Cinemagia Forum - "Inception"

"Inception" - Important e... titirezul!
Toupie or not toupie?

Comparaţiile nu fac o critică - pentru a-l parafraza pe Alecsandri - dar pot fi folosite, pasager, ca accesorii ale argumentelor de fond. Dintre filmele anterioare ale lui Christopher Nolan, acest nou Michael Bay în devenire (cum cu folos menţiona un preopinent), cred că numai "The Prestige" s-ar preta la anumite comparaţii formale, limitate, cu "Inception". Celebrele "Batman: Beginnings" şi "The Dark Knight" se situează pe o cu totul altă paradigmă (cum, iarăşi, s-a precizat). Iar în afara filmografiei autorului, cel mai firesc şi substanţial paralelism este cel cu "Avatar"-ul lui Cameron, de care îl apropie cel puţin trei aspecte esenţiale: perfecţiunea şi ingeniozitatea imagistică, şubrezenia semantică, şi năvalnicul hype promoţional, împins pe cele mai înalte culmi ale gregarului. Mai la obiect, sunt două cazuri de "orgii ale formelor fără fond" - deşi, la drept vorbind, în acest sens "Inception" stă mult mai bine: straturile sale de adâncime, deşi foarte firave ca substanţă, nu sunt totuşi lipsite de inteligenţă, la anumite niveluri intermediare (cel al premiselor dramaturgice, al articulaţiilor epice şi cel al regiei). În rest, sunt inevitabile trimiterile la numeroasele filme şi proze cu temă onirică pe care le pastişează, fără a reuşi să se ridice la înălţimea lor (lucru cu atât mai grav, cu cât unele sunt deja extrem de vechi - dar nu învechite); acestei dezvoltări, însă, i-am rezervat un articol aparte, de sinteză.
Se spune, şi pe bună dreptate, că originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou (deziderat ce tinde spre imposibil, dealtfel, conform principiului că toate poveştile care ar fi de spus s-au şi spus, sub o formă sau alta), ci a spune ceva vechi într-un mod nou. De aici porneşte şi avalanşa de epitete ca "original", "inedit", "nou", "nemaivăzut", care abundă până la saţietate prin comentariile referitoare la "Inception" - sau, în cazul numeroşilor preopinenţi care stau mai modest la capitolul lecturilor, inclusiv de la simpla necunoaştere, parţială sau totală, a înaintaşilor. Ca să disecăm problema acestei originalităţi, dacă nu false, în orice caz neîmplinite, a filmului, se impune să abordăm subiectul la un nivel de concreteţe care riscă să divulge anumite aspecte ce s-ar fi dorit menite să creeze un anumit "mister" (în argoul de specialitate, păcatul "spoilerelor"), drept pentru care avertizez asupra acestei primejdii, cu scuzele anticipate de rigoare.
Aşadar, spre deosebire de numeroasele alte povestiri despre "lumea viselor" pe care le cunoaştem, aici "omida" (adică "găselniţa") lui Nolan este aceea de a combina oniricul cu reţeta de heist-movie: o echipă de profesionişti ai infiltrărilor, care de astă dată pătrund nu în cine ştie ce spaţiu real bine păzit, ci chiar în mintea câte unei persoane vizate, pentru a sustrage informaţii (sau, mai rar şi mai dificil, pentru a le insera - conform termenului din titlu; într-adevăr, traducerea adecvată în română ar fi fost "Inserţia", nu "Începutul"). Cu alte cuvinte, un cuplu dacă / dar dacă foarte ingenios ales şi inteligent combinat. Evident, respectivii suportă un instructaj extrem de laborios, căruia i se adaugă apoi şi multă experienţă - pe departe cea mai bună secvenţă a filmului, cunoscută parţial de pe afişe şi din fotografiile de reclamă, cea în care Parisul "se împătureşte" în jurul lui Leonardo DiCaprio şi al lui Ellen Page, face parte tocmai dintr-un asemenea "vis de antrenament"; dacă tot suntem aici, se impune să subliniem că până în final nu va fi nicăieri egalată, nici ca inventivitate, nici ca plastică (dar îi revine meritul de a amorsa un element ce va juca un rol hotărâtor pe parcursul misiunii propriu-zise: acela al distorsionărilor gravitaţionale, care la rândul lor devin determinante prin relaţia cu kick-ul decisiv).
Se remarcă efortul de documentare şi elaborare al lui Nolan. Cel puţin la un nivel de ştiinţă popularizată, omul nu pare să fi improvizat, folosind cu luciditate diverse noţiuni şi concepte de psihologie şi psihanaliză, şi jonglând abil cu elementele (nu voi intra în detalii aici, dar pentru cine cunoaşte cât de cât domeniul, combinaţiile sunt într-adevăr fascinante; ar fi extrem de relevant punctul de vedere al unui psiholog specializat în disciplina viselor, faţă de acest univers oniric creat de Nolan, şi dezvoltarea lui dramaturgică). Practic cea mai reuşită parte a filmului constă tocmai în evoluţia respectivei invenţii: "spărgătorii de vise" - iar sub acest aspect, se relevă şi faptul că, decât ceea "ce se întâmplă", mult mai interesant e modul "cum se întâmplă"; adică, acea definiţie a originalităţii explicitată mai sus.
La acest nivel narativ, lucrurile stau destul de bine; punctele de pornire ale povestirii sunt gândite creativ şi ofertant, construcţia epică se articulează solid şi dinamic, iar scenariul te prinde şi te duce - într-adevăr, filmul se urmăreşte cu sufletul la gură, graţie inclusiv talentului de povestitor al lui Nolan. Aici începe şi comparaţia semnificativă cu "The Prestige", care plasează "Inception" într-o lumină net favorabilă. Ambele filme erau povestite implicit - formulă pe care Nolan o agreează şi o stăpâneşte bine. Totuşi, în "Prestige", o folosea confuz şi gratuit. Dislocarea spaţial-temporală de acolo nu avea nici o motivaţie de fond (putându-se justifica doar cel mult ca fabricare a unui mister, în raport cu "misterele" iluzionsimului) şi, ca atare, dezorientarea totală de la început a spectatorului, deşi compensată în final (într-adevăr, lucrurile sfârşeau prin a se explica limpede), rămânea totuşi doar parţial acoperită. Cu structura dramaturgică şi stilul narativ din "Inception", Nolan s-a descurcat mult mai onorabil. Şi aici pornim la drum cu un sentiment de derută accentuată, dar ştim că pe parcurs totul se va lămuri - ceea ce se şi întâmplă, dezinvolt şi fără didacticisme. Iar ambiguităţile de pornire nu sunt deloc gratuite, ci se legitimează prin natura subiectului - desfăşurat prin labirinturile mereu obscure ale psihicului uman. În urma acestui tip de combinaţie, se relevă marele merit de povestitor iscusit al lui Nolan, care reuşeşte să incite, să excite şi să satisfacă în final, cu multă eleganţă.
Până aici, putem spune că avem de-a face cu un film extrem de exigent, care deocamdată îşi onorează ambiţiile. În continuare, însă, autorul pare să se lase sedus de tot ceea ce i-a reuşit până acum, pe palierele intermediare ale edificiului artistic, glisând într-o neglijare tot mai accentuată a fundamentului acestuia (iar când temelia unei construcţii e inconsistentă, casa începe să se fisureze, dacă nu chiar să se şi năruie de-a binelea, oricât de impecabil i-ar fi proiectate şi realizate etajele superioare). Un prim neajuns îl regăsim chiar pe firul epic propriu-zis (storyline, în limbaj de specialitate). Deşi e presărat cu răsturnări şi twisturi de tot felul (care fac deliciul vizionării), plotul curge, în fond, absolut liniar: se stabilesc nişte premise, se alege o misiune (dramatic need), se ascut paloşele, se porneşte la drum, se ajunge la destinaţie, se întâmpină câteva obstacole, şi misiunea e dusă la bun sfârşit - după care mai survine şi un cârlig legat de viaţa personajului principal. Toate surprizele de pe parcurs funcţionează la nivelul subploturilor şi al mijloacelor, nicidecum al filonului central - ar fi relevantă aici o comparaţie cu marele maestru al compoziţiilor de acest fel, Philip K. Dick, care stăpânea ca nimeni altul arta de a schimba complet registrul chiar şi de câte patru ori, pe baza unor motivaţii perfect proporţionale cu insolitul acestor răsuciri şi cotituri şocante. Nu ştiu dacă Nolan a citit sau nu "Ubik" (favoritul meu dintre romanele lui Dick şi, cu siguranţă, cel ce atinge apogeul ca formulă de acest gen; dealtfel, se remarcă o asemănare izbitoare între metoda folosită de eroii lui Nolan pentru a visa împreună, şi starea de "semi-viaţă" în care erau plasate pesonajele lui Dick, de asemenea într-o comuniune onirică manipulată); dacă n-a făcut-o, ghinionul lui; dacă a făcut-o, greşeala lui - că n-a băgat la cap tocmai trăsătura esenţială a cărţii: avea acolo exemplul ideal privind modul de a construi un film ca "Inception" (nu imitând, desigur, ci învăţând şi ducând mai departe - fiind el-însuşi, nu vreun biet epigon).
Ceea ce evidenţiază o altă regulă semnificativă a cinematografului (încălcată glorios în "Inglorious Basterds") - imperativul care spune: dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un mod la care nu se aşteaptă! În filmul amintit, Tarantino greşea prin faptul că instiga spectatorul să se aştepte la ceva, pentru ca apoi să-i ofere cu totul altceva. În cazul de faţă, păcatul lui Nolan e că, dăruindu-i spectatorului ceea ce i-a promis, o face într-un mod prea puţin diferit de ceea ce aşteaptă spectatorul.
Şi ajungem, astfel, la marea lacună a filmului - vidul de idei.
În fond, ce ne spune nouă "Inception"? Că s-ar putea ca realitatea să fie doar un vis? Mulţumesc, da' pe-asta au zis-o solipsiştii încă de-acu' câteva secole. Că lumea viselor e instabilă? Mulţumesc, ştiam. Că subconştientul e labirintic? Săr'mâna, o ştiam şi pe asta. Că atunci când visezi de cele mai multe ori nu ştii că visezi, dar se întâmplă uneori să-ţi dai seama că visezi şi atunci ştii că visezi dar nu mai ştii dacă... na că mi se limbă plimba-n gură şi mi se pune mintea pe moaţe, vorba Iuliei Blaga. Cu mii de ani în urmă, gândirea chineză a formulat exact acelaşi lucru - într-o singură frază, genială în simplitatea ei, şi fără nici un fel de zorzonele: "Un înţelept a adormit şi a visat că era un fluture care dormea şi visa că era înţelept, iar când s-a trezit, n-a mai ştiut cine era: înţeleptul sau fluturele?" Ba, încă, staţi să vedeţi! Subsemnatul nu e nici chinez, nici înţelept, dar pe la vreo patru ani, am visat că visam ceva cu o vecină din curte, după care m-am trezit din visul din vis şi, în visul care conţinuse visul din vis (adică "la nivelul primar", conform nomenclatorului inceptionist), bunică-mea i-a spus vecinei că visasem cu ea - după care m-am trezit şi din visul ăsta şi mi-am văzut de viaţa mea (sau, mai ştii...?) Când i-am povestit maică-mii, m-am ales c-un pupic pe frunte şi-un "Vai, puiu' mamii, ai visat că visai, ce deşteptuţ eşti!" Exagerez, desigur, ca să priceapă şi Grivei, sau cum l-o fi chemând, dar în esenţă cam aici se situează şi nivelul intelectual al "Inception"-ului.
Sub acelaşi semn al suficienţei şi previzibilităţii stă şi finalul. Încă din primul sfert de oră ştiam că totul se va termina cu o dilemă (c-o fi vis, că n-o fi vis...?), iar de pe la jumătate încolo ne-am prins şi că trăitorul ei va fi Cobb (singurul dintre protagonişti care are o identitate şi o problematică definite clar - toţi ceilalţi, cum bine arăta Emilian Floareş, fiind doar nişte pretexte aninate în jurul lui, ca să se compună echipa). Ca atare, twistul final îşi pierde complet vigoarea, singura sa calitate rămânând la nivelul realizării: modul de a filma titirezul şi alegerea precisă a fotogramei pentru cut; deci, un impact ingenios, dar strict exterior, la nivel de scamatorie, nu de cinema propriu-zis - sau, altfel spus, de meşteşug dibaci, nu de viziune artistică.
Căci, aşa cum am mai spus, şi se cuvine să detaliem, partea de meşteşug a filmului este într-adevăr ireproşabilă. Am vorbit deja de construcţia perfect echilibrată şi flexibil articulată a scenariului, iar flerul narativ al lui Nolan la nivel de regie nu se dezminte nici de această dată. Mizascenele sunt construite creator şi expresiv (de neuitat, la o adică, "snopul de oameni" purtat în imponderabilitate prin hotel - şi nu e decât primul exemplu care-mi vine în minte; ar mai fi reacţiile surprinzătoare ale "proiecţiilor", inserţiile de detalii incongrue, diversele moduri de dezintegrare a decorurilor odată cu capotarea viselor), iar decupajul e diversificat, surprinzător şi perfect adecvat, beneficiind şi de aportul unui montaj (Lee Smith) cu atât mai meritoriu, cu cât dincolo de funcţia sa tehnică îi revine şi sarcina de a stăpâni complexitatea relaţiilor între planurile de desfăşurare a acţiunii (care, cu excepţia unuia, nici măcar nu sunt reale!) Muzica originală a lui Hans Zimmer, în monotonia ei deliberată, obsesivă, sună bine în sine, şi aş zice că este ferită de redundanţă (se aude aproape tot timpul), prin legitimitatea pe care i-o conferă starea afectivă proprie subiectului - dar de la un moment, parcă-parcă începe totuşi să întreacă măsura. Merită totuşi să precizăm că tag-ul final, post-generic, care la anumite filme constă în imagine (mai ales la unele din seria Marvel-Heroes), iar la altele în sunet ("Cloverfield"), aici e un foarte de efect twist melodic, în coda acelui celebru «Je ne regrette rien» (a cărui alegere ca leit-motiv, sincer să fiu, nu m-a convins deloc - l-o fi luat ca s-o convingă pe Marion Cotillard să joace-n film, mai ştii?).
Mai mult decât atât (cum spun avocaţii când vor să repete aidoma argumentul anterior - ceea ce am grijă să evit, de data asta), omul a reuşit să adune o distribuţie admirabilă. Leo DiCaprio dovedeşte tot mai mult, slavă Domnului, că n-a rămas un biet "Mr. Titanic" (mulţumesc comentatorului anonim care mi-a vândut pontul), ci creşte efectiv ca actor de real talent, capabil să stăpânească multiplele niveluri ale unui personaj, ca şi resorturile de compoziţie (cred că prima mară m-au uimit cu adevărat în ăla al lui Ridley Scott... cu Orientul Mijlociu... Cum îi zicea, dom'le...? A, da, "Body of Lies"!). În semi-tandem cu el, Ellen Page (în rolul Ariadna - adică, mă-nţelegi, "aia cu labirintul"! Deci, cât de transparent poţi să fii? Bine că pe personajul lui DiCaprio nu l-au botezat Tezeu, şi pe-al lui Cillian Murphy, Minos Fischer jr.!) îşi confirmă flerul şi inteligenţa de a asocia prospeţimea cu severitatea, deja cunoscute din "Juno", iar Kenji Watanabe e acelaşi pe care-l ştim - adică, un regal actoricesc, subtil, tăios şi uman. Excelent în rol e şi Joseph Gordon-Lewitt, autor al unui portret bogat în simpatie şi umor fără a aluneca pe panta clişeelor, iar Marion Cotillard oferă o compoziţie extrem de interesantă - şi amăgitoare totodată: este liniară, schematică, lipsită de orice profunzimi... dar numai fiindcă personajul ei e doar proiecţia plăsmuită de Cobb, în lupta sa disperată de a-şi menţine în viaţă, măcar mintal, soţia moartă. Michael Caine conturează elegant un crochiu de personaj episodic, iar Tom Berenger, cu mijloace la fel de reduse şi eficiente, construieşte schiţa sumară a lui Browning. Se reţine şi Cillian Murphy (unul dintre actorii favoriţi ai lui Nolan - şi nu numai), mai ales prin delicateţea cu care devoalează vulnerabilităţile magnatului atotputernic, fost fecior de bani gata care abia acum îşi descoperă propria personalitate. De fapt, în jurul lui se ţese una dintre cele mai mărinimoase şanse ratate ale filmului: personajul e situat într-o conjunctură complexă de tip uman, nu anecdotic, pe undeva chiar mai substanţială decât a lui Cobb - unde, în fond, drama se axa doar pe relaţia conjugală, câtă vreme între cei doi Fischer, tatăl (Pete Postlethwaite, nedrept de subfolosit) şi fiul, conflictul atinge zone cu adevărat majore, ţinând de relaţia dintre bogăţie, putere, responsabilitate şi morală; dar Nolan patinează rapid peste această autentică mină de aur a sensurilor, preferând să umfle la maximum prăjitura romanţioasă de dincolo (altfel bună şi ea, în context), până la dimensiunile de gogoaşă dospită.
Şi tot în raport cu Robert Fischer jr., se remarcă alta dintre marile hibe ale filmului, deja semnalată: absenţa unui antagonist real. Atenţie: nu e vorba neapărat de un "personaj negativ"; în atâtea filme, antagonistul e non-uman (natura, boala, războiul, etc.) sau chiar imaterial, de natură noologică (destinul, frica, îndoiala, etc.) Aici, eventualul antagonist de principiu, Fischer, e lipsit de conotaţii negative (fie şi doar în sens relativ), nu are nici o putere reală (în afara prerogativelor de castă), şi nici măcar nu li se opune în mod conştient. Un personaj care ar fi putut evoluat spre un eventual antagonist-surpriză, Browning, e menţinut doar în rol de accesoriu secundar. Nici menirea antagonică a lui Mal nu e dusă până la capăt, menţinându-se la acelaşi nivel auxiliar; iar prezumptivul antagonist noologic (imaginarul, subconştientul, etc.), la rându-i nu este dezvoltat ca atare, ci menţinut (cum era şi firesc, la un nivel imediat) pe post de "mediu ambiant ostil". Omisiunea nu e deloc neglijabilă, fiindcă introducerea unui adversar real (uman sau nu) ar fi oferit tocmai şansa de a evita acea liniaritate şi previzibilitate pe care le acuzam mai sus: cu cât ai un oponent mai robust, cu atât conflictul devine mai intens şi mai complex totodată - iar complexitatea conflictuală este aceea care generează în primul rând cele mai surprinzătoare şi semnificative răsturnări de situaţie. Tocmai de aşa ceva avea nevoie ca de aer "Inception", fiind, în fond, un foarte bun film de consum (chiar cu veleităţi de depăşire a acestei condiţii - pe alocuri realizate), nu unul de conţinut - iar filmele comerciale sunt datoare să respecte mult mai strict canoanele profesionale pe care, altminteri, cele de conţinut le pot contrazice creator, atunci când substanţa lor e îndeajuns de motivatoare. E foarte adevărat că merită cu prisosinţă să fie văzut, şi chiar revăzut - eu însumi abia aştept s-o fac, dar... din păcate, ceea ce se elucidează la a doua, a treia, a pa... (nu, doar până la a treia) vizionare nu sunt nicidecum cine ştie ce semnificaţii majore, ca la Antonioni, Tarkovski sau Bergman, ci doar... îmbârligăturile înciocălate peste măsură ale acţiunii, şi nimic mai mult.
Sub semnul acestei dihotomii stă, în fond, tot filmul. Cum spuneam, Nolan pare să se fi îmbătat cu apa fierbinte a povestirii şi cu cea deasemenea destul de caldă a imaginii (deşi, să fim drepţi - de câţiva ani încoace efectele speciale au cam încetat să ne doboare pe coada fracului), şi să nu vadă ce avea sub nas la nivel de fond: el însuşi îşi construise premisele unui joc de realităţi cu un potenţial atât de mare încât, dacă-l ducea măcar puţin mai departe, avea şansa de a atinge abisuri cu adevărat ameţitoare. La modul cel mai simplist, deja, îndrăzneam să sper că lovitura de teatru din final va oferi măcar o portiţă dincolo de rezultatul misiunii întreprinse, dincolo de problemele omeneşti ale lui Cobb, dincolo de subiectul concret al filmului - o deschidere spre ideile general-umane, spre universalitatea tematică; şi, totodată, îmi spuneam: "Deci, eu prevăd asta - ca atare, ar fi insuficient! Dacă m-a dus cu gândul până aici, Nolan se obligă de-acum să-mi dea şi mai mult decât atât! Ceva ce nici chiar eu nu pot să-mi imaginez! Ia să vedem, ce va fi acel... ceva?" Şi acel ceva va fi... este şi a fost tocmai soluţia imediată, comodă, ultra-telefonată, pe care cea dintâi o expediasem ca fiind prea ieftină: Cobb cu problemuţa lui, care pare să se fi rezolvat, da' on ne sait jamais: e vis sau realitate? To be or not to be? De titirez depinde totul - căci, vorba cântecului: "L'important... La toupie c'est l'important!" Sau, ca-ntr-un calambur din Pif, de prin 1971, când ne dăduse ca gadget un titirez care fluiera: "Toupie or not toupie"?

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 iulie, 2010, 10:30-13:58
Bucureşti, România