comedia pusa la cale pentru a feri arhivele Securitatii de Ticu Dumitrescu?

La urma urmei, e nerusinat de limpede cine si de ce nu vrea sa fie scoase la lumina intimitatile cu Securitatea. Numai partea de imaturitate din mine, de care ar trebui sa-mi fie jena la 79 de ani, si-a putut imagina ca „sistemul ticalosit“ de la noi e perisabil. Si ca indivizi ca Boc (l-am vazut, la televizor, duminica seara intr-o postura comica de papagal care se ratoia!) pot avea vreo limita in slugarnicie.

N-ar fi, oare, mai inteleapta o scarba salvata prin indiferenta? M-as baricada intr-un dispret pasiv, care nu mai ia in serios decat viata si moartea, cele doua mari taine cu care ne confruntam, si mi-as asigura linistea. As merita-o, poate, dupa ce de trei ori m-am lasat traficat de iluzii. Prima oara cand am crezut ca, in Romania, a avut loc, realmente, o revolutie. A doua oara cand am sperat, dupa alegerile din toamna lui ’96, ca normalitatea e, totusi, posibila. A treia oara, in decembrie 2004, cand n-am banuit ca „sistemul ticalosit“ se va „supraticalosi“ prin Traian Basescu.

Am evocat, intr-o seara, la „Sinteza zilei“ de la Antena 3, o amiaza torida de-acum vreo treizeci de ani in care mergeam cu o nuia in mana lovind pietrele din fata mea, inainte de a calca pe ele. Ma aflam la Micene, intre ruinele fostului palat al atrizilor unde s-au petrecut crimele povestite de Eschil in „Orestia“. Ghidul ne avertizase ca pe sub pietre dormeau vipere si ca era preferabil sa ne ferim de ele. Acum, n-ar fi nevoie sa ma fac de ras ori sa starnesc alte banuieli mergand cu o nuia in mana pe strazile Bucurestiului. Ar fi suficient sa raman acasa, cu televizorul inchis, recitind, eventual, „Razboi si pace“.

Inteligenta ne ajuta, de obicei, sa ne furnizam justificari consolatoare. Si nu mi-ar trebui prea multe daca m-as putea opri la faptul ca n-am nevoie de toate degetele unei singure maini pentru a numara caracterele din politica romaneasca actuala. Dar ce justificari as putea gasi pentru descoperirea ca libertatea e la fel de promiscua, azi, ca teroarea, ieri? Cum sa-mi explic ca am inlocuit, de bunavoie, un regim in care Securitatea era garda pretoriana cu unul in care resturile ei au pretentii si mai mari? Si cum sa impac injuraturile sau antipatiile celor care, din diverse motive, au alte pareri cu dorinta, disperata, de a nu ma simti strain in tara mea? Cum sa-mi alung gandul ca scarba care tranteste usa, din egoism, nu e inocenta? Ca dispretul care intoarce spatele adevarului si realitatii nu e mai putin las decat acceptarea?

Am crezut, oare, cu adevarat, in ideea ca a te abtine e, uneori, un mod de a lua parte? Ca pasivitatea e o forma ipocrita de a sprijini raul? Si ca lehamitea, oricat ar fi de justificata, nu are cum sa fie o scuza? Deoarece nu poti sa ramai curat intr-o mlastina, inchizand ochii ca sa n-o mai vezi.

Cineva mi-a aratat, zilele trecute, o copie a circularei pastorale date de episcopatul ortodox din Transilvania, la Oradea, la 1 septembrie 1916, dupa intrarea Romaniei in razboi. In acea circulara credinciosii erau chemati sa lupte „impotriva noului dusman (Romania) care ravneste atat de pacatos la stirbirea si stricarea hotarelor noastre, venind sa cucereasca Ardealul“. Si cine semna acea incredibila circulara pastorala? A treia semnatura era a episcopului Caransebesului, Miron Cristea, care, mai tarziu, a devenit primul patriarh in Romania intregita. Asta mi-a amintit de niste memorii din care am aflat ca, dupa intrarea armatei lui Mackensen in Capitala, numerosi bucuresteni s-au asezat la coada in fata ambasadei germane pentru a-si exprima „recunostinta“.

Cu asemenea marturii, cum sa poti crede ca slugi, ca Boc si altii de aceeasi teapa, pentru care adevarul depinde de imprejurari si de „sefi“, sunt simple „cazuri“? Nu-mi pot reprima o intrebare cumplita pentru mine, ca roman. Nu cumva exista ceva stricat in caracterul nostru?

Sunt nenumarate intamplari scandaloase care trec, la noi, fara urmari, de parca nici n-au avut loc. Ne miram, un timp, dupa care ne zicem: „Asta e“. Si ne vedem de altele. Probabil, asa va trece si „intamplarea“ de la CNSAS. Nu ne place sa tragem concluzii. Dar, atunci, nu e corect, oare, ce zice, aparent ironic, Bernard Shaw (a carui afirmatie am vazut-o, zilele trecute, citata intr-un ziar) ca „democratia e un instrument care ne asigura ca nu vom fi niciodata guvernati mai bine decat o meritam“?

Ma tem ca lucrurile stau chiar asa. Si ca „bietul om“ aflat „supt vremi“, pe care-l deplange cronicarul, nu merita, de fapt, sa fie compatimit. Cel putin, daca are vreun graunte de adevar ideea ca a indura istoria e un mod de a o face.

Pink Panther - o comedie ca-n vremurile bune


Filmul lui Shawn Levy ne trimite în trecut, la filmele lui Blake Edwards- prin umorul ºi maniera absolut decontractatã de a face faþã situaþiei, dar ne ºi readuce din trecut la luminã - pentru cã acþiunea se petrece în ziua de azi, unde computerul poate fi folosit ºi de Inspectorul Clouseau.

Steve Martin e o excelentã alegere pentru rolul inspectorului. Cu o mustãcioarã falsã, o privire din cînd în cînd îngustatã ºmechereºte ºi un adorabil accent franþuzesc, actorul american nu îl copiazã pe Peter Sellers, ci îºi face Clouseau-ul lui. Un Clouseau isteþ, dar mai ales, cum se zice în româneºte, "fute ghinã". Nu poate da un impuls unui perpetuum mobile fãrã sã nu-l strice, nu poate pune mîna pe o draperie fãrã sã nu ºi-o tragã-n cap, nu se poate sprijini de un mare glob pãmîntesc fãrã sã nu-l dea pe jos, iar acesta sã ajungã în stradã unde sã accidenteze bicicliºtii. ªi globul sã revinã zece minute mai tîrziu în cadru, ca ºi cum s-ar fi plimbat prin oraº. Scenariºtii duc fiecare micã prostioarã într-alta, astfel încît isprãvile fizice ale lui Clouseau au mereu aerul unor mici catastrofe în lanþ.

Nu e mare lucru de capul poveºtii în sine- un antrenor de fotbal a fost asasinat ºi i s-a furat diamantul Pantera Roz, iar Inspectorul Clouseau e pus de inspectorul ºef Dreyfus (Kevin Kline) sã dea de urma firului, pentru ca pe urmã sã-i ia cazul ºi sã primeascã în locul lui Medalia de Onoare. Dar povestea e presãratã cu umorul sãnãtos ºi fizic al inspectorului (mai ales), umor burlesc de care poate multora le era dor. Alãturi de Steve Martin, Jean Reno face în sfîrºit un rol comic pe mãsura gabaritului sãu. Pe post de jandarm ai cãrui strãmoºi sunt în poliþie de nouã generaþii, francezul aduce în cuplul pe care-l face cu americanul Martin o sobrietate pontoasã. Dupã cum spune regizorul, e suficient cã stã în cadru ca sã fie comic. Kevin Kline îºi mai spalã din ruºinea numitã De-lovely, mai ales cã dupã Pantera Roz a mai fãcut un rol foarte bun în A Prairie Home Companion, în regia lui Robert Altman. Beyoncé Knowles e pe post de vampã dar, mã rog, nu apare de multe ori, iar din tot atîtea apariþii Emily Mortimer face o excelentã secretarã ochelaristã îndrãgostitã în tãcere de Clouseau.

Realizatorii au avut ideea genialã de a-i pune pe actorii americani care joacã francezi sã vorbeascã engleza cu accent franþuzesc. Acesta e un prilej pentru Steve Martin de a lucra ºi pe aceastã gamã. Scena în care ia lecþii de englezã americanã de la cea mai bunã profesoarã ºi nu reuºeºte sã pronunþe "hamburger" e de tot hazul.

(Iulia Blaga, preluat din România Liberã, martie 2006)

sper din tot sufletul ca autoarea a fost platita la cuvant de catre distribuitori ca sa zica de bine.

pacat de scriitura, ca continutul (cacofonic ca valoare) e nul
primul si ultimul articol semnat iulia blaga pe care-l citesc

vaaaai, ce-o sa se oftice iulia b k the korben n-o mai citeste, tz-tz! :D

revenind la kestii mai serioase: va mai amintiti de pozele pe care le-a postat acel nume-de-trista-amintire pe forum, in care aparea casutza lui de la buftea, mashinutza din batatura a.s.o.?
ei bine, se pare k omu are o rubedenie in spania...
click pe

http://www.youtube.com/watch?v=tkAzH8II_As&eurl=

si-o sa va convingeti... in-cre-di-bil!! :w00t:

in-cre-di-bil!!!
un dobitoc foarte fericit! un animal imbracat si cu Audi. isi spune si pe nume... - Tudor Adrian... sau invers...
problema e ca ce are acest orangutan entuziasmat cu "articolul zilei"?
si cum l-ai gasit??? :)
am ras mult, dar m-am si enervat. mi-a si fost usor frica pt fiinta umana...

Da, de fapt, tine de "copy-pasteuri, dadaisme si Aberatii" (cu A mare!) - nu cä s-ar face gaurä-n cer cä l-a pus aici.

îmi aduc aminte de replica unui amic (poet) cãruia la o bere i-am reproºat (ce m-o fi apucat?) "facilitatea" poeziei în raport cu filosofia and lit.
Mi-a rãspuns intrigat cã a muncit la poemele lui "cãrând cu roaba"
I really dont know de ce mi-am amintit de faza asta citind articolul lui C. Stãnescu din Gandul...poate pt. cã, îndeobºte, munca poetului e cosideratã de simþul comun o muncã "neserioasã", neproductivã ºi cronofagã
Uite, totuºi, cã poeþii au pus ºi ei mîna pe ceva ( nu numai pe condei)
ºi chiar au cãrat cu roaba ( nu numai poeme)


Un colonist american

C. Stãnescu
(Gândul 6 Aprilie)



Frumoasã ca o metaforã, definiþia lui Carl Sandburg, dupã care poetul este un animal marin ce se târãºte pe uscat, nãzuind sã zboare, are ºi defectul de a consacra imaginea standard a scriitorului buimac ºi inadaptat, lipsit de abilitãþi practice de a se “descurca” în lumea realã. Definiþia vine pe urmele albatrosului baudelairean, strãlucitor în vãzduh, încurcat pe pãmânt de aripile greoaie mânjite de noroi. O herminã imaculatã dintr-o poezie a lui Virgil Carianopol cultivã aceeaºi imagine a scriitorului handicapat, picat din lunã ca Adam cãzut din Rai. Imaginea publicã a scriitorului ca fiinþã “lunaticã”, din altã esenþã decât muritorul de rând s-a îngroºat pânã la caricaturã dupã ce, conformându-se cu tot dinadinsul acestei rame romantice în care a fost vârât, scriitorul român a practicat, mai mult decât alþii, existenþa boemã ºi fãrã cãpãtâi ca pe o adevãratã “meserie”, meseria de a nu face nimic. Parizianul Cioran a exaltat ºi el “meseria de parazit” universal. În comunism, o lungã serie de scriitori au murit cu zile refugiindu-se iluzoriu din “paradisul omului nou” în boemã ºi “paradisuri artificiale”. Cu o expresie brutalã, aurolacii de azi sunt verii decãzuþi de tot ai “albatroºilor” din trecut. Prãbuºiþi ºi din pricina unui vãdit deficit de vitalitate, care a sfârºit prin includerea nu doar simbolicã a scriitorului printre asistaþii sociali, în rând cu pensionarii, bolnavii, handicapaþii ºi alte categorii bãtute de soartã. Cu aceastã mentalitate de asistat a intrat scriitorul în noul capitalism cu faþã sãlbaticã. Dacã tot ne place sã privim peste umãr cu nespuse nostalgii spre “interbelicul” paradisiac al tuturor posibilitãþilor, sã scoatem de acolo ºi modelul scriitorului ce contrazice violent imaginea albatrosului cãzut ºi a artistului ca asistat social. E vorba despre cel mai mare poet român de dupã Eminescu, adicã despre Tudor Arghezi, cel nãscut acum o sutã douãzeci ºi ºase de ani, la 21 mai 1880, nu în Cãrbuneºtii Gorjului, cum spune folclorul literar, ci pe strada Þãranilor nr.46 din Bucureºti. Într-o schiþã autobiograficã, autorul Testamentului spune cã “la 12 ani dam lecþii de algebrã unui adult, în vacanþele ºcolare lucram ca ucenic la un pietrar, poleind inscripþiile din cimitire, la 16 ani eram secretarul unei expoziþii de picturã, la 17 ani intram laborant în uzinã ºi la 18 ani conduceam laboratorul Fabricii de zahãr de la Chitila. Faurul este omul multor meserii, practicate toatã viaþa. În strãinãtate, spune el, am cãrat cu spinarea, am vândut bibelouri de zece cenþi bucata, am învãþat sã fac inele ºi capace de ceasornic. “A încercat, ca sã-ºi scoatã pâinea, zice Galaction, toate meseriile cu putinþã”. Nu toþi visãtorii sunt poeþi, iar Arghezi, mare poet, n-a fost un “visãtor”. Cumpãrã, în 1926, un teren de 17.250 mp peste drum de închisoarea Vãcãreºti, pe care o “vizitase” dupã procesul colaboraþioniºtilor din primul rãzboi mondial. Albatrosul acesta se resemna sã ºtie cã scrisul nu-i o meserie, ci mult mai mult, dar ºi mai puþin decât atât: o vocaþie. La început, Mãrþiºorul a fost un pãmânt arid, cu “o groapã unde se scãldau bivolii”. Ridicã mai întâi, cu mâinile lui, “o cãsuþã de lut” ºi un “bordei” – magazie de materiale ºi unelte. Mâna poetului þine bine hârleþul ºi ciocanul de bãtut cuie. Îi someazã pe visãtori, pe confraþii “albatroºi”: “cumpãraþi-vã terenuri lângã mine, sã întemeiem o colonie literarã”. Face pionierat, ca un colonist american: “am introdus apã, luminã, am izbutit sã pietruiesc bucata asta de uliþã ºi sã se facã o stradã, am adus cel dintâi telefon”. Din piese luate de la telali, la mâna a doua, îºi încropeºte ºi o tipografie, “Potigrafu”. Suflecându-ºi mânecile, “am tras brazdã nouã”, sapã o fântânã, primul puþ de beton ºi roatã cu cablu – “puþul american”. A desþelenit, vorba lui ªolohov, pãmântul. Este arhitectul ºi meºterul propriului paradis, Mãrþiºorul. Noaptea e a scrisului, ziua ºi-o împarte între lopatã, cleºte ºi ciocan: “Cu o satisfacþie pe care nu o dã literatura, am bãtut câteva mii de lemne cap în cap ºi spinare peste spinare ca sã pui pe picioare o clãdire de gospodãrie ajunsã la vârf. Acolo unde locuiesc fac toate muncile unui argat, laolaltã cu nevasta ºi copiii mei, cãrora nu le e ruºine decât de patru lucruri – sã nu paraziteze, sã nu mintã, sã nu fure ºi sã nu cerºeascã”. În audienþã la “despotul luminat” Carol al II-lea, cere ajutor pentru modernizarea cartierului. În “Bilete de papagal” continuã în felul sãu aceste audienþe “în folos obºtesc”: “Mãria Ta, bolim de mare lingoare. Vrem un stãpân care sã cãlãreascã timpul ºi sã-l comande. Avem nevoie de un bici, pe zi, peste ochi ºi de o bãtaie sãptãmânalã la moalele spinãrii”. Leacuri tocmai bune ca sã nu mai “bolim” de metafora lui Sandburg, de lingoare, de visãtorie sterilã ºi de alte boli ce fac din “albatros” un mare handicapat ºi un permanent asistat social. Poet genial, marele nostru colonist american nu face doar o metaforã scriind, în prea uitatul Testament, cã ºi-a transformat “sapa-n condei ºi brazda-n cãlimarã”…

'viata bate filmul'?

parodie dupa faza cu þãranul ãla din Spania
super tare


http://www.youtube.com/watch?v=X2xFK...taran%20spania

Un taran mai elevat si moralist.Sper ca nu urmeaza si partea a treia a acestei serii de succes.Ca deja se extinde ca aviara.

hm... varianta canadiana mi s-a parut cam de kkt... are citeva taieturi, actorul joaca destul de prost, poanta este facila - si mai ales kestia de la final (discursul moralist) e kiar de taran...
preferata mea este asta:

http://www.youtube.com/watch?v=2C7QG...taran%20spania

jos pãlãria pentru articolul 'Gãseºte-mã dar nu mã cãuta' al lui Andrei Gheorghe în penultimul B24. o lecþie importantã.

stire de maxima importanta!
http://www.murdzplace.com/cnn.htm

.asta ar trebui imprimata pe un panou 10m x 10m si infipta in centrul bucurestiului. si clujului.

si Timisoara? nu uitati de Timisoara! :?

old news

Azi în Timisoara / Mâine-n toatä tara!

si barbatii?? :?

Depinde. Noi ce incidentä de cancer mamar avem?

Nu avem, dar iata cum ne "sacrificam" pentru sanatatea femeilor.

Foarte bun eseul lui Traian Ungureanu din nr. 4 (19) din ID: "Renaºterea Barbariei" un soi de fenomenologie a decapitãrii în canoanele islamului.
Tot in nr. asta S Damian "Cãlugãrul fãrã credinþã" despre tãcerile (complice?) ale lui Heidegger, tentativa unui excurs moral despre "turpidunile" filosofului de la Freiburg (întîlnirea cu Celan etc. ) fain-fain
ALS cu umori Clermont-Ferrandiene ºi despre cum sã faci un film cu 1000 de euro ( we know somebody who made one with 300 de mii)
Mircea Mihãieº despre Raymond Chandler ºi al sãu Marlowe and much more

articolul lui traian ungureanu este intr-adevar impresionant... il recomand tuturor acelor ametiti care-i apara pe imputitii de teroristi musulmani! sau stiti ceva? mai bine nu: mai bine sa-i decapiteze musulmanii & sa moara cu iertarea politic-corecta pe buze, far-a sti ce-au cu ei & de la ce li se trage :P

un link? sa vad de ce se emotioneaza nenea leo... :D

Oraº între portiere

A fost odatã un oraº în care nu mai era loc, de prea multe maºini. Marginile strãzilor ºi trotuarele erau ocupate de automobile, pe douã sau trei rînduri. Pietonii se strecurau printre boturi, portbagaje ºi oglinzi retrovizoare. Primãria anunþa tot felul de mãsuri pentru decongestionare, care se pierdeau însã pe undeva prin mulþimea maºinilor ºi a claxoanelor. Patronii parcãrilor ºi chiar taxatorii erau tot mai importanþi ºi tot mai bogaþi. Spaþiile verzi dintre blocuri au început sã fie ºi ele ocupate de automobile. La început, erau iniþiative timide care însã au fost repede depãºite de un adevãrat iureº al desfiinþãrilor gardurilor vii ºi al tãierilor copacilor. Peste tot se trasau linii albe pentru parcare, linii care în curînd n-au mai putut fi nici ele respectate. ªoferii parcau tot mai înghesuit ºi abia mai reuºeau sã-ºi deschidã portierele ca sã se dea jos de la volan. Mulþi au început sã þinã curã de slãbire, pentru a se putea strecura mai uºor. Cînd toate spaþiile dintre blocuri s-au ocupat, unii au pus ochii pe grãdinile caselor. La început, i-au rugat pe proprietari sã le dea provizoriu cîte un colþ din grãdinã ca sã parcheze. Cu timpul, nu s-a mai þinut seamã ºi nici nu s-a mai ºtiut care a cui grãdinã este. Gardurile au fost rupte, iarba cãlcatã, copacii mai mari tãiaþi, iar copãceii, pur ºi simplu, smulºi ori cãlcaþi de maºinile de teren. Dupã ce ºi aceastã fazã s-a încheiat ºi nu s-a dovedit de ajuns, proprietarii de maºini, care de fapt erau toþi locuitorii oraºului, au pus ochii pe parcuri ºi pe cimitire. Un analist a lansat teoria cã parcatul pe morminte ar þine de cald sufletelor celor morþi care, astfel, vor ºti cã urmaºilor le m
. erge bine fiindcã au toþi maºini. S-a inventat ºi un sistem de cruci rabatabile, aºa încît sã se poatã circula peste ele. Dar partea carosabilã a strãzilor ºi a bulevardelor devenea tot mai micã ºi mai sinuoasã, aºa ca un rîu de cîmpie la vreme de secetã. Ambuteiajele din intersecþii erau tot mai dese, deveniserã chiar o regulã. Agenþii de circulaþie îºi aruncau caschetele ºi fugeau îngroziþi de o asemenea slujbã. Tot oraºul tremura albãstriu în lumina gazelor de eºapament, care se înãlþau în aer zi ºi noapte. Cu timpul, viteza medie prin oraº a scãzut la cîþiva metri pe orã. Lumea a început sã recurgã tot mai mult la scutere sau motociclete care se puteau parca pe palierele sau pe balcoanele blocurilor. La orele de vîrf, locatarii se înghesuiau pe scãri în sus ºi-n jos, þinîndu-le de ghidon. Pînã cînd, cîþiva tineri au constatat cã pot urca pe roþi pînã în dreptul apartamentului, fãrã sã mai opreascã motorul. Ideea s-a extins. S-au fãcut chiar reguli de circulaþie pe scãri. Dupã o vreme, s-a constatat cã în blocurile mai mari nu e destul loc, iar administratorii i-au obligat pe locatari sã spargã ziduri ºi sã-ºi desfiinþeze camere pentru a se putea construi mai multe benzi de circulaþie. Cu toate astea, viteza medie prin oraº ºi chiar prin blocuri, cu motocicleta, scãdea dramatic. Institutele de sondaj vorbeau de cel mult un metru pe orã. Pietonii nu mai aveau loc oricum pe nicãieri ºi se aºtepta cu o oarecare febrilitate momentul zero, atunci cînd totul avea sã se blocheze definitiv... cînd nimeni nu ar mai fi putut înainta ºi nici n-ar mai fi avut loc sã se dea jos din maºinã sau de pe motocicletã... încremenirea finalã.

Andrei MANOLESCU, in Dilema veche nr. 116

primul film romanesc pe marile ecrane in America.... restecpa!
New Yorker:

In the heartrending Romanian film “The Death of Mr. Lazarescu,” the hero—known in full as Dante Remus Lazarescu—is an unregenerate but oddly lovable mess. A retired engineer who lives in Bucharest, Lazarescu (Ion Fiscuteanu) regularly drinks something called Mastropol—home-brewed alcohol that looks like liquid wood soap. His wife is dead, and he is estranged from his daughter and his sister; he lives with three smelly cats that he loves. Lazarescu is sixty-two, a tough old guy (in Bucharest, sixty-two is elderly) with a heavy chest and thick arms. By temperament, he’s independent to the point of crankiness, and sardonic in a remorseless way that suggests many campaigns and few victories. At the beginning of the film, his head is splitting, and he’s sick to his stomach. Lazarescu is largely the creator of his own problems. What is he to us? That taunting question is part of the dramatic material that Cristi Puiu, the director, who wrote the movie with Razvan Radulesco, has built into “Mr. Lazarescu.” What are the bonds—if any—that hold strangers to a dying man, especially a dying alcoholic who’s a pain in the neck?

Cristi Puiu, who is thirty-nine and has made just one other feature film, doesn’t like to rush. As he records the mood and the flow of people at work, he holds the camera at medium distance, avoiding obvious closeups, and by the end we feel that we have understood something about Romanians, about hospitals, and about dying. This understanding is the product of a special kind of irony: we know that a movie is an artifice, lasting around two hours, in which something happens; we know that Lazarescu will die. But the characters don’t know these things. They feel little of the alarm that we feel, and we want to reach into the frame and shake them by the shoulders.

A tired nurse, Mioara (Luminita Gheorghiu), arrives at Lazarescu’s apartment with an ambulance. She feels lousy herself, but, as the night goes on, she is stirred by her patient’s helplessness, and she becomes his advocate and protector. She’s only a nurse, however, and the doctors brush her aside. It’s a tough night in Bucharest (there’s been a bad bus accident), and they’re annoyed by this drunk with too many problems. They lord it over him and make multiple and confusing diagnoses, rather than taking responsibility for his treatment. Like some awkward, undeliverable package, Lazarescu gets shunted from hospital to hospital, from specialist to specialist, each more callous and vain than the last. An acrid kind of black comedy develops that has its roots, I suspect, both in twentieth-century Eastern European literature and in the long experience of dithering Communist bureaucracy. The doctors gossip, make jokes, and trade favors. (After seeing this movie, you may think better of the American threat of malpractice suits.) As they waste time, Lazarescu lapses into semi-poetic incoherence, like Lear’s fool. The doctors’ inhuman nonsense is mocked by Lazarescu’s all-too-human nonsense as he tries to hold on to some fragment of memory and desire.

It would be a mistake, I think, to read this movie as simply a satire on Romanian medicine and the lethargy of the Romanian character. Lazarescu is just a lonely man who’s going down, but we want at least a moment of recognition that a life is ending. As we watch Lazarescu’s rudely tendered drift toward extinction, our response shifts from disgust to sympathy, from bleak amusement to something like solidarity and love. Laid out, “a poor bare, forked animal,” as Lear describes himself, Lazarescu is our representative as he enters that final night. “The Death of Mr. Lazarescu,” for all its terrible matter-of-factness, produces tumultuous feelings of amazement and revolt.

by DAVID DENBY
Issue of 2006-05-01
Posted 2006-04-24

Nu e primul.

http://www.variety.com/article/VR111...goryid=13&cs=1

Bine, mä Näicä, sä nu stii tu tocmai de tizul täu Caranfil? :oops:
Apropo, "Filantropica" a fost si la o televiziune olandezä, acu' vreo trei ani, pare-mi-se.

http://www.ziua.ro/display.php?id=19...ata=2006-05-04

Expertii astronomi nu exclud ciocnirea frontala dintre Pamant si un asteroid gigantic in data de 21 iunie 2008, relateaza in ultimul sau numar revista New Scientist. Corpul ceresc, cu denumirea de cod 2006HZ51, a fost descoperit la sfarsitul lunii aprilie a.c., iar calculele oamenilor de stiinta au relevat ca exista 165 de cazuri cand asteroidul ar putea sa intre in coliziune cu Pamantul. Probabilitatea producerii catastrofei este de unu la sase milioane, dar acest raport este modificat continuu, in functie de identificarea traiectoriei. Asteroidul mentionat reprezinta cel mai mare corp ceresc de pe lista celor mai periculoase obiective spatiale intocmita de NASA. Mai mult, expertii estimeaza ca, in cei doi ani care au mai ramas pana la posibila coliziune dintre Terra si asteroidul respectiv, este practic imposibil de schimbat traiectoria acestuia cu mijloacele specifice. Potrivit Fundatiei-B612 (numita in cinstea asteroidului mentionat de Saint-Exupery in "Micul Print"), care monitorizeaza corpurile ceresti ce prezinta pericol pentru civilizatia de pe Terra, este nevoie de cateva decenii pentru a-i schimba traiectoria asteroidului mentionat, care ameninta Pamantul. Pentru comparatie, sansele de a se ciocni cu Pamantul sunt mult mai mari in cazul asteroidului 99942 Apopfis, care a fost descoperit in 2004, insa pana la coliziunea acestuia cu Terra ar mai fi 30 de ani, de aceea astronomii sustin ca traiectoria sa poate fi modificata fara dificultate in aceasta perioada. Conform estimarilor, ciocnirea Terrei cu un asteroid gigant ar putea sa duca la schimbarea radicala a climei pe Pamant. In cazul in care asteroidul ar cadea in ocean, acest lucru va provoca valuri seismice uriase tsunami si deversarea de aburi de apa in atmosfera. In caz contrar, atmosfera va fi infectata de praf, ceea ce va impiedica patrunderea razelor solare pe Pamant. Potrivit uneia dintre ipoteze, ciocnirea Terrei cu un asteroid imens a provocat disparitia dinozaurilor in urma cu 65 milioane de ani in urma. (D.M.)

Personal, nu-mi vine-a crede - si nu numai fiindcä aproape tot ce scrie-n "Ziua" e fix pe dos. Da', mä rog...

si a mai fost si 'o vara de neuitat' (= 'an unforgettable summer')- si, daca nu ma-nsel, 'balanta'(= 'the oak')!

si a mai fost si 'o vara de neuitat' (= 'an unforgettable summer')- si, daca nu ma-nsel, 'balanta'(= 'the oak')!

http://www.cotidianul.ro/index.php?i...ash=1387887583

L-am cunoscut pe Ion Gavrilä-Ogoranu prin 1992-3, la Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Alba Iulia... Tot acolo l-am cunoscut si pe Nistor Chioreanu, celebrul legionar. Lucram la "Expres-Magazin", si i-am interviewat pe amândoi. Pânä la urmä, mi-au publicat numai articolul despre Nistor Chioreanu.
Imi amintesc cä Ion Gavrilä era un bätrân masiv, blajin, glumet, ca un bunic în costum, cu baston si pälärie... Mi-a povestit în linii mari ceea ce scrie si în articolul memorialistic din "Cotidianul".
Dumnezeu sä-l ierte.

Note berlineze
(dilema - nr.117: 21-27 aprilie)



Un studiu britanic asupra inteligenþei europene a produs în Germania mici (prudente) accese de mîndrie naþionalã. Plasat în vîrful ierarhiei, cu un IQ egalat doar de olandezi, poporul german e, comparativ, poporul european cel mai inteligent (cota 107). Foarte aproape, la cota 106, se aflã polonezii. La extrema cealaltã a vioiciunii mentale (cota 89) adastã, melancolic, sîrbii. Poziþia penultimã e ocupatã de turci (cota 90), iar noi, ei bine, noi, noi românii, stãm pe poziþia antepenultimã (cota 94), la egalitate cu bulgarii ºi, slavã Domnului, cu francezii. Scara inteligenþei continentale oferã, de altfel, ºi alte surprize. Suedezii sînt mult mai rãsãriþi decît danezii, finlandezii sînt mai bine situaþi decît irlandezii, ungurii ºi cehii sînt sub nivelul austriecilor ºi elveþienilor. Englezii sînt mai puþin inteligenþi decît italienii, dar mult peste spanioli ºi ruºi. Pe scurt, clasificarea domnului Richard Lynn de la Universitatea din Ulster e, pe mai toate palierele ei, iritantã. De fapt, cu excepþia nemþilor, toþi ceilalþi europeni pot avea motive de nemulþumire. Oricum, e limpede cã, dacã Europa se va întregi incluzînd, alãturi de români ºi bulgari, pe turci ºi pe sîrbi, ceea ce va rezulta va fi o Europã mai toantã. Siegfried Lehrl de la Universitatea din Erlangen încearcã, modest, sã relativizeze lucrurile. Cota nemþilor ar fi cãzut, în ultimul timp, de la 107 la 102. Explicaþia? Abuzul telefoniei mobile ºi, în general, al formelor rapide de comunicare (SMS, e-mail), modificarea deprinderilor alimentare (de pildã, dispariþia galopantã a micului dejun, de naturã sã încetineascã demarajul matinal al creierului), dereglarea echilibrului lichidelor în organism (dupã ce pierzi, la saunã, un litru de transpiraþie eºti mai prost...). Nu am acces la detaliul acestor cercetãri ºi nu ºtiu, prin urmare, cum se fac mãsurãtorile, cum se recolteazã informaþia ºi, mai ales, cu ce definiþie a inteligenþei se lucreazã (ca sã se poatã spune, de pildã, cã orãºenii sînt mai inteligenþi decît þãranii). În ce mã priveºte, ºtiu pertinamente cã înclin sã ratez orice test de dexteritate mentalã. Dinaintea unei grile de laborator, cu întrebãri standard ºi fine nuanþe psihologice, toate resursele mele de prostie, de inadecvare ºi blocaj se mobilizeazã instantaneu ºi produc o adevãratã catastrofã statisticã. Dincolo
. de toate astea, mã contrariazã faptul însuºi cã asemenea cercetãri au loc. Care e rostul lor? Ce vrem, de fapt, sã aflãm? Simplã curiozitate ºtiinþificã? Dar ce ne poate spune, despre realitate, o astfel de ºtiinþã? Pregãtim cumva o tehnologie care sã amelioreze IQ-ul universal? Vor exista tratamente speciale, "la bãi", în urma cãrora ne vom întoarce acasã mai sprinþari? Bulã reamenajat ca Einstein, pe bazã de dietã ºi pilule? De mirare e ºi împrejurarea cã, într-o epocã atît de sensibilã la discriminare ºi atît de militant multiculturalã, nimeni nu se scandalizeazã de concluziile subiacente ale acestei (bãnuiesc foarte costisitoare) cercetãri. Europa se împarte brusc în categorii ofensatoare: existã popoare nãtîngi ºi popoare genialoide, existã naþiuni "macre", de calitate superioarã, ºi naþiuni de calitatea a doua ºi a treia - mai potrivite pentru tocãturã. Nu sunã niþeluº a Mengele? Poate un om inteligent sã gîndeascã în asemenea termeni? Poate. E o dovadã cã ºi naþiunile hiperdotate îºi au proºtii lor. ªi dacã e aºa, avem ºi noi o ºansã: poate cã, din cînd în cînd, nasc ºi la Moldova (adicã la cota 94) oameni. Cã nu ei guverneazã întotdeauna, cã nu ei ne reprezintã acolo unde se fac "mãsurãtori" deºtepte, cã nu de ei þin cont "instinctele" naþionale, asta e altã poveste. Aproape de nepovestit.

Ideologiile au, mereu, succes. Dacã un regizor de film vrea sã cîºtige bani cu un horror de mîna a doua, el poate face un horror pur ºi simplu: o familie simpaticã se rãtãceºte în deºert ºi e hãituitã ºi mãcelãritã de cîþiva monºtri misterioºi, cu chipuri terifiante ºi apetituri canibale. Dacã însã regizorul vrea, totodatã, sã-ºi salveze faþa, sã treacã în categoria vandabilã a "criticilor societãþii", el va adãuga carnagiului brutal un "mesaj": monºtrii sînt rezultatul unor experimente militare secrete, finanþate de guvernul american. Violenþa kitsch devine astfel o dramã a iradierii ºi o demascare a iresponsabilitãþii capitaliste. Asta nu schimbã cu nimic imbecilitatea sîngeroasã a spectacolului. Îi adaugã însã un "nu ºtiu ce" nobil, umanist, militant, mai aproape de "artã", de lumea bunã ºi, cine ºtie, de vreun Oscar corect politic, dintre cele distribuite atît de generos în anii din urmã.

Andrei PLEªU

in the same number

L-am regãsit pe Sibianul din New Orleans, Andrei Codrescu cu un text care mi-a re-amintit de ce imi e atît de drag.
(Vasile, vezi cã ºi lui îi place Cãrtãrescu )


Afacerile noastre



În America de Sud existã o pasãre care mãnîncã aur. E un fel de curcan negru la culoare. Aceastã pasãre, al cãrei nume nu-l ºtiu, ºi chiar dacã l-aº ºti, tot nu vi l-aº spune, urmãreºte curentele repezi de apã ºi ciuguleºte grãunþele de aur. Aurul se adunã în guºã. Bãºtinaºii prind pasãrea, o cãsãpesc ºi culeg un boþ de aur suficient cît sã-ºi construiascã din el o colibã din stuf. Cei mai ºmecheri urmãresc pasãrea ciugulitoare de aur de-a lungul rîurilor ºi trec prin sitã nisipul din locurile indicate de ea.

De îndatã ce am auzit acestea, l-am sunat pe prietenul meu Larry, mare amator de scheme exotice. Ultima sa întreprindere, o fermã de cafea în Costa Rica, era specializatã în boabe de cafea mîncate ºi apoi excretate de capre, ceea ce fãcea cafeaua mai valoroasã decît aurul ºi cocaina. Problema era cã a trebuit sã importe caprele din Kenya ºi cînd acestea au ajuns în Costa Rica au refuzat sã mãnînce boabele, preferînd în loc gardurile dimprejurul fermei. Larry a reuºit pînã la urmã sã adune cioporul de capre laolaltã ºi sã le convingã sã mãnînce boabele, dar nu înainte ca unele dintre ele sã intre în greva foamei ºi sã moarã pentru principiile lor. (Sau principiul, care în cazul de faþã era: "Noi mîncãm numai cafea kenyanã!".) Cei de la Starbucks s-au arãtat iniþial interesaþi, dar preþul prohibitiv i-a scos din competiþie, aºa cã Larry a sfîrºit prin a ambala ºi vinde singur produsul, la uncie, starurilor rock ºi tipilor de la Hollywood. O uncie de cafea costaricanã-trecutã-prin-caprã-kenyanã se ridica la 3.000 de dolari plus taxe poºtale. Ambalajele erau produse în SUA, de o tipografie din Boston, care s-a specializat în lucrãri de imprimerie pe hîrtie produsã manual ºi care îi era trimisã lui Larry prin Federal Express. Modelul fiecãrui pachet era gravat în lemn de cîte un alt artist, aºa cã Larry a angajat iniþial cel puþin cincizeci de artiºti. Mai tîrziu, cînd vînzãrile s-au
. înþepenit la circa patru pachete, Larry a vîndut ferma în pierdere unui tip din Miami cu ochelari negri de soare.

Soarta a intervenit în ultimul minut în favoarea lui Larry cînd, exact în momentul în care voia sã se arunce în apele repezi ale rîului Corobici, i-a sunat mobilul. Era maicã-sa, care îl suna din State ca sã-i spunã cã cele patruzeci ºi ºase de pachete de cafea care îi mai rãmãseserã s-au vîndut pe E-Bay cu 7.500 de dolari bucata, datoritã graficii originale. Unul dintre artiºtii gravori a devenit, se pare, atît de "marketabil" în cele trei luni de cînd afacerea lui Larry dãduse chix, cã îi trãsese dupã el ºi pe ceilalþi patruzeci ºi cinci ºi acum valorau toþi mai mult decît cafeaua. Dar aceastã creºtere a influenþat ºi cafeaua, deoarece cumpãrãtorii au vãzut în ea parte a unui pachet de viziuni artistice. Aºa cã ceea ce începuse ca niºte boabe de cafea nevandabile s-a transformat în artã.

"Larry, i-am spus, e o pasãre în America de Sud care mãnîncã aur. Ceea ce trebuie sã facem este sã ne cumpãrãm o canoe ºi sã urmãrim pãsãroiul pe rîu în jos, înarmaþi cu niscai site ºi lopeþi. Aflãm unde îºi fac cuibul, cumpãrãm terenul ºi începem sã le prãsim. Cu propriul nostru cîrd de pãsãri mîncãtoare de aur o sã facem o grãmadã de bani!"

Larry s-a prins imediat. "La dracu! Am face ce n-au putut spaniolii sã facã atunci cînd au venit în Statele Unite. Au cãutat aur în toate locurile nepotrivite."

"Mã rog", am spus eu. "Pe vremea aia nu erau Statele Unite ºi nici acum nu acolo se gãsesc pãsãroiul de aur, cafeaua ºi caprele, dar de ce sã le purtãm picã pentru asta? Vorbim aici de economie globalã, înþelegi?

A înþeles. Ne-am cumpãrat bilete de avion.

Andrei CODRESCU

"Cel mai in voga manelist roman, Adi Minune, a trecut prin clipe de groaza in Spania, la o petrecere privata organizata de mafiotul Ion Clamparu. El a fost umilit de locotenentii „nasului“, pe motiv ca ar fi cerut bani ca sa mai cante „peste program“!

Potrivit unui „locotenent“ de-al lui Clamparu (care ne-a cerut sa-i protejam identitatea), Adi Minune a fost invitat sa cante in Spania, in barlogul clanului. „La un moment dat, ne-a cerut bani ca sa ramana mai mult, fiindca nasu’ convenise cu el o anumita ora! L-am agatat intr-un cuier si l-am luat la tinta cu cutii goale de Redbull. Ii dadusem un munte de bani si facea mofturi!“, ne-a marturisit unul dintre „oamenii de incredere“ ai mafiotului. „Nasu’“ Ion Clamparu a fost dat in urmarire de catre autoritatile romane, fiind acuzat de organizarea in afara granitelor tarii a unei ample retele de trafic de carne vie. Inclusiv presedintele Romaniei, Traian Basescu, l-a indicat pe Clamparu ca pe unul dintre cei mai periculosi gangsteri romani din Europa. Anchetatorii de la Bucuresti sustin ca mafiotul ar fi alimentat piata spaniola cu prostituate provenind din Europa de Est. Clamparu si-a stabilit „cartierul general“ la periferia Madridului, intr-o zona numita Casa del Campo. Acolo, s-a inconjurat de garzi inarmate si s-a impus prin teroare.

Adi Minune nu a putut fi contactat de „Averea“. Un prieten de-al sau care a raspuns la telefon ne-a declarat ca manelistul doarme si ca el, personal, n-are nimic de comentat."
(Averea 8 Mai)

:w00t: Vã închipuiþi meclosanu lu Adrienne the wonderful boy, agãþat într-un cuier, luîndu-ºi în þeastã cutii de redbull....
Super tare frate!

Cannes 2006

„Cãtãlin Mitulescu, un tânãr cineast român supraînzestrat”
Magda Mihãilescu
(Gandul 24 Mai)

Titlul nu este al meu. L-am împrumutat din cronica „Ciao Ceaucescu”, apãrutã în Le Film Français, a doua zi dupã proiecþia pentru presã a debutului în lungmetraj. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii”: „Lectura genericului acestui prim film al regizorului Cãtãlin Mitulescu are de ce sã stârneascã invidii – se spune încã din cea dintâi frazã. Acest tânãr cineast român supraînzestrat („surdoné”, în original) beneficiazã nici mai mult nici mai puþin decât de nãºirea conjugatã a lui Martin Scorsese ºi a lui Wim Wenders în calitate de producãtori executori. (...) Aceastã operã a unei estetici somptuoase, coprodusã de Strada Films ºi Les Films Pelléas, îºi fixeazã acþiunea în 1989, concentratã fiind pe educaþia sentimentalã a unei adolescente care viseazã sã fugã din þarã chiar în momentul în care dictatura lui Ceuºescu era în agonie”. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” s-ar putea numi, cred, ºi „Cum dã peste noi istoria”, pentru cã asta vedem pe ecran, frânturi din viaþa trãitã de oamenii dintr-un cartier mãrginaº, în ultimul an al terorii. Istoria se insinueazã în existenþa fiecãruia, chiar în jocurile copiilor care resimt rãul în felul lor. Dacã ei evadeazã în fantezie, adolescenþii chiar vor sã plece departe de-a binelea, în timp ce pãrinþii îndurã, unii înarmaþi cu modestul curaj de fiecare zi, alþii împãcaþi cu propria lor laºitate. Este cu totul inutil sã comparãm filmul cu alte succese ale cinematografului nostru din ultima vreme. Am auzit, printre ai noºtri, proclamând: „Nu este Moartea domnului Lãzãrescu”. Nu este ºi nici nu trebuie sã fie. Cãtãlin Mitulescu are un cu totul alt dispozitiv estetic, nu te loveºte în moalele capului, ci te învãluie. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” este tulburãtor tocmai prin transparenþa unei stãri difuze de aºteptare a ceva care trebuie sã se întâmple, pluteºte în aer, prin fluiditatea succesiunii imaginilor (operator: Marius Panduru), care adunã toate personajele în aceeaºi barcã a speranþei ce ne rãmâne mereu, chiar dacã vaporul luminos ºi straniu din splendidul final al filmului se tot îndepãrteazã de noi. Am vãzut spectatori ieºind din salã cu ochii aburiþi de emoþie, la sfârºitul unei alte proiecþii, în care mai pãtrunde ºi publicul, nu numai ziariºtii care au pierdut spectacolul pentru presã. De altfel, la aceastã întâlnire din miezul zilei de ieri, cel care l-a prezentat pe cineastul nostru a þinut sã spunã cã face acest oficiu „nu numai cu mândrie, ci ºi cu emoþie”, pentru cã nu se întâmplã mereu sã recomanzi un tânãr care, dupã o Palme d’ Or pentru scurtmetraj, intrã în selecþia oficialã cu debutul în ficþiunea de lung metraj. Pentru cã a fost imediat acaparat de jurnaliºti strãini ºi televiziuni, nu am putut schimba decât câteva cuvinte cu autorul, care a urcat pe scenã însoþit de coscenarista Andreea Vãlean, de actriþele Dorotheea Petre (descoperitã de Ruxandra Zenide în Ryna, produs de acelaºi Mitulescu), Carmen Ungureanu (amândouã, în ciuda puþinei experienþe, deþin secretul vibraþiei în faþa camerei) ºi de o impresionantã echipã de coproducãtori francezi. De altfel, nu cred cã am mai vãzut un generic care sã ne aducã la cunoºtinþã câte forþe s-au unit pentru a susþine un film românesc: Eurimages, Surdances, Canal +, Uni Etoile 3, Cofimage 7, Sofica, Briarclif Film, Acht Frankfurt. Nu sunt sigurã cã i-am notat pe toþi.

Se anunta cumva un nou premiu pentru Mitulescu?

un mic bemol: nu era propriu-zis o 'cronik', ci un material de prezentare...

in 'liberation', in skimb, a aparut astazi o cronik demolatoare; si nici cea din 'screen' nu e superlaudativa... totul e relativ. ;)

in le figaro era de bine sau neutru? ca era interviu, si pe limba mea asta e de bine

sa mai repet k filmu e coprodus de francezi si distribuit tot de ei?
(ceea ce nu-i scade din valoare - atita cita e!)

got a point there... nu stiu de ce ma mai iau dupa presa straina, citisem despre "crash" si mi-l imaginam "magnolia", acum citesc despre "babel" si-l vad un fel de "crash"... infioratoare idee :((

nu, stai linistit: 'babel' e (mult) mai bun k 'crash'!
doar k e mai slabutz decit precedentele 2...
it's for the masses ;)

(Dilema Veche - Scrisori)

Decalog - primul episod

Domnule Teodor Baconsky,

Dintru început mã declar agnostic, cu o oarecare tentã atee, ºi nu un cunoscãtor riguros al religiei creºtine. Nu pot ignora totuºi fenomenul religios atîta timp cît mai trãiesc/rezist în patria lui Teoctist, G. Becali ºi Corogeanu, unde peste 90% din populaþie se declarã creºtini ºi majoritatea acestora se roagã la Dumnezeu sã le bage-n sac sau sã-nchidã ochii cînd îºi bagã ei.
Am vizionat de curînd, pe TVR 2, primul episod al serialului polonez Decalog, care m-a indignat. Ce-am înþeles eu din acesta? Cã Dumnezeu nu este (numai?) Iubire, ci (ºi!) Rãzbunare. Pe scurt, EL ia viaþa unui copil nevinovat (ºi foarte dotat, cã veni vorba) pentru cã tatãl acestuia este ateu. Pãi, se poate? Uite cã da, în visele unui bigot cu aere de artist. Pot înþelege cã religia este indispensabilã în "temperarea" maselor, care altfel s-ar întoarce la maimuþã (sau, mã rog, la Adam ºi Eva), dar totuºi niºte limite...
Dacã credeþi cã greºesc, vã rog corectaþi-mã. Cu argumente. Nu mã supãr.

Va mulþumesc pentru atenþia (sper) acordatã.
Miticã IONESCU
-------------------------------------------------------------------
Rãspunsul lui T. Baconsky

Domnule Miticã Ionescu,

Vã mulþumesc pentru confesiunea agnosticã, deºi tonul ei exasperat m-a cam întristat. Se cheamã cã aveþi totuºi o credinþã: aceea cã orice credinþã e absurdã. Nu reuºiþi sã vedeþi nimic bun în cele douã milenii de creºtinism pe care, sînt convins, le-aþi examinat cu bunãvoinþã ºi competenþã. Kieslowski, un maestru redus la condiþia de "bigot cu aere de artist", nu v-a ajutat sã rezolvaþi, convenabil, "suferinþa dreptului". Nici creºtinismul autohton nu vã spune mare lucru, mai ales cã îl reduceþi la patologiile sale curente. Ce argumente v-aº mai putea furniza fãrã sã generez suspiciunea cã vã manipulez? Poate cã e mai bine sã rãmîneþi strãin de majoritatea care, prin ipocritul ei delir mistic, vã produce atîta dezgust. Socotesc, în concluzie, cã nu greºiþi. Sînteþi pe linia lui Tertulian din Cartagina (credo quia ineptum est). Cu speranþa cã nu v-aþi supãrat definitiv,

Teodor BACONSKY
------------------------------------------------------------------------

Tipul ala cred k e un gen de om care nu-mi place. (probabil din (multe) motive evidente). cica: "Dacã credeþi cã greºesc, vã rog corectaþi-mã."..... hmmm..... nu gasesc o singura afirmatie (cat de cat relevanta) cu care sa fiu de acord....
Mi-a placut mult reactia lui Baconsky care tot oscileaza intre "baga-te-as-n-ma-ta" (intellectual lounge style), "tre sa fiu diplomat cu el" si "sa nu ma lungesc cu scrisu"!

By ALL fookin' means!!! :D

iar eu, care sint amic cu t.b., iar pe dom'mitica nu-l cunosc, tre sa spun k sint de acord 100% cu el! mi se pare de bun simt ce spune - i mean, c'mon, propozitiunea primului dekalog este moralmente scandaloasa :x si nu-mi veniti cu kestii gen, 'god works in mysterious ways', k ma cac pe astea: fact is, nobody knows how he works, or whether he works at all - or dozes away -, asa k my guess is as good as yours...
iar daca 'he is one of us'- cum sustine pitbull -, atunci, cf. acestor principii morale valabile aici, pe pamint, ce a facut is w.r.o.n.g.!
no further comment.

interesting choice of words.... since when did u start caring 'bout morals? :P
risti sa te contrazici.... atunci "god works in mysterious ways" is as good as any other pov. Plus ca sintagma asta are intelesuri care depasesc punctul de vedere al babelor care racaie ceara de pe podeaua bisericii (nu aruncati cu rosii pt exemplu, mi-era l indemna, vroia s exprime crestinii cu vederi asemanatoare alora), in sensul ca, he doesn't necessarily do only good (ceea ce nu e un paradox din punctul meu de vedere)..... asa ca spusele tale: "nobody knows how he works, or whether he works at all - or dozes away" nu intra in contradictie cu ceva ai situat oarecum in opozitie: "'god works in mysterious ways'"...... asa ca si tu ai venit oarecum tot cu kestii cu care ai zis s nu venim... deci, no need 2 shit..... :D

Mi-am amintit de o faza foarte tare din The devil's advocate in care Al pacino zicea cam asa: "Whenever HE does something wrong you all go "Mysterious are god's ways""

Desi as sari in apararea primului (si prin extensie, a oricarui, nea mitica sigur poate gasi oripilari in fiecare) dekalog (spunand ca am vazut in dekalog o usoara ambiguitate morala si o latura prea putin religioasa (cine ar fi sarit sa spuna ceva, daca purtau alt titlu?.... stiu k asta e o idee usor de combatut, but i was trying to make a specific point) care fac toate obiectiile de genul ala sa fie pe langa si aiuristice asemanatoare unui tanar teribilist cu idei putine si fixe), nu asta vroiam s evidentiez neaparat..... mi se par la fel de de kk si restul afirmatiilor individului....

mie mi-a venit in minte o momenta din futurama:
Bender: I was God once.
God: Yes, I saw. You were doing well until everyone died.

Lasä, dom'le, cä termin eu "Wol's Shine", si-ai sä-ntelegi de-acolo cum voi lucra acum când fuseseräm God. ;)

Eu in primul apisod din "Dekalog" am perceput o disputa Dumnezeu VS Stiinta. Matusa copilului rezuma divinitatea la iubire iar tatal rezuma viata la moarte (o moarte pur biologica constand in sistarea functiilor organismului). De ce neaparat, divinitatea sa fie vinovata pentru moartea copilului, atat timp cat stiinta accepta legile hazardului. Cu ce e mai trista moartea lui decat a unui copil care moare de foame, de leucemie sau intr-un accident de masina? La orice masuratoare exista o marja de eroare. In acest caz eroarea s-a dovedit fatala. Bolnavul caruia nu i se mai dadea nici o sansa in episodul al doilea, se intoarce la viata (superba metafora cu insecta in pahar). Pe el l-a salvat credinta?

Hehe, Terror_ISTule, e asa de adevärat ce spui! Tot modul ästa automatist-mecanicist de a privi realitatea e asa de nevrotic si pueril - literalmente, ca fizica newtonianä pe lângä a lui Einstein! Adicä noi vrem pe de o parte liber arbitru, da' pe de altä parte, mai vrem si sä ne poarte pe pälmi! Nu care cumva sä ne frigem dupä ce ne folosim libertatea de a face gafe, cä iese präpäd, nu alta! Nenea, uitati la Doamne-Doamne, nu l-a tras pe frati-miu de mânä înapoi când a trecut strada pe rosu! Si ce bäiat cuminte si talentat era! Doamne-Doamne e räääu - adicä, ce mai, nici mäcar nu iezistä!
Si ca s-o rotunjim pe aia cu Newton si Einstein: ce i-au mai tras-o Bohr si mai pe urmä Alain Aspect, când au demonstrat cä, la nivel cuantic, hazardul EXISTA! :D O fo' mare Bertie, nu zic, da' cam pân-la teoria relativitätii. Cu cuantele s-o fript, mai ales când si-a dat cu presupusu' cä "nu pot crede cä Dumnezeu joacä zaruri".
E, uite cä joacä! ;)