Cinemagia Forum - Articolul zilei

Epistolã cãtre un prieten - Mici ficþiuni despre celebritate de Gabriel Liiceanu

Nu ºtiu dacã þi-am povestit vreodatã cum a fost când am devenit celebru. Lucrul s-a petrecut în 2002, la scurtã vreme dupã ce apãruse Uºa interzisã ºi când revista România literarã îmi acordase Premiul "Cartea anului". Trebuie sã ºtii cã pânã atunci nu eram decât notoriu. Scriam la câþiva ani o carte, apãreau cronici la ea, uneori mai bune, alteori aºa ºi aºa, alteori deloc. Se mai întâmpla ºi sã iau parte la câte o polemicã. Sau sã primesc, de la câte un cititor, o scrisoare. Ce mai, simþeam cã viaþa literarã pulseazã în jurul meu! Iar când dãdeam câte un interviu la radio pe teme culturale, ba uneori chiar la televiziune, la emisiuni cu rating mic, numele îmi era pronunþat corect.
Cum zic, eram notoriu. Însã despre celebritate nu ºtiam, ca scriitor, decât puþine lucruri ºi mai toate din povestirile înaintaºilor mei. ªtiam, de pildã, cã dupã ce scrisese Maitreyi Mircea Eliade devenise celebru. ªi aºa, celebru fiind, se întâlneºte pe stradã cu un fan care se repede la el, îi scuturã mâinile ºi îi spune cu vocea sugrumatã de emoþie: "Nu ºtiþi ce fericit sunt sã vã întâlnesc, domnule Mircea Eliade Rãdulescu!". Ce importanþã avea cã îl corcise pe Eliade cu venerabilul, mort de vreo 50 de ani, Ion Heliade Rãdulescu? Mai ºtiam, iarãºi, cã la scurtã vreme dupã ce publicase faimoasa interpretare la basmul Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte, Noica se întâlneºte cu un tip care se declarã admiratorul lui. "Ce anume aþi citit din mine?", îl întreabã Noica cu zâmbetul lui mieros. "Interpretarea la Punguþa cu doi bani ".
Dar una e sã ºtii ceva despre celebritatea altora, ºi alta e sã o simþi pe pielea ta. Într-adevãr, a doua zi dupã ce luasem premiul cu pricina ºi ºtirea fusese datã ºi la televizor, sunã la uºa apartamentului meu unul dintre vecini: "Am auzit cã aþi fost premiat pentru o carte, În spatele uºilor închise. Aþi putea sã mi-o daþi ºi mie?" De-atunci am primit sute de telefoane de felicitare ºi scrisori de la prieteni din þarã ºi strãinãtate, o grãmadã de oameni m-au oprit pe stradã ºi mi-au declarat cã Uºa mea le schimbase viaþa. Toþi citiserã cartea ºi erau entuziasmaþi. Unul mã felicita pentru Cu uºile deschise, altul îmi vorbea despre Uºa întredeschisã, altul îmi mulþumea pentru Poarta interzisã. Ba chiar, la câteva zile dupã vestea premierii cãrþii, o doamnã aferatã intrã în Librãria Kretzulescu ºi cere imperativ cartea Ferestre deschise "de autorul ãla cu L care a luat un premiu". Devenisem, în sfârºit, celebru! Însã consacrarea absolutã nu s-a petrecut decât atunci când ºi alte cãrþi pe care le scrisesem, unele cu mulþi ani în urmã, au devenit, la rândul lor, celebre. Oamenii începeau sã se intereseze de toatã "opera mea". În urmã cu câteva luni, un cititor din Timiºoara a întrebat la Librãria "Joc secund" de Furnalul de la Pãltiniº.
Un an mai târziu, Andrei Pleºu a publicat Despre îngeri ºi, la scurtã vreme dupã aceea, a devenit, la rândul lui, celebru. Traiectoria celebritãþii sale a arãtat, în linii mari, la fel ca la mine. ªi el a luat Premiul "Car�*tea anului" ºi, tot aºa, a doua zi dupã aflarea veºtii, un telefon a sunat la secretariat la Humanitas. O voce tânãrã ºi suavã, strangulatã de emoþie, a întrebat: "Nu ºtiþi, vã rog, de unde aº putea sã îmi procur cartea Despre ingineri de Andrei Pleºu?"
De fapt, dacã stau sã mã gândesc bine, el a cunoscut celebritatea cu mult înaintea mea. Prima oarã, cred, când a fãcut o vizitã în China ca ministru al culturii. Era prin 1990. Se plimba pe un mare bulevard din Pekin, când ºi-a dat seama cã din ce în ce mai mulþi chinezi încep sã se bucure la vederea lui ºi îi fac semne extrem de prietenoase. Sã fi fost vreo pozã de-a lui prin ziare?, s-a gândit o clipã. Dar de ce sã simtã chinezii o atât de mare bucurie la vederea ministrului român al Culturii? Cum semnele de simpatie creºteau în mod vizibil de la un minut la altul, prietenul meu s-a aplecat cãtre însoþitorul sãu ºi l-a rugat sã-i explice ce se întâmplã. "Acum douã zile, Excelenþã, a fost un concert al lui Pavarotti ºi lumea crede cã sunteþi el."
Amicul meu a avut parte de o grãmadã de astfel de dovezi de celebritate. Cãlãtorea la un moment dat cu trenul cãtre Iaºi. Un individ care stãtea pe culoar trecea când ºi când prin dreptul compartimentului ºi-i arunca priviri scrutãtoare. În cele din urmã a deschis uºa ºi a strigat victorios: "V-am recunoscut! Sunteþi Ludovic Spiess!"
Altãdatã era la Sinaia, unde se retrãsese pentru câteva zile sã-ºi încheie "cartea cu inginerii". Ieºise dupã masa de prânz "sã ia puþin aer". Din capãtul strãduþei pe care mergea se apropia un tip. Pe mãsurã ce se apropia, chipul lui trãda o emoþie crescândã. Ajuns la câþiva metri, îºi scoate cu un gest ceremonios cãciula ºi zice rãspicat: "Sã trãiascã bucãtarul nostru de la PRO TV!". Îl confundase cu Radu Anton Roman, Dumnezeu sã-l ierte, cel care avea o emisiune gastronomicã cu mâncãruri româneºti (destul de grele).
În sfârºit, îmi aduc aminte cã, în urmã cu ceva vreme, Andrei se interneazã la Elias douã-trei zile pentru niºte analize. E dimineaþã, e îmbrãcat într-un halat elegant de mãtase, ºi traverseazã, pentru a ajunge la laborator, o salã de aºteptare, unde, în faþa diferitelor cabinete, oamenii aºteaptã sã le vinã rândul. Se simte privit ºi, la un moment dat, aude în spatele lui: "Uite-l, bã, pe Liiceanu!"
Cam asta înseamnã sã fii celebru. Trei trãsãturi ale celebritãþii cred cã se desprind de aici. Prima: eºti celebru atunci când poþi stârni în jurul persoanei tale un numãr maxim de malentendu-uri, într-o unitate cât mai micã de timp. A doua: ca sã fii celebru, e, de asemenea, obligatoriu ca gafa, confuzia, malentendu-ul pe care le stârnesc persoana ta sã fie însoþite de entuziasmul ºi jubilaþia maximã a celui care le produce. În sfârºit, temeiul adevãratei celebritãþi nu este gestul care se presupune cã te-ar putea face celebru, ci caricatura lui. Altfel spus, un om nu este celebru pentru ceea ce a fãcut, ci pentru ceea ce se spune despre ce a fãcut sau despre ceea ce se crede cã a fãcut. Un om devine celebru din clipa în care începe sã convieþuiascã cu propria lui caricaturã.

Tocmai mã pregãteam sã îþi trimit aceste rânduri, când o experienþã de ultimã orã mi-a îmbogãþit micile mele reflecþii despre celebritate. Un tip a scris despre mine, într-o gazetã de profesioniºti ai informãrii, tot felul de grozãvii: mi se dusese vestea, zicea, cã plecam din casele oamenilor cu tot felul de obiecte, drept care de la o vreme nu mai primeam nici un fel de invitaþii; cã sunt somnambul ºi vecinii din bloc nu pot dormi noaptea pentru cã mã aud cum le foºnesc pe la uºi; cã de cele mai multe ori vin la facultate beat mort ºi cã, dupã curs, studenþii mã urcã cu greu în maºinã. Ba chiar cã, în urma desecretizãrii arhivelor, a reieºit cã am lucrat într-un departament special al Securitãþii ºi cã am pus la cale miºcãri studenþeºti la Paris...
Nu ºtiu sã intru pe forum, dar prietenii care umblã zilnic prin asemenea locuri de pierzanie postmodernã mi-au spus cã, în urma acestor dezvãluiri, s-a încins o mare discuþie pe net: unii au declarat cã ceva-ceva din toate astea, pentru cine avusese nas - ºi ei avuseserã! -, se simþea deja din comportarea mea anterioarã. Alþii spuneau cã nici ei nu erau de acord cu unele aspecte din comportarea mea anterioarã. Acuzele recente, trebuie totuºi sã recunoaºtem, erau exagerate (de pildã, mulþi ºtiau cã nu beau - aflaserã cã eram cirotic din tinereþe - ºi cã nici nu am maºinã). Aºa încât, din spirit cavaleresc, încetau o vreme orice disputã cu mine ºi se declarau indignaþi de grosolãnia acuzelor pe care, vorbind deschis, le considerau simple calomnii. (Nici mãcar umblatul noaptea pe scara blocului nu-i convinsese.) În sfârºit, o a treia categorie considera toatã tãrãºenia o mârºãvie ºi propunea ieºirea în stradã ºi organizarea unui marº de protest. Ba chiar, date fiind adevãratele mobiluri ale acestei murdare campanii, se impunea o nouã revoluþie.
Acum, ce-i drept, nu pot sã nu recunosc cã, într-un fel, meritasem acest tratament. În loc sã-mi vãd de treaba mea de intelectual (un adevãrat intelectual trãieºte, dupã cum se ºtie, complet desprins de lumea din jur), avusesem inspiraþia tâmpitã sã semnez un "apel" (unii ziceau cã aº fi fost chiar autorul lui), adicã ceva care nu are un statut precis, dar care îi enerveazã teribil pe oamenii politici ºi de pe urma cãruia tragi tot felul de ponoase. Ca, de pildã, tocmai chestia asta cu ziarul.
Nenorocirea e însã alta. Omul nostru cu dezvãluirile, de care nu ºtia nimeni pânã acum, vãzând ce tam-tam a fãcut cu rândurile lui ºi câte comentarii a reuºit sã stârnescã, s-a zãpãcit complet. De fapt, se zice cã ºi-a pierdut minþile. Mi s-a spus cã umblã pe strãzile Brãilei (se pare cã de-acolo e) cu faþa inundatã de fericire, cã uneori se opreºte locului ºi priveºte pierdut cãtre cer. Un trecãtor susþine cã l-a auzit la un moment dat murmurând: "Doamne, de ce tocmai eu, pãcãtosul de mine? De ce mie? De ce mi-ai dat mie povara asta?"
I se întâmplã totuºi ca uneori, în timp ce se aflã în extaz, sã tragã cu urechea. Aºa se face cã la un moment dat a auzit o doamnã în vârstã spunându-i fetiþei cu care mergea de mânã (era pesemne nepoata ei): "Uite, Afrodita, uite-l pe cel care a descoperit cã dl Liiceanu e somnambul. Când o sã fi mare..." Se zice apoi cã intrã pe forumurile ziarelor ºi cã intervine în toiul discuþiilor: "Eu sunt cel care a scris articolele cu Liiceanu! Eu sunt! Iatã ce cred cã trebuie fãcut mai departe. Trebuie sã-i arãtãm cu degetul pe toþi cei care... Copiii noºtri nu pot avea asemenea modele! Eu n-am de fapt nimic cu dl Liiceanu. De fapt îl respect. El s-a purtat frumos cu mine..."
Între timp mi-a scris o scrisoare. Mã roagã sã-i pomenesc numele în public. Mãcar o singurã datã. Dacã se poate, în scris. Îmi spune cã dacã nu o fac... Oricum, cei care l-au tocmit i-au mai dat ºi alte comenzi. O sã vãd eu...
Iar eu nu vreau. Pur ºi simplu nu vreau. Sã nu-þi închipui cã e uºor sã-l refuz. Tipul mã aºteaptã în fiecare dimineaþã când ies din casã. Stã zgribulit lângã teiul din faþa porþii, e palid, iar hainele îi miros a mucegai. Mã aºteaptã cu mâna întinsã. Îºi închipuie cã aº putea sã-i arunc în ea o copeicã de nemurire. Cum sã-l conving cã n-am de unde? Cã doar fac parte din acel grup de "oameni celebri" pe care lumea îi tot confundã între ei. Merge în urma mea ºi scânceºte: "Mãcar o datã! Fie ºi în treacãt! Într-un colþ de ziar. Într-o notã mãruntã de subsol. Pomeneºte-mi mãcar o singurã datã numele! Te-am înjurat, e drept, dar în felul ãsta lumea a ajuns sã vorbeascã de mine. Acum toþi vorbesc de mine: sunt cel care te-a înjurat! Spune-le cã ai auzit! Scrie-mi, mãcar o datã, numele!" Iar eu nu vreau. Pur ºi simplu nu vreau.
Sã nu-þi închipui însã, dragul meu, cã de pe urma acestei întâmplãri nu m-am ales cu ceva. Am aflat cã existã ºi a patra trãsãturã a celebritãþii: eºti celebru când poþi face ca cineva, aruncând peste tine toate zoaiele strânse în hârdãul existenþei lui, sã ajungã, vreme de câteva zile, cunoscut. Recunoaºte: grea povarã celebritatea!