Genialitatea ideii ujiciene poate fi luata in considerare doar in cazul in care nimeni pana la el nu a realizat un asemenea film.
Altfel, am putea vorbi de ''Inspiratul Ujica''.

nu-ti trebuie mult sa-ti dai seama si singur ca festivalurile nu au o categorie separata pentru filmele non-fiction. si este evident ca Autobiografia se incadreaza mai de graba la documentar decat la fictiune. Dar asta nu inseamna ca prezenta intr-o anumita sectiune a unui festival, certifica eticheta care i se poate aloca unui film. De exemplu, Marilena de la P7 a castigat Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj romanesc la TIFF si Premiul pentru cel mai bun lungmetraj la Milano. Cum ramane? e scurt sau lung?
E si asta un motiv pentru care festivalurile mari nu fac diferente intre filmul documentar si cel de fictiune ne-existand sectiuni separate pentru ele.



Ma voi repeta, pt ca poate n-ai inteles: Autorul n-a vrut sa foloseasca niciun fel de comentariu TOCMAI pt ca demersul lui nu este de a documenta, ci cu totul altul. Nu spun ca lipsa comentariului il face "mai mult eseu" ci fix invers, faptul ca e mai mult eseu il face sa nu aiba comentariu.


Eh, aici ai cam luat-o pe langa drum. Comparatia ta ar fi valabila daca Ujica ar fi luat secvente gata montate din alte filme si doar le-ar fi pus cap la cap, secvente care au deja un sens bine definit. Din moment ce imaginile de arhiva selectate aveau o cu totul alta functie (si anume cea de a face propaganda), iar Ujica le-a dat un alt sens prin montajul lui, inseamna ca Ujica este autorul enuntului (care contine noul sens dat de autor).

Hombre, un astfel de film (văzut sau nevăzut de subsemnatul) nu poate demonstra că X sau Y este un ”regizor bun, extraordinar...” Presupun (aşa, ca nespecialist, ca să n-adorm) că ”regizor” înseamnă mai mult decât a alege secvenţele care vor fi montate, şi ordinea lor.
Dacă Iulia David îl vrea ”genial”, pentru cititorii unei publicaţii distribuite gratuit prin supermarketuri, nu trebuie să ne revoltăm. Eu zic că nu-l laudă exagerat pe Ujică (”Andrei Ujică doar a scos-o la lumină: a făcut ordine în 1000 de ore de imagini de arhivă şi le-a adunat pe cele mai reprezentative (unele cunoscute, altele inedite)..” ), neargumentat, da. Cum să scrii despre cineva că nu a făcut mare brânză, dar e genial! Ei, a făcut şi el ordine în 1.000 de ore, a mai şters praful... :)
Destul de şchiop articolul. ”Nu e documentar istoric sau statement politic-social, nu e un proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, ci un portret psihologic profund, o succesiune de imagini în care veţi recunoaşte arhetipuri celebre (de la personajele lui Buster Keaton - vezi secvenţele în care joacă volei - la Macbeth)...” Deh, recunoaşte fiecare ce i se pare! Iar finalul articolaşului e plin de măreţie: ”Un film înălţător.”

as zice ca stirile de la TVR, Pro TV si mai stiu eu ce canal ne delecteaza in prezent cu un alt portret psihologic profund: al lui Basescu!

Se vor scoate din arhive, şi va rezulta un alt eseu, un alt portret psihologic profund... un alt film înălţător. :) Dacă se va găsi un regizor genial.

Cred că mi-am lămurit şi întrebarea 2, ”Ce e Ujică pentru filmul său”. Rolul şi contribuţia lui Ujică este de "selecţioner".
Un regizor "vede" secvenţele înainte ca acestea să fie filmate. "Selecţionerul" alege din cele existente. Asemenea oricărui spectator, le priveşte. Apoi îşi alege. Selecţionerului îi sunt suficiente cunoştinţe minime de specialitate. Asistat de specialişti, orice persoană normală poate fi "selecţioner" şi va obţine un enunţ cinematografic. Sunt convins că inclusiv pe acest forum există persoane care ar fi putut fi "selecţionerii" Autobiografiei... Meritul lui Ujică este de a o fi făcut.
Am senzaţia că problema valorii filmului documentar "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" este neimportantă în comparaţie cu principiul utilizat. Ce s-ar întâmpla dacă acelaşi principiu ar fi utilizat în filmul de ficţiune?

Propaganda ca artă - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Anca Grădinariu
Adevărul literar şi artistic, noiembrie 2010

Andrei Ujică izbuteşte un miracol: învinge manipularea comunistă cu propriile arme şi o transformă într-un eseu subversiv despre nebunie şi putere. Ceauşescu se conturează ca un grandoman, ca un prost şiret şi tenace care s-a intersectat cu timpul greşit la momentul perfect.

Există capodopere şi există filme seminale. Autobiografia face parte din ultima cateogrie: e o operă atât de importantă, cu atât de multe ramificaţii ameţitoare încât cronicarul de faţă se simte intimidat, ba chiar copleşit.

Aşa cum Mungiu a spus, de pe scena Sălii Palatului, îl numim "documentar" în lipsa altui cuvânt care să-l definească. Dar e o fabulă, un delir suprarealist despre megalomanie, mărire şi degradare, despre cum e să trăieşti şi să mori în amăgire, întreţinut de un sistem profund corupt, filmul pe care Orson Welles ar fi murit să-l facă... Ficţiunea unei minţi bolnave.

Pentru mine, cele trei ore (care se urmăresc ca un thriller hitchcockian; faptul că ştii finalul nu face decât să tensioneze şi mai tare aşteptarea) au însemnat cel mai lung timp petrecut uitându-mă la Ceauşescu.

Am crescut cu o ură viscerală pentru el, care mi-era singura certitudine şi uniformă. Nu era un om, era un golem, răul personificat, mă programasem să nu-i reţin nici măcar trăsăturile feţei (pe care abia acum le-am analizat: ochii vicleni, nasul de pasăre de pradă). Era şi timpul ca embargoul vizual, personal şi naţional, să cadă.


Ea şi el

Ujică foloseşte doar materiale acceptate "oficial", de la filme de propagandă la home movies bucolic-ridicole; Ceauşescu nu părăseşte, practic, nicio clipă cadrul. Documentarul refuză orice comentariu sau explicaţie şi una dintre plăceri e jocul "ghiceşte personalitatea". Înainte de toate, Autobiografia dărâmă un mare mit: cel al Elenei Lady Macbeth.

Doar imaginea cu Nicolae care cară sicriul lui Dej cu o privire sticloasă, de o ambiţie oarbă, te lămureşte cine era deja conducătorul. Leana, ridicolă în costumele ei atroce, mai ales atunci când încearcă s-o imite pe Jackie Kennedy, pare tipica ţărancă parvenită, mai degrabă o susţinătoare toantă, decât jumătatea rea.


Un univers paralel

Sunt nenumărate scene ce ţi se gravează în minte şi care redau cronologic şi din ce în ce mai precis un univers paralel, halucinant, alimentat de complicitatea activiştilor, a aplaudacilor şi a altor şefi de stat: Ceauşescu, "eroul" din '68; dementele spectacole omagiale coreene; neverosmila excursie hollywoodiană; sublima ieşire a lui Pârvulescu de la Congresul al XII-lea; penibilul meci de volei în care escorta se chinuia, în van, să se lase bătută.

Dar fascinant nu e numai ce se află în miezul acestor tablouri, ci şi acele detalii revelatoare ce scapă pensulei oficiale, ca şi cum realitatea ar încerca să se strecoare prin crăpături: balele care i se preling pe bărbie la discursuri, neonul cu Deep Throat, faimosul film porno, ce se zăreşte atunci când Ceauşescu se plimbă în caleaşca reginei Angliei, într-una dintre cele mai obscene primiri oficiale; feţele oamenilor din ce în ce mai pământii pe care lentila oficială nu mai reuşea să le coloreze; icoana din sicriul mamei dictatorului.

Din nou, privirea. Orgasmică atunci când o chinezoaică îi cântă "M-am născut în România", terminată când se întâlneşte cu Gorbaciov şi indiferentă, ba chiar satisfăcută, atunci când se uită la ruinele clădirilor istorice de după cutremur. E o realizare epocală. Elevii ar trebui duşi cu clasa să-l vadă.

si pentru ca se vorbea aici de conceptul genial al lui ujica, de noutatea lui, etc., va aduc aminte de documentarul Woodstock, realizat in aceeasi maniera in 1970, si care a durat 184 de minute.
sau de "Elvis on tour", din 1972, de 90 de minute, facut strict pe baza imaginilor de pe scena si din culise.
asa ca...nimic nou sub soare.

Am început. In mesajul sters, am inclus acest citat.

„Aurora“ de Cristi Puiu şi omagiu adus lui Andrei Ujică la Festivalul Internaţional de Film de la Estoril
Lisabona, Portugalia/Romanian Global News
joi, 04 noiembrie 2010

Participarea românească la cea de-a 4-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Estoril (5-14 noiembrie 2010), este susţinută de ICR Lisabona şi constă în participarea în Competiţia internaţională a lung-metrajului „Aurora" de Cristi Puiu şi secţiunea Cineastas Raros dedicată regizorul Andrei Ujică, care va fi omagiat prin prezentarea trilogiei sale despre comunism din care fac parte documentarele „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", „Videograme dintr-o revoluţie" şi „Rupt de prezent".


Aflat la cea de-a patra ediţie, Estoril Film Festival, a devenit un punct de referinţă în panorama festivalurilor internaţionale. Scopul său este omagierea cinema-ului ca pe o veritabilă a Şaptea Artă, prin confruntarea dintre trecutul, prezentul şi viitorul său, precum şi relaţia sa permanentă cu celelalte forme de expresie artistică.


Se doreşte a fi un loc de întâlnire între public, regizori, personalităţi consacrate din lumea artelor şi un spaţiu de discuţie, reflecţie, dezbateri, dar, în primul rând, de descoperire şi redescoperire a artei cinematografice.

Secţiuni: În competiţie; În afara competiţiei şi în prezenţa unor mari regizori şi actori internaţionali; Retrospective; Omagieri; Master Classes; Întâlnirea anuală a distribuitorilor europeni; Întâlnirea principalelor şcoli de cinema europene; CinemArt - artişti şi arta cinematografică; Cinema-ul şi istoria lui; Expoziţii; Concert.


Pentru mai multe informaţii: http://www.estoril-filmfestival.com/

Viaţa şi moartea - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Violeta Ion
noiembrie 2010

Am fost să văd Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu cu un sentiment teribil că voi vedea lucruri îngrozitoare. N-a fost să fie aşa. Imaginile preluate de Andrei Ujică din arhivele aprobate în regim, au alcătuit un colaj uşor suportabil: Ceauşescu, aşa cum îl ştiam de la televizor, de pe pereţii clasei în care învăţam, din manualele în care apărea pe prima pagină, din celebrele careuri în care nu te lăsa nici dacă crăpa piatra de frig, fără uniforma de pionier la vedere. Restul era uşor de imaginat, traiul pe picior mare, proprietăţile celebre pe care îşi alerga vînatul, lucruri care fac concurenţă unora dintre capitaliştii zilelor noastre.

Andrei Ujică a fost mai mult decît cinstit cînd a spus că acest colaj este ceva între film şi documentar. Într-adevăr, să fi fost film, poate vedeam şi lucrurile îngrozitoare din puşcăriile comuniste, poate îi vedeam pe membrii activi ai securităţii pe teren sau mame care îşi sfătuiau copiii să nu spună la şcoală bancurile politice pe care le auzeau în casă şi nici să nu pomenească de faptul că bunicii lor ascultau Radio Europa Liberă.

Să fi fost documentar, poate aflam cum din structurile înalte ale partidului se scurge pînă la ultima tarabă din piaţă dorinţa de a-l stăpîni pe celălalt, de a supravieţui prin compromis, am fi aflat o poveste despre capitalismul de sub tejghea, le-am fi văzut pe moaşe înfigînd andreaua sau coada de la periuţa de dinţi în copiii nedoriţi sau i-am fi văzut pe copiii handicapaţi, scheletici şi muribunzi, ascunşi de ochii societăţii sănătoase.

Am fi aflat despre minciuna groasă, arivismul, mîrlănia, şantajul, lăcomia, turnătoria la cote pe care azi nu le putem depăşi, oricît ne-am strădui. Am fi aflat şi despre rezistenţa prin cultură, despre prieteniile mai strîns legate datorate frigului, întunericului, foamei, am fi aflat despre prieteniile adevărate ca despre nişte mici enclave mistice.

Am fi văzut frumosul şi urîtul, binele şi răul, groaza şi relaxarea, nişte concepte care acum, în 2010, ne spun o cu totul altă poveste.

Am fi văzut viaţa şi moartea.

"Autobiografia lui Ceausescu" este doar un colaj de imagini luate dintr-o arhiva de filme.
In afara de faptul ca a pus cap la cap niste imagini luate de-a gata, care ar mai fi meritul acestui domn Ujica?

Sunt doua:
1. a pus cap la cap ANUMITE imagini.
2. le-a pus cap la cap intr-un ANUMIT fel.

Nu am vazut documentarul, discut doar teoretic.

Pe lângä räspunsul pe cât de succint, pe atâta de corect, al lui Djinjis, îti mai recomand sä citesti cronicile filmului (nu färä a-l fi väzut, de preferintä). Multe dintre ele explicä pe larg tocmai ceea ce ai întrebat.
Iar dacä vrei sä aprofundezi subiectul, studiazä estetica si tehnicile filmului de montaj (mai ales ale subgenului "documentar-eseu").

djinjis, dispui de o intuitie extraordinar de obiectiv-realista. exact cele doua erau punctele de referinta pentru care trebuie sa-i recunoastem calitatea de regizor a lui Ujica raportat evident la Autobiografie.
Parerea mea.

cele doua puncte definesc regia de montaj, a mai fost amintita. e common knowledge in "industrie". folosita pe larg la videoclipuri, documentare, multe altele, printre care si filme utub ca cel de la semnatura mea.

ref # 211 si #212

Autobiografia asta este doar o insailare de imagini. Sa spui ca a stiut ce anume sa insaileze ... e naspa rau (pentru cine a tras concluzia).

Sa te numesti regizor pentru asta e cam mult ... poate "chief editor".

La Cannes se spune ca ziaristii care au iesit din sala dupa vizionarea cu presa se intrebau de ce noi l-am omorat pe Ceausescu. Plesu a scris un editorial foarte interesant in legatura cu generatia de acum care vede un astfel de film. La festivaluri a luta premii ... pentru ca sincer, Ceausescu e chiar dragut in acele imagini, l-am reinviat... aia au inteles cu totul altceva! Poate si lui Ujica ii pare rau dupa acele vremuri... dar ca sa vad acum un om vesel ca isi auzea muzica populara prin alte tari, sau ca a mers printre ruine la cutremur...ok, jos palaria! Dar in acea perioada eu aveam doar 2 ore emisiuni la tv, stateam la coada pentru "fratii Petreus" ... Doamne, chiar ca regretati acele vremuri. Si sa nu aud comentarii legate de regie! lA FILMUL ASTA NU EXISTA REGIZOR!

Daca cineva si-ar da o lucrare pe tema asta... ar face un film mai bun. Suntem penibili... s-au luat premii cu prostia asta tocmai ca se ne faca de cacao... "adica l-ati omorat si acum aratati un prost care rade ca aude un cantec popular in limba lui olteneasca? Bietul de el... se bucura, a facut ceva rau?"... nu in filmul lui Ujica nu a facut nimic rau, in realitate DA!

Un film periculos: “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”
octombrie 27, 2010 Vlad Mixich Cultura, Sinteze, Societate/Life 49 comentarii
6,098 Vizualizari

Cine reuseste sa te tina intr-o sala intunecoasa 3 ore (trei!!!) privind defilari comuniste si discursurile lui Nicolae Ceausescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gandit filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, sa fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul romanesc (a fugit din tara acum 30 de ani), dar cu siguranta nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a nascut un film demn de categoria “ori…ori”. Ori te omoara, ori te vindeca.

Filmul e ciudat si la prima vedere nu pare altceva decat o succesiune de imagini de arhiva cu Nicolae Ceausescu si nelipsita lui Lenuta, tratata ca un personaj de rangul trei. Privindu-i de peste umar viata ca o vacanta, dictatorul asta bucalat a inceput sa-mi devina simpatic. La inceput, pentru seninatatea cu care a profitat de naivitatea zecilor de mii de aplaudaci care-l iubeau “fierbinte pe tovarasul Presedinte”. Mai catre sfarsit, pentru compasiunea iscata de-un mos slabit si chinuit de sutele de congrese si sedinte la care nu putea sa lipseasca, fiind un profesionist desavarsit in rolul atribuit lui de catre sistem.

De-a lungul celor trei ore nu s-a auzit nicio voce docta care sa-mi explice ca tipul inalt cat turnul Eiffel, care se bate pe umar cu nea Nicu, e generalul de Gaulle si nici cine e tovarasul Parvulescu, nebunul care a avut sange sa-l critice pe Ceausescu la Congresul din 1979. Dar am ramas intepenit in scaun urmarindu-l fascinat pe nea Nicu tinandu-si firea la inmormantarea muma-sii sau biruit fiind de timiditate in fata reginei Marii Britanii.

Fantomele intregului meu neam, deportat de comunisti, au mormait dezaprobator cand, la finalul filmului, aproape ca l-am crezut pe cuvant pe Dictatorul asta infect pe care am fost educat sa-l urasc. Periculos film pentru generatia mea, care facea inca primara in ’89, si cu atat mai periculos pentru cei care faceau in scutece in anul in care mos Nicu a fost impuscat.

Dar pentru trupa nascuta inainte de anii ’80, filmul este si mai periculos. Caci partenerul principal al lui nea Nicu nu e acra Lenuta, ci dulcele popor roman. Poporul ala care il iubeste, il aclama, ii zambeste si mai ales il aplauda. Iar intrebarea pe care Andrei Ujica o pune prin intermediul acestui film va taia scrasnind pe oasele unor amintiri voit uitate: “Cate ore din viata ti-ai petrecut aplaudandu-l pe Ceausescu?”

CANTECUL CARE L-A LASAT PE CEAUSESCU CU GURA CASCATA

E-al dracului filmul lui Ujica, e arta din cel mai ciudat soi. Snobii vor gasi in el fel de fel de subiecte bune de discutat, intelectualii se vor extazia in fata noului gen inventat – cinematograful nonfictional-, moralistii il vor acuza de inconstienta sociala iar nostalgicii Epocii aurite pur si simplu il vor iubi. Lui Ujica nici ca-i pasa: “Eu nu sunt diriginte si nici prof’ de istorie ca sa ma gandesc la toti incultii si nostalgicii care vor vedea filmul. Daca as face asta in timp ce lucrez, ar insemna sa ma autocenzurez, adica sa ajung exact in locul in care voia El sa ne aduca”. (Andrei Ujica a raspuns aici cititorilor Hotnews)

Dar fie inculti, nostalgici sau intelectuali, la filmul lui Ujica nu vom face cunostinta nici cu Dictatorul-banc si nici cu Dictatorul-monstru, ci cu nea Nicu, omul caruia i-am permis sa ne fie muma si ciuma vreme de 25 de ani. Si asta, romani fiind, ori ne va omori, ori ne va vindeca.


Eu cred ca ne va omora. Deja multi din cei care scriu pe acest forum se comporta ca in acea perioada, turnatoria e la mare pret, regretele (pentru multi)... la fel... vai mama' noastra.

Auleo, copilä, si aici te-ai bägat?
Mäcar ai väzut filmul, sau vorbesti dupä ureche...?

Capodoperă - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Andrei Gorzo
Dilema Veche, noiembrie 2010

Pentru poetul John Keats, sintagma "negative capability" desemna cea mai de preţ însuşire pe care o poate avea un autor: accesul imaginaţiei sale la alte viziuni asupra lumii, inclusiv ale unor oameni pe care îi dispreţuieşte. Pentru un autor român, Ceauşescu reprezintă o mare provocare în acest sens: cum să redai lumea aşa cum li se înfăţişa aceasta ochilor lui? Cum să găseşti şi să nu pierzi calea de acces? Andrei Ujică a avut o idee îndrăzneaţă: el a pariat că imaginile de arhivă rămase în urma lui Ceauşescu pot constitui calea, că, puse cap la cap, dar fără nici o voce care să le comenteze din off şi fără intervenţii editoriale de tip "acum sîntem în anul cutare" sau "personajul ăsta e celebrul Cutărică", ele pot da un fel de povestea-lui-spusă-cu-cuvintele-lui-numai-că-nu-în-cuvinte-ci-în-imaginile-din-capul-lui. Sigur, e vorba în general despre imagini oficiale, dar tocmai de aceea - tocmai pentru că ele reprezintă adesea o realitate cosmetizată, făcută să-i zîmbească dictatorului -, ele dau o versiune plauzibilă a lumii lui: cea care-l întîmpina ori de cîte ori ieşea din casă, cea în care a trăit 25 de ani. Pariul lui Ujică e extraordinar: ordonate mai mult sau mai puţin cronologic (cu cîteva abateri echivalente cu alunecările fireşti ale unei memorii), nişte documente audiovizuale perfect autentice dau o ficţiune - o felie de istorie în reprezentarea unui narator din ce în ce mai necreditabil.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu problematizează relaţia de dragoste a "noului cinema românesc" cu realul. În filme ca Moartea domnului Lăzărescu şi cele care i-au urmat exemplul, personaje şi situaţii fictive ne sînt prezentate ca într-un documentar observaţional, pe cînd aici, un bogat material documentar ne e servit - fără modificări aduse substanţei lui, dar prin mobilizarea discretă a cîtorva tropi împrumutaţi din cinema-ul narativ de tip clasic - ca o ficţiune. Un asemenea trop este cel prin intermediul căruia intrăm, din a doua secvenţă, în "autobiografia" propriu-zisă. Prima secvenţă e un fragment din procesul Ceauşeştilor. La un moment dat, protagonistul anunţă că va ignora următoarele întrebări ale acuzatorilor şi, după cîteva secunde în care camera îi cercetează chipul, intrăm, printr-o tăietură, în trecutul său, în momentul morţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. E un trop cu tradiţie mai ales în filmele noir, care încep adesea cu un personaj ajuns la capătul liniei şi continuă cu evenimentele care l-au adus acolo. Deci procedeul prin care sînt introduse imaginile de la înmormîntarea lui Dej nu numai că le subiectivizează, ci le mai şi conferă conotaţii ficţionale: transferul de putere devine "shakespearian", procesiunea devine "viscontiană" - în fine, asocierile sînt diferite de la un spectator la altul, ceea ce contează fiind imboldul dat de Ujică minţilor noastre în direcţia unor scheme derivate din ficţiune. Această lungă secvenţă dictează ritmul filmului şi ne dă genul său: va fi o dramă istorică, va avea o respiraţie largă şi un arc dramatic maiestuos de tip "ascensiune şi declin". Efectul de ascensiune din prima parte (un efect potrivit cu energia unui Ceauşescu tînăr şi "pus pe fapte mari" şi cu optimismul unei bune părţi din popor în primii ani ai puterii lui) datorează mult montajului, lucru rar în filmele noastre de ficţiune din ultimii ani (efectele de montaj sînt aproape de negăsit în cinematograful realist post-Puiu), dar lucru cu tradiţie în cinema-ul de tip clasic, unde o perioadă fastă din viaţa eroului e adesea comprimată într-o secvenţă de montaj prezentînd succesele lui. De la o asemenea secvenţă, Ujică taie la faimoasa vizită în China: întîlnirea lui Ceauşescu cu un alt model de dictatură.

Cinefilii români care se plîng că, în filmele noastre de ficţiune, resursele artei cinematografice sînt folosite prea parcimonios, n-au motive să se plîngă de acest documentar. Din cînd în cînd, prin cîte o manevră discretă (juxtapunerea de tip plan-contraplan a unor imagini cu Ceauşescu şi Mao; inundaţiile din 1975, văzute din elicopter, din ceea ce, în context, ar putea fi unghiul subiectiv al lui Ceauşescu), Ujică reîmprospătează efectul de istorie rememorată subiectiv de protagonist. Unele dintre imaginile sale - în special scene de familie - nu au nici un fel de sunet, ceea ce le face şi mai subiective: misterios-subiective, poetic-subiective. De la un punct încolo apar semne cum că lumea lui Ceauşescu - înăuntrul căreia ne aflăm şi noi de la începutul filmului - e de fapt o bulă şi că realitatea din afara bulei e cu totul alta; reflexii de-ale ei încep să pătrundă înăuntrul bulei - o prestaţie agramată şi arţăgoasă din partea lui Ceauşescu, la o conferinţă a statelor europene, o revoltă împotriva puterii lui dictatoriale, venită din partea lui Constantin Pârvulescu, la Congresul al XII-lea al PCR. Cuvîntările lui se deşiră tot mai rău, serbările care se desfăşoară permanent în interiorul bulei devin tot mai suprarealiste - naratorul necreditabil e din ce în ce mai puţin capabil să ţină realitatea în afara discursului său. Succesul abordării lui Ujică este absolut.

Pentru ca Pitbull e foarte suparat pe mine... ma bag si eu ca musca in lapte:)
Nu sunt cinefil (avand in vedere definitia data de Pitbull pe un alt topic), nu sunt cinest (logic.. nu am facultate de profil)... deci sunt un profan, dar il atentionez pe Pitbull ca nu vreau sa ma re-educ... vreau doar sa imi spun o parere.

Intamplator am fost la Cannes cand acest film a avut proiectia pentru presa. Acolo am vazut si EVA (injurat de multi si pentru care eu mi-am atras jignirile din partea lui Pitbull... si pentru care voi da in judecata adminsitratorii si chiar pe Pitbull... ma rog puteti citi pe alte topicuri).

Vreau doar sa va spun ce se intrebau ziaristii cand au iesit de la proiectie..."de ce l-au omorat romanii pe Ceausescu? Ok, a suferit de grandomanie... da' in rest?"

Asta spune totul. Pentru noi cei care am trait in perioada aia... ok, vedem asa zis acest documentar (nu e!) si ne gandim cum am trait. Actuala generatie, precum si cei din afara habar nu au. In acele imagini insailate (dar luate din filme de propaganda!) nu il vezi pe ACEL Ceausescu care ne obliga sa privim doar 2 ore la tv, care ne obliga sa stam la coada pentru "fratii petreus", care ne taia lumina la ora 8 seara.

Tinerii au mers la film... de aia filmul are acest numar de spectatori... dar stiti ce cred ca gandesc ei? Uite un prost, ia uite cum rade ca ii canta aia in limba lui... si tot asa. Pentru ei a fost o disctractie... de altfel liceenii dusi cu japca pe gratis la Sala Palatului tot din astea comentau.

Mie una mi-a ajuns o ora din cele trei pe care trebuia sa mi le pierd din viata la Cannes. M-au dus acolo niste prieteni, eu fiind cu alta treaba. Dar eu am trait in acele vremuri! Si sa vad un film de propaganda... e cam naspa. A, daca in paralel mi se aratau si necazurile din acea vreme... era ok. Dar asa?!

Tanara generatie ce sa faca? Sa ne creada pe noi ca de fapt a fost rau?

Si 80.000 de euro pentru un asemenea film ... mi se pare chiar furt la drumul mare. Pai m-am uita pe site-ul CNC... cu banii astia s-au facut lung metraje de fictiune! Si, daca mai socotesti ca si producatorul trebuie sa vina cu alti 50%... pai lumina si telefonul nu costa atat (avand in vedre ca producatorul nu putea sa vina in aport cu camera de filmat!). Si ma indoiesc ca TVR sau Arhiva (de unde a luat imaginile) l-au taxat cu bani... pai daca scrii ca e film de interes national, esti Ujica.... si altele... banuiesc ca usile ti se deschid.

Premii...ok, cu asemenea subiecte am mai tinut afisul. Da' va intreb ce premii mari am luat in anul 2010? Subiectele astea sunt perimate. Noroc cu... FLUIER...! E o abordare noua.

Cristian Tudor Popescu a avut dreptate. Si a mai avut dreptate si Plesu.

Mie mi se pare un film periculos si pobabil ca Ujica il regreta pe Ceusescu, desi stiu ca e plecat demult din tara. Pai putea sa faca un alt film. Poate chiar sa aflam de ce mii de oameni doreau sa plece in perioada lui Ceausescu din tara.

Hai Pitbull & company... astept lovituri:)

Sunt si eu de acord ca filmul poate fi periculos pentru cei care nu au habar de cum era inainte de '89. Iar eu personal nu mi-as duce nici bunicii la filmul asta intrucat si-asa ma bat la cap ca "era mai bine pe vreme lui ceausescu". Asa le-as da motive suplimentare sa-mi spuna: "uite vezi, vezi cum eram priviti in lume, vezi cate se intamplau atunci".

@ paul_aramis care nu mai stiu daca urmareste aceasta discutie sau nu

Pusesei o intrebare in legatura cu magazinele pline de macaruri pe car ele viziteaza Ceausescu. Nici eu nu stiu exact cand au fost filmate. Toate imaginile de genul asta sunt insa alb-negru in conditiile in care in film exista si imagini color. Daca ai idee cand au inceput sa se filmeze reportajele pentru televiziune in color, presupun ca poti face o estimare.
Chestia cu magazinele insa apare de mai multe ori in film, deci eu deduc ca genul ala de vizite s-au intamplat pe tot parcursul activitatii lui politice. Si nu vad de ce Ceausesc ar fi fost dus (chiar si in anii cei mai tristi) in magazine goale. Oricat de tare ar fi fost criza alimentara, pentru el tot s-ar fi regizat un magazin plin.

da, urmăresc topicul. chiar dacă nu scriu. nu scriu că încă nu l-am văzut (documentarul vreau să zic).
dar dacă trecem peste asta, putem discuta. întrebam pentru că s-au făcut nişte afirmaţii de genul "ceauşescu avea de toate, când magazinele erau goale".
nu ştiu câţi dintre voi au trăit întreaga perioadă a "epocii de aur". ştiu că Pitbull a trecut prin ea. şi eu (chiar dacă nu toată, îmi mai trebuie cam un an). deşi sunt născut într-o societate aflată sub ocârmuirea "cârmaciului" sunt destul de bătrân ca să nu pot fi numit decreţel.
da, a fost criză de alimente. da, se tăia curentu'. da, era pneurie de combustibili (20 l de benzină pe lună la o Dacie era apă de ploaie) dar toate astea au început în '82-'83. atunci când lui Ceauşescu i s-a pus pata: el tot dădea cu "inpendenţa Romniei" în stânga şi dreapta şi datoriile se acumulau... şi-a zis (în sinea lui probabil) "bă, pân' aci!" şi în loc să facă cum au făcut alţii şi să zică "îmi bag p...icioarele în ei de creditori" a decis să achite tot creditul extern. desigur nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord şi dacă vrem să ne sacrificăm; a trebuit să o facem. am făcut-o. unii mai bine, alţii mai greu.dar înainte de asta magazinele erau pline (bine, luat ad-literam, au fost pline şi în '89: cu conserve de peşte şi marmelade). ceauşescu a fost până la urmă o victimă. o victimă a propriei sale creaţii. a fost "ju(de)cat" în acelaşi mod în care el i-a "jucat" pe oponenţii săi cu aproape un sfert de secol mai devreme. pentru că dacă cineva mai crede că decembrie '89 a fost o revoluţie...

de acord cu ce zici tu, numai ca pe langa achitarea datoriei de stat, Ceausescu s-a mai hotarat sa-si construiasca si un "mic" palat, ceea ce n-a ajutat la saracia populatiei.
N-am trait decat cativa ani sub Ceausescu dar primele mele amintiri sunt cu mine stand la coada cu bunicii pentru diverse alimente. Cum evident ma plictiseam crunt, desi bunicii mei incercau sa ma aduca de fiecare data in utlimile faze ale statului la coada, luam turul magazinelor si ma uitam la vitrine si trebuie sa recunosc ca nu vedeam prea multe.
Acum cat de mult sau de putin vedea Ceausescu, n-avem de unde sa stim. Dar desi planurile lui erau marete, sincer nu cred ca isi dadea seama cat de multe chestii lipseau din alimentatia oamenilor normali.

Intr-adevar si in film se simte o oarecare schimbare si in ce vede ceausescu legat de magazine. Daca primele imagini sunt din magazine mari care aratau efectiv ca niste super-marketuri in care aveai de toate, ultimele imagini pe care le alege Ujica sunt dintr-un magazin de paine unde aproape pe toate rafturile este pusa acelasi fel de paine (se pare ca painea totusi n-a lipsit niciodata). Atunci drama lui Ceausescu este ca painea din provincie e mai buna decat cea din Bucuresti, ceea ce evident este o problema minora. Si de-asta am si zis ca el probabil habarn-avea pe ce lume traia si care erau problemele reale.

Si de-asta am si zis ca el probabil habarn-avea pe ce lume traia si care erau problem
 

Pai, despre asta e vorba... generatia asta ce intelege de fapt din acest film?? Nimic... dar ei sunt dusi cu japca la film (am exemplu in familie) si mai si vin sa se contreze ... gen "mi-ai zis"? ... eu "pai asa a fost"... copilul "da' in film nu era asa ceva"... si m-a durut! Deci ce spun eu ca parinte nu are legatura cu ce vede copilul in film. Iar elevii (de la un liceu din Bucuresti :) din ala bun) dusi cu scutire de la ore (m-a intrebat cineva ca parinte daca sunt de acord? NIMENI!!!!) CE INTELEG???

S-a vrut cumva vreo propaganda? Sper ca raspunsul este nu!
Dar nu au nimerit-o nicicum! Poate pentru generatia intermediara a insemnat ceva....

Din nou despre "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Andrei Gorzo
Dilema Veche, noiembrie 2010

Scriind în 24-FUN despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, l-am numit "cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România". Asemenea formulări (venite şi din partea altor comentatori) au stîrnit nedumeriri şi obiecţii ("dar filmul lui Andrei Ujică n-are nimic de-a face cu imaginaţia sau creativitatea, nu e decît o înşiruire de secvenţe de arhivă etc."), aşa că voi încerca să explic de unde provine neînţelegerea.

Cuvîntul "imaginaţie" a ajuns să fie folosit, despre opere de artă, într-un sens foarte limitat: a ajuns să fie folosit cel mai adesea în legătură cu creatori şi opere care nu se adresează decît într-o foarte mică măsură imaginaţiei spectatorului. A spune despre un autor că e "creativ" a ajuns să însemne că autorul respectiv face tot felul de giumbuşlucuri, în timp ce spectatorul stă la primire cu ciocul deschis, ca un pui de pasăre ce-şi aşteaptă hrana. Hrana destinată imaginaţiei sale e predigerată - spectatorul nu-şi foloseşte de fapt imaginaţia, întrucît toată munca acesteia e făcută dinainte de autor. Dimpotrivă, Autobiografia... chiar e o propunere artistică adresată imaginaţiei. Anunţată încă din titlu şi formulată la sfîrşitul primei secvenţe, cînd trecutul intră (mai întîi pe banda sonoră) peste un prim-plan cu Ceauşescu la proces, propunerea e următoarea: încercaţi să luaţi cele ce urmează drept un flashback de-al lui, drept un remember subiectiv. Unii resping acest concept - nu pot să conceapă acea înşiruire de imagini drept o autobiografie - pe motiv că imaginile au fost luate, în mod evident, de mulţi operatori, şi majoritatea la ocazii oficiale. Dar, iarăşi, e vorba de o înţelegere îngustă a noţiunii de "subiectivitate", care e confundată în parte cu subiectivitatea optică şi în parte cu o anumită idee despre intimitate, care ne-a fost inculcată de filmele istorice de tip hollywoodian, idee potrivit căreia e relevant să vedem, de pildă, cum se comporta Hitler cu căţelul sau cu secretara sa. Ujică n-are asemenea dezvăluiri (care nici nu sînt atît de relevante). Ce are el este o viziune autentică. El a văzut că aceste imagini, tocmai pentru că, în general, conţinutul lor e unul atît de controlat, ne dau lumea lui Ceauşescu - adică lumea, aşa cum i s-a înfăţişat ea lui vreme de 25 de ani: 25 de ani de istorie în relatarea unui narator din ce în ce mai necreditabil. Relatarea lui începe prin a avea o legătură cu viaţa şi visele poporului pe care-l conduce şi sfîrşeşte ca o ficţiune totală - naratorul ajunge să trăiască într-o bulă.

S-a mai spus că efectul de ironie dramatică depinde de cunoaşterea exactă a realităţilor (frica, foamea, frigul etc.) care nu intră în naraţiunea lui Ceauşescu: oare spectatorul care nu le cunoaşte dinainte nu riscă să rămînă cu impresia că protagonistul a fost un conducător bun? Sigur, dat fiind faptul că eu ştiam de Ceauşescu dinainte de a vedea filmul, nu pot decît să speculez pe seama capacităţii de înţelegere a spectatorului care nu ştia, dar, din moment ce nici cei ce se tem de posibilele efecte nocive ale filmului nu fac alteceva decît să speculeze, îmi permit să-i contrazic: spectatorul nostru ipotetic nu trebuie să ştie dinainte ce anume reprimă naraţiunea, ca să-şi dea seama chiar din naraţiune că aceasta reprimă ceva. Nu trebuie decît să facă legătura dintre discursul unic cerut de Ceauşescu poporului său ("un singur ideal al frumosului, binelui şi adevărului"), la întorcerea din China, şi discursul unic al imaginilor la care se uită, ca să se întrebe ce s-a întîmplat cu celelalte discursuri. Înainte de China existaseră cel puţin două - unul naţionalist (imaginile din marile spectacole în aer liber, inspirate din istoria neamului) şi unul mai liberalizant (imaginile din parcuri de distracţii şi de pe ringuri de dans) -, după cum existase un oarecare aer de spontaneitate, de vivacitate, în imaginile cu mulţimi aplaudînd; mai tîrziu, aerul ăsta iese din ele - nu mai există decît coregrafie. În ultima parte a filmului, nu se mai vede mare lucru din "popor", iar atunci cînd Ujică ne arată, totuşi, nişte imagini cu oameni mergînd pe stradă, peste care pune sunetul unei săli ce scandează "Ceauşescu şi poporul", efectul suprapunerii e unul interogativ (oare legătura invocată mai există?) - sîntem departe de imaginile din prima oră, cu grupuri de oameni ascultînd la radio, cu feţe credibil-curioase, cuvîntările lui Ceauşescu.

Iarăşi, impresia conform căreia, după ce-a avut viziunea iniţială, Ujică n-ar mai fi făcut nimic (doar ar fi lăsat imaginile să curgă), e complet greşită. Există multe subtilităţi de montaj: imaginile nu sînt ordonate perfect cronologic, ci mimează ocazionalele salturi aleatorii ale memoriei, înainte şi înapoi, fără a fi ele însele aleatorii - la o vizionare atentă se pot bănui asocierile de idei care-i declanşează protagonistului o amintire sau alta; alternanţa de imagini cu sunet şi imagini fără sunet creează un anumit ritm, ca al unui du-te-vino între straturi mai adînci şi mai puţin adînci ale memoriei; pînă şi opţiunea pentru tăietură normală sau pentru fondu (cînd tot ecranul devine negru, ceea ce nu se întîmplă decît de două-trei ori în film) este importantă.

Pentru ca Judex nu poate scrie, transmit eu un mesaj de la el pentru Pit: "Acel 'producator profesionist' ti-a spus cu totul altceva iar tu ai interpretat in felul tau. Doar ca acel 'producator' cred ca se va dezice de tine pentru minciuna crasa! Costurile se fac altfel. Ai internet..."

Deci, individul continuä sä mintä si sä calomnieze chiar si în pofida bannärii.
(Mä rog, nu mä surprinde... Ii stiu de mult puseurile mitomane...)
Anaemona, stiu cä ai vrut sä faci un bine, si regret cä ai devenit instrumentul acestei porcärii.
Totusi, voi propune o prevedere regulamentarä care sä previnä userii bannati sä atace în continuare prin interpusi, profitând de buna-credintä a altora.
De asemenea, întrucât persoana cu care vorbisem la telefon a rugat sä-i fie respectatä confidentialitatea, nu-i voi cere sä confirme cä am reprodus întocmai datele pe care mi le-a comunicat. Ii recomand însä ca, dupä lectura mesajului de mai sus, sä fie mai circumspectä în relatiile cu anumiti indivizi.

Neinteligibil pentru tinerii sub 50 de ani - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Călin Hentea
Ziarul de duminică, noiembrie 2010

Tare mândru am fost de Andrei Ujică, ex-textierul Phoenix-ilor (generaţia adolescenţilor din anii '70, ce vremuri...) că i-a venit excelenta idee de a-l arăta pe Ceauşescu aşa cum a fost şi cum cenzura nu ne dădea voie să-l vedem, fără comentarii subiective sau teziste, cu coloana sonoră originală, uneori mută, doar din capete de bandă căzute la montaj, din filmări personale uitate prin arhive. La fel de mare mi-a fost frustrarea după cele trei ore de proiecţie, timp în care am privit concentrat să nu pierd vreo secvenţă, să nu ratez un detaliu, să nu-mi scape vreun înţeles, deoarece domnul Ujică tocmai a confiscat unul din cele mai sensibile subiecte de istorie recentă românească (cine mai poate relua prea curând un film documentar despre Ceauşescu), a consumat în gol muniţia (adică imaginile inedite de arhivă) şi a ratat impecabil ţinta (adică tocmai "autobiografia" lui Ceauşescu).

Inevitabil, în sala de cinema, altfel tăcută, se încrucişează întrebări, se şoptesc comentarii, se chicoteşte. Captaţi fără scăpare de emoţia intrinsecă a imaginilor documentare ce le arăta universul în care trăiseră nu demult, sau de la care li se trăgea lumea în care tocmai supravieţuiesc, spectatorii români de după 20 şi ceva de ani de la evenimente vor să înţeleagă, să ştie, să priceapă cine erau aceia de pe ecran, în ce ocazie, când, de ce? Nici un răspuns, nici un ajutor în afară de propria memorie, subiectivă şi limitată. Filmul începe frumos cu lungi secvenţe ale înmormântării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, acum 45 de ani. Dar câţi dintre electorii români din 2010 mai ştiu cine a fost Ghiţă Dej? Falsa autobiografie curge apoi într-o ordine oarecum cronologică. Avem parte apoi de secvenţe cu Ceauşescu însoţit de un personaj despre care doar cei cu studii istorice pot ştii că era Chivu Stoica (dar ce funcţie avea el?), sau alte figuri care atârnau în anii '60 de pereţii claselor (Sălăjan parcă era o staţie de metrou sau un general?), atunci când unii dintre spectatorii de azi erau în şcoala generală. Extrem de puţini români adulţi ai anului 2010 îl mai pot recunoaşte astăzi pe Alexander Dubcek - liderul ceh al Primăverii de la Praga, ce apare alături de Ceauşescu într-o secvenţă nejustificat de lungă, cum la fel de nejustificate sunt şi interminabilele imagini ceţoase cu urşii şi cerbii vânaţi atunci ca şi acum de potentaţii zilei. Câţi dintre românii care nu au urmărit telejurnalele ceauşiste la o vârstă a înţelegerii l-au mai putut deosebi în film pe Mao de Kim Ir Sen, tot aşa cum dacă este limpede că femeia din caleaşca escortată călare nu putea fi decât Regina Angliei, oare câţi i-au recunoscut pe Brejnev, pe Nixon sau pe Jimmy Carter, fie acesta şi pe peluza Casei Albe?

Şirul cronologic convenit la începutul filmului se rupe undeva în timpul anilor '70, atunci când Ceauşescu aniversează mai întâi 60 de ani şi apoi 55, când nu se mai ştie dacă tezele ideologice din iulie 1971 au fost înainte sau după vizitele din China şi Coreea de nord, când anume a fost uns preşedinte de Ştefan Voitec (îşi mai aminteşte cineva de unicul personaj cu cioc din marea nomenclatură), dacă kitsch-ista reprezentaţie de istorie în aer liber cu Amza Pellea în rolul lui Baiazid a fost înainte sau după respectivele teze, ş.a.m.d. Din fericire, drama gnoseologică a spectatorului român al filmului documentar al domnului Ujică este spartă din când în când de imaginile irepresibil de comice cu Mneaiei jucând volei în capot şi papuci, cu Mnealor zbenguindu-se la munte sau la mare sau în fine cu Mnealui gesticulând în zig-zag în cercul restrâns al unui CEPEX din care doar Mneaei îşi putea permite să-şi arate exasperată, plictiseala. Aşteptam, dar au lipsit, secvenţele din vizitele africane (cu popularul slogan Ceauşescu - Bokasa!) purtătoare de un neiertător ridicol şi umor, dar m-am bucurat în schimb să descopăr contrastul dintre faţa crispată de furie a lui Ceauşescu la întâlnirea cu un Gorbaciov relaxat şi chiar zeflemitor.

Păcat de ideea şi efortul acestui film. Un foarte scurt insert explicativ în colţul ecranului privind evenimentul şi data lui, cu numele personajelor principale, împreună cu o logică cronologică a scenariului (oare a existat aşa ceva?) ar fi făcut această producţie, incredibil de lăudată de unii critici, nu numai accesibilă, dar şi atractivă chiar şi pentru tinerii sub 50 de ani. Abia atunci ar fi putut să înţeleagă singuri, ceva.

Ceauşescu - BCR - Şedinţă de spiritism colectiv - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Andreea Chiriac Hentea
Ziarul de duminică, noiembrie 2010

Puţine filme au stârnit, în ultima vreme, atâtea polemici, epitete, entuziasme reale - şi indignări la fel de puternice - precum Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, semnat de Andrei Ujică. Este doar unul dintre meritele a ceea ce multe voci s-au grăbit să categorisească drept film documentar şi, prin extensie, film documentar eşuat, argumentând în acest sens şi având nedumeriri legitime în faţa "deraierilor" lui Andrei Ujică de la un gen cu reguli clare. Autobiografia..., în fapt un film de montaj muncit şi gândit de realizator împreună cu Dana Bunescu (autoarea montajului, dar şi a montajului de sunet) ţine, mai curând, ca viziune, de fibra poetică şi de trăirile din perioada "Fată de caro / Sub cer indigo" a lui Ujică-cel care scria versuri pentru Phoenix alături de Şerban Foarţă, pe care o şi descrie undeva "În perioada aceea lucram cu Şerban Foarţă la textele pentru Phoenix şi trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate".

Ca documentar, a fost atacat pe diverse motive, de la lipsa de cronologie, ordine şi coerenţă la o încercare manifestă de edulcorare a imaginii dictatorului defunct. Doar că nu e vorba nicidecum despre aşa ceva. Cele trei ore de film care ni se derulează prin faţa ochilor reprezintă nu reluarea plicticoasă (cum s-a anticipat) a imaginilor epuizante prin vid de conţinut a telejurnalelor de ştiri din epoca de aur, ci o punere în scenă halucinantă, răscolitoare, suprarealistă. Prin montajul său (qui prodest cărui gen i-o aparţine el, până la urmă), Andrei Ujică întoarce cu îndrăzneală, poezie, umor şi cruzime spre public scena rotativă a zecilor de ani pe care i-am trăit sub Ceauşescu, pentru a ne reaminti trapele şi culisele, sforile, trucurile ieftine şi detaliile groteşti ale vieţilor noastre amprentate definitiv de acest personaj şi de suita lui. Nu este vorba atât despre lucruri noi, senzaţionale (deşi gestica ieşită din conformismul secvenţelor oficiale pare să-l umanizeze pe alocuri pe dictator), ci despre un montaj pe care autorul a avut inspiraţia de-a nu-l supraîncărca prin comentarii sau verdicte, preferând lumina crudă a imaginilor care vorbesc prin ele însele. Rezultatul este un tablou uluitor, pe care nici dioramele cu indieni, cowboy şi dinozauri de la Muzeul Naţional Smithsonian nu-l întrec. Cuplul Ceauşeştilor în vizită la regina Angliei, trecând întâmplător pe lângă inscripţia Deep Throat, stânjeneala de rudă săracă, imediat sesizabilă prin alăturarea celor doi cu regina, cu Nixon ori De Gaulle, vizita în studiourile hollywoodiene, cu un Ceauşescu la fel de crispat, mult mai puţin încântat de zglobiul Universal Studios Glam Tram decât de o vizită de lucru la Cocârlaţii din deal, cei doi făcând baie în mare, alungând muştele pe terenul de volei, că de jucat nu ştiau să joace, nici măcar să se îmbrace pe terenul de sport altfel decât în... capot şi papuci de casă, străbătând terenurile de vânătoare fără măcar să priceapă cuvântul în sine, tot ei plimbându-se cu sania în cojoace de un alb neverosimil, ca în Crăiasa zăpezii pentru uzul dictatorilor. Plus alaiul de activişti de partid care-i însoţeau pretutindeni, cu mutre porcine, costume din stofă scumpă boţite pe corpuri şleampete, nefamiliarizate cu eleganţa, cocuri idioate şi dizgraţie revărsată, care reprezentau, chipurile, elita noastră politică. Din toată această trecere ipotetică prin mintea lui Ceauşescu şi, implicit, printr-o istorie care ne-a costat prea mult şi ne-a modificat definitiv, Andrei Ujică reuşeşte să reconstituie un portret şocant de realist, lipind într-un desen nou şi palpitant cioburi vechi din ceea ce ştim cu toţii. Portretul unui om care şi-a trăit viaţa într-o aberantă buclă de adoraţie faţă de sine şi de propriile convingeri (la care vibra sincer, se spune), dar care a avut ambiţia şi dorinţa oarbă de-a include "întregul popor" în această ascensiune care nu mai putea fi oprită. Portretul unui om căruia filmul îi dezvăluie grimase felurite, zâmbete aproape simpatice uneori, dacă nu ar trăda mai întotdeauna autoîncântare, o siguranţă de sine bine plasată în context atunci când se simţea important, o charismă incontestabilă, o isteţime înnăscută, dublată însă de o viziune absolut rudimentară asupra lumii (comentariile lui despre poezie, artă, cultură erau de necomentat, iar machetele arhitecturale absolut incomprehensibile pentru mintea lui), o viclenie fără leac, în fine, o grandomanie copleşitoare, dezvăluită de unul dintre cele mai uimitoare momente ale filmului - un discurs ţinut oarecum în intimitate, în faţa unui mic grup de apropiaţi, când, în lipsa pupitrului, dictatorul mărunţel gesticulează fără sens, privind în toate părţile şi nicăieri, ca Omul Indicator din Pădurea fără rost.

Toate acestea, deşi în cea mai mare parte a filmului captivează şi amuză, nu-l fac deloc pe Ceauşescu mai simpatic, scuzabil ori digerabil ca lider. Chiar dacă pe parcurs filmul ne readuce în memorie mai toate bancurile cu "Ceaşcă", "Piticu'" sau oricum i-au mai spus oamenii "după", aproape alintându-l, rezultatul este amar, tulburător şi dureros. Vrăjitorul nu din Oz, ci din Carpaţi, se dovedeşte o minciună adevărată, o figură proclamată în mod grotesc la rang de voievod, ctitor ş.a.m.d. şi lăbărţată ireversibil peste viaţa a milioane de români. Iar efectul filmului, deşi Andrei Ujică nu s-a apropiat de "subiectul" său cu ură sau dispreţ, ci (după cum a povestit într-un interviu) cu un soi de înţelegere faţă de chipul devenit măcar familiar după atâtea ore de studiu, nu este nicidecum repunerea dictatorului pe vreun soclu. Culpabilizarea din off l-ar fi făcut probabil, prin recul, mai uman, mai simpatic, de aceea Andrei Ujică a preferat caracterizarea lui Ceauşescu prin propriile imagini şi gesturi, care îl arată pe "preaiubit" în tot ridicolul său. După această teribilă şedinţă de spiritism colectiv, stranie şi probabil binevenită după atâţia ani, deşi încă ne scormoneşte memoria cu asprime, niciun spectator ieşit din sală nu poate uita sau ignora partea întunecată a acestui personaj. Pentru noi toţi, cei contemporani cu el, Ceauşescu este o fantomă lugubră. Abia pentru copiii drăgălaşi, asemenea celui de pe rândul din spate, care întreba: "Mamă, dar de ce strigă oamenii Ceauşescu - BCR?!" şi alte asemenea chestii, va fi greu, imposibil, abracadabrant să înţeleagă cine a fost Ceauşescu şi mai ales de ce... Dar despre aceste lucruri într-un episod viitor...

Pitbull... chiar nu inteleg! Copiezi diverse articole sau intri si tu in discutii cu parerea ta??

Cam asta vad ca faci la multe filme... copiezi diverse articole... explica te rog ce rol ai tu?

tocmai, ca nu e individualist... doreste sa informeze lumea visavis de tot ce se intampla in legatura cu filmul...

dar, deh! cand nu mai ai dovezi si acuzatii de bagat pe gatul unui om... e de ajuns sa incepi sa il iei peste picior...

bravo...

(app. misto topicul initiat... cu cat te avem mai mult printre noi, cu atat vrem sa murim mai repede... sinucidere in masa...)

mwahahah!!!!!!!!!!!!!!>:)
(hai ca ma simt bine... e chiar placuta senzatia... ajungi la un momnt dat, in viata, la concluzia ca toata lumea si-a batut joc de tine pana atunci... asa ca, intr-un final faci pe breazul si iti bagi pula in toti. numai ca nu iti iasa... cum sa iasa... tu ai un suflet bun, gingas... si atunci, ce faci? simplu... te descarci...)
concluzia: lalaby e frustrata!!!!!!!!!!!!

:)):)):))

Esti foarte OFF TOPIC.

Off-topicul începe de la #230 - da' nu-i nimic.
Având în vedere atitudinea de ocrotire a off-topicurilor (si a multor alte mesaje si atitudini nelalocul lor) din ultima vreme, am hotärât sä-mi limitez drastic interventiile de moderator. Deocamdatä, sunt sigur doar cä voi sterge spamurile. In rest, mä mai gândesc, mai astept, mä mai orientez...

(hai ca ma simt bine... e chiar placuta senzatia... ajungi la un momnt dat, in viata, la concluzia ca toata lumea si-a batut joc de tine pana atunci... asa ca, intr-un final faci pe breazul si iti bagi pula in toti. numai ca nu iti iasa... cum sa iasa... tu ai un suflet bun, gingas... si atunci, ce faci? simplu... te descarci...)

Vezi ca ai uitat un "e".
Chestia asta cu p..a ... nu o pot intelege? Ok, oi intra eu in categoria frustatilor... da' sa folositi cuvantul asta....! Si sincer... cred ca voi sunteti frustati. Eu nu am de ce sa fiu!!! Chiar daca imi acordati diverse identitati... nu ma nimeriti, da' de loc! Si cred ca asta va nervozeaza cel mai tare.

Iar de filmul asta ... chiar nu vreau sa mai scriu... bietul de Ujica (ala plecat din tara) imi face acum un film de propaganda? Copiii de acum nu pricep nimic. Oare era mai bine cu un prost sau nu?
In legatura cu Ujica si altii ca el... as putea folosi si eu un cuvant foarte urat... da' tare imi e ca eu (spre deosebire de voi care sunteti toti o gasca) nu voi mai putea scrie dupa... Sincer, as vrea sa cataloghez pe multi dintre voi dintr- o minoritate/majoritate in cinematografia noastra... si din pacate va cam inmultiti.

In SUA se spune ca reusesti daca esti evreu, homosexual sau negru. In Romania, cred ca primele chestii ajuta!

Na... am comis-o! Da' daca trece chestia cu p...a, de ce nu ar trece si ce scriu eu? Prietenii mei din teatru imi spun despre fiecare din cinematografie...

Se echilibreaza balanta

Colaj cu genii

Cristian Tudor POPESCU

Dincolo de umilinţe, frig, foame şi izolare, ceea ce mă împingea spre autodistrugere sub Ceauşescu era lipsa sensului. De ce trebuia să îndurăm toate astea? Salvam ţara, lumea, omenirea prin sacrificiul nostru? Câştigam vreun război? Reîntregeam România? Exista altă noimă pentru umilinţe şi disperare decât cheremul unui bătrân primitiv şi paranoic?
De câteva zile încoace primesc, în sfârşit, răspunsul la aceste întrebări. Tot ce s-a întâmplat în România din 1965 până în 1989 s-a întâmplat ca să se poată naşte o capodoperă. Trăiam întru capodoperă şi nu ştiam. Numele ei, numele trandafirului? Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu , dl Andrei Ujică fiind genitorul ei. Rectific: geniul. Căci aceştia şi nu alţii sunt termenii folosiţi de numeroşi critici de ambe sexe, tineri şi bătrâni, de cinema şi nu numai: capodoperă, genial, zguduitor, filmul anului, deceniului, secolului. (În clipa asta, televizorul zice că dl Liiceanu declară a i se fi luat ceaţa de pe ochi: dl Băsescu nu ştia despre ce vorbeşte când a condamnat comunismul. Devin melancolic.) Astăzi încerc să mă îndepărtez de comentariul politic întrucât aducerea în discuţie a eticii a devenit inutilă până la ridicol în faţa unei scări de valori date peste cap. Iată însă că refugierea în comentariul cinematografic se dovedeşte o iluzie la fel de ridicolă - aici mi se dă în cap cu scara de valori estetice.
Mi-e imposibil să văd în productul "artistic" oferit de dl Ujică altceva decât un colaj cu ceauşeşti, inferior din punctul de vedere zis "artistic" colajelor "artistului" plecat din ghenă şi reîntors acolo, Ion B. Din două sute de casete pe care i le-au selecţionat alţii dintr-o mie, dl Ujică face un şir ordonat temporal al momentelor propagandei ceauşiste (întrerupt de câteva erori cronologice, înţelegem că tot pentru efectul "artistic"). Cu acest material, însoţit de comentarii profesioniste, se putea realiza un documentar posibil interesant cu privire la mecanismele şi evoluţia propagandei ceauşiste. Această abordare ar fi anulat însă caracterul tabloid, atât de vandabil astăzi, pe care şi l-a dorit dl Ujică.

Prin urmare, a folosit două trucuri comune. Unu: a încadrat secvenţele oficiale de dinainte de '89 cu imagini din procesul de la Târgovişte puse la începutul şi sfârşitul filmului, ca să "dramatizeze" colajul. Doi: a suprimat comentariul, înlocuindu-l cu o coloană sonoră care cică ar ţine loc de aşa ceva. În felul acesta a împuşcat două feluri de iepuri. Nostalgicii ceauşismului au putut interpreta liniştiţi filmul ca pe o apărare a lui N. Ceauşescu, absentă în procesul de la Târgovişte, dictatorul "ieşind bine", pentru ei, din capodopera dlui Ujică. La rândul lor, intelectualii care tăceau chitic şi îşi vedeau interesul pe vremea când Ceauşescu era autor total în filmul ţării noastre, precum şi tineri critici care aşa au învăţat ei că dă bine în lumea bună a intelighenţiei, au avut ocazia de a se arunca în elogii cu privire la "fineţurile" sonore şi de montaj prin care dl Ujică ar întoarce propaganda ceauşistă într-o capodoperă anticeauşistă. Pentru cine cunoaşte cât de cât legile propagandei, e ca şi cum ai pretinde să contrezi un pumn în ochi făcând cu ochiul rămas neînvineţit.
Şi mai există un iepure care găseşte ceva de ronţăit în pelicula d-lui Ujică, şi anume secvenţele cu ceauşeştii pe iaht, ochelarizaţi solar ca nişte vedete de cinema, ea jucând volei în halat şi papuci, el manipulând mingea în cadrul aceluiaşi sport ca pe o lubeniţă, ambii hlizindu-se în sanie, în blănuri albe, ca nişte zei zevzeci ai zăpezii. Iepurii de soiul acesta se excită mult la imagini din cvasiintimitatea dictatorilor morţi (autobiografia lui Ceauşescu sună pentru ei ca descoperirea unui jurnal secret al Scorniceşteanului), dl Ujică ratând în acest sens hârca deshumată a lui nea Nicu şi "pojartierul bleo" de lângă femurul coanei Lenuţa, după care a recunoscut-o gineri-su.
În schimb, dl Ujică taie nişte scene până la a pune lucrurile în "falş": amintesc doar suprimarea din secvenţa opoziţiei lui Constantin Pârvulescu a replicii lui Ceauşescu adresate bătrânului comunist kremlinist: "Ai mâinile murdare de sângele lui Pătrăşcanu!"
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e un produs comercial bine "marketat", capitalist. În schimb, genializarea dlui Ujică de către distinşi intelighenţi îmi aminteşte de volumele omagiale adresate geniului Nicolae Ceauşescu, care se vând azi ca mostre de propagandă vintage.

"Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" - încă o notă
Andrei Gorzo
Dilema Veche, noiembrie 2010

Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de "narator necreditabil" (unreliable). Am folosit această sintagmă şi în articolele precedente, dar fără a mai aminti că ea desemnează un dispozitiv narativ cu tradiţie în literatură. Un exemplu clasic e naratorul lui Nabokov din Lolita: acesta ne spune tragica poveste a unei iubiri care l-a distrus, deşi, dat fiind faptul că "femeia" lui "fatală" are 12 ani, lucrurile nu au cum să fi stat exact aşa cum le povesteşte el. Un alt exemplu, recent şi românesc, e naratorul lui Matei Florian din Şi Hams Şi Regretel, care vorbeşte cu mare vervă despre interacţiunile lui cu nişte pitici magici, într-un efort de a ţine la distanţă (de el însuşi) adevărul sordid despre situaţia în care se află. Să ne amintim că Ujică a făcut mai întîi studii de literatură; Ceauşescu al său e un asemenea narator. Ideea unei vieţi a lui N.C., povestită chiar de el, trebuie să le fi venit multor autori înainte de Ujică, dar orice monolog N.C., construit din cuvinte, riscă să rămînă cantonat în ironie facilă (felul în care vorbea Ceauşescu în realitate practic invită această cantonare) şi mulţi autori mai ambiţioşi trebuie să fi renunţat la idee chiar din acest motiv. Pentru că, dacă eşti ambiţios şi vrei să-l foloseşti pe N.C. ca narator unreliable, adevărata provocare, pentru tine, este să rămîi ascuns cît mai bine în spatele lui; nu să ieşi la vedere şi de-acolo să-l comentezi pe faţă, nu să gesticulezi batjocoritor în spatele lui, nu să-i pui piedici sau tichii de măgar - tentaţii greu de evitat dacă te apuci să-i construieşti un monolog verbal. Însă Ujică - un literat care s-a dedicat între timp reflecţiei teoretice despre cinema - a realizat că treaba poate fi făcută nu prin cuvinte puse în gura lui N.C., ci prin imagini de arhivă puse în capul lui. Cu alte cuvinte, personajul N.C. poate fi pus să rememoreze, în aceste imagini, ce şi cît a înţeles din istoria pe care a trăit-o. Discursul rezultat nu poate fi decît acela al unui narator din ce în ce mai unreliable, un discurs care, pe măsură ce se va desfăşura, va admite din ce în ce mai puţine realităţi pe lîngă aceea a popularităţii naratorului şi a politicilor sale. Confirmările acestei "realităţi" vor deveni tot mai bizare, tot mai isterice în insistenţa lor (spectacolele tot mai multe şi tot mai coregrafiate organizate în cinstea lui) şi vor exista mici fisuri, mici zgîlţîiri ale bulei pe care şi-a construit-o naratorul, întrezăriri fugare ale unor realităţi neadmise în discurs. Dar autorul va încerca în permanenţă să respecte limitele perspectivei naratorului, abţinîndu-se de la intervenţii care să-l ironizeze sau să-l contrazică făţiş.

Lipsa acestui tip de comentariu e atît de tulburătoare pentru unii spectatori încît aceştia, hipersensibilizaţi, văd asemenea intervenţii (criticul Mihai Fulger le numeşte chiar "trişerii") acolo unde nu sînt: cîntecul pe care-l auzim în secvenţa unei petreceri din anii '60 ("I Fought the Law") constituie cu siguranţă un comentariu, spun ei, ca şi cîntecul care-l însoţeşte pe N.C. atunci cînd face turism în SUA ("Hush, Little Baby"), ca şi montarea materialului cu "Tezele din Aprilie 1971" imediat în continuarea celui cu vizita în China, ca şi includerea, în secvenţa unei vizite de lucru, a cîtorva secunde de dinainte de apariţia dictatorului, cînd cei care-l vor primi fac repetiţie. Dar asocierea lui Mao cu "Tezele din Aprilie" e plauzibilă ca asociere de-a naratorului, după cum e plauzibil ca melodia aceea să fi rămas legată în capul lui de călătoria în SUA, după cum şi întrezărirea repetiţiei de dinaintea vizitei de lucru funcţionează ca unul dintre momentele acelea de fisură, cînd naratorul unreliable are o intuiţie trecătoare a realităţii din afara bulei sale. Unii spectatori sînt atît de dornici să identifice posibile momente în care Ujică îl arată cu degetul pe N.C., încît nu acordă suficient respect subtilităţii sale, efortului său de a rămîne ascuns în spatele naratorului, de a selecta şi ordona materialul în funcţie de asocierile pe care le-ar fi putut face mintea acestuia. Dar tocmai asta face ca filmul să fie imersiv, hipnotic şi destabilizant. Conceptul pertinent aici e acela de "insolitare" sau "defamiliarizare" (teoretizat de criticul literar sovietic Victor Şklovski): rememorată de personajul N.C. (o rememorare vecină uneori cu reveria), istoria anilor 1965-1989 e insolitată - e ea şi parcă totuşi nu e ea, e ceea ce-a zis şi ceea ce-a trăit şi ceea ce-a văzut pe unde a fost (şi, da, există şi-n această versiune nişte inundaţii, un cutremur ş.a.m.d..), şi parcă totuşi e ireal. Extraordinara poezie a filmului n-are nici o legătură cu sentimentalismul, cu nu ştiu ce "umanizare" a lui Ceauşescu, în schimb are mare legătură cu această ciudăţenie. Multe dintre articolele dedicate filmului ajung la concluzia că "noi toţi am fost de vină", dar din film nu reiese aşa ceva. În film, poporul practic nu există decît ca o plăsmuire a minţii naratorului.

stai linistit.
dupa cum vezi din "nota" de mai sus, a mai ramas niste ruj pe buze si pe buci.

Keepwalking, terminä cu vulgaritätile!

Solicit administratiei sä se pronunte în legäturä cu aceste manifestäri.

Obiectie! =))

BÚCĂ, buci, s. f. (Pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – Lat. bucca „gură”.

Sursa: DEX '98

BÚCĂ ~ci f. 1) fam. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului (sau ale botului animalelor) de la tâmplă în jos; obraz. 2) Fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale; fesă. /<lat. bucca

Onorata instanta, folosirea cuvintelor provenite din latina nu cred ca reprezinta o vulgaritate.

ma pronuntz, da mai tarziu cas ocupat momentan. reveniti...

N-o mai da cotitä. E la mintea memeitului ce-ai spus acolo.

Fac o precizare:
Pentru cä acest user beneficiazä de un regim special, iar moderarea manifestärilor lui ignorante, provocatoare si de un extrem prost-gust, mi-a atras reprosuri, în continuare le voi acorda mesajelor lui imunitate la moderare.
In calitate de simplu user, în mare parte le voi ignora. Uneori, când vor întrece mäsura (ca în cazul de mai sus), le voi combate - sever, virulent, brutal, asa cum meritä, dar în calitate de user, nu de moderator. Dacä el are libertatea de a înjura, denigra, ponegri, sub pretextul "dreptului la opinie", orice user de bun-simt are în egalä mäsurä dreptul de a comenta comportamentele de acest gen.

ce bine v-a tras-o cristian tudor popescu! nu ma satur sa recitesc:

"Trăiam întru capodoperă şi nu ştiam. Numele ei, numele trandafirului? Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu , dl Andrei Ujică fiind genitorul ei. Rectific: geniul. Căci aceştia şi nu alţii sunt termenii folosiţi de numeroşi critici de ambe sexe, tineri şi bătrâni, de cinema şi nu numai: capodoperă, genial, zguduitor, filmul anului, deceniului, secolului."

Observati limbajul. Asta e nivelul.

Desigur, C.T.P.-ul nu i-o "trage" nimänui (oricât nu se mai saturä sä se masturbeze,. cu gândul la asta, toti tras-împinsii). El e genul de om capabil sä aibä opinii opuse alor tale, dar întru totul respectabile. Genul pentru al cärui drept de a mä contrazice m-as lupta pe viatä si pe moarte.
Ceea ce-mi aminteste...
Pentru cine e interesat de controversele realmente intelectuale si fecunde privind filmul lui Ujicä, pot spune cä acum zece zile, la receptia de dupä premiera "Medaliei de onoare", am discutat subiectul cu Nae Caranfil. Nae a criticat vehement "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" - dar cu argumente solide, nu ca ale papagalilor. Le puteam accepta si respecta - si consider cä în sine erau justificate, dar în ansamblu, fatä de conceptia generalä a lui Ujicä, se aplicau limitat si discutabil. Oricum, era un adevärat exemplu de criticä inteligentä, nu sfertodoct-menopaoticä. I-am propus lui Nae sä facem un video-colocviu (dupä modelul video-cronicilor), cu un dialog în contradictoriu între el si Gorzo (ar fi fost cu atât mai interesant, cu cât ei doi sunt foarte buni prieteni, deci controversa s-ar fi mentinut tot timpul la un nivel foarte civilizat - lucru de care anumiti indivizi submediocri atât ca nivel cerebral, cât si ca educatie si bunä-crestere, nu sunt în stare). A refuzat, motivând cä el, în calitate de cineast activ, nu-si poate permite sä comenteze public filmele confratilor.
...Ce distantä, de la aceastä atitudine de mare bun-simt, asociatä unor observatii critice competente, si orgasmele de läturi mahalgesti pe care suntem nevoiti sä le suportäm pe acest topic care fusese deschis cu speranta de a fi sobru si demn!

Andrei Ujică: „Dictatorii au o dimensiune tragică“
ADEVĂRUL

Regizorul consideră că „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“ a fost înţeleasă cel mai bine de publicul american. Reputatul cineast spune că filmul său combate ideea că dictatorii sunt nişte monştri apăruţi de nicăieri, care au pervertit ideologii altfel admirabile. Regizorul Andrei Ujică, autor al filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" - pe care voci autorizate nu s-au sfiit a-l numi „capodoperă" -, s-a aflat ieri-dimineaţă, la Muzeul Literaturii Române, într-o întâlnire cu Ana Blandiana, Romulus Rusan şi o parte dintre spectatorii săi.

Evenimentul a fost ocazionat de atelierul „Prelucrarea trecutului recent prin relaţia dintre memorie şi istorie", parte a amplului proiect „Memoria deportărilor din România". Proiectul aparţine Fundaţiei Academia Civică, în cooperare cu Fundaţia Culturală Memoria, şi marchează împlinirea a 50 de ani de la marile deportări cauzate de represiunea stalinistă din România.

Citiţi aici un amplu interviu cu regizorul Andrei Ujică! <!--[endif]-->


Grotesc şi irealitate

Participanţii la atelier au vizionat, cu o zi înainte, filmul lui Andrei Ujică şi se aflau acum faţă în faţă cu regizorul său, autor al unei trilogii memorabile despre prăbuşirea comunismului: „Videograme dintr-o revoluţie" (1992), „Out of the Present" (1995) şi filmul de faţă. „Cei mai tineri dintre spectatori râdeau. Cei mai în vârstă nu puteau râde. Am privit fiecare filmul în felul nostru", şi-au descris impresiile cei care asistaseră la proiecţia de duminică. „Tinerii, spre deosebire de ceilalţi, înţeleg foarte bine grotescul şi irealitatea acelei lumi", crede cineastul, care mai spune, apropo de lipsa unui comentariu explicativ al secvenţelor din film: „Mă uimeşte spaima de genul: ce face bietul spectator, care nu-i tras în permanenţă de mânecă? Lumea nu e aşa tâmpită cum credem noi".

„Totul este o oroare"

În opinia lui Ujică, cel mai bine filmul său a fost înţeles de publicul american, din două motive: „Americanii n-au avut de-a face niciodată cu dictatura, dar, deşi nu au o cultură istorică, au o cultură puternică a cinematografului. Sunt cel mai bine antrenaţi să urmărească o poveste în imagini. Ei au înţeles filmul cel mai bine. Pentru ei, totul este o oroare, de la început până la sfârşit, robotizarea unei întregi societăţi. Noi suntem condiţionaţi să credem că, faţă de mizeria de la sfârşit, era mai bine la început. Nu era mai bine".

„Naivitate umanistă"

„Pelicula arată felul în care întreg mapamondul participă la crearea dictatorilor", consideră poeta Ana Blandiana. În legătură cu intelectualii occidentali atraşi de comunism din „naivitate umanistă şi rebelism necugetat", cineastul afirmă: „Filmul meu combate ideea foarte comodă că dictatorii au fost nişte monştri căzuţi din cer care au pervertit nişte ideologii care în sine poate nu erau atât de rele. Ideologiile sunt cu adevărat vinovate. Dictatorii, la rândul lor, capătă o dimensiune tragică pentru că sunt victimele unei false credinţe". „Nu există un psihanalist care să poată trata o naţiune întreagă", mai spune Ujică, despre trauma procesului şi execuţiei lui Ceauşescu, „lucrul cel mai rău care se putea întâmpla pentru naşterea unei democraţii".

Mizanscenă prin montaj

Regizorul Andrei Ujică afirmă că, dacă cineva care se pricepe mai puţin ar vedea cele peste 1.000 de ore de material filmat pe care le-a folosit pentru „Autobiografie...", nu ar recunoaşte multe dintre secvenţele aflate în film. „Mizanscena constă în montaj. Sunt planuri disparate pe care le-am folosit. Nu am găsit nişte secvenţe gata făcute, pe care să le lipesc şi să le pun pe muzică". Secvenţe precum cea, impresionantă, a Bucureştiului mizerabil din preajma şantierului Casei Poporului, ceţos şi întunecat, sau meciul de volei în care Ceauşescu trişează sunt în întregime creaţia regizorului, obţinută prin montajul unor fragmente din înregistrările cameramanilor oficiali ai dictatorului.

„Este vorba de lumea prin ochii lui Ceauşescu, dar filmul are o cu totul altă paradigmă decât a lui. E plin de ironie. S-ar fi urcat pe pereţi, dacă l-ar fi văzut. E o acuză în toate direcţiile", afirmă Andrei Ujică, întrebat de posibila reacţie a dictatorului la vizionarea filmului său. Cineastul a mai spus că crede că Ceauşescu ar fi primit, în anii '70, Premiul Nobel pentru Pace, dacă „nu s-ar fi grăbit cu maoismul lui".

„Neşansa secolului XX a fost că a existat un dobitoc şi mai mare, Hitler, a cărui înfrângere a făcut ca sistemul comunist să nu ajungă mai repede la faliment."

Andrei Ujică, regizor

50 de ani de la deportările în Bărăgan

La 18 iunie 1951, peste 44.000 de persoane din zona de frontieră româno-iugoslavă din Banat şi Mehedinţi au fost deportate pentru cinci ani în Bărăgan. Când au ajuns la destinaţie, cei 44.000 de deportaţi au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut cu paie sau stuf. Proiectul „Memoria deportărilor din România" doreşte să comemoreze şi să reflecteze asupra evenimentelor care au avut loc începând cu 18 iunie 1951 şi asupra destinului celor 44.000 de oameni, dar şi să aducă în dezbaterea publică o temă mai amplă, prelucrarea trecutului recent prin relaţia dintre Memorie şi Istorie.

CTP chiar are dreptate. Si Plesu are dreptate. Nu inteleg de ce Pitbull tot ma (sau ne... ) omoara cu versetele lui Gorzo. Chiar Gorzo e Dumneze-ul in ale filmului? Eu cred ca nu.

Raman la parerea mea ca s-a facut o mare porcarie cand au fost luati elevii din scoli la premiera... si uite asa Sala Palatului a fost aproape plina! Vad ca pe voi nu va deranjeaza.. probabil ca e vorba de diferenta de varsta.

Si raman si la parerea mea ca acest domn Ujica si-a batut joc de banii de la CNC. Filmul asta il putea prezenta direct ANF.

Andrei Ujică, despre Autobiografie, printre altele.

Filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", nominalizat la Cinema Eye Honors

NEW YORK (MEDIAFAX) - Filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică, a fost nominalizat la Cinema Eye Honors din Statele Unite ale Americii, cele mai importante distincţii dedicate cinematografiei de nonficţiune, informează un comunicat.

Lansate în 2007, premiile recompensează măiestria şi inovaţia în nonficţiune, promovând elita artei de gen.

Pelicula este nominalizată la categoria Spotlight, menită să scoată în evidenţă filme care ar merita mai multă promovare şi recunoaştere în Statele Unite ale Americii. Spotlight este singura categorie care ia în calcul filme ce nu au rulat în cinematografele din Statele Unite. Anul viitor, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" ar putea deveni eligibilă la celelalte secţiuni - cel mai bun film de nonficţiune, regie, editare etc. -, dacă pelicula va fi proiectată în cinematografele americane.

Gala anuală Cinema Eye Honors va avea loc pe 18 ianuarie 2011, la Museum of the Moving Image din New York, una dintre cele mai prestigioase instituţii din lumea filmului.

Nominalizările sunt decise de 25 dintre directorii celor mai importante festivaluri axate pe producţii de nonficţiune, ca Sundance, Woodstock, Copenhaga, Tribeca şi Silver Docs.

La aceeaşi categorie au mai fost nominalizate "Steam of Life", regizat de Joonas Berghäll şi Mika Hotakainen, "Nostalgia de la Luz", de Patricio Guzman, "La Bocca del Lupo", de Pietro Marcello, şi "The Arbor", regizat de Clio Barnard.

Decupat din peste 1.000 de ore de imagini de la Arhiva Naţională de Filme şi Televiziunea Română, filmul acoperă 25 de ani din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, de la instalarea sa la putere, în 1965, până la prăbuşirea din 1989. Lipsit de voice-over sau de comentarii din off, filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" este un eseu despre grandoarea şi absurditatea puterii, care demonstrează că imaginile de propagandă conţin în ele însele şi propria contradicţie.

Filmul a avut premiera în cinematografele din România pe 29 octombrie şi îşi continuă traseul în sălile din Cluj, Craiova şi Mediaş.

"Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a fost realizată de Icon Production, în asociere cu Televiziunea Română, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea The Media Partnership, Fundaţia ARTE VIZUALE şi HFG / ZKM Filminstitut. Filmul este distribuit în România de Voodoo Films.

”Sight & Sound” Top Movies of 2010:

1. “The Social Network” (David Fincher)
2. “Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” (Apichatpong Weerasethakul)
3. “Another Year” (Mike Leigh)
4. “Carlos” (Olivier Assayas)
5. “The Arbor” (Clio Barnard)
6. “Winter’s Bone” (Debra Granik)
6. (tied) “I Am Love” (Luca Guadagnino)
8. “The Autobiography of Nicolae Ceausescu” (Andrei Ujica)
8. (tied) “Film Socialisme” (Jean-Luc Godard)
8. (tied) “Nostalgia for the Light” (Patricio Guzman)
8. (tied) “Poetry” (Lee Chang-dong)
8. (tied) “A Prophet” (Jacques Audiard)

http://incontention.com/2010/11/28/s...-best-of-2010/


Edit: Restul topului:
13. Certified Copy
13. Meek’s Cutoff
15. Dogtooth
15. Enter the Void
15. Mysteries of Lisbon
15. Of Gods and Men
19. Aurora
19. Exit Through the Gift Shop
19. Four Times
19. The Ghost Writer
19. Over Your Cities Grass Will Grow

http://www.awardsdaily.com/2010/11/s...-film-of-2010/

autobiografia putea fi si mai sus in top...
social network e un film ok, dar primul loc e cam mult, another year e slab rau (dar ii de-al lor, ce sa faci :P), arbor al lui clio barnard e bun, dar nu iesit din comun (e tot de-al lor - intre filmele britanice vazute la festivalul de la londra a fost cel mai bun)...

Sunt foarte curios sa vad ”The Arbor”, am auzit multe lucruri (bune) despre el... Cat despre ”Social Network”, mie mi-a placut destul de mult. Nu chiar de locul I, dar totusi...