Ambiguităţile unei capodopere
Autor: Alexandru MATEI

Filmul regizat de Andrei Ujică,Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a stîrnit nu doar admiraţie, nu doar dezamăgire, ci şi dezbatere. A produs două tipuri de reacţii: pozitive, în general din partea criticilor de film şi de artă, interesaţi mai ales de film ca obiect artistic, şi negative, din partea spectatorilor care l-au considerat un document istoric (prost). Acest tip de dezbatere, estetic-etic, este caracteristic oricărei opere de artă modernă şi cea mai bună modalitate de a-şi consacra obiectul ca operă (fie ea capodoperă). Rare, asemenea opere vorbesc deopotrivă despre artă, despre statutul artei şi despre societatea care intră în contact cu ea. Ca de obicei în cazul artei moderne autentice, şi acest film îşi devansează publicul.

Din punctul meu de vedere, şi unii, şi alţii au dreptate. Numai că dreptatea unora n-are aceeaşi pondere cu a altora, tocmai pentru că vorbim despre un film artistic, nu despre un documentar. Dezbaterea de faţă, parte găzduită chiar în paginile Observatorului cultural, seamănă destul de mult cu cea iscată la mijlocul secolului al XIX-lea de Madame Bovary, tocmai pentru că şi acolo se pune problema moralităţii distanţei estetice pe care autorul o instituie între reprezentare şi conţinutul ei. Artistul păcătuieşte, de fiecare dată, pentru că rămîne neutru în faţa comandamentelor morale ale societăţii din care face parte. Flaubert pentru că lasă liber un personaj (presupus raţional) scăpat de sub controlul raţiunii, Ujică pentru că lasă liber un personaj istoric scăpat de sub controlul istoriei. În România de astăzi există o sensibilitate faţă de Istorie cel puţin la fel de acută ca sensibilitatea faţă de morală a Celui de-Al Doilea Imperiu Francez. Tocmai pentru că Istoria e prea aproape de noi, ne este greu să percepem o realizare artistică al cărei autor nu serveşte Istoria, ci o foloseşte pentru ceva ce, măcar în intenţie, o transcende.

Fascinaţia negativului
Literat, consumator de artă scrisă aşa zicînd, adept al ambiguităţii artei şi al dialecticii estetice, cred şi eu că avem de-a face cu o capodoperă. Dar nu am tocmai argumentele criticilor de cinema. Am însă, probabil, o aceeaşi abordare critică, respectiv o aceeaşi viziune critică, modernă, obişnuită să descopere valoarea tocmai în travaliul artistului de ascundere a aceluiaşi, de reprezentare în negativ. Pornind de la afişul filmului, acel contur al portretului lui Ceauşescu, negru, acest film porneşte, ca toată arta modernă, de la o absenţă pe care încearcă să o cucerească fără s-o anuleze. Criticii cei mai subtili ai filmului au subliniat valoarea apofaticului în acest film. Alex Leo Şerban: „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu este un «documentar», după cum nu este nici «docu-dram㻓. Andrei Gorzo: „Dar autorul va încerca în permanenţă să respecte limitele perspectivei naratorului, abţinîndu-se de la intervenţii care să-l ironizeze sau să-l contrazică făţiş. Extraordinara poezie a filmului n-are nici o legătură cu sentimentalismul, cu nu ştiu ce «umanizare» a lui Ceauşescu“. Şi Lucian Maier: „Fiindcă edifică oautobiografie, Ujică e într-o poziţie paradoxală: hotărăşte în locul lui Ceauşescu ce date va conţine memoria fostului conducător, dar lucrează numai cu imagini prin care Ceauşescu se (re)prezenta în epocă, an după an“.

Există o fervoare a recunoaşterii negativului, a subliminalului, a inconştientului, a invizibilului (sau cum mai vreţi să-i spuneţi) în aceste descrieri, una tipic (post) modernă, pe care o împărtăşesc: filmul lui Ujică este în cea mai mare măsură o operă deschisă, şi tocmai de aceea dorinţa de a-l numi mobilizează instrumente critice fine, capabile să-i descrie poetica. Rareori un obiect artistic îşi obligă receptorul la speculaţii teoretice atît de subtile. Pentru că avem de-a face cu o autobiografie, care plasează filmul într-o tipologie naratologică, pentru că avem de-a face cu imagini deja filmate (ready-made, deci), dar oficiale majoritatea (deci, istorie), pentru că avem de-a face în esenţă cu un montaj (juxtapunere, deci metonimie şi niciodată metaforă, niciodată simbol) şi pentru că avem de-a face cu uşoare şi ambigue intervenţii metadiscursive (coloană sonoră, deci punere în abis, şi o analepsă, deci „flux al conştiinţei“). Ca orice obiect artistic modern, filmul acesta nu se lasă înţeles.
Tot ca o operă modernă, el scindează discursul critic în „reflexiv“, „la firul ierbii“ şi „sensibil“, în funcţie de conştiinţa poetică a comentatorilor: criticii sus-citaţi sînt reflexivi, deveniţi adică teoreticieni, de unde o risipă de noţiuni şi concepte, sinonime sau măcar familiare cu cele pe care deja le-am enumerat mai sus; alţii, ca Mihai Fulger, de pildă, autorul unui text excelent publicat în această revistă, se adresează publicului larg din perspectiva criticului de film. (Paranteză: nu ştiu dacă în lumea filmului funcţionează distincţia critic vs teoretician, dar o asemenea propunere se sprijină tocmai pe tipologia lecturilor făcute Autobiografiei…) În fine, autori ca Doina Jela judecă filmul de pe poziţii morale, prin prisma propriei sensibilităţi morale care pune Istoria mai presus de Artă.
Argumentul acestui articol este însă unul mai degrabă de teorie literară decît de sensibilitate (satisfăcută sau ultragiată). Nu vreau să arbitrez o dispută în care oricum taberele nu comunică (cînd va considera un Andrei Gorzo necesar să-i răspundă Doinei Jela?). Încerc însă numai să arăt de ce acest film – artistic – are o valoare care nu-l cantonează într-un spaţiu autarhic (al „esteticului“), ci vorbeşte în egală măsură despre spectator şi despre propriile sale comodităţi de percepţie – despre el însuşi. Numesc comoditate de percepţie intervenţia imediată a judecăţii asupra obiectului reprezentat şi, în consecinţă, asupra reprezentării înseşi. O întrebare de tipul „A fost Ceauşescu aşa cum l-a arătat Ujică?“ porneşte de la premisa că Ceauşescu a fost într-un singur fel şi că experienţa mea istorică transcende orice experienţă estetică. Altfel spus, dacă am suferit din cauza lui Ceauşescu, nu-l pot aprecia ca personaj decît într-o abordare romantic-realistă, în care, fie şi discret, reprezentarea devine simbolică pentru ceea ce am trăit eu.
Flaubert, Joyce, Proust, Beckett, uneori Camus, noii romancieri francezi nu fac asta. E drept, ei nu lucrează cu „materialul clientului“, afară de limba care, desigur, „se dă“. Ei sînt consideraţi (de Roland Barthes) cu adevărat scriitori moderni pentru că refuză învestirea reprezentărilor lor cu semnificaţii ideologice sau morale, lăsînd cititorului spaţiu suficient pentru a se apropia şi a observa, de foarte aproape, microscopic uneori (acesta e minimalismul) funcţionarea propriilor personaje. Abia alături de ele, dar fără ca ele să-l „simtă“, cititorul reuşeşte să se descopere pe sine, să se „obiectiveze“, şi sentimentul născut atunci este acela de sublim în negativ, de sublim reţinut, de perplexitate dacă vreţi (asta am resimţit eu după vizionare). Din acest punct de vedere, aş vrea să discut ultima intervenţie a lui Andrei Gorzo, făcută din perspectiva naratologului, pentru că mi se pare oportună, simptomatică (pentru criticul-teoretician), dar pierdută în propriul elan.
Pătruns şi el de apofatismul filmului, criticul combate o recepţie în cheie „sensibilă“, folosind conceptul lui Wayne Booth de unreliable narrator şi pe cel al lui Viktor Şklovski de „defamiliarizare“. În privinţa primului concept, nu pot spune decît că lipsa de credibilitate a personajului Ceauşescu nu deloc necreditabilă de către cei care au o imagine a persoanei, aşadar filmul nu aici impresionează. Altfel spus, în orice documentar bun despre Ceauşescu (iar acesta nu este documentar), evoluţia de la personajul idealizat din 1968 la cel detestat şi autist din 1989 ar fi scoasă în evidenţă. În plus, vorba lui alş, fiind vorba despre „autobiografie“, limitele viziunii personajului sînt primele devenite chenar în film.

Un altfel de umanizare
A doua figură teoretică e mai interesantă. Limbajul devine artistic, crede Şklovski în 1917, cînd este supus unei operaţii de defamiliarizare. Ideea rezonează cu o literatură modernă care descoperă deliciile „absurdului“, dar şi cu un limbaj care ştie de-acum să-şi materializeze tropii. Totodată, un acelaşi materialism literar se opune abstractizării tipic romantice, cînd limbajul comun devenea literatură mai degrabă prin abstractizare, sublimare, decît prin defamiliarizare pur şi simplu. După 1950, teoria literaturii ca metapoetică, ca hermeneutică deconstrucţionistă a criticat un limbaj literar „burghez“ prea „sentimental“, ca şi recursul excesiv la figură, la simbol, la sensibilitate. De aceea, Andrei Gorzo scrie: „extraordinara poezie a filmului n-are nici o legătură cu sentimentalismul, cu nu ştiu ce „umanizare“ a lui Ceauşescu, în schimb are mare legătură cu această ciudăţenie (a „insolitării“ – n.m.).”
Umanizarea în arta modernă (de la un cal vorbitor al lui Tolstoi, pe care Şklovski îl dă drept ilustrare a conceptului de insolitare la gîndacul lui Kafka şi pînă la personajele holografice din Noul Roman Francez, trecînd prin cvasioamenii lui Beckett) nu are nimic de-a face cu sentimentalismul, dar nu-i mai puţin umanizare. Pentru că umanizarea este doar o versiune a unei dialectici, a unei deveniri. „Arta, scrie Şklovski, este un mijloc de a simţi devenirea obiectului, ceea ce este deja «devenit» nu mai interesează arta.“ Aici greşeşte Andrei Gorzo. Umanizarea modernă înseamnă scoaterea unui obiect, a unei fiinţe din context şi replasarea în aşa fel încît între obiect (fiinţă) şi context să se creeze acel spaţiu de observaţie, acea distanţă estetică în care poţi pătrunde pentru a studia (clinic) personajul. Umanizarea aceasta, nu fără legătură cu preeminenţa unui vocabular biologic la început de secol XX, se dezinteresează de istorie pentru a se replia pe istoricitate. Ceauşescul lui Ujică devine, cumva separat de lumea în care trăieşte şi-n care am trăit unii dintre noi, dar autorul se abţine să stabilească un raport semnificativ moral între personaj şi lume. Dacă ar face-o, şi-ar închide opera şi oricine ar putea s-o acuze că parazitează documentarul. La ce bun pictură, dacă există fotografie, şi la ce bun film artistic „autobiografic“, dacă există documentar?
Presupunînd că imaginea familiară a lui Ceauşescu e cea de la tribunele CC-ului în anii ’80, avem de-a face, însă, luînd în considerare toate imaginile filmului, cu o umanizare. Umanizarea este, în film, ceea ce defamiliarizează. Dar nu pentru că dictatorul apare ca persoană privată, ci pentru „povestea“ pe care e făcut s-o exprime, pentru acea „devenire-inumană“. Din acest punct de vedere, scena ultimei reuniuni a Tratatului de la Varşovia mi se pare tăietura perfectă a realizării personajului Ceauşescu din resturile filmate ale persoanei lui: preşedinţii invitaţi ai celorlalte state comuniste, cu excepţia lui Gorbaciov (căruia îi e cald, sufocant...) apar ca nişte fantome conştiente de condiţia lor de simulacre. Doi dintre ei rostesc aceleaşi fraze obosite despre vremea de la Berlin şi Varşovia în comparaţia cu cea din Bucureşti. Ceauşescu pare dintre toţi desprins: optimist, cu nerv, proiectat în viitor. Abia aici vine vorba despre istorie, dar asta se întîmplă doar pentru că istoria este fundalul procesului de umanizare a lui Ceauşescu.

Haloul de tăcere – distanţa estetică
Am stabilit: insolitare egal umanizare, dar o altfel de umanizare. Calitatea esenţială a acestui film stă în haloul de tăcere psihanalitică, de tăcere vie în care sînt învăluite imaginile cu Ceauşescu, aureolă din care imaginile evadează fie în zgomotul muzicii, fie în cel al vocii protagonistului, fiecare dintre ele fiind contrapunctele unei interiorităţi de care nimeni n-a fost vreodată – nici subiectul însuşi, Ceauşescu – interesat. De la liniştea fals-îndoliată de la început, la moartea lui Dej, la cea greoaie, întreruptă de răguşeli din 20 decembrie 1989, Ceauşescu se lasă observat pentru că e înconjurat de linişte. Tăcerea în care trăieşte, suferă şi moare Emma Bovary este cumva cea în care trăieşte, visează şi moare Ceauşescu. Sinucidere contra execuţie înspre linştea finală. Este vorba aşadar de „distanţa estetică“ modernă, cea care evadează din romantism, din realismul social (adică din expresia eului cît şi din vuietul maselor), este cea pe care Ujică o aşază între imaginile cu Ceauşescu şi conglomeratele de semnificaţie a „ceea ce s-a întîmplat“, adică „istoria“. Această linişte – care stă şi între notele creaţiilor lui John Cage, care realizează, concret, mare parte din pictura, muzica şi literatura modernă – are o semnificaţie etică: această linişte este libertatea percepţiei fără judecată. Acesta este, sper să fiţi de acord cu mine, sublimul zilelor noastre: un apofatism grăitor.
Filmul lui Ujică nu poate plăcea ca o ficţiune: cîntecul de pe genericul din final, Românaşului îi place/Sus la munte, la izvor, e singura lui tuşă melancolică. Dar e plasată, şi ea, ironic. Ceea ce e genial în film nu sînt imaginile, ci sintaxa şi punerea în pagină: o punctuaţie precisă, discretă, paranteze largi; fondul făcut să comunice. Un film care te face să te reculegi, pentru că este el însuşi o reculegere.
Nu mă pot abţine, în final, să observ cît de departe de această perspectivă se află discursul istoric oficial din România.

Participarea românească la cea de-a 4-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Estoril (5-14 noiembrie 2010), este susţinută de ICR Lisabona şi constă în participarea în Competiţia internaţională a lung-metrajului „Aurora" de Cristi Puiu şi secţiunea Cineastas Raros dedicată regizorul Andrei Ujică, care va fi omagiat prin prezentarea trilogiei sale despre comunism din care fac parte documentarele „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", „Videograme dintr-o revoluţie" şi „Rupt de prezent".


Asta inseamna selectie la un festival? Ce trimite ICR???? Nu cred....

Frate, ce-s cu atatea articole ale unor indivizi de care n-a auzit nimeni de ei?

Maria Andries, asta nu mai numara cornere? A trecut de la analiza spuselor becaliene la cele ceausiste? Bine, mare diferenta nu ar fi.

Repet din nou (sunt si eu pleonastic sau ce?): Ce e asa de fascinant la Ceausescu? Mai precis, ce e asa de interesanta viata lui privata?
A vrut sa plateasca datoriile tarii. S-a pus pe treaba si a inceput sa infometeze populatia, atata l-a dus capul.
Toate aceste analize pretentioase, umplute pana la refuz cu neologisme, sintagme pseudointelectuale, pentru un individ care era ajutor de cizmar, nici macar cizmar nu era, probabil ca nu stia sa treaca numarul la pantof, avand doar clase absolvite.

Abia astept sa apara si un film in care Iliescu sa fie laudat pentru ca... a adus minerii in Bucuresti, sa ii bata pe aia care citeau poezii pe strada. Am in minte si un final, acela implica o scena de travelling peste scuarul cu flori plantate de mineri.

:) L-am vazut in premiera si mi s-a parut foarte interesant avand in vedere ca m-am nascut dupa '89.Am aflat mai multe lucruri care nu le stiam si ma bucur ca l-am vazut.

"Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", în topul Indiewire al celor mai bune filme ale anului

NEW YORK (MEDIAFAX) - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, în regia lui Andrei Ujică, s-a clasat pe primul loc în topul celor mai bune filme nedistribuite încă în cinematografele din Statele Unite ale Americii, alcătuit de publicaţia independentă Indiewire.

Anual, peste 100 de critici americani votează cele mai bune producţii din anul respectiv, la invitaţia Indiewire.

Astfel, cu 26 de voturi, filmul românesc "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" se află pe prima poziţie în clasamentul peliculelor care nu au ajuns încă pe ecranele americane, la egalitate cu "Film Socialisme" al lui Jean-Luc Godard.

În clasament se mai regăsesc pelicule precum "Mysteries of Lisbon", "Oki's Movie", "Black Venus", "Tabloid" şi "Tournée".

În clasamentul Indiewire, la categoria "cel mai bun film lansat în 2010", pe locul întâi se află "Reţeaua de socializare/ The Social Network", de David Fincher, urmat de "Carlos", în regia lui Olivier Assayas.

Filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a fost realizat de Icon Production, în asociere cu Televiziunea Română, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea The Media Partnership, Fundaţia Arte Vizuale şi HFG/ ZKM Filminstitut.

Nu stiu daca a mai fost ? :


Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”
Vlad Mixich octombrie 27, 2010 Cultura, Sinteze, Societate/Life
53 comentarii 7,404 Vizualizari

Cine reuseste sa te tina intr-o sala intunecoasa 3 ore (trei!!!) privind defilari comuniste si discursurile lui Nicolae Ceausescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gandit filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, sa fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul romanesc (a fugit din tara acum 30 de ani), dar cu siguranta nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a nascut un film demn de categoria “ori…ori”. Ori te omoara, ori te vindeca.

Filmul e ciudat si la prima vedere nu pare altceva decat o succesiune de imagini de arhiva cu Nicolae Ceausescu si nelipsita lui Lenuta, tratata ca un personaj de rangul trei. Privindu-i de peste umar viata ca o vacanta, dictatorul asta bucalat a inceput sa-mi devina simpatic. La inceput, pentru seninatatea cu care a profitat de naivitatea zecilor de mii de aplaudaci care-l iubeau “fierbinte pe tovarasul Presedinte”. Mai catre sfarsit, pentru compasiunea iscata de-un mos slabit si chinuit de sutele de congrese si sedinte la care nu putea sa lipseasca, fiind un profesionist desavarsit in rolul atribuit lui de catre sistem.

De-a lungul celor trei ore nu s-a auzit nicio voce docta care sa-mi explice ca tipul inalt cat turnul Eiffel, care se bate pe umar cu nea Nicu, e generalul de Gaulle si nici cine e tovarasul Parvulescu, nebunul care a avut sange sa-l critice pe Ceausescu la Congresul din 1979. Dar am ramas intepenit in scaun urmarindu-l fascinat pe nea Nicu tinandu-si firea la inmormantarea muma-sii sau biruit fiind de timiditate in fata reginei Marii Britanii.

Fantomele intregului meu neam, deportat de comunisti, au mormait dezaprobator cand, la finalul filmului, aproape ca l-am crezut pe cuvant pe Dictatorul asta infect pe care am fost educat sa-l urasc. Periculos film pentru generatia mea, care facea inca primara in ’89, si cu atat mai periculos pentru cei care faceau in scutece in anul in care mos Nicu a fost impuscat.

Dar pentru trupa nascuta inainte de anii ’80, filmul este si mai periculos. Caci partenerul principal al lui nea Nicu nu e acra Lenuta, ci dulcele popor roman. Poporul ala care il iubeste, il aclama, ii zambeste si mai ales il aplauda. Iar intrebarea pe care Andrei Ujica o pune prin intermediul acestui film va taia scrasnind pe oasele unor amintiri voit uitate: “Cate ore din viata ti-ai petrecut aplaudandu-l pe Ceausescu?”

E-al dracului filmul lui Ujica, e arta din cel mai ciudat soi. Snobii vor gasi in el fel de fel de subiecte bune de discutat, intelectualii se vor extazia in fata noului gen inventat – cinematograful nonfictional-, moralistii il vor acuza de inconstienta sociala iar nostalgicii Epocii aurite pur si simplu il vor iubi. Lui Ujica nici ca-i pasa: “Eu nu sunt diriginte si nici prof’ de istorie ca sa ma gandesc la toti incultii si nostalgicii care vor vedea filmul. Daca as face asta in timp ce lucrez, ar insemna sa ma autocenzurez, adica sa ajung exact in locul in care voia El sa ne aduca”. (Andrei Ujica a raspuns aici cititorilor Hotnews)

Dar fie inculti, nostalgici sau intelectuali, la filmul lui Ujica nu vom face cunostinta nici cu Dictatorul-banc si nici cu Dictatorul-monstru, ci cu nea Nicu, omul caruia i-am permis sa ne fie muma si ciuma vreme de 25 de ani. Si asta, romani fiind, ori ne va omori, ori ne va vindeca.

Interesante si comment-urile de dupa :

http://www.contributors.ro/cultura/f...lae-ceausescu/

Bun, l-am vazut si eu acum, e pe odc. Filmul era necesar si nu consider ca e scump (am citit p-aici polemici). Dupa parerea mea e cel mai bun film despre Ceausescu facut dupa '89, mi-a readus in minte imagini din copilaria traita sub acest regim, multe dintre ele le stiam. Cred ca cei care au ales materialul ar fi putut sa se axeze mai mult pe viata de familia a lui nea Nicu, asa cum au facut cei de la JN cu reeditarea Scanteii (Acum 20 de ani). Ceausescu la vanatoare, sahist, cu familia la onomastici, cu spritzane si Gica Petrescu etc. Ujica are meritul ca a scos la lumina imaginile astea dintr-o arhiva uriasa, arhiva care i-ar fi permis cred o selectie mai inspirata (de exemplu "momentul" Parvulescu ar fi trebuit dus pana la capat, luarea cuvantului de catre Puturi e apoteotica : http://www.youtube.com/watch?v=UXjlz5S0JGQ

Bref, ce-am retinut din filmul asta : reclama la Deep Throat din Anglia; stangacia lui Ceausecu fata de Regina Angliei; un Nixon stanjenit in piata de legume; un Ceausescu demn la moartea mamei; Anca Petrescu - arhitecta Casei Poporului, docila si fastacita; cronologia buna a secventelor; montajul f. misto si sunetul; prea mult accent pe vizite oficiale, astea parca-s luate copy paste dupa site-ul IICCR http://fototeca.iiccr.ro/fototeca/ Oricum faptul ca starneste polemici e de bun augur, filmul o sa faca sigur senzatie afara.

L.E.
Parerea lui Ujica despre Ceausescu aici :

http://www.cinemagia.ro/stiri/interv...i-ujica-15757/

"In interiorul ideologiei pe care o reprezenta si care era una totalitara si in orice caz straina de opiniile mele care sunt antitotalitare, dar in interiorul sistemului lui ideologic era un profesionist care si-a facut foarte bine meseria cu o consecventa care l-a costat si viata"

Am vazut pe genericul de final ca Ujica multumea, printre altii, lui Sloterdijk unul din cei mai cunoscuti filosofi in viata http://en.wikipedia.org/wiki/Peter_Sloterdijk
mm :-?

Bun filmul dar am doua intrebari :
-a observat-o cineva pe tipa aia oxigenata cu pancarta pe care scria ceva de genul Welcome boys ??era bagata in cadrele cu vizita lui Ceasca in America .
-preturile alea din alimentare erau enorm de mici pentru a-l aburi pe Ceasca sau erau la suta de grame ( salamuri la 6 lei ,brinza la 3 lei ,samd ) ??

Sosia lui Marilyn?:D Parca era totusi vorba de vizita lui Nixon la Bucuresti, nu de a lui Ceasca in America.:-/

Ujica preda la faculta de arta si design din Karlsruhe, faculta condusa de Sloterdijk, fiind prieten bun cu el. tot acolo preda si Boris Groys.

Cred ca ai dreptate ,oricum tipa mi-a ars retina.Intro multime amorfa si gri iata ca apare o mielușea cu o pancarta din fotbalul american.:">

ei, poate era o varianta a la Mata Hari platinata, te-ai gandit?

multumesc pt info gionloc.
imi raspunsese intre timp si ALS prin PM. Ii re:multumesc si lui cu ocazia asta :)
Auzisem (citisem pe undeva) ca Ujica e based in Germany dar nu stiam ca si preda si ca e prieten si "coleg" cu PS.

alea erau preţurile normale. de abia în anii 80 a ajuns carnea (să zicem) pe la 12 lei.

purligarul era vreo 3 lei, parizerul vreo 5-6, salamurile mai răsărite vreo 10.

In anii 80 carnea 12 lei? Nici vorba... Preturile la carne si mezeluri obisnuite erau intre 30 si 60 lei (44 lei/kg carne vita I, 37 lei/kg carne porc I, 38 lei/kg salam de vara, 26 lei/kg cirnatii trandafir etc.) Lactatele nu mai retin bine, insa un pachet mic de unt 100 gr costa 3,5 lei.
LE. Mai mult ca sigur erau preturi/100 gr la carne si mezeluri pt ca oricum ratia era de cateva sute de grame... si deci nu prea lua toata lumea kilograme de carne...

s-ar putea ca la carne să mă înşel. dar totuşi ceva îmi aduc aminte: pentru propria nuntă a trebuit să predau un porc, calculat la câte persoane aveam preconizate. cum porc la greutatea aia (110 kg) nu am reuşit să găsesc, am cumpărat ce era în târg: o scroafă de 5 ani la 250 de kile. am dat 11 lei pe kil în viu iar ăia de la intreprindere mi-au plătit diferenţa la 14 lei kilu. c-aşa era normativu'.

oricum imaginile alea sunt de dinainte de '80. probabil de pe vremea când benzina era 50 de bani litra.

Pool,
sunt o nostalgica a acelor vremuri..
pe 26 ianuarie era sarbatoare mare in fiecare scoala.Nea Nicu era"tovarasul iubit"!
p.s.n-ai ceva prin arhiva ta, cu Duban?
mi-e dor de-o poezie recitata de el,ma poti ajuta,te rog?

n-am, că nu colecţionez d-astea. da' cred că se pot găsi pe www. ştiu că am văzut anul trecut un astfel de material.

Ceva, ceva...nu stiu daca sa :)) sau sa :-&, ori mai bine sa :-?

http://www.youtube.com/watch?v=YX8fojAzQCQ

"Cinema-ul nu este, pînă la urmă, decît un alt gen literar"

Interviu cu Andrei Ujică


Născut în 1951 la Timişoara, Andrei Ujică e autorul, alături de Şerban Foarţă, al textelor pentru Cantafabule, albumul legendar al formaţiei Phoenix. În 1981, emigrează în Germania, iar în 1992 realizează împreună cu Harun Farocki Videogramele unei revoluţii, primul film din trilogia dedicată sfîrşitului comunismului istoric. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu încheie această trilogie, fiind totodată cel mai provocator, mai discutat şi mai apreciat film românesc din ultimii ani.

Istoria a consemnat regimul comunist de la noi ca fiind unul nelegitim şi ilegal. Or, în Autobiografie... ni se aminteşte că şi Regina Marii Britanii, şi Richard Nixon, şi Charles de Gaulle au dat mîna cu dictatorul, iar o sală întreagă l-a pus la punct pe Constantin Pîrvulescu atunci cînd a încercat să conteste corectitudinea alegerilor în partid. În aceste condiţii, a fost sau nu regimul comunist nelegitim?

Desigur, din punct de vedere al uzanţelor democratice, regimul comunist a ajuns la putere pe căi ilegitime. Dar despre ce vorbim noi aici? Ştim cu toţii că Europa a fost împărţită în februarie 1945 la Yalta, drept pentru care Occidentul a protestat doar formal la alegerile falsificate ce au fost organizate ulterior în zona de influenţă sovietică, întrucît ele acordau un cadru legal respectivei înţelegeri. Politica este o îndeletnicire pragmatică pentru care morala nu reprezintă mai mult decît un registru retoric. Pe de altă parte, noi uităm cu prea mare uşurinţă un fapt. E adevărat că, în momentul în care regimul comunist a fost impus României printr-o putere străină, nu exista aici o tradiţie a acestei mişcări, aderenţii ei de-abia numărînd cîteva sute de oameni. Însă la primele alegeri libere organizate după Revoluţie, urmaşul direct al respectivului regim a obţinut 85% din voturi, ceea ce dovedeşte că imensa majoritate a populaţiei acceptase sistemul sau, în orice caz, se aranjase cu el. Asta complică lucrurile.


Ce credeţi despre încercările de comparare ale celor două ideologii totalitare care au devastat secolul XX?

Dacă nazismul a fost un accident istoric, marxismul nu. Asta neschimbînd cu nimic caracterul eronat al proiectului. Comparaţiile dintre cele două ideologii şi dintre formele de dictatură care au decurs din ele mi se par irelevante. Nu cred că ajungem niciunde prin ierarhizarea statisticilor cu victime, adică numărînd morţii de-o parte şi de alta. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, observăm că există anumite structuri macrosociale, care activează răul latent din om. Acesta intervine ciclic în cursul istoriei, creîndu-şi de fiecare dată cadrul în care să se poată manifesta: sclavagism, fundamentalism religios sau ideologic etc. Avem de-a face cu răul universal care, atunci cînd se dezlănţuie, este atotdistrugător. Omenirea a dat întotdeauna performanţe uluitoare în acest domeniu. Vorba lui Dostoievski: „în rău, omul a atins absolutul“. Dar dacă e să fim drepţi, trebuie să spunem că şi în bine.


Ce spuneţi atunci de distincţia stînga/dreapta, care animă atît de mult spiritele în spaţiul public de la noi?

După părerea mea, odată cu implozia ultimei idelogii utopice ieşite din iluminism, adică a marxismului, axa stînga/dreapta a devenit inoperantă pentru discursul analitic. De aceea mie mi se pare complet nefructuoasă orice polemică purtată de pe aceste poziţii. Conflictul de opinii din peisajul cultural românesc actual este de fapt unul dintre generaţii sau, ca să folosim o terminologie de secol XIX, dintre modernişti şi tradiţionalişti. Din păcate, lupta se poartă cu argumente ce provin dintr-o dublă raportare eronată. Tinerii insistă în confuzia care a blocat multă vreme şi cultura occidentală, potrivit căreia ar exista o suprapunere între ideea de stînga şi ideea de modernitate. Generaţia opusă uită, la rîndul ei, în euforia victoriei istorice repurtate, că nici o restauraţie nu a reuşit vreodată şi că firul vremurilor nu poate fi reînnodat în aşa fel încît să faci să dispară o întreagă epocă. Faptul că în Occident o serie de filozofi, de la Alain Badiou, la Slavoj ˇZiˇzek – se încîlcesc în teorii neomarxiste, are cel puţin o justificare biografică. Dar ce-l poate face pe un tînăr intelectual de la noi să adere la poziţiile lor, împrumutînd inclusiv argumente din studiile postcoloniale...? Pun şi eu o întrebare retorică. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că nu a existat un faliment mai mare în istoria gîndirii decît marxismul. Atît de mare, încît a produs daune de lungă durată filozofiei ca atare, discreditînd-o în conştiinţa publică, pentru o perioadă nedeterminată de timp.

Eu unul sînt destul de mirat că în România nu a fost încă receptată Zorn und Zeit, cartea filozofului german Peter Sloterdijk, apărută în 2006, în care se schiţează o nouă sinteză psihopolitică a devenirii istorice, pornind de la conceptul grec de thymos, în accepţiunea lui de „mînie provenită din mîndrie rănită“. Sloterdijk pune la dispoziţie un aparat terminologic care transcende dihotomia psihanalitică „eros/thanatos“ – dominanta teoretică a secolului XX – şi ca atare însăşi axa stînga/dreapta.


Spuneaţi că realizarea Autobiografiei... a fost ca o terapie pentru dvs. Credeţi că filmul ar putea funcţiona astfel şi pentru spectatorii lui?

Toate naţiunile care ies dintr-o dictatură suferă pentru multă vreme de o traumă colectivă. Şi pentru că nici un psihanalist din lume nu are o canapea destul de mare încît să poată lua loc pe ea o ţară întreagă, arta (iar în zilele noastre mai cu seamă filmul) poate prelua din cînd în cînd această funcţiune.


Deci Autobiografia... poate să vindece de trauma comunistă?

Mă rog, în măsura în care psihanaliza poate vindeca ceva în general. Eu sînt în privinţa asta destul de sceptic. Dar îşi poate ajuta, în orice caz, spectatorii să conştientizeze şi, deci, să localizeze rădăcinile răului.


Cum a influenţat pregătirea dvs. literară felul în care vă construiţi filmele?

Pe vremea cînd scriam proză, adică în tinereţe, felul de-a povesti era cinematografic. De la bun început, filonul narativ, atîta cît l-am avut, venea dinspre cinematograf, şi nu dinspre literatură. Deci relaţia e inversă. Există însă şi un număr de texte nenarative, tot de atunci, care se afundau în substanţa lingvistică. Acelea sînt de natură pur literară şi visau să ajungă printr-o simultaneizare a straturilor lexicale la o transgresiune totală a genurilor. Problematica respectivă am reluat-o apoi în cinema, care – dacă e să mă întrebaţi pe mine – nu este pînă la urmă decît un alt gen literar.


Dacă vrea cineva să citească prozele lui Andrei Ujică, unde le găseşte?

Ar fi mai bine să nu le caute, pînă nu le revăd eu întîi. Mă rog, în afară de două-trei... Le găseşte în Orizont, Luceafărul, Echinox, prin revistele epocii.


Sînteţi mulţumit de dezbaterea publică pe care a stîrnit-o Autobiografia...? Vă aşteptaţi ca filmul dvs. să fie pretextul pentru o reevaluare a istoriei recente, sau credeţi că încă nu sîntem pregătiţi pentru asta?

Bietul artist îşi doreşte întotdeauna ca opera lui să declanşeze „o dezbatere socială“. Iar de data asta este de parcă s-ar fi şi produs. Să sperăm că discuţia atît de necesară, de care vorbim, se va purta la scară largă într-o zi, indiferent de rolul pe care l-ar juca în acel context filmul meu.


41% dintre români l-ar vota mîine pe Ceauşescu, dacă s-ar prezenta la alegeri. Putem spune că propaganda din anii comunismului şi-a atins de fapt scopul, reuşind să şteargă orice amintire negativă, spălînd creierele?

Nu cred că propaganda fostului regim a fost atît de persuasivă încît să ne urmărească decenii la rînd. E vorba mai mult de-o tipică bombăneală pe timp de criză. Oamenii în general îşi privesc viaţa din perspectivă cotidiană. Nostalgia aceasta, pe cît de stupidă pe-atît de iresponsabilă, se datorează simplului fapt că privirea lor asupra istoriei trece prin propriul frigider. Dar cum memoria înşală, au halucinaţii. Fiindcă ar trebui să te întorci pînă la primele Fram-uri din anii ’65-’70, ca să le vezi pline şi să ai impresia că era bine în socialism. O impresie falsă din orice punct de vedere, de fapt.


La finalul Autobiografiei..., Ceauşescu devine din abstract, uman, şi, din cauza asta, mai greu de urît. Nu îi faceţi prin asta un serviciu? Nu vă e teamă că veţi spori pasiunea nostalgicilor?

La ce bun să transformăm personajele istorice în clişee, numai ca să le putem după aceea urî sau venera, în mod necondiţionat? Ce legătură mai are asta cu adevărul sau cu o perspectivă corectă asupra istoriei, ca să nu mai vorbesc de una filozofică? Cît priveşte admonestarea „mi-e teamă doar de ce-ar putea să creadă nostalgicii“, păi nostalgicii cred oricum „c-a fost bine“, indiferent dacă personajul în cauză este umanizat sau nu. A reda istoriei dimensiunea psihologică nu înseamnă altceva decît să o repui în drepturi. Ea a fost şi rămîne romanul/filmul tuturor timpurilor.


La ieşirea de la premieră, o doamnă spunea, indignată: „Nu văd ce legătură are filmul ăsta cu poporul român“...

Şi să-mi mai spună mie cineva că nu fac film de ficţiune...


După trilogia dedicată comunismului, urmează una despre cultura pop. Cu ce începeţi?

Cu The Beatles.

Interviu realizat de Luiza Vasiliu