Imi pare un interviu destul de calm si de cald. Si mai presus de toate,viu. Cel putin Muntean cam stie ce poate si ce vrea. Bine macar ca nu vrea sa rupa gura targului, ci sa trezeasca piticul ala care adesea leneveste in noi : constiinta.
Mie asa imi pare. Daca oi gresi............

eu am retinut indeosebi raspunsul lui Radu Muntean vis-a-vis de munca in echipa.
am zambit si mi-am adus aminte de comentariul lui keep, bascalia lui fara margini:''scenaristi uzati", "regizor rodat la reclame"...si tot asa..
ei...poate keepy o sa inteleaga pana la urma. totul inseamna asociere in afaceri, nimic altceva.
de fapt,asta e cel mai important lucru care l-au inteles regizorii noului val, nu cum sa-si faca meseria, ci cum sa devina posibila practicarea ei.

Ştefane, scrisesem ceva şi când i-am dat "submit", mi-a cerut parola din nou. Mesajul... s-a dus. Crezi că îmi căzuse legătura la Internet? Nu mai am timp să rescriu acum, că trebuie să plec. Sper că nu închizi acest thread până pot reveni! :))

nu stiu, che, se mai intampla sa fii delogat pentru scurt timp si sa pierzi mesajul cand trimiti. mi s-a intamplat si mie de cateva ori anii astia. stai linistit, topicul o sa fie aici pana te intorci :)

Un act de curaj


Intocmai ca "Boogie","Marti,dupa Craciun",cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Radu Muntean,intruziune sistematica in intimitatea familiala,in naturaletea banalului existential,pragmatica si radicala viziune,asupra unor moduri de viata imaginate de autor,castiga insa nu prin maturitatea tematicii (in fond,obiectul de studiu-Adulter,este mai mult expus decat condamnat,chiar daca,moral privit,excapada nocturna a lui Boogie si-a dovedit pana la urma limitele ei),ci prin insasi detasarea ei artistica fata de un punct culminant ce poate schimba vieti.
Respectand esentialmente caracteristicile estetice si pastice ale "Noului Val" (planurile-secventa;simplitatea dialogala "rupta din realitate";sugerarile de biografii;exacerbarea scenografiei),filmul beneficiaza,in primul rand ,de un scenariu succint,compact,scris cu exactitatea unui ceas - in care se intrevede evident (si mai ales) optiunea pentru "simplitate" (atentie! a nu se confunda cu "simplism") tipica scenaristului Razvan Radulescu,ale caror pompari de presiuni se rasfrang mai mult asupra spectatorului si mai putin a personajelor ( secventa din cabinetul medical,al "intalnirii de gradul trei" - El,Ea,fiica si Amanta - ,minisueta dintre El si mama Amantei si mustrarea constiintei ce-l face sa-si marturiseasca relatia extraconjugala - pilonul dramaturgic al filmului,de altfel),bunaoara si particularitate esentiala a "Noului Val",care,in cazul de fata,ar fi putut fi vazuta de anumiti cineasti pre-decembristi ca un subiect comedic de circ cretinoid. [aici,nu stiu de,dar m-am gandit la Corjos si Saizescu,dar observatia asta am facut-o doar aici,pe forum].
Insa prin "Marti,dupa Craciun",Radu Muntean si scenaristii R.Radulescu si Tudor Lucaciu nu propun doar o detaliata introspectie in viata unui om si si a deciziilor care-i vor schimba atat lui,cat si familiei sale,definitiv viata.Ei ne arata ca pana si cultul familiei,in aparenta lui sfintenie,e ceva relativ,chiar si cand,printr-o capodoperiala ultima scena,cadourile de Craciun sunt puse sub brad sub "complotul"unor oameni care nu vor mai avea nimic de impartit.Si asta-i un act de curaj artistic.

SMC,

Tudor Lucaciu s-a ocupat de camera, nu de scenariu.
Stiu, in valtoarea analizei, mai scapi cate un amanunt din asta.

In Marti nu e vorba de situatii posibile si/sau improbabile, si nici nu sunt prezentate generalizat. Indiferent ca tine sau nu de realism, filmul prezinta o intamplare de viata intr-o anume viziune. Dl. Maier sublinia niste greseli sub forma de lipsuri in expunere, neconcordante, s.a.m.d., in timp ce din pozitia mea, evident, de necunoscator, voiam sa arat ca asezarea asta schematica si, sa-i spunem, lacunara, NU este neaparat o greseala sau o incorectitudine de viata, in ceea ce ma priveste a fost un procedeu care a functionat.


Pai despre asta e vorba, ca emotia nu lipseste. Sau, daca nu-i emotie, nici indiferent nu ramai. Evident, ne-nvartim in cerc, e vorba de gusturi, de asteptari, de etc.
Te invit sa vezi filmul cat mai de curand iti este posibil si convenabil, insa eliminand (chiar si infimele) influente sau sugestii din topicul asta, cu precadere spoilerele. Apoi putem discuta mult mai constructiv, pe exemple.

***

In alta ordine de idei, nu stiu de ce s-ar vehicula inchiderea topicului. Keep are pozitia lui (exprimata probabil in prea multe randuri), rvn il musca imediat, in tot atatea randuri, Pitbull observa pe ici pe colo din vacanta, iar daca nu s-ar lua toate postarile atat de personal, topicul ar fi mult mai interesant.

da,scuze...
am mai mancat si o litera:in loc de "plastice",am scris "pastice".

n-are a face!
si dl.Maier facut o "mica gafa" incurcand numele personajului principal masculin cu cel al regizorului, dar pe urma, cronica lui a demonstrat totusi, ca n-a nimerit din intamplare la alt film decat cel in cauza.
mi-a placut mult propozitia de final, smc. aia spune totul!

Bun... si acum sa-mi spuna si mie cineva,rog mult,cum dracu sa deschid un topic (cu cronica la "Nunta in Basarabia"),ca,din nu stiu ce motive,am ratat azi-noapte de doua ori.Mersi anticipat!

^ dai click pe "Cinematografia romaneasca", iar in stanga, jos, sub toate topicurile ai un buton: "New thread".

Mersi! Hai ca incerc acum,desi azi-noapte am procedat la fel,si dupa cum se vede,fara succes.

Minte limpede - "Marţi, după Crăciun"

Andrei Gorzo
Dilema Veche, septembrie 2010

În filmul Marţi, după Crăciun, care prezintă un triunghi soţie-soţ-amantă, Radu Muntean are grijă să evite tradiţionalele polarizări melodramatice - căsnicie stătută vs. pasiune regeneratoare sau armonie familială vs. pasiune bolnavă. În primele scene dintre soţ (Mimi Brănescu) şi amantă (Maria Popistaşu) şi dintre soţ şi soţie (Mirela Oprişor), Muntean şi co-scenariştii săi, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, cartografiază exact cele două tipuri de intimitate cu care avem de-a face: cea dintre soţ şi soţie o fi ea un pic aplatizată de rutină, dar rămîne o intimitate relaxată, bine dispusă (au şi o fetiţă de 8-9 ani) şi (judecînd după secvenţa în care ea îl tunde, iar la un moment dat îl mîngîie în trecere pe penis) încă sexualizată; cea dintre soţ şi amantă o fi ea mai jucăuşă (filmul se deschide cu o minunată secvenţă de joacă postcoitală), dar e şi ea fixată în rutinele ei - e o aventură între doi adulţi responsabili, nu un amour fou. Scopul lui Muntean nu e acela de a aduce lucrurile la acelaşi nivel, pentru a sugera, facil-ironic, că, în cazul în care-şi va părăsi soţia, soţul nu va face decît să se mute de la ceva la acelaşi ceva. Scopul e acela de a prezenta mutarea lui într-un fel care să blocheze tentaţia spectatorului de a o judeca în termeni de bine şi rău. Scopul e acela de a ne face să vedem clar, fără nici un partizanat, trei oameni decenţi şi civilizaţi aflaţi într-o situaţie dificilă - în nişte raporturi de forţe care, oricum s-ar rearanja, vor rămîne inegale.

Necesitatea renunţării la echilibrul de pînă atunci şi a creării unuia nou îi apare soţului chiar înainte de Sărbători, cînd se confruntă cu perspectiva de a nu-şi mai revedea amanta (care a plecat, oarecum supărată pe el, la maică-sa în provincie) pînă după Crăciun. Muntean putea să pedaleze aici pe disperarea bărbatului, pe nevoia lui fizică de a-şi revedea amanta şi pe eventuale presiuni venite din partea ei. Dar regizorul înăbuşă aceste elemente: ce-i drept, soţul pleacă de nebun în provincie, dar se împacă uşor cu amanta - aceasta chiar nu vrea să-l preseze. Muntean frînează melodrama pentru că, încă o dată, aceasta ar fi parazitat drama care-l interesează cu adevărat - aceea a unei minţi care încearcă să rezolve, la rece, o problemă morală care oricum nu poate fi rezolvată "corect". Paradoxul acestei abordări este că, deşi soţul e personajul aflat în poziţia "de putere", actorul care-l joacă e pus în dezavantaj faţă de partenerele sale. De fiecare dată cînd apare, Popistaşu poate prezenta cîte o altă faţă a personajului ei - mai întîi e amanta jucăuş-copilăroasă, apoi e the professional woman (e stomatoloagă), apoi o vedem supărată, dar hotărîtă să nu facă mare caz. Iniţial, Oprişor e mai indistinctă (femeia e oarecum ascunsă în spatele "soţiei"), dar, atunci cînd soţul "îi spune", are ocazia de a trece prin zece stări, de la indignare la masochism, şi e foarte puternică. Prin comparaţie, Brănescu rămîne indistinct: e clar că se gîndeşte adînc la ceva, dar, cu excepţia a două secvenţe în care poate juca jena socială (cînd e prins între soţie, copil şi amantă în cabinetul acesteia din urmă; şi atunci cînd mama amantei îl ţintuieşte cu o privire dezaprobatoare), cam asta-i tot. Să fie acesta un defect al filmului? În Poliţist, adjectiv, opacitatea protagonistului nu e un defect, filmul fiind despre cu totul altceva decît despre frămîntările conştiinţei sale. Tot aşa, faptul că nu ştim ce e în capul protagonistului din Aurora nu poate fi considerat un defect, intenţia filmului fiind tocmai aceea de a ne pune, clipă de clipă, să ghicim. Pe cînd, aici, cam ştim ce e în capul protagonistului, numai că "ce"-ul respectiv e destul de monoton, de nevariat.

La final, două vorbe despre stilul lui Muntean (asupra căruia voi reveni săptămîna viitoare): mai exact despre cum, în cea mai bună secvenţă, regizorul desenează pe ecran, prin mizanscenă, toate liniile de forţă ale conflictului dramatic. E vorba de secvenţa în care soţia (care încă nu ştie) trece pe la cabinetul amantei ca să-şi întîlnească soţul şi fetiţa (care trebuie să-şi pună aparat dentar). Scenariul ne dă o mini-ciocnire între soţie şi amantă (în problema utilităţii aparatului), cîteva replici de-ale fetiţei, din care rezultă că s-a împrietenit cu dentista, şi un personaj suplimentar - un coleg de-al dentistei, a cărui prezenţă se leagă sau nu se leagă, în capul amantului ei, de-o afirmaţie de-a ei de mai devreme, şi anume că ar mai avea şi alţi pretendenţi. Dar dialogul e aproape exclusiv tehnic; totul se face prin balet (amanta ajunge la un moment dat să stea între soţ şi soţie; fetiţa vine şi ea să umple spaţiul rămas liber între ei) şi prin modificări aproape insesizabile ale încadraturii în general fixe (atunci cînd dentista se duce să ia ceva dintr-un dulap şi trece pe lîngă amant, camera pleacă împreună cu ea şi rămîne pe el, dar şi pe celălalt bărbat, care se vede mic, în plan îndepărat, cam la nivelul capului lui Brănescu - un gînd sîcîitor). Albul pereţilor şi puţinătatea mobilei contribuie şi ele la esenţializarea desenului. E o epură.

FILM MENU

de Andrei Rus

Filmul cel mai valoros al regizorului român Radu Muntean, „Hârtia va fi albastră” (2006), e, cred, mai puţin ambiţios decât proiectele ulterioare ale acestuia. Are la bază un scenariu construit în stilul caracteristic al lui Răzvan Rădulescu, acţiunea petrecându-se pe durata câtorva ore dintr-o noapte mai specială pentru protagonişti. Cineastul se limitează la a ilustra cât mai fidel personajele, care se perindă în spaţii cotidiene şi trec prin situaţii – limită, dar suficient de verosimile în contextul realist ales de creatorii lor. Muntean se fereşte aici de pericolul de a cădea în diverse capcane estetice, care ar fi putut distrage atenţia receptorilor de la traiectoria tânărului revoltat, dornic de a-şi aduce activ aportul la succesul unui eveniment (o revoluţie) mult aşteptat de generaţia lui.

„Boogie” (2008) şi „Marţi, după Crăciun” (2010), deşi se aseamănă din punct de vedere al construcţiei narative cu „Hârtia va fi albastră”, dar la niveluri diferite, nu mai mizează pe un tip de suspans evenimenţial, protagoniştii lor aflându-se în situaţii comune de viaţă. Spectatorilor li se cere să urmărească un număr de personaje banale, prezentate într-o unică ipostază aflată în strânsă legătură cu tema principală a filmelor (criza bărbatului la 40 de ani).

În primul caz, Adrian Ciocăzanu (Boogie) se reîntâlneşte, în timpul unui concediu petrecut la mare împreună cu soţia şi cu fiul său de patru ani, cu doi prieteni pe care nu îi mai văzuse de mulţi ani. Petrece o noapte întreagă cu ei, spre nemulţumirea soţiei, ajungând, în urma unei dispute cu aceasta, să apeleze la serviciile unei prostituate. Revine dimineaţa în patul conjugal, descoperind că are alături o femeie care înţelege nevoia lui de a se elibera din când în când de sub presiunea familială. În cel de-al doilea caz, Paul Hanganu are o soţie şi o fiică aproape adolescentă, dar şi o amantă. Ambiţia scenariştilor merge un pas mai departe de această dată, construind un protagonist ale cărui lupte se duc exclusiv în interiorul său, nefiind provocate de comportamentul vreuneia dintre cele două femei. Mai mult decât atât, se mizează aici pe o prejudecată a spectatorilor, familiarizaţi cu astfel de triunghiuri amoroase din sute de alte cărţi, seriale sau filme vizionate anterior. În consecinţă, povestea este esenţializată, urmărind alternativ şi aproape exclusiv episoade cotidiene ale convieţiurii bărbatului cu amanta şi cu soţia şi nepropunându-şi să adauge elemente spectaculoase strictului necesar oferit de scheletul dramaturgic. Într-un fel, cred că această epurare evenimenţială constituia unul dintre pariurile principale ale scenariştilor. Precum în celelalte două filme amintite, nuanţele veriste abundă la nivel de replici şi de situaţii, neconferind însă o complexitate suplimentară personajelor, dar localizându-le puternic într-un context social (clasa de mijloc a României, reprezentată în film prin mărcile produselor cumpărate de protagonişti: familia Hanganu are o Honda, cumpără fiicei de Crăciun un snowboard de la „Intersport”, îşi permite să iasă la restaurant şi să apeleze la un dentist privat pentru a pune fiicei proteză dentară, Paul îi face cadou amantei un ceas, fiica primeşte de la bunici o orgă Casio etc.). Realizatorii prezintă în „Marţi, după Crăciun” o Românie occidentalizată, mergând împotriva curentului „mizerabilist” al cinematografiei autohtone din ultimul deceniu. Nu e prezentat în film niciun detaliu scabros sau rugos, nici măcar în cadrul vizitei lui Paul la mama amantei, în ciuda faptului că în acest punct e surprinsă, prin intermediul femeii aparţinând unei generaţii mai înaintate în vârstă, un tip de mentalitate socială învechită.

Radu Muntean şi ceilalţi colaboratori ai săi şi-au întors ocheanul cinematografic spre un tip de lume apropiată, probabil, de statutul lor social, ignorând mizeria şi sărăcia, sau cosmetizându-le, atunci când apariţia lor e iminentă (secvenţa cumpărării brazilor de la piaţă). Regizorul lui „Marţi, după Crăciun” şi-a creat oricum în timp o reputaţie, alături de Cătălin Mitulescu, de „cel mai americanizat cineast român al Noului Val”. „Furia” (2002), debutul său în lungmetraj, e tributar nu doar structural, ci şi estetic, spectaculosului de tip hollywoodian, deşi surprinde o lume marginală a societăţii, reprezentată de borfaşi şi de manelişti. Ulterior boom-ului internaţional al realismului autohton, Muntean schimba şi el direcţia estetică o dată cu „Hârtia va fi albastră”, începând o colaborare de durată cu Răzvan Rădulescu, co-scenarist al filmului „Moartea domnului Lăzărescu” din 2005, deschizător al unei direcţii noi în cinemaul de la noi. După cum aminteam la începutul articolului, consider că „Hârtia va fi albastră” este singura realizare a lui Muntean care va supravieţui trecerii timpului, deoarece beneficiază de un scenariu de tip „road-movie”, dar adaptat culturii europene sau, mai specific, celei româneşti şi mulându-se astfel pe tipul de simţire cinematografică a realizatorului. Scăpările filmului pot fi reperate la nivel de nuanţe (grimase afectate ale anumitor actori, o lipsă de armonie la nivel de timbru vocal între protagonişti, costumele care nu par să aparţină cu adevărat personajelor, conformându-se mai degrabă unui tip de convenţie hollywoodiană, care implică o distanţare spectator – realitate filmică), iar nu la cel al gradării evenimentelor. Tocmai pentru că acest film este bazat pe o gradaţie a suspansului de tip american, Muntean reuşeşte să menţină trează atenţia privitorilor la traiectoria protagonistului, aflat totuşi într-o situaţie care îi poate ameninţa viaţa. Îl ajută, în acest sens, şi temperamentul personajului principal, care este activ, rebel, dornic să schimbe în bine realitatea sa şi pe a celorlalţi, fiind deci un corespondent fidel al eroilor din basme şi din producţiile hollywoodiene. Este departe, însă, cineastul de a conferi realităţii valenţe personale, de a avea deci un punct de vedere asupra ei, aşa cum Cristi Puiu, spre a oferi cel mai concludent exemplu din cinematografia noastră, reuşeşte de fiecare dată, ca prin minune, chiar şi în „Aurora” (2010), cel mai puţin desăvârşit film al carierei, să potenţeze apariţia actorilor, transformându-i în personajele lui inconfundabile şi să filtreze prin sensibilitatea sa peripeţiile prin care trec aceştia. Spre deosebire de Radu Muntean, la Cristi Puiu necesitatea tuturor alegerilor estetice pare direct proporţională cu cerinţele unui anumit discurs, iar nu cu o decizie raţională, luată anterior debutului turnării.

Ceea ce şochează în primul rând la estetica adoptată de Muntean este că, în linii mari şi de la un film la altul, ea rămâne aceeaşi. Or, aşa cum am arătat înainte, natura pariurilor scenaristice din „Hârtia va fi albastră”, „Boogie” şi „Marţi, după Crăciun” se schimbă, devenind din ce în ce mai ambiţioasă estetic şi, implicit, mai dificil de controlat şi de revelat. Cineastul îşi conturează cu fiecare ocazie o schemă regizorală care conţine un tip de încadraturi şi de lungimi ale planurilor cinematografice conforme, într-adevăr, cu tiparele realismului. Însă nu reuşeşte să le adapteze cerinţelor unor situaţii concrete, lăsându-şi spectatorii să răspundă pe cont propriu unor întrebări de natură estetică ale căror răspunsuri au fost insuficient elaborate de autor.

Pentru a susţine afirmaţia precedentă, voi apela doar la câteva din multitudinea de exemple posibile, selectându-le conform gradului de perplexitate pe care l-au provocat asupra mea în timpul vizionării filmelor în care sunt integrate. În „Boogie”, există o secvenţă în al cărei debut camera de filmat îl surprinde în baie pe Dragoş Bucur (interpretul protagonistului), într-un plan american, luat din spate, spălându-şi penisul la chiuvetă. Imaginea actorului se reflectă în oglindă, obiectivul camerei fiind plasat în aşa fel încât spectatorii să observe fără probleme natura acţiunii personajului. Ulterior, acesta e urmărit în timp ce iese din baie, intră în camera alăturată, stă pe gânduri câteva zeci de secunde, timp în care celelalte trei personaje îşi continuă discuţia. Apoi, se ridică de pe scaun, le cere celor doi prieteni să iasă din cameră, începe să se dezbrace, indicând şi prostituatei să facă acelaşi lucru. Se culcă pe pat, moment în care, după ce aparatul de filmat îl surprinsese exclusiv în planuri medii spre largi, focusul se îndreaptă spre chipul lui, în timp ce femeia îi face o felaţie, detaliu sugerat de fundalul sonor, acţiunea petrecându-se în afara câmpului cinematografic. Întrebarea firească a spectatorilor este următoarea: dacă planul-secvenţă respectiv este larg la debut, arătând organul genital al protagonistului, şi continuă prin a urmări traiectoria acestuia prin cameră într-o încadratură asemănătoare, de ce focusul este schimbat brusc exact în momentul cel mai puternic senzorial şi semantic al scenei, cel al maximei murdării în raport cu situaţia conjugală a personajului? A devenit regizorul pudic în timpul turnării scenei? Sau a calculat că publicul va fi prea şocat şi oripilat dacă i-ar fi arătat un asemenea act? Indiferent de răspunsul potenţial al privitorilor, un lucru devine cert în acest moment, şi anume că cineastul, deşi mimează obiectivitatea, se implică activ în parcursul propriilor personaje. Să nu uităm că „Boogie” cuprinde exclusiv planuri-secvenţă de o lungime considerabilă, în care personajele sunt surprinse dintr-un unghi în general static, în timp ce îşi deapănă amintirile şi îşi devoalează frustrările.

„Marţi, după Crăciun” este un film care se desfăşoară în proporţie de 50 % în spaţii intime, ascunse în mod normal privirilor străine. Camera de filmat are, aşadar, un rol de voyeur, o misiune extrem de delicată pentru orice artist cât de cât respectabil. Radu Muntean nu numai că nu abordează diferit din punct de vedere estetic scenele de acest fel şi pe cele care au loc într-un spaţiu public sau în prezenţa altor personaje, apelând la acelaşi tip de mişcări de aparat (mici corecturi aleatorii ale acestuia, în mod normal menţinut la o oarecare distanţă de personaje şi într-o imobilitate care ar vrea să sugereze, din nou, o lipsă a implicării auctoriale), dar nici nu îşi conduce actorii înspre nuanţele cerute de fiecare circumstanţă în parte. Scena din debutul filmului constituie un echivalent al celei din „Boogie”, amintită adineauri. Camera de filmat este poziţionată la o distanţă medie de Maria Popistaşu (interpreta amantei) şi de Mimi Brănescu (interpretul lui Paul Hanganu), surprinzând din lateral partea superioară a corpurilor goale ale acestora, în timpul unui dialog post-coital. Actorii îşi schimbă minimal poziţia faţă de punctul de staţie al obiectivului, acestuia fiindu-i corectată, de asemenea, poziţia uşor în diferite momente. Punctul culminant şi inexplicabil din punct de vedere estetic al secvenţei este cel în care Maria Popistaşu se ridică în picioare, situându-se frontal în raport cu aparatul de filmat şi lăsând vederii acestuia (şi, implicit, celei a spectatorilor) organul său genital, capul şi partea superioară a corpului trecând în afara câmpului vizual. Este conştient Radu Muntean că o astfel de încadratură insolită, care îi este de altfel familiară, unele personaje episodice din „Boogie” (spre exemplu, chelnerii din sala de bowling) apărând de la gât în jos pe ecran, necesită o motivaţie regizorală solidă? Cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o unealtă artistică (corpul uman) atât de variat reprezentată de-a lungul secolelor? În aceeaşi cheie abordează cineastul şi scena din baia conjugală, în care soţia (Mirela Oprişor) e suprinsă în timp ce tunde părul soţului său aflat gol-goluţ înaintea sa. De această dată, camera îi surprinde în plan întreg pe cei doi, Mimi Brănescu operând o întoarcere de 360 de grade, parcă pentru a permite publicului să îl admire. Din nou apare întrebarea firească a spectatorilor: de ce sunt cei doi surprinşi în acest tip de încadratură, dacă în debutul filmului o altă scenă intimă fusese gândită într-un alt tip de plan cinematografic? Nu ar fi funcţionat la fel de bine această scenă surprinsă într-un plan mediu, spre exemplu, sau cea de la început într-un plan întreg? E incomprehensibil pentru mine felul în care Radu Muntean concepe decupajul regizoral al filmelor sale în general şi pe cel din „Marţi, după Crăciun” în mod particular. Pur şi simplu nu înţeleg dacă aceste modificări aleatorii ale tipului de încadraturi ar trebui să semnaleze o poziţionare auctorială faţă de subiect. Dacă răspunsul la această ultimă interogaţie e afirmativ, atunci concluzia mea este că Muntean e un cineast vulgar.

E, cred, momentul să îmi mărturisesc preferinţa pentru cineaştii pudici, care, atunci când se apropie de situaţii intime, indiferent de natura acestora, se sfiesc să intre abuziv în universul personajelor pe care ei înşişi le-au creat. Nu înseamnă că mă oripilează scenele surprinzând nuditate sau decesul unor personaje, cele mai dificil de gestionat cinematografic deoarece reprezintă două dintre forţele esenţiale ale vieţii: sexualitatea (fără de care aceasta nu se poate manifesta) şi moartea (deznodământul pe care nu îl poate evita). Sunt două dintre aspectele importante pentru existenţa umană care nu pot fi puse în discuţie satisfăcător şi concludent decât la nivel ştiinţific sau artistic, din cauza statutului lor de tabu-uri sociale şi spirituale. Există în diferite opere ale unor cineaşti greu de suspectat de pudoare excesivă, scene care denotă un tip superior de discernământ cinematografic. Pentru că Radu Muntean s-a apropiat până în prezent numai de una dintre temele delicate amintite anterior, voi introduce în discuţie exclusiv scene relevante pentru modul în care tratează sexualitatea. Spre exemplu, Chantal Akerman include în filmul autoreferenţial „Je, tu, il, elle” („Eu, tu, el, ea”, 1976) o scenă de sex între două personaje feminine (una dintre ele fiind realizatoarea însăşi), surprinsă într-un plan general şi neascunzând nimic privirii spectatorilor. Acest moment constituie un posibil echivalent al celui din „Boogie”, în care protagonistul întreţine relaţii sexuale cu o prostituată. Aceeaşi senzaţie de disperare animalică ar fi trebuit să fie indus spectatorilor de ambele secvenţe, acelaşi sentiment de vină şi de murdărie ar fi trebuit să transpară din coregrafia mişcărilor actorilor ambelor filme. Muntean se limitează, însă, la a ilustra reacţii şi stări, nu trece niciodată pragul spre reprezentare. E concludent pentru întreaga sa operă modul de gândire cinematografică a finalului secvenţei felaţiei din „Boogie”. Faptul că alege să încheie punctul culminant al celui mai important capitol al propriului film, echivalând cu murdărirea definitivă a căsniciei protagonistului, printr-o scurtă afişare a chipului acestuia, acţiunea incriminatorie fiind lăsată în afara câmpului vizual, echivalează cu o certitudine a regizorului că spectatorul a înţeles ideea şi nu mai are nevoie să vadă. Îi retează astfel celui din urmă orice şansă de a trăi şi a înţelege prin ce trece protagonistul, nerămânând însă, aşa cum am demonstrat deja, nici imparţial. Scena din debutul lui „Marţi, după Crăciun” ar fi putut funcţiona dacă înapoia planului-detaliu pe organul genital al Mariei Popistaşu s-ar fi ascuns o semnificaţie, precum în zeci de alte filme sau picturi în care astfel de decupări ale unei realităţi concrete, palpabile, simbolizează. Or, modul în care este redat acest aspect în „Marţi, după Crăciun” reliefează o lipsă a discernământului creator, incapabil să găsească o soluţie viabilă pentru a justifica estetic o decizie atât de radicală. Acel cadru lasă impresia că Radu Muntean nici nu şi-a pus măcar problema pregnanţei unei asemenea imagini pentru mintea umană. Dacă cealaltă secvenţă de nuditate supusă analizei în articolul de faţă, avându-i drept protagonişti pe Mimi Brănescu (gol-goluţ) şi pe Mirela Oprişor (îmbrăcată) în baia apartamentului conjugal din „Marţi, după Crăciun”, ar fi vrut să sugereze nonşalanţa intimităţii celor doi soţi, cred că o simplă rememorare a unei scene asemănătoare din „La dernière femme” („Ultima femeie”, 1976) al lui Marco Ferreri ar folosi enorm argumentaţiei. Există în filmul italianului o scenă în care Gérard Depardieu (interpretul protagonistului) se apropie gol de Ornella Muti (protagonista), de asemenea goală. Cei doi sunt surprinşi într-un plan întreg. La un moment dat, în toiul îmbrăţişărilor, Depardieu se dă un pas înapoi pentru a-i arăta jucăuş femeii că a intrat în erecţie, revenind apoi în îmbrăţişare. Nu cunosc modalitatea prin care un regizor reuşeşte să ajungă la o intimitate cu actorii săi care să-i permită obţinerea unor asemenea reacţii naturaliste de la ei, dar mă îndoiesc, totodată, că Radu Muntean ar fi ajuns la un adevăr artistic în acest sens. Să ne reamintim că apogeul scenei de intimitate conjugală din „Marţi, după Crăciun” survine după rotaţia de 360 de grade în cadru a lui Brănescu, într-un moment în care acesta se află cu spatele la spectatori. Abia o dată coregrafia încheiată, Oprişor simulează că i-ar atinge penisul cu mâna înainte de a ieşi din cadru şi de a semnala astfel finalul acestuia. În esenţă, avem din nou de-a face cu un tip de judecată similară celei din „Boogie”, în care regizorul se mulţumeşte să ilustreze o idee, iar nu să o reprezinte, fiind satisfăcut că publicul a prins-o din mers.

„Marţi, după Crăciun”, pe de altă parte, e considerat de unii spectatori drept un film esenţializat, ceea ce i-ar scuza, în teorie cel puţin, lipsa de spontaneitate vitală. Simpla urmărire a actorilor (şi în special a lui Mimi Brănescu, extrem de rigid) pe toată durata filmului revelează o totală lipsă a stilizării interpretării lor. Faptul că în toate discuţiile sunt statici, ducându-şi în repetate rânduri mâinile la piept sau aprinzându-şi o ţigară, nu denotă o ghidare a stilului de interpretare a niciunuia dintre ei. Scenele fiind lungi şi neîntrerupte de tăieturi de montaj, actorii sunt nevoiţi să construiască situaţii în timp real şi pornind de la zero. Fiind direcţionaţi spre o interpretare naturalistă, rămân de cele mai multe ori blocaţi într-un tip de realism psihologic care îi împiedică să găsească nuanţele potrivite pentru a rosti replici riscante, care devin astfel caraghioase, precum „Ai făcut din mine o cârpiţă” (Maria Popistaşu, într-o scenă melo cu Mimi Brănescu) sau „Ai dus copilul să-i umble în gură cu mâinile cu care îţi umblă ţie la pulă” (Mirela Oprişor, în scena despărţirii de Mimi Brănescu). Există o oarecare imobilitate în interpretările tuturor actorilor din „Marţi, după Crăciun” şi, deşi Maria Popistaşu are tentative de a evada, o fugă de joacă în detrimentul unei gravităţi artificioase şi neconforme cu situaţiile concrete în care se află personajele lor în anumite momente.

Lipsa de stilizare a interpretării actorilor, mişcarea aleatorie a aparatului de filmat şi încadrarea inexplicabilă a personajelor în spaţiu şi în raport cu obiectivul în „Marţi, după Crăciun” mă determină să consider că termenul de „esenţializare”, descinzând direct din cel de „stilizare”, nu poate fi atribuit filmului. Iar lipsa de discernământ artistic a filmelor lui Radu Muntean în raport cu natura scenariilor abordate mă asigură că acesta nu e în niciun caz un autor, ci mai curând un tehnician calculat, dar văduvit de o viziune de ansamblu asupra propriei opere şi a cinemaului în general.

Ma conving tot mai mult ca Rus e un tanar imatur, cu centrul perceptiei cinematografice atrofiat, care se ascunde in spatele unor betii de cuvinte si teorii ale chibritului snoabe, autiste, stufoase, neinteligibile si sterile.

Dupa poliloghia ruseasca...:

*
Numai că...
Andrei Gorzo [membru], 27.09.2010, 18:39
Dragă Andrei,
Pentru început, vezi că la sfîrşitul primului paragraf scrii "a-şi aduce aportul". Fă-mă pedant dacă vrei, dar dat fiind faptul că, în acest articol, tu însuţi te apleci extrem de pedant asupra stilului lui Radu Muntean, îmi permit să-ţi spun că, începînd astfel, calci cu stîngul (şi încă în şpagat).
În aceeaşi ordine de idei (şi aici s-ar putea să greşesc eu), atunci cînd spui că la un moment dat, în secvenţa din baie, Brănescu operează o întoarcere la 360 de grade ("parcă pentru a permite publicului să-l admire"), oare n-ai vrut de fapt să spui 180 de grade? Repet, aici s-ar putea ca memoria mea să fie de vină, dar nu mi-l amintesc pe Brănescu învîrtindu-se pe loc şi revenind la poziţia de plecare (360 de grade). Scuze dacă greşesc, dar, vezi, aşa se întîmplă atunci cînd autorul trînteşte în primul paragraf un "a-şi aduce aportul": descrierile pe care le face în continuare devin un pic suspecte.
Mai departe. Atunci cînd spui că la Puiu, spre deosebire de Muntean, "necesitatea tuturor alegerilor estetice pare direct proporţională cu cerinţele unui anumit discurs, iar nu cu o decizie raţională, luată anterior debutului turnării", nu înţeleg foarte bine distincţia. "Un anumit discurs" versus "decizie raţională"? Nu mă îndoiesc că distincţia dintre cei doi artişti e cît se poate de clară în mintea ta, dar termenii în care o formulezi nu sînt cei mai fericit aleşi: nu comunică.
De ce spui că prima secvenţă din "Marţi" (cu momentul de nuditate frontală Maria Popistaşu) e echivalentul secvenţei cu prostituata din "Boogie" (mai precis al momentului cu sexul oral)? Echivalentul? Dar tu însuţi spui că, în secvenţa din "Boogie", cineastul renunţă la mimarea obiectivităţii şi se implică (apropiindu-se cu camera de faţa lui Dragoş Bucur şi ascunzîndu-ne activitatea sexuală), pe cînd, la începutul lui "Marţi", el păstrează aceeaşi încadratură fixă de la un capăt la altul al secvenţei, nemodificînd-o pentru a o proteja pe Popistaşu. Deci de ce spui că cele două momente sînt echivalente? Vrei să spui că în principiu ar trebui să fie, numai că Muntean le tratează diferit (acolo e pudic, dincolo e cool)? Sînt convins că nu asta ai vrut să spui, dar se poate înţelege că pe de-o parte îi reproşezi intervenţia din "Boogie" (pentru că, din pudoare sau din alt motiv, îşi violează propriul "legămînt" de neutralitate) şi pe de altă parte îi reproşezi non-intervenţia din "Marţi" (pentru că "o imagine atît de pregnantă" precum aceea pe care ne-o oferă Popistaşu atunci cînd se ridică se cerea justificată solid). Dar dacă dincolo ne-ar fi arătat explicit sexul oral (ca într-un porno), iar aici ar fi evitat nudul frontal al lui Popistaşu, ar fi fost mai bine? I don't get it.
Te mai întrebi: de ce, în secvenţa cu Brănescu şi Popistaşu goi în pat, actorii sînt filmaţi în plan mediu, pe cînd, în secvenţa cu Brănescu şi Oprişor în baie, el gol, ea tunzîndu-l, actorii ne sînt arătaţi în plan întreg? Continui: n-ar fi tot aia dacă Muntean proceda invers - dacă-i filma pe Brănescu-Popistaşu în plan întreg şi pe Brănescu-Oprişor în plan mediu? Spui că nu înţelegi la ce se gîndeşte Muntean atunci cînd îşi face decupajul: opţiunile lui pentru o încadratură sau alta ţi se par "aleatorii". Dar în exemplul pe care-l dai ţi se poate răspunde cu uşurinţă că secvenţa cu cei doi în baie cerea plan întreg din motive de CLARITATE - ca să fie clar că sînt în baie, că ea îl tunde, că el e gol şi ea îmbrăcată, că la sfîrşit îî atinge penisul: toate chestiile astea n-ar fi fost la fel de bine servite de un plan mediu.

RE: Numai că...
Andrei Rus, 28.09.2010, 00:28
Andrei,
Pentru ca ma provoci prin observatia ta partial rautacioasa (cel putin astfel a ajuns mesajul pana la mine) conform careia sintagma "a-si aduce aportul" ar reprezenta un debut "cu stangul (si inca in spagat)" al articolului, voi lasa aici una dintre definitiile acceptate de Dictionarul Explicativ al Limbii Romane: " APÓRT s. v. contribuție. ". Sigur, am ales sa citez varianta care imi convine din numeroasele definitii aceptate in DEX (majoritatea implicand verbul "a aduce", "aport" fiind preluat din limba franceza, unde inseamna acelasi lucru), tinand cont de formularea la care am apelat si care nu este, recunosc, cea mai fericita (puteam evita orice fel de comentarii spunand simplu ca "e dornic sa contribuie la succesul..."). S-ar putea sa nu fie corecta, desi "a aduce contributia" nu consider ca ar fi pleonastic, ci doar o formulare lipsita de eleganta. Oricum, consider ca faptul ca iti incepi comentariul direct cu o trimitere la o eroare in exprimarea mea si ca, plusand, pui la indoiala credibilitatea ideilor din text doar prin prisma acesteia, denota o lipsa de gentilete la adresa potentialului partener de dialog (adica a mea). Un asemenea amanunt, chiar daca nefericit si de nedorit intr-un text redactat in limba romana, putea fi semnalat in finalul comentariului, deoarece natura dialogului pe care il propui e una ideatica, iar nu ortografica.
Depasind momentul, voi raspunde punctual observatiilor tale.
1. Intoarcerea lui Mimi Branescu in cadru este de 360 de grade, stiu sigur deoarece m-a deranjat lipsa de naturalete a secventei inca de la prima din cele trei vizionari ale filmului, deci am urmarit cu atentie intreaga coregrafie a personajelor. In debutul cadrului Branescu e cu spatele la aparat, iar in final el se afla in aceeasi pozitie. Nu imi dau seama daca vei avea incredere in memoria mea vizuala, tinand cont ca "atunci cînd autorul trînteşte în primul paragraf un "a-şi aduce aportul": descrierile pe care le face în continuare devin un pic suspecte". Insa intotdeauna exista varianta revizionarii filmului pentru o edificare.
2. Ma intrebi: "De ce spui că prima secvenţă din "Marţi" (cu momentul de nuditate frontală Maria Popistaşu) e echivalentul secvenţei cu prostituata din "Boogie" (mai precis al momentului cu sexul oral)?" Iar eu te intreb: unde spun asta? Mi-am recitit textul, dar nu gasesc niciun pasaj in care sa afirm o astfel de echivalenta directa. Compar, e adevarat, secventa din "Boogie" cu cea de sex din "Je, tu, il, elle" al lui Chantal Akerman si ridic problema lipsei de simbolizare a unui corp redat fragmentat pe ecran, gandindu-ma la alte filme (pe care nu le numesc in text), in care o astfel de alegere radicala semnifica ceva (la Fassbinder in "Fox si prietenii sai" chiar are o conotatie dubla: pe de o parte una homosexuala, pe de alta una cat se poate de vulgara, adica "isi baga ce arata pe ecran in parerea spectatorilor"; dar macar isi asuma decizia si e constient de importanta ei si de faptul ca ea trebuie sa semnifice). Totusi, s-ar putea sa nu fi fost eu suficient de clar in exprimare si de aceea ai inteles ceva ce nu intentionasem sa transmit. Mi-as dori sa revii asupra nedumeririi pentru a-mi da de inteles mai exact la ce anume te referi.
3. Ma intrebi: "Dar dacă dincolo ne-ar fi arătat explicit sexul oral (ca într-un porno), iar aici ar fi evitat nudul frontal al lui Popistaşu, ar fi fost mai bine?" Nu stiu daca ar fi fost mai bine, dar cred ca am aratat in articol de ce consider ca modul in care sunt surprinse scenele respective e lipsit de logica raportat la restul continutului acestora. Dar in cazul Mariei Popistasu nu vorbim de un nud frontal, ci de o decupare a unei bucati din corpul gol al acesteia. Daca ar fi fost surprinsa acea scena intr-un plan intreg sau mai larg nu as fi avut cu siguranta niciun motiv sa fiu deranjat la acest nivel. Atunci m-as fi legat poate de un alt aspect important al filmului, caruia ii aloc insuficient spatiu in cadrul analizei: lipsa de naturalete a interpretarii actorilor (mai ales a lui Mimi Branescu). E, sunt convins, extrem de dificil sa conduci actorii spre interpretari firesti, mai ales in scene care implica o intimitate fizica inexistenta intre ei in afara orelor de turnare a filmului. Dar, decat sa ii expui intr-un mod necugetat, mai bine renunti la scenele respective.
4. Ma intrebi la un moment dat, pe buna dreptate: "Atunci cînd spui că la Puiu, spre deosebire de Muntean, "necesitatea tuturor alegerilor estetice pare direct proporţională cu cerinţele unui anumit discurs, iar nu cu o decizie raţională, luată anterior debutului turnării", nu înţeleg foarte bine distincţia. "Un anumit discurs" versus "decizie raţională"?" Nu m-am exprimat suficient de clar in aceasta parte a articolului, ma bucur ca ai semnalat asta. Apeland la verbul "pare" in exprimarea mea semnalez o oarecare imposibilitate de a demonstra afirmatia, aceasta avand la baza mai degraba o intuitie. In filmele lui Radu Muntean, impresia mea este ca nu exista evenimente neprevazute, ca totul decurge conform unui plan prestabilit. In cele ale lui Cristi Puiu (si ale marilor cineasti in general) impresia e ca totul sau aproape totul are loc in fata mea, in timp real. Nu e relevant in acest sens modul de lucru al fiecarui regizor in parte (e posibil ca Puiu sa aiba un scenariu de fier in timpul turnarii si Radu Muntean doar cateva randuri aruncate pe o hartie in loc de scenariu - desi stiu ca lucrurile nu stau astfel in cazul celui din urma). Ma refer strict la impresia pe care o lasa filmele celor doi in general: la Cristi Puiu - spontaneitate, vitalitate (chiar in ciuda coregrafiilor camerei de filmat in anumite secvente din "Aurora"), la Radu Muntean - rigiditate, inchistare.
5. Afirmi: "ca să fie clar că sînt în baie, că ea îl tunde, că el e gol şi ea îmbrăcată, că la sfîrşit îî atinge penisul: toate chestiile astea n-ar fi fost la fel de bine servite de un plan mediu." Eu cred ca ar fi putut fi servite de un plan mediu sau chiar mai apropiat, daca ar fi fost sugerata actiunea prin adaugarea unor replici din partea amandurora.
Iti multumesc in final, draga Andrei, pentru ca m-ai provocat sa stau pana la aceasta ora pentru a formula raspunsuri. Stiu ca puteam fi mai clar in articol (intotdeauna simt asta). Dar ma ajuta cand natura anumitor afirmatii sau argumentatii imi este pusa la indoiala.

RE: RE: Numai că...
Andrei Gorzo [membru], 28.09.2010, 11:11
Re: "a-şi aduce aportul". Nu e o chestiune de ortografie (ortografia e altceva), ci de proprietate a termenilor. Şi a avea proprietatea noţiunilor cu care lucrezi e o precondiţie pentru a discuta chestiuni stilistice de fineţe, mai ales atunci cînd discuţia se lasă cu verdicte ca "lipsă de discernămînt" şi "vulgaritate". ("A-şi aduce aportul" ESTE o vulgaritate.) Nu mă aşteptam să invoci distincţia dintre conţinutul textului tău (ideile lui) şi formă. La urma urmei, nici tu n-ai accepta (şi pe bună dreptate) ca Radu Muntean să-ţi spună că în filmul lui contează "conţinutul" şi că lucrurile pe care te concentrezi tu (încadraturi şi aşa mai departe) sînt fleacuri. Nu sînt fleacuri. It's all in the details - chiar pe baza acestui principiu îi toci tu filmul ("regizor vulgar", "lipsit de discernămînt"). Atunci nu mă suspecta de răutate atunci cînd îţi semnalez că această regulă a jocului e valabilă pentru noi toţi.
Re: "360 de grade" îmi cer încă o dată scuze dacă este eroarea mea.
Unde spui că prima secvenţă din "Marţi" e echivalentul secvenţei din "Boogie" cu prostituata? În paragraful 12 (dacă am numărat bine): "Scena din debutul filmului constituie un echivalent al celei din Boogie, amintită adineauri".

RE: RE: RE: RE: Numai că...
Andrei Gorzo [membru], 28.09.2010, 11:20
Încă o nelămurire: atunci cînd enumeri defectele filmului "Hîrtia va fi albastră", menţionezi "o lipsă de armonie la nivel de timbru vocal între protagonişti". Mi se pare o critică bizară. Ai putea s-o dezvolţi? Chiar nu înţeleg la ce te referi.

dragilor
andrei si andrei au conturi pe cinemagia, mai e nevoie de posta?

Pai Andrei are da´ nu posteaza, iar de Andrei nu stiu daca posteaza.
Oricum, discutia lor e foarte interesanta.

amandoi au postat la un moment dat

dar daca preferi sa urmaresti discutia si s-o copiezi si aici...

Daca ei nu mai posteaza, e regretabil - dar discutia chiar merita!
(La modul serios, nu ironic.)

AG e distractiv, cu atitudinea sa de comisar de politie, arogant si 'atoatestiutor'. daca 'a-si aduce aportul' e o vulgaritate, cum sint replicile sale - ' calci cu stîngul (şi încă în şpagat)' sau 'în articol atacaţi pe prea multe fronturi şi trageţi împrăştiat' ?

"A-si aduce aportul" nu e atat o vulgaritate, cat un pleonasm (consacrat!)
Aport = aducere (in primul rand; sensul de "contributie" e auxiliar).
Celelalte doua sunt simpatice.
Si vezi ca ne confunzi, Gionloace: Andrei, desi categoric, e un delicat; comisarul de politie arogant si "atoatestiutor" este Je. (Si printre infractorii intelectului sunt necesare organe de ordine, nu?)

Dar te rog, sa nu deviem inca o data topicul filmului spre forfecari ale criticilor.
Tocmai a rasarit un topic special de injurat criticii de film in Cafenea; e loc acolo pentru toti - cel putin pana nu-l inchide Stefan, ca se indreapta vertiginos spre imbranceli, flegme si trimiteri la stramosi.

Transformări - Despre "Marţi, după Crăciun" şi Radu Muntean

Andrei Bangu
septembrie 2010

Evoluţia lui Radu Muntean mi se pare cea mai spectaculoasă din cinematografia românească. Despre primul său film, Furia, spusese că este (citez aproximativ) "o cărămidă la edificiul noului cinema românesc". Acum, după ce s-au impus regizori precum Puiu, Porumboiu, Mungiu sau Jude, este destul de clar în ce direcţie se îndreaptă acest "nou cinema" autohton însă, la vremea aceea (în 2002), nu prea era. Sau cel puţin nu prea ţin minte: avusesem, până atunci, un film care se întorcea la timpii morţi şi cadrele lungi ale filmelor neorealiste, o comedie complexă despre cerşetori şi fraierimea care vibrează la orice "nedreptate" din tabloul urban modern şi o altă comedie, una care se ambiţiona să fie şi romantică, şi sentimentală, şi burlescă, şi satiră în acelaşi timp. Mari ambiţii nu foarte adunate - nimic clar. Fie, ceva, totuşi, era clar, şi poate că la asta se referea Muntean: în sfârşit, începusem şi noi să facem filme bune şi trei din ele apăruseră chiar în acelaşi an.

În peisajul acesta, Furia mi se păruse în cel mai bun caz un experiment coerent şi făcut cu cap. Nu cred că pot numi un eşec un film românesc în care am văzut pentru prima oară la un loc: curse cu maşini, o urmărire nocturnă între nişte tineri şi "gorilele" unor mafioţi, o bătaie cu bâtele în care cade victimă şi o Dacie 1310, o scenă de sex şi încă una în care personajele principale aleargă pe o stradă îngustă cu un camion care goneşte pe urmele lor. Toate acestea au mai încăput pe mâinile lui Sergiu Nicolaescu şi vai şi-amar a mai fost de ele, toate se înghesuiau şi semănau cu afişul la un eveniment pentru strângere de fonduri a asociaţiei non-profit "Şi noi putem fi Gary Cooper!". Muntean este un regizor sensibil (ceea ce nu văzusem atunci) şi nu se mulţumeşte pur şi simplu cu o pastişă, ci adaptează un gen la realităţile noastre sociale, uneori chiar cu autentică inventivitate - de pildă, urmărirea nocturnă despre care spuneam şi bătaia din care Dacia iese boţită implică o întâlnire între stelişti şi rapidişti; nimic nu a mirosit vreodată mai a "românesc" de-atât. Însă oricât de admirabilă a fost adaptarea filmului de acţiune cu mafioţi americani în ghearele cărora cad băieţi "cuminţi" la realităţile noastre, nu am înţeles miza ei, în afară de răspunsul (dat de o fiinţă cugetătoare, de data aceasta) la exclamarea de mai sus, "Da, putem!". Furia care trebuia să emane din scenariu părea prea scoasă din ziare, prea aducea a elan tineresc de categoria "Sunt tânăr, deci sunt revoltat" (căruia, totuşi, Mathieu Kassovitz parcă i-a făcut mai multă dreptate în La haine). Atunci când nu este furios, filmul lui Muntean înclină spre farsă (o intrigă secundară îl implică pe Adi Copilul Minune în încercarea personajelor centrale de a-i găsi o parteneră), mergând în toate direcţiile posibile ale unui film de debut care ar dori să spună cât mai multe. De acord cu faptul că Muntean a făcut (culmea) un film de acţiune sensibil şi o dramă cugetată despre acele aspecte sociale pe care majoritatea le devorăm în faţa televizorului. Nu îl văd, însă, ca pe un film matur.

Mai matur, dar într-un sens nu foarte interesant mi s-a părut şi Hîrtia va fi albastră. Şi aici, Muntean rămâne cu un apetit pentru unele scene de acţiune, precum cea în care un grup de revoluţionari atacă un car blindat, deşi îşi rafinează tehnica, mult mai concentrată pe detalii, pe fundal, pe cadrele fixe şi lungi care intensifică imediateţea evenimentelor, a interacţionilor dintre personaje ş.a.m.d. Hîrtia... încearcă să aducă la lumină tensiunile, haosul şi violenţa dintr-o noapte întunecată şi rece. Accentul se mută de pe adaptarea unui model de thriller pe micile căutări ale personajelor, pe dialoguri, apariţii pitoreşti (la capitolul umor, Ion Sapdaru se achită de sarcini - cum altfel decât - cvasi-total), pe anumiţi timpi morţi, în fine, una peste alta, pe de-senzaţionalizarea unui moment istoric, în speranţa că tocmai din această reticenţă să derive intensitatea lui. Dar această intensitate rămâne neatinsă. Haosul, tensiunea şi violenţa pe care se angaja Muntean să le surprindă pe ecran rămân în fundal, şi încă în unul nu foarte desluşit. Pe de o parte, se poate răspunde că acolo şi trebuiau să rămână, însă totuşi nu cred. În principal, pentru că personajele rămân şi ele tot acolo, nu ni se revelează în profunzime din nicio scenă, iar cel de-al doilea film al lui Muntean riscă să rămână tocmai asta - un amplu fundal pentru ceva ce nu mai începe. Evoluează disciplinat şi rafinat în această politică a economiei mijloacelor de expresie, până la punctul în care devine complet steril. Dintr-un film precum recentul Felicia, înainte de toate (al lui Răzvan Rădulescu, co-autor al scenariului Hîrtiei...), din aceiaşi timpi morţi, din aceleaşi mici căutări şi găsiri (deşi, ce-i drept, într-o cu totul altă conjunctură), rămâneam cu zeci de descoperiri. Din filmul lui Radu Muntean, rămânem cu rafinamentul şi precizia mijloacelor pe care le foloseşte. Fără acestea şi calitatea actoriei, filmul ar fi fost un documentar cu câteva "reconstituiri" făcute profesionist (precum episodul din vilă).

***

După aceste sofisticării şi fineţuri tehnice, a sosit momentul în care Muntean a declarat deschis că va realiza, de atunci, numai filme "personale". Asta îmi sunase un pic îngrijorător, mărturisesc cu riscul de a fi luat la bătaie - ce însemna pentru un regizor atât de împietrit emoţional un film "personal"? Boogie a fost una din revelaţiile anului 2008 şi primul film al lui Muntean pe care l-am iubit cu adevărat. Schimbarea mi s-a părut radicală, nu dintr-un punct de vedere tehnic (în multe privinţe filmul e asemănător cu Hîrtia va fi albastră), ci din punct de vedere, să zicem, al mizei. Boogie redă un episod aparent neimportant din viaţa câtorva personaje pentru a descoperi o multitudine de sentimente, neîmpliniri, regrete şi nostalgii. Aceste descoperiri nu sunt atât de incomode precum cele pe care le-au făcut, în filmele lor, Puiu sau Mungiu, dar nu par cu nimic mai neadevărate, iar Muntean, precum colegii săi de generaţie, nu trişează nici cu personajele sale, nici cu scopul final al cinema-ului adevărat. Personajul principal, jucat de Dragoş Bucur, pare la început un "băiat bun", îşi duce familia la mare deşi e destul de blocat în muncă şi telefonul îi sună non-stop, are grijă de afacerea sa, are răbdare să se joace cu copilul pe plajă etc. De la un punct încolo, însă, nu mai este un tip foarte agreabil iar spectatorului îi vine destul de greu să mai empatizeze cu el: se ceartă cu soţia livrându-i câteva replici ca nişte duşuri reci ("Ia plângi un pic!"), o lasă singură cu copilul pentru a se distra cu prietenii săi, se culcă cu o prostituată. În esenţă, înţelegem de ce Bogdan se poartă aşa, însă nu prea ne mai câştigă simpatia. Personal, cred că pentru asta merită făcut cinema - pentru aceste adevăruri necosmetizate şi pentru aceste revelaţii nu întotdeauna comode.

Cel mai bun lucru la Boogie este, dincolo de "felia de viaţă" pe care ne-o prezintă (expresie deja uzată când vine vorba de filmul românesc realist), că poate fi luat şi ca un delicat eseu despre nostalgia trecutului şi încercarea de a-l recupera. Judecând după felul cum e prezentată, pare o temă care l-a măcinat serios pe regizor, până la punctul în care apare, pe ecran, ca o amintire proprie. Porumboiu este şi el consumat de o idee (de pildă, de a face cinema realist şi de riscurile inerente), ca orice alt regizor cu minte filmică; însă pe Muntean, modul în care ajunge să te sufoce viaţa de adult (cea "responsabilă" care, uneori, în ciuda virtuţilor pe care le presupune, pare un labirint fără ieşire) pare să-l fi preocupat la un nivel ceva mai larg decât pur intelectual. Pare un mod de a relaţiona cu lumea, o dilemă serioasă. De la un film la altul, Radu Muntean a devenit cel mai intim şi mai personal regizor român, şi doresc să o spun fără emfază.

***

Marţi, după Crăciun este povestea simplă a destrămării unei căsnicii în urma adulterului. Meritele sale cele mai mari constă în responsabilitatea dramatică cu care Muntean analizează această ruptură, însă şi în excelentele personaje feminine pe care le creează. Prima, Raluca (amanta, jucată de Maria Popistaşu), face un recital de durere reţinută. Cea mai expresivă şi delicată scenă pe care o face este în tandem cu soţul (Paul, jucat de Mimi Brănescu): retrasă acasă la Constanţa, alături de mamă, după o neprevăzută întâlnire cu soţia la cabinetul ei stomatologic, are o scenă de împăcare cu soţul adulter. Lacrimile care îi curg fugitiv ies dintr-un amestec surd de tandreţe, dragoste zdruncinată, teamă de pierdere şi amărăciune faţă de postura sa - prinsă într-o relaţie ce ar distruge o familie. Eforturile ei sunt susţinute constant. Pe de o parte, de Muntean, care construieşte relaţia cu Paul dintr-o suită de câteva scene intime (printre care şi prima din film, în care cei doi se joacă în pat, după actul sexual) mai degrabă decât din, să spunem, "probe declarative". De cealaltă parte, de scenariu, care nu o reduce la clişeele cele mai la îndemână (ex. fata promiscuă, distrugătoare de căsnicii etc) şi nu recurge la generalităţi (relaţia extraconjugală nu e redusă doar la sexualitate regeneratoare, ci pulsează de tandreţe, frustrări, nelinişti).

Al doilea superb personaj feminin este al soţiei, Adriana. În interpretarea Mirelei Oprişor, Adriana are multiple transformări. În prima jumătate, e mai degrabă pasivă, însă scena confesiunii scoate din ea o paletă largă de sentimente: e lovită, dar e mereu turbulentă în chinul ei. La început, ia totul cu calm, aproape aşteptându-se la aşa ceva, apoi devine revoltată, apoi ostilă, răzbunătoare (încearcă să-l facă pe Paul să înţeleagă că o va pierde pe fata lor), dar totul se îneacă periodic într-o disperare când masochistă, când martirizată (şantajându-l emoţional pe soţ întrucâtva - n-o mai iubeşte, i-a distrus viaţa, oare amanta l-a pus să o părăsească?). E un personaj puternic care, chiar şi când e mai "în fundal" (în prima parte), e jucat de Oprişor cu aceeaşi graţie de leoaică. De fapt, e posibil ca personajul ei să fie contrapunctul senzual al amantei, de regulă calmă şi de o emotivitate blândă.

Această scenă a confesiunii soţului e de o cruzime crâncenă, iar de aici şi partea pe care nu am înţeles-o. În interviuri, Muntean mărturiseşte că povestea l-a tentat din cauza personajului masculin, "îndrăgostit de două femei". Sinopsisurile din presă tot aici bat. După cearta lor conjugală, cred că este imposibil să nu rămâi cu întrebarea - unde este dragostea sa pentru soţie? Paul (Brănescu) îi spune totul din senin, o lasă să absoarbă şocul cu câteva priviri pierdute (regret? simplă conştiinţă vinovată?), după care rămâne implacabil la durerea ei, care ţâşneşte din ce în ce mai repede, ca sângele dintr-o rană proaspătă. Ea încearcă să-l stimuleze, cerându-i la un moment dat să "îi explice" fetiţei "că tatăl ei nu o mai iubeşte pe mama" - este un evident strigăt după ajutor, pe care soţul îl ignoră total. Unde e pasiunea sau, măcar, unde sunt rămăşiţele pasiunii? Recurge la obişnuitele clişee ("Crede-mă că şi eu sunt făcut bucăţi" etc) dar, din perspectiva sa, scandalul nu e străbătut de nicio undă amară a despărţirii de după un deceniu de convieţuire. E un personaj un pic sinistru, însă nu ştiu cât de sinistru l-au vrut Muntean împreună cu scenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu. Aşa a fost construit de cei trei sau e pur şi simplu o inconsistenţă între execuţie şi intenţiile lui Muntean?

Am senzaţia că totul e un pic umflat: de multe ori, filmul a fost descris ca fiind despre încercarea de a rezolva o dilemă morală care nu are soluţie. Totuşi, dificultatea de a alege, problema conştiinţei soţului (jucat corect de Mimi Brănescu - adică aşa cum în mod destul de evident a fost conceput) rămân nişte probleme secundare: alegerea e destul de facilă (soţul e prea aprins după amantă ca să poată alege altceva) iar aerul său glacial în jurul suferinţei nevestei e destul de înfiorător. Asta nu e o problemă în sine, ceea ce mă uimeşte pe mine este distanţa dintre intenţiile regizorale, destul de clare, şi rezultatul final. Totul poate fi simplificat foarte uşor şi, de data asta, nu cred că se pierde cine ştie ce: un bărbat îşi părăseşte soţia în momentul în care amanta de 5 luni îi stârneşte gelozia. Nicio dilemă majoră aici, nicio complicaţie morală.

Cu Marţi, după Crăciun, Muntean face un pas pe un teritoriu al cinema-ului "personal" care nu ştiu cât e de plăcut. Îmi este destul de limpede că a vrut să facă şi chiar a făcut un film "personal" - problema alegerii între trecut şi prezent apărea încă din precedentul Boogie (deşi aici prezentul este cel mai proaspăt şi eliberator şi trecutul este cel "uzat") - însă nu ştiu cât de interesant mai este acest gen de film personal. Este un cinema incomod, cum adesea este cinema-ul adevărului, dar rămân în dubiu dacă problema pe care o pune chiar merită pusă (cel puţin aşa). Este un adevăr curat, livrat fără menajamente şi este un film deosebit de natural, precis şi excelent jucat însă, una peste alta, prin ceea ce are de spus Muntean ca cineast aici, a fost una din cele mai non-empatice experienţe de cinema pe care le-am avut.

(De pe Pilernet)

mihnea, ori pui corect sursa, ori nu mai folosesti textele, ceea ce faci nu e deloc fair-play

Nici Pilescu nu e fair-play cu noi - ba chiar, e de-a dreptul nesimtit!
Povestesc dupa-amiaza, acum merg la plaja.

nu stiu despre ce vorbesti, dar in aceasta situatie ar fi de preferat sa nu mai iei texte de acolo, oricat de interesante ar fi ele

Tocmai scrisesem explicatia, dar un mistyping pe laptopul asta cu care nu-s obisnuit m-a facut sa pierd pagina inainte de a posta. N-o mai reiau acum, ci cand ajung acasa.

mihnea, e irelevant
folosesti un text de acolo, numesti sursa corect

daca pune scenes from a marriage si marti pe acelasi plan valoric, e dureros.

de cealalta parte, per total, discutia acestui domn ma face inca o data sa cred ca lui RM i-a iesit un lucru: ii face sa oameni sa se gindeasca la viata lor si sa creada ca daca viata lor e viata si e interesanta, inseamna ca filmul sau e bun! B-)

@Stefan:
OK, ca sursa, o voi numi corect.
Totusi, sper ca in cuprinsul propriilor mele afirmatii, am dreptul la jocuri lexicale.
Iar explicatia aia am s-o dau, de asemenea, cand ajung la Bucuresti.

@Ghidupu:
Un articol foarte pe felie - pe cat de obiectiv, pe atata de competent. Muchos gracias!

nu cred ca e vorba de-a a fi indragostit de amandoua.
mai degraba" indragostitul de amanta isi iubeste nevasta", asa cum o poate iubi dupa 10 ani.
faptul ca sotul nu-si arata regretul nu mi se pare ceva ciudat, din contra, orice incercare a lui de a justifica gestul sau de a o compatimi, spunandu-i de exemplu:"uite,am petrecut impreuna cei mai misto ani din viata"..sau sa-i ceara iertare ploconindu-se in fata ei, ar fi fost nedemn pentru el si tocmai de aceea,cred ca Muntean a procedat corect.
de-aici si pana a afirma ca personajul e "sinistru" e cale lunga, parerea mea..mai ales ca tocmai pe fondul zbuciumului lui interior se accentueaza drama,deci se consuma dar nu arata..incearca sa evite explicatiile unei situatii penibile(generata tot de el),atata tot.

zbuciumul lui paul era poate in scenariu, pe ecran nu-i nici urma

te contrazic.
mai mult ca sigur si in scenariu, realmente si pe ecran.

O cronica la fel de interesanta ca a d-lui Andrei Bangu:

CRISTI LUCA
Gesturile care nu mint - Marţi, după Crăciun



Dintre toate filmele lui Radu Muntean, ultimul dintre ele, Marţi, după Crăciun, e cel mai emoţionant. Dacă luăm în considerare că precedentele sînt Furia, Hârtia va fi albastră şi Boogie, nu e puţin lucru. Fiecare avea cel puţin o secvenţă care-ţi îngheţa inima: bătaia din finalul Furiei, filmată de la acea distanţă de unde nu vezi detaliile, dar le intuieşti şi asta te înfricoşează, uciderea soldatului în Hîrtia va fi albastră, moment copleşitor, în ciuda deznodămîntului ştiut de la primul cadru, şi abdicarea dureroasă a soţului în Boogie, în care acesta conştientizează faptul că maturitatea (responsabilitatea faţă de familie) nu e un compromis, ci doar o etapă normală a vieţii.


În orice poveste ce implică adulterul, aruncatul pietrei e cel mai uşor şi mai la îndemînă gest pe care cineva din exterior îl face. Ştim prea bine cine sînt vinovaţii şi nuanţele aparţin unui teritoriu al intimităţii în care nu ne simţim confortabil. Siguranţa afişată în societate e, de cele mai multe ori, o mască în spatele căreia se ascunde o vulnerabilitate pe care nu ne-o asumăm. Filmul lui Radu Muntean nu e o lecţie de moralitate, ci una despre fragilitate.

Secvenţa de început, în care nuditatea e explicită, pare stînjenitoare pentru public, dar e cea mai bună soluţie pentru a ne prezenta direct intimitatea unui cuplu. Gesturile de tandreţe dintre un soţ infidel (Paul Hanganu, interpretat de Mimi Brănescu) şi amantă (Raluca, interpretată de Maria Popistaşu) sînt evidente şi au ceva relaxat în ele. Nu e nimic artificial sau contrafăcut în bucuria acestei apropieri.

Natural e şi mediul casnic al lui Paul. Împreună cu Adriana (Mirela Oprişor) şi fiica Mara formează prototipul familiei civilizate din clasa de mijloc, aparent fără probleme, şi care, zilnic, are aceleaşi obiceiuri, aceleaşi reguli pentru copii, aceleaşi sarcini la serviciu, aceleaşi tabieturi, acelaşi orar, aceleaşi drumuri, aceleaşi întîlniri cu prietenii sau rudele, aceleaşi glume sau tachinări, aceleaşi şi aceleaşi momente trase la xerox.

Radu Muntean împreună cu scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu au grijă să nu dramatizeze rutina asta. Îndrăgostirea lui Paul de Raluca nu are de-a face cu plictiseala şi nici măcar cu lipsa afecţiunii de acasă. El şi soţia trăiesc într-o dulce complicitate şi, chiar dacă pasiunea nu mai e la aceeaşi intensitate ca la început, rămăşiţele iubirii se văd în gesturi aparent banale, dar fermecătoare: masajul tălpilor, tunsul în baie, mersul împreună la cumpărături, înţelegerea din priviri, grija parentală pentru Mara etc.


Conflictul propriu-zis se declanşează odată cu secvenţa din cabinetul stomatologic, unde Raluca (doctoriţă) e nevoită să relaţioneze simultan cu fiecare membru al familiei Hanganu. E o situaţie încordată, în care raporturile de forţe sînt inegale. Mizanscena e minunată: într-un decor aseptic, filmat într-un cadru lung, aproape static, Paul e defensiv şi excesiv de precaut, Raluca e vulnerabilă în faţa aşa-zisei rivale, dar în acelaşi timp precisă în explicarea diagnosticului şi a tratamentului pentru Mara, iar Adriana domină întreaga situaţie tocmai prin naturaleţea dată de necunoaşterea cauzei frămîntărilor celorlalţi.


Evident, această întîlnire neprevăzută lasă urmări în relaţia dintre amanţi. Dar şi aici, regizorul nu ne atrage într-o zonă melodramatică. Protagoniştii se comportă mereu cu decenţă şi bun-simţ. Plecarea acasă, de Crăciun, a Ralucăi, e doar expresia unei răni deschise temporar care are nevoie de puţin timp pentru cicatrizare. Nu pune presiune pe iubit, nu şantajează emoţional, doar e sinceră cînd îşi exprimă suferinţa.

Întreaga tensiune construită meticulos, preţ de o oră, cadru cu cadru, duce gradual la punctul culminant scena mărturisirii. Turul de forţă al celor doi actori e fantastic (în special al Mirelei Oprişor) - şi e cu atît mai meritoriu cu cît în secvenţa de douăzeci de minute sînt doar cîteva tăieturi. Soţia reuşeşte să treacă prin registre şi intensităţi emoţionale diferite: de la o uşoară indignare la şoc, trecînd apoi prin furie şi revoltă, ca totul să culmineze cu un plîns în faţa căruia rămîi complet dezarmat. E plînsul unei femei care nu are ce să-şi reproşeze, motiv pentru care primeşte confesiunea soţului mult mai puternic. Feminitatea ei este dintr-o dată eliminată, iar obsesia gîndului "tu nu m-ai iubit niciodată cu adevărat" nu mai pare deplasată. Gestul prin care mîna lui Paul atinge chipul răvăşit al Adrianei (filmat în prim-plan) face parte dintr-o istorie sentimentală care e nevoită să se rescrie. Acest gest, ca multe altele (de exemplu, felul în care ea îi simte prezenţa în spate), va face dovada puţinei intimităţi rămase nealterate.

http://agenda.liternet.ro/articol/12...u-Muntean.html

Regizorul Radu Muntean vorbeşte despre sex şi fotbal în exclusivitate pentru cititorii "Gazetei"

"El n-a avut erecţie!"

E doar una dintre reacţiile la "Marţi, după Crăciun", care va apărea în decembrie, cu Gazeta Sporturilor. I-a provocat pe români să lase deoparte inhibiţiile şi să-şi privească viaţa cu ochii larg, deschişi. Lucru rar pentru filmele româneşti, "Marţi, după Crăciun" pune probleme personale: sexualitate, cuplu, familie. "Fac filme pentru oameni ca mine!", spune Radu Muntean. Îşi "parchează" bicicleta în faţa redacţiei, îşi scoate casca. "Viaţa e prea scurtă ca să pierzi o oră şi jumătate la un film american prost. Sau privind un meci din Liga 1". Sau în trafic.

- De ce crezi că sexualitatea e un subiect tabu pentru români?
- E o moştenire din perioada comunistă. Mai durează puţin să se schimbe lucrurile. Cred că prima generaţie o să fie asta a copiilor noştri. Noi, părinţii, am apucat să ne dăm seama că n-a fost OK felul în care am fost crescuţi la vîrsta adolescenţei. În următorii ani, după Revoluţie, cumva, oamenii au perceput sexul altfel decît pînă atunci. Dar am trecut direct la un tip de percepţie comercială.

- Se aplică şi la film?
- Eu am citit ieri un fel de cronică, să zic, pe un blog la "Marţi, după Crăciun". Proprietarul blogului spunea că el a crezut că a intrat la un film de artă şi a văzut la începutul filmului o secvenţă cu doi dezbrăcaţi în pat.

- Ce fel de blog era?
- Deci, atenţie! Pe poza blogului era o chitară. Omul era rocker, nu era un student la filologie care a fost ofensat. Dom'le, el a intrat la un film de artă şi ăia erau dezbracaţi! A crezut că a intrat la un film porno şi, ca să fie foarte sincer cu noi, cititorii blogului, el nici măcar n-a avut erecţie! Ceea ce, zice el, "bănuiesc c-a vrut regizorul". De parcă singura intenţie pe care-aş fi vrut s-o am filmînd o secvenţă cu oameni dezbrăcaţi ar fi fost asta: să-i produc erecţie chitaristului respectiv. Sau altora ca el.

- E prima dată cînd întîlneşti astfel de reacţii?
- Nu, dar sînt foarte surprins de ele. Nu mă mai aştept la genul ăsta de pudibonderie. De fapt, nu e pudibonderie, e o confuzie: sexul în film este comercial şi nu poate fi văzut altfel! Nu poţi fi bănuit tu, ca autor, că ai putea avea alt program, alt interes, alt plan. Dacă arăţi oameni dezbrăcaţi e clar, vrei să aduci spectatori sau vrei să faci un film sexy, asta vrei. Altfel de ce să-i dezbraci? N-ai avea nici un motiv. Cred ca asta încă persistă. Am rămas la nivelul ăsta, de site-uri porno.

"Sînii şi fundurile cădeau la montaj"

- Crezi că e un efect întîrziat al cenzurii dinainte de '89?
- Înainte, secvenţele cu oameni dezbrăcaţi se tăiau pur şi simplu, la masa de montaj. Şi ai mei, dar nu numai ai mei, cred că toţi părinţii copiilor din perioada aia care aveau video, procedau asa. Vedeam cîte-un film şi, unde apare un sîn sau un fund, imediat se punea mîna pe telecomandă şi dădeau pe fast-forward secvenţa aia. Era un gest reflex. Chiar dacă noi chiuleam de la şcoală şi făceam rost de casete porno şi le vedeam cînd nu ştiau părinţii... Ei imediat cum vedeau cea mai mică urmă de sexualitate, apăsau telecomanda!

- Acum e mai greu de controlat, sînt la tot pasul astfel de imagini.
- Da, dar le împărţim la fel: filmele cu oameni dezbrăcaţi sînt într-un sertar şi filmele de artă - în altul. Nu se amestecă, păi, ce facem? Că ne confuzăm! Dacă vedem oameni dezbrăcaţi în filme de artă deja sînt probleme!

- Grave?
- Nu-i grav. Dar cred că se pot trage nişte concluzii asupra unei categorii de indivizi, în genul chitaristului blogger. Avem moştenirea asta a perioadei comuniste de care ne e greu să ne dezbărăm.

"Fotbalul românesc e alt sport!"

- Ai vrut să te faci fotbalist?
- N-am fost destul de talentat niciodată. Am fost portar cînd eram în generală şi în liceu. Eram destul de bun, eram genul de portar inconştient, care se aruncă, nu se uită, se face praf, mîinile, picioarele...

- Gen Lobonţ, gen Tătăruşanu?
- Genul Ţeţe Moraru, ăla care apăra mingi imposibile şi lua goluri printre craci foarte multe. Uitam cum stau cu picioarele.

- Ţineai cu vreo echipă?
- Da, pe hîrtie sînt dinamovist de mic. Doar pe hîrtie, că de cîţiva ani de zile nu mă mai uit la campionatul romanesc, mi se pare o ţurcă...

- Ce-ai alege să vezi: un film american de serie sau un meci din campionatul nostru?
- Amîndouă mi se par un fel de comedii, nu ştiu... Nu mă mai uit la campionatul nostru. Nici nu mă mai distrează. Mă distrează cînd aflu rezultatele. De exemplu, conducea Dinamo cu 1-0, cu Vaslui, am plecat şi mi-a zis tata c-a luat-o Dinamo cu 2-1, m-a distrat foarte tare.

- Dar la meciurile din Liga Campionilor te uiţi?
- Da, acolo mă uit, acolo mă uit. Nu pierd nici o parte din meci.

- Real sau Barca?
- Eu sînt cu Barcelona sută la sută, taică-meu e cu Real şi avem ocazia să ne tachinăm. Deşi am impresia că lui îi place mai mult Barcelona, dar numai aşa, ca să avem un conflict în familie, continuă să ţina cu Realul.

- Ai avut eroi personali dintre fotbalişti?
- Eroi cred că e mult spus. Au fost fotbalişti care mi-au plăcut la ora respectivă. Pe vremuri, chiar eram dinamovist şi mă implicam în derbyuri. Îmi plăcea Orac foarte tare. Apăruse în aceeaşi perioadă cu Hagi. Iar eu întotdeauna am avut tentaţia să ţin cu ăia mai sărmani, ăia despre care nu se vorbea atît de mult, ţineam cu indienii, nu cu cowboyi, ţineam cu ăia mai săraci care luptau cu ăia mai bogaţi, aşa... Mi se părea că se vorbeşte foarte mult de Hagi şi nu de Orac, care era talentat, tehnic. Îmi plăcea foarte tare de el.

- Cum ţi se par fotbaliştii români, profesionişti sau amatori?
- Era Barcelona - Atletico pe un program şi Dinamo - Vaslui pe alt program. Tata se chinuia să mă convingă să dăm şi la Dinamo, să vedem ce face. Şi mi se părea efectiv că s-a schimbat o viteză sau două, că ăia joacă mai lent. Ce se-ntîmplă? Au filmat cu mai multe fotograme, ca să dea efectul de slow-motion? Cîteodată mi se pare că fotbalul românesc e alt sport!

"Naţionala e o adunătură de băieţi!"

- Cu "naţionala" ţii?
- "Naţionala"? Şi aia mă distrează. Chiar nu mă mai interesează, nu mi se mai pare că merită să ţii cu o echipă doar pentru că poartă tricolorul. Pur şi simplu, nu mă reprezintă, în nici un fel, nimeni din echipa aia. Nici antrenorul, nici jucătorii.

- Nici măcar de formă, că e selecţionata ţării tale?
- Nu mai sînt de ceva vreme patriot, să fiu sincer! Pentru mine ţara înseamnă familia, un grup de prieteni, un grup din ce în ce mai restrîns de oameni pe care-i respect şi nişte locuri în care-am copilărit. În principiu, astea sînt motivele pentru care nu plec din ţară. Dar sînt şi motivele pentru care nu mai ţin cu "naţionala".

- Dar la victorii nu te bucuri?
- Daca România cîştigă la fotbal, n-am nici un fel de vibraţie. Am ţinut cu Spania la Mondial. Aş fi putut să fiu suporterul Spaniei, acolo, pe stadion şi să le fac galerie. Îmi plăcea cum joacă. Nu mai cred în asta, că echipa României poartă vreun stindard sau mă reprezintă în vreun fel.

- Te-ai recunoscut vreodată în "naţională"?
- Eu nu mă mai recunosc foarte tare în ţara asta şi atunci... Ştiu, aparţin ţării ăsteia, am şi multe dintre defectele poporului ăstuia, dar nu înseamnă neaparat că-mi place chestia asta. Cu atît mai puţin mă recunosc în "naţională", o adunătură de băieţi care se chinuie să joace fotbal. Le pasă sau nu le pasă, mai trag pe nas, mai chiulesc de la antrenamente şi se duc în nu ştiu ce bar, cu nu ştiu ce piţipoance. În ce fel aş putea eu să fiu suporterul acestor indivizi?

- Crezi că sînt toţi aşa?
- Doi-trei probabil sînt băieţi buni şi au ceva în cap, dar în rest nu avem absolut nimic în comun. Sînt convins că nici ei n-ar veni să-mi vadă mie filmele, tot aşa nu mă uit nici eu la meciuri. Prefer să văd Barcelona sau Spania cum joacă.

"Românii misogini? Mai degrabă, lipsiţi de educaţie"

- "Marţi, după Crăciun" e un film cu femei. Crezi că românii sint misogini?
- E o chestiune de educaţie şi asta. Există puţin respect faţă de femei. Cred că la noi, mai mult decît în altă parte, sînt pipăite femeile pe stradă şi în troleibuz.

- Numai la noi sau şi în alte părţi?
- S-ar putea să mă înşel, dar nu cred că peste tot în lumea asta se organizează petreceri la care vine o vedeta din asta, de emisiune de OTV, care se dezbracă pe un podium, îşi bagă tot felul de chestii în ea. Iar în jurul ei, vreo două sute de puşti între 15 şi 25 de ani o pipăie şi-i fac poze cu telefonul din toate unghiurile. Nu cred că în multe locuri din lume se întîmplă chestii de genul ăsta. De aici, de fapt, porneşte genul ăla de comportament deviant. Din cauza acestor lucruri, nu poate o fată să meargă pe bicicletă sau pe stradă, fără să fie fluierată, pipăită sau abuzată într-un fel sau altul.

- Şi totuşi, cînd vine vorba de scene nud în filme, românii sînt pudibonzi.
- Nu vreau să generalizez. Eu nu sînt în nici un caz un pudibond, n-am chestii de genul ăsta. Băieţii ăia care au fost la petrecerea aia, dacă tratează o femeie în felul asta, ajung să trateze la fel pe oricine de pe stradă. Adică au impresia că e OK să pună mîna pe fund unei fete pe stradă sau să pună piedică, să vadă ce frumos cade, dacă e pe tocuri. Cred că de-aici pornesc multe lucruri!

- Să fie puştii ăştia generaţia în care ne punem mari speranţe?
- Nu, eu îmi pun mari speranţe în generaţia copiilor mei, generaţia mai mică. Ăştia crescuţi imediat după '90, în perioada aia confuză complet, sînt după părerea mea mai năpăstuiţi decît am fost noi. În perioada aia, oamenii alergau să parvină, aveau pretenţuia să se schimbe lucrurile automat.

"Am vrut să mă bat cu teroriştii!"

- E România "ţară de rahat", cum se tot spune?
- N-aş merge chiar pînă acolo. Mi se pare aşa, ca să-l citez pe Cornel Dinu, că "avem o problemă de mentalitate". Dinu sau unul din ei a spus-o, un bătrîn înţelept din fotbal.

- De cînd avem problema asta?
- Eu la Revoluţie voiam să trag, să mă duc să mă bat cu teroriştii, chiar aş fi luptat pentru o cauză atunci, eram în faza aia şi probabil că mi s-a dărîmat castelul de nisip...

- Cînd s-a dărîmat?
- S-a dărîmat destul de repede. Mă gîndesc că probabil cu toţii am păţit chestia asta, cînd am aflat, de fapt, ce-a fost, că n-au prins ăştia nici un terorist. Am fost într-un fel sau altul manipulaţi, nu se ştie de cine, nici nu mă mai preocupă în momentul de faţă, dar cert e că nu mă mai las aşa usor prins într-o acţiune din asta în curînd.

- Nu te mai revoltă nimic?
- Ma revoltă cîteodată foarte tare. Mă revoltă şi oamenii din jur. Pînă la urmă, îmi dau seama că e utopic să aştepţi de la politicieni ceea ce nu găseşti la oamenii de pe stradă. Nu există în ţara asta, cred, pentru nimeni un plan măcar pe termen mediu, nu pe termen lung. Noi nu ştim ce-o să facem decît mîine şi-atît. Şi asta nu ne va duce nicaieri. În plus, după părerea mea, sînt probleme mari care pleacă de la sistemul de educaţie.

- Care crezi că e problema cu educaţia?
- Se bombardează copilul cu informaţii care nu-i folosesc la absolut nimic. Sistemul nostru de educaţie nu te face să gîndeşti, dimpotrivă, îţi dă în cap. Sistemul occidental te provoacă să-ţi descoperi personalitatea, să-ţi dezvolţi aptitudinile. De aici, din diferenţa asta, pornesc toate problemele noastre.

"Imediat a ieşit Doroftei să pună o umbră"

- Care e ultimul lucru care te-a impresionat în sport?
- Vrînd-nevrînd, ajung la ce se întîmplă aici, la noi. A fost un interviu cu Nadal, după ce-a cîştigat US Open. Se tot fac comparaţii şi speculaţii care-i mai tare, Nadal, Federer... Şi a fost întrebat omul: tu crezi că eşti mai bun decît Federer? Ceva de genul ăsta l-au întrebat. A dat un răspuns, nu-mi dau seama dacă a fost doar diplomatic sau a crezut, dar cred că, pînă la urmă, e şi o chestie de educaţie. A spus că pentru el Federer e un idol, că a învăţat şi continuă să înveţe de la el şi că nu se pune problema comparaţiei dintre ei.

- Nu ţi se pare că a evitat răspunsul?
- Nu, mi-am adus atunci aminte de momentul în care a cîştigat Bute titlul mondial şi imediat a venit Doroftei şi a declarat că titlul ăla mondial nu e aşa important şi că i-a aranjat nu ştiu cine nu ştiu ce meci. A pus o umbră asupra performanţei celuilalt. Ei, chestia asta, nu-mi dau seama, poate se întîmpă şi-n alte ţări, dar parcă la noi se întîmplă mai des.

- De ce?
- Lipsa de educaţie, în primul rînd. În momentul în care ieşi public, după ce unul tocmai a cîştigat şi tu tocmai te-au retras, invidia devine extrem de transparentă. Invidia şi sentimentul ăsta că numai eu sînt important... Pe mine întotdeauna mă emoţionează declaraţiile de tipul celei făcute de Nadal. Tipul ăsta de sportivitate mi se pare că ar trebui să fie mai prezent la noi şi nu numai în fotbal, şi în artă, şi în cinema. Ar trebui să învăţăm cumva să ne respectăm mai mult unii pe alţii, să apreciem performanţele pe care le facem, dacă le facem, în orice domeniu.

"Nu ştim să jucăm după reguli!"

- De ce crezi că sînt interesaţi românii mai mult de fotbal, nu de alte sporturi?
- E şi un soi de inerţie, e şi din spirit de turmă. Pe stadioane, pot să înjure oricînd, pe oricine. Şi au şi instrumentele astea mai noi de comunicare, site-urile, blogurile. Pot să se exprime, să-şi dea cu părerea. Eu cred foarte tare că la noi în ţară sindromul şahiştilor din Cismigiu e foarte răspîndit. Toată lumea se pricepe la toate şi la nimic.

- Există vreo "genă naţională" pentru sport?
- Nu cred în clişee de genul ăsta. Nu cred că românul e mai ospitalier decît congolezul sau francezul. Ori că s-a născut poet. Sîntem oameni diferiţi şi mediul în care am crescut ne-a modelat. Am învăţat cumva să ne-adaptăm la realitaţile sociale şi politice ale momentului. În patruzeci şi ceva de ani de comunism, ne-am adaptat. Fiecare avea ceva de pus pe masă, deşi nu se găsea nimic în magazine. Fiecare avea o mătuşă şi un naş la ţară, care-i trimitea porcul, un vecin care lucra la Casa de comenzi...

- Înseamnă că sîntem un popor descurcăreţ?
- Da, dar tipul ăsta de descurcăreală cred că ne încurcă în momentul de faţă. A venit momentul să jucăm după nişte reguli şi ne e greu. Ne e foarte, foarte greu. Asta ne e caracteristic, dar nu prin gene, se transmite prin educaţie. Vreau să trăiesc momentul ăla în care să mă duc la doctor şi să nu fie nevoie să cunosc pe cineva care la rîndul lui să-l cunoască pe doctorul respectiv. Vreau să plătesc, dar nu în buzunarul asistentei, ca să beneficiez de servicii decente. Acum, nu putem scăpa de asta, ne descurcăm, cunoaştem pe cineva. Românii cunosc pe cineva.

"N-avem cola, dar aveam savarine!"

- Cum e să faci parte dintr-o generaţie "ruptă" la mijloc de Revoluţie?
- Eu unul mă consider norocos că am trăit în ambele lumi, lumi foarte diferite. Am învăţat să apreciez nişte lucruri pe care cei care nu au apucat vremea aia tind să le ia de-a gata acuma. Am mai discutat asta cu prieteni de-ai mei şi există şi teoria că eu nu am altă şansă decît să mă consider norocos că am prins şi perioada aia. Dar sincer cred că mi-a folosit, pot să-mi cresc mai bine copiii şi mai în cunoştinţă de cauză.

- În ce sens?
- Pot să-mi educ copilul să aibă altă percepţie despre sexualitate, despre corpul lui, să-ncerc să-i dau mai multă încredere. Eu nu sînt printre cei care au avut o copilărie tristă pe vremea lui Ceauşescu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinţii noştri au avut probleme şi pe umerii lor era toată presiunea. Pentru mine, că stăteam cîteva ore cu bunicul meu la coadă la zahăr sau la ulei era "fun".

- Dar n-aveai desene animate, de exemplu.
- Nu, dar mă jucam cu alţi copii. Faptul că n-aveam cola sau dulciuri nu era neaparat o problemă! Aveam savarine de la blocul-turn şi mi se păreau cel puţin la fel de bune. Chiar n-am fost un copil frustrat, deloc. Am trecut prin toate fazele prin care trebuie să treacă un copil.

- Erai obligat sa nu te simţi frustrat.
- E posibil, poate şi pentru că n-aveam la ce să mă raportez. Eu am văzut prima ţară străină la 19 ani. Copiii mei deja au zece ţări prin care-au fost la patru ani.

"Vedeam filme, jucam fotbal, chiuleam"

- De ce te-ai făcut regizor?
- Nu mi s-a arătat o luminiţă că trebuie să fac chestia asta. Pur şi simplu nu aveam nimic în cap în clasa a unşpea, în afară de faptul că-mi plăcea să văd filme pe VHS şi ce mai prindeam pe casete la video. Nu-mi plăcea nimic, nici o materie la şcoală şi poate că e într-un fel vina sistemului că nu a descoperit ce m-ar interesa, ceva mai devreme. Pur şi simplu, nu mă interesa nimic. Jucam fotbal pe teren şi chiuleam, stăteam cu băieţii prin bodegi, poate nu chiar aşa... Eram un copil pseudocuminte. La un moment dat, s-a pus problema ce vreau să fac. Nu am vrut să dau nici la ASE, nici la Medicină, eu leşin cînd văd sînge...

- Mai era Politehnica, inginerii erau la modă.
- Nu-s deloc un individ tehnic, n-am schimbat siguranţe cu liţă niciodată, nu mă pricep, nu sînt deloc îndemînatic. Şi atunci, mă rog, am zis să încerc chestia asta îmi plăcea ideea unei profesii liberale, îl vedeam pe tata care lucra la televiziune şi nu se scula la 5 jumate, ca maică-mea, nu se înghesuia prin metrou să ajungă la fabrică. Tata pleca tîrziu, venea devreme acasă şi era foarte pasionat de ceea ce făcea în continuare. Şi am zis că merită să încerc şi mi-a plăcut din prima. N-am ezitat

"Eu vă spun din start că vă păcălesc!"

- "Marţi, după Crăciun" e unul dintre puţinele filme care n-au legătură cu Revoluţia, cu perioada comunistă.
- Eu, deocamdată, am depăşit tema Revoluţiei. M-au interesat alte lucruri în ultimele două filme. Deşi, într-un fel, şi "Boogie" e despre mine, despre relaţia mea cu trecutul, despre relaţia celor ca mine cu trecutul. Acum nu ştiu dacă am depăşit-o faza asta, nu am un program. Posibil să mă întorc, posibil să nu mă întorc. "Hîrtia" a fost un film pe care am simtit nevoia să-l fac, să scap de o problemă pe care-o aveam vizavi de credulitatea mea de la momentul respectiv.

- Şi ai scăpat de credulitate?
- Acum s-a transformat în circumspecţie, să nu am şi alte dezamăgiri. Se întîmplă asta tot timpul, dar sînt mai pregătit acum. Ai tot felul de surprize legate de oameni... Cred că de la 5-6 ani în continuu ai surprize, n-ai cum să trăieşti fără asta. Ar însemna să pendulezi cumva superficial pe deasupra vieţii, să nu te intereseze ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu te implici. Eu sînt mai degrabă genul care se implică şi atunci, normal, am tot felul de surprize de la oameni, în continuare de la televizor...

- De la televizor ce aşteptări aveai?
- Păi, de la ţeapa cu Revoluţia, a mai fost momentul cu ziariştii din Irak...

- Dar a fost mai tîrziu, mai încoace.
- Da, mai încoace. Deschideam televizorul şi erau prezentatoarele TV cu lumînări în mînă în Piaţa Universităţii. Mi-era milă de oamenii ăia şi aş fi vrut să fie eliberaţi, să nu păţească, Doamne, fereşte!, ceva. După aia, au venit şi iar au început dezvăluirile. Şi începi să vezi toate aranjamentele din spate, toată ţesătura, mă rog...

- Tu nu păcăleşti lumea, nu oferi o iluzie?
- Păi, da, eu vă spun din start că păcălesc. Nu prezint filmul ca documentar. Ăsta e motivul pentru care, deşi îmi place foarte tare documentarul, cumva, în ultima vreme, mi s-a părut mai cinstit să fac ficţiune.

CV Radu Muntean

Data şi locul naşterii: 8 iunie 1971, Bucureşti
Ocupaţie: regizor şi scenarist
- a regizat peste 400 de spoturi publicitare şi a cîştigat peste 40 de premii la festivaluri de publicitate
- filme: Furia (2002), "Hîrtia va fi albastră" (2006), "Boogie" (2008, în selecţia oficială la secţiunea "Quinzaine de Realisateurs", Cannes), "Marţi după Crăciun" (2010, în selecţia oficială la secţiunea "Un Certain Regard", Cannes)

in cazul asta se poate retrage postul dulapului

marti, dupa craciun by pantacruel

- mimi, ai încercat ştrudelul de aici?
- nu.
- nu e chiar atît de rău. desigur, nici atît de delicios precum p... curviştinii tale.
- mirela, să nu dramatizăm. s-a întîmplat pur şi simplu. te rog să mă crezi că şi eu sunt rupt în bucăţi.
- auleo! păi dacă şi tu eşti eşti rupt în bucăţi, atunci se schimbă treaba. şi cum aţi ajuns să vă cunoaşteţi? povesteşte-mi, nu fi timid. da, două ştrudele, unul pentru mine şi unul pentru bărbatu-miu. de fapt, pentru ex-ul meu, nu-i aşa mimi?
- mirela...
- aşa... şi pentru mine, un vin de buturugă, iar pentru domnul, un pahar cu lapte proaspăt de vacă. tocmai îmi explicai cum v-aţi cunoscut. de cîtă vreme eşti cu zdreanţa asta? pardon, cu noua ta gagică.
- de cîteva luni, nu mai ştiu exact.
- să mori tu că ai uitat de cât timp vă f... în draci! sau te pomeneşti că vă spuneţi poezii şi încă n-ai crăcit-o.
- de aproape patru luni, trei săptămîni şi două zile.
- carevasăzică de prin aprilie. ce făceam noi în aprilie? stai că ştiu... mergeam la mall să vedem inglourious basterds şi să mîncăm îngheţată pe băţ, ticălosu’ dracului!

*****

- şi cîţi ani are? e mai tînără ca mine?
- 31. ba nu, 30.
- aha, pînă la urmă ţi-ai găsit o p... mai fragedă.
- s-a întîmplat pur şi simplu, crezi că mie mi-e uşor?
- mimişor, iartă-mă, n-ai nici un motiv să te simţi agitat sau jenat, e o simplă formalitate, nu vreun proces. continuă, te rog. deci cine e, o cunosc?
- e maria.
- maria... maria dinulescu, maria marinescu, maria mirabela, care maria?!
- maria popistaşu. a jucat în filmul lui tudor giurgiu, legături bolnăvicioase.
- maria popistaşu, zici... legături bolnăvicioase, ai? spălăcita aia care le băga limba-n gură pe unde-i prindea lu’ tudor chirilă, derbedeu' de frac-su şi lu’ ioana barbu, debutanta aia şleampăătă? cu curva aia, mă, depravatule?
- în primul rând că nu-i curvă şi-n al doilea că nu a fost nimic premeditat, ţi-am mai spus. m-am întîlnit cu ea la mega image. nu mă trimiţi tu în fiecare zi la mega image? am intrat în vorbă. mă sfredelea cu privirea şi m-a întrebat dacă eu sunt în stare să dau găuri. ce era să-i spun, că nu sunt în stare? zău, mirelo, m-aş fi făcut de căcat...
- aşa c-ai preferat să-mi distrugi mie viaţa, f...-ţi gura mă-tii de jegos!

*****

- îmi cer scuze, am uitat să comand frişca. nu te grăbi, mimi, încet, să nu te îneci. şi te-ai gîndit cum îi explici lu’ radu că noi doi nu mai putem juca împreună rolul de soţ şi soţie în marţi, după crăciun?
- păi, nu ştiu exact. o să le spunem adevărul şi lu’ radu şi lu’ răzvan şi lu’ alexandru. poate modifică scenariul, habar n-am.
- le spui tu singur, nu amîndoi. e bun ştrudelul, îţi place?
- acceptabil
- deci, să ne-nţelegem, noi amîndoi nu mai facem nimic împreună de azi înainte, că nu amîndoi am scos p... din pantaloni să ne f... cu maria.
- ok, îi spun eu.
- (tăcere)
- (tăcere)
- şi asta ce-i?
- cafeaua. am zis să iau nes.
- mimi, eu ţi-am spus aşa: te duci frumos la mega image şi iei un cartuş de kent şi un pachet de cafea lavazza. cafea lavazza, că asta nu-i cafea lavazza, asta-i nes, e cu totul altceva.
- păi numai asta am găsit, mirelo...
- şi asta are 100, n-are 250. scrie aici, 165 de grame... uite cum facem. îţi iei tu nesul frumos, îţi faci bagajele şi te duci la maria, iar kentul rămîne la mine.

http://pantacruel.blogspot.com/

Chambord, scriitura ta, cel putin cea de pe blog e destul de interresanta si de atragatoare in exprimare. Uzitezi un stil usor ironic cu urme fine de umor, cuvinte bine statuate si o frazeologie digerabila oricarui nivel intelectual (de unde si maestria exprimarii).
Astfel ca, de ce a trebuit sa incropesti acel "scenariu" buruienos,adaptat dupa "Marti..."? Joaca in sine e savuroasa, si curge printre niste repere frumoase, dar sensul anumitor cuvinte, nu "cadreaza". Parerea mea.
In orice caz, felicitari pentru blog. Acum l-am descoperit si mi-a placut tare mult.

Despre Marti dupa Craciun s-a tot scris si se va mai scrie. Din pacate (pentru mine) nici o cronica nu a reusit sa ma prinda in navodul dorintei reale si argumentate. Am dat insa peste articolul lui Radu Enescu, care prin modul simplu (dar nu simplist) prin care a creionat atit de complet studiul acestui film, mi-a bucurat sufletul.

Despre adulter, cu rafinament - Marţi, după Crăciun

Filmul spune povestea unui om prins între două lumi, sau poate între două feţe ale aceleiaşi lumi. Este lumea familiară a clasei de mijloc româneşti. Oameni supuşi unei presiuni sociale enorme, nici bogaţi, nici săraci, îndatoraţi şi mereu alergaţi, tânjind după un stil de viaţa mereu peste posibilităţi. Pentru un fel de "mai mult" material ei sunt dispuşi la un "mai puţin" afectiv. Sunt oameni a căror existenţă se desfăşoară, în genere, fără probleme de conştiinţă şi sofisticări intelectuale. E mai mult o viaţă trăită pe orizontală, şi nu vorbesc aici despre conotaţia sexuala a orizontalităţii. E vorba despre drumuri şi alergătură. Nu degeaba câteva secvenţe se petrec în maşină - drumul spre Constanţa sau cel către cabinetul dentar. Iar când, alergat şi obosit, omul ajunge în sfârşit acasă, în intimitatea căminului, mai e timp doar pentru porţia de televizor şi un masaj la picioare.

Paul Hanganu, broker de credite, om activ, cu nevastă şi copil, este un astfel de "om recent", mereu pe fuga, cu conştiinţa faptului că se aşteaptă de la el să fie în primul rând "provider" pentru binele familiei. Dar ceva neprevăzut i s-a întâmplat. De câteva luni are o relaţie adulterină cu o femeie mai tânără pe care crede că o iubeşte. Omul este la vârsta "critică" si nostalgia "pasiunii" amoroase i-a dat târcoale. Probabil că în familie totul devenise prea "călduţ", iar regizorul ne dă câteva indicii despre această tihnă casnică. Sunt scenele în care Paul masează tălpile soţiei, cu devoţiune dar cu gândul aiurea, scena în care soţia îl tunde şi la sfârşit îi aruncă un încurajator "hai că eşti frumos", ori scena cinei în familie.

Undeva pe la jumătatea filmului, atunci când Paul se împacă cu amanta, ducându-se după ea la Constanţa, ea îi pune o întrebare cheie pentru starea lui sufletească: "Tu unde eşti acum?" Aici, cu mine, acasă la nevastă, oficial cu treabă la Constanţa? Pentru mine este cheia în care trebuie citit personajul central al filmului. Ne putem lesne imagina echilibristica sufletească pe care trebuie s-o facă Paul pentru ca nevasta să nu bănuiască iar amanta să fie mulţumită. Aşa că ceea ce-i rămâne, în loc să fie o frumoasă poveste de dragoste pasională, e o perpetuă prefăcătorie care-i seacă puţina energie sufletească. Ca să cităm subtitlul unui film de Rohmer: "Cel ce are două femei îşi pierde sufletul, cel ce are două case îşi pierde minţile". Înţelegând instinctiv pericolul, Paul alege calea aparent uşoară, potrivită caracterului său "călduţ".

Deşi totul a început ca o aventură cu tentă pur sexuală, Paul s-a îndrăgostit, sau cel puţin aşa ne mărturiseşte. Strivit între nevoile a două femei pe care le iubeşte, în felul lui oarecum simplist, dualitatea îi devine de nesuportat. Presiunea psihologică creşte şi Paul este silit să aleagă: mărturiseşte nevestei că are o aventură şi se mută la amantă. E mai puţin o alegere morală sau raţională, cât una instinctuală. E o cale a minimei rezistenţe, o cădere într-o nouă zonă de aparent confort, unul uşor condimentat cu jocuri erotice şi tensiune sexuală, probabil ingredientul lipsă al confortului familial.

S-a spus că jocul actoricesc al lui Mimi Branescu (interpretul lui Paul) este plat. Şi poate că este. Dar, în opinia mea, el e perfect adecvat personajului destul de rudimentar sufleteşte pe care-l interpretează. Paul este, până la urmă, un exponent tipic al actualei clase de mijloc româneşti. Nu-i poţi cere adâncimi sufleteşti bergmaniene. Aşa cum bănuiesc că nu-i poţi cere nici suedezului mediu.

Filmul nu îşi propune să fie inovativ la nivel formal. El rămâne consecvent unui stil minimalist-realist în care abundă planurile secvenţă, montajul liniar, încadratura sobră, funcţională, unghiurile "obiective", camera leneşă, aproape fixă. Dar, în felul ăsta, ceea ce iese în evidenţă este povestea, în tot ce are ea esenţial sau anecdotic. Efortul lui Radu Muntean pare să se concentreze exclusiv pe ce se întâmplă în cadru, pe "crearea", sau potenţarea, naturaleţii personajelor şi poveştii. Filmul se sprijină foarte mult pe jocul actorilor şi pe acele momente cu adevărat speciale pe care ei le pot crea. În scena mărturisirii, probabil cheia de boltă a constructului filmic, soţia (Adriana, interpretată excelent de Mirela Oprisor) trece în câteva minute prin zeci de stări sufleteşti - de la şocul iniţial Adriana trece la chestionarea propriei feminităţi şi a sentimentelor lui Paul pentru ea. Secvenţa are un excelent gradat crescendo al furiei care se sparge, pe final, într-un ocean de resemnare. E o secvenţă compusă magistral, din sute de mici detalii semnificative care însă nu-ţi sunt "aruncate" în ochi. Aşa cum , în altă manieră, secvenţa de final, masa de Crăciun la părinţii lui Paul, cu ţesătura ei densă de trăiri, ne lasă să vedem, ca printr-o uşă întredeschisă, cum va fi viaţa viitoare a personajelor, mereu atente să nu se rănească suplimentar şi inutil, încercând să suplinească prin mici "cadouri" o fericire ce nu mai pare posibilă. Totul reprezentat fără urmă de sentimentalism, într-o cheie discretă.

În cele scrise mai sus îmi asum observaţiile ce ţin de psihologia-după-ureche şi de experienţa proprie de viaţa. Şi poate că n-aş fi scris nimic dacă nu m-ar fi marcat lipsa de empatie şi fineţe a receptării observată atât la spectatorii cu care am văzut filmul la cinematograf - oameni care, în mare parte, au râs de s-au spart când pe ecran doi oameni îşi spărgeau căsnicia şi poate viaţa - cât şi la o parte a comentatorilor. Aceştia din urmă îmi par a trece, uneori, cu o mulţime de argumente foarte tehnice şi vorbe meşteşugite pe lângă emoţia simplă a unui film foarte bun, chiar dacă nu excepţional. Acuzele de falsitate şi sărăcie legate de personaje şi situaţii îmi par, în special, nefondate. Personajele însele şi-au schematizat viaţa şi sunt în proces de a face acelaşi lucru cu propriile sentimente. Cu fiecare simţire în cutiuţa ei orice perturbare trebuie anulată, orice pasiune anesteziată. Este un fel de echilibru emoţional pe care-l atingem sau spre care tindem, voit sau pe nesimţite, fiecare din noi.

Sigur, aşa se văd lucrurile din direcţia mea. Inutil să spun că sunt un bărbat în jur de 40 de ani care speră să nu fie niciodată în locul lui Paul Hanganu. Nu sunt un eşantion statistic, sunt un caz particular. Iar filmul ăsta nu e despre mine. Dar ar putea fi.

Baga si sursa, te rog; asa e corect, si-n plus mai sunt si unii care fac crize si ne acuzä cä "furäm" cronici.

Sursa articolului lui Radu Enescu este Liternet.

Asa, da. Nu e nevoie sä postäm si linkul, nici ei nu le posteazä pe ale noastre. Indicarea sursei e de ajuns.

Blogul nu e al lui Cham.

Cam tarziu,dar m-am prins ca Cham nu e titularul blogului Pantagruel. Astfel ca unele afirmatii (cele de bine) le retrag.
Sustin insa ca blogul lui Pantagruel e foarte interesant.

x 2
...cruel.

Lelouche, confirm ca nu sunt autorul blogului pantacruel si nici nu am lasat sa se inteleaga in vreun fel ca as fi. Uneori mai dau un copy/paste la un text sau altul cand gasesc ceva care imi place, insa precizez sursa.

ok Chambord, am prins ideea

bine Lelouch, ca ai prins ideea.