Sper cä asta n-are nici o legäturä cu slävile în care ridicä fiecare insanitate recentä a lui Daneliuc.

Mungiu jurizeazã filme americane

Alexandra Olivotto

Printre nouã experþi în ale cinematografiei care vor decide învingãtorii celei de-a 34-a ediþii a festivalului de la Deauville face parte ºi autorul „4 luni, 3 sãptãmâni ºi 2 zile“.

Alãturi de Cristian Mungiu din juriul acestei ediþii a Festivalului de film american de la Deauville fac parte actorii francezi Carole Bouquet (preºedinta) ºi Edouard Baer, regizorii Pierre Jolivet, Cedric Kahn ºi Bouli Lanners, interpreta portughezã Leonor Silvera, designerul de producþie Dean Tavoularis, dar ºi regizoarea ºi actriþa israelianã Ronit Elkabetz (care va filma în curând în România, jucând rolul principal în lungmetrajul realizat de Fanny Ardant). Cristian Mungiu a declarat pentru Cotidianul cã nu îi cunoaºte pe colegii de „judecatã“ ºi cã „într-un juriu e interesant, dimpotrivã, când gusturile juraþilor nu sunt convergente, atunci ai despre ce sã discuþi ºi sã afli cum vãd alþii cinematograful“.

„Când merg în juriu la un festival încerc sã ºtiu cât mai puþin despre filmul pe care urmeazã sã-l vãd. Publicitate

Nu citesc prezentarea, filmografia autorului sau ce premii a mai luat filmul. Dupã ce vãd filmul e cu totul altceva - fac tot posibilul sã îi cunosc personal pe autorii filmelor care mi-au plãcut“, a mai afirmat Cristian Mungiu, care sperã ca la festivalul de la Deauville sã vadã „filme americane care nu fac parte din mainstream“. Regizorul a precizat cã judecã filmele „ca un spectator în cãutare de emoþie ºi autenticitate“ ºi cã nu a apucat deocamdatã sã vadã ce pelicule sunt în competiþie.

Filmul care va da tonul festivalului pe 5 septembrie este „Mamma Mia!“, de Phyllida Lloyd, ºi, tot în cadrul selecþiei oficiale, vor putea fi vizionate „Changeling“, de Clint Eastwood, „Hellboy II: The Golden Army“, de Guillermo del Toro, „Lakeview Terrace“, de Neil LaBute, sau „Appaloosa“, de Ed Harris, potrivit „The Hollywood Reporter“.

De o vizionare specialã se va bucura „Miracle at St. Anna“, de Spike Lee, regizor omagiat la aceastã ediþie a festivalului de la Deauville. Per total, evenimentul se laudã cu 187 de ore de vizionãri. În secþiunea „Uncle Sam’s Docs“, nouã documentare se bat pentru Premiul Favorite Doc, acordat de Canal Plus.

În acest an, distincþia Michel d’Ornano pentru Cel mai bun film francez îi va reveni lui Jean-Stephane Sauvaire, pentru modul în care portretizeazã soldaþii-copii din Africa în pelicula „Johnny Mad Dog“. Cât despre line-up-ul competiþiei, acesta nu e încã finalizat: deocamdatã secþiunea conþine 10 filme, printre autorii lor numãrându-se Damian Harris, Tom McCarthy, Christine Jeffs, Antonio Campos sau Alan Ball.

Elisabeta Bostan
 

Azi am vazut-o la stiri Pe Elisabeta Bostan, exprimandu-si punctul de vedere referitor la faptul ca Lulu Mihaescu (interpreta personajului Veronica) a dat in judecata CNC-ul pretinzand drepturi de autor.
In alta ordine de idei, mi-am amintit de filmele lui Zizi Bostan, care mi-ai incantat copilaria, si ma tot intreb: De ce nu mai face nimeni dupa "89 filme pentru copiii de azi? De ce regizorii de astazi nu se gandesc ca si copii de azi merita filme bune si frumoase, de ce sa gandesc sa faca filme doar pentru festivaluri internationale despre Romania comunista sau despre Romania postcomunista aflata intr-o tranzitie care nu se mai termina. Va veni o vreme cand o sa ducem la un festival international un astfel de film si cineva va spune plictisit: " Da' romanii astia nu stiu sa faca si altfel de filme, decat filme despre comunism, despre tranzitie!?" Si atunci va trebui sa gasim altceva.

Filmele pentru copii nu se pot face la comandä - sunt unul dintre cele mai dificile genuri. Copiii constituie un public extrem de sincer si exigent, nu-i poti päcäli. Sigur, e foarte trist cä n-a räsärit de nicäieri un regisor autentic de filme pentru copii - dar vina nu o poartä nici unul dintre autorii filmelor grave, serioase, aparent negativiste, asa-zis "minimaliste", etc.
Incercati sä întelegeti un lucru elementar: nici un artist nu lucreazä la comandä (comercialä, socialä, politicä, etc.). Cei care o fac sunt (în cel mai bun caz!) simpli meseriasi - corecti (ca Jack Gold, Don Taylor ori Jörg Foth) sau stângaci (ca Zizi Bostan, Gh. Naghi sau Elena Cretu). Deci, nu vä repeziti la Caranfil, Puiu, Porumboiu, Muntean ori Mungiu cu toroipanu', sä facä filme pentru copii cä tara piere! Fac fix ce filme simte neuronii lor. Dacä vreunul dintre ei are într-adevär înäuntru acel fior aparte al empatiei cinematografice cu copiii, o sä facä el singur Mici Lorzi si Tomi Sawyeri, când i-o veni pe chelie.
Solutia e alta - si deloc simplä: o cinematografie nationalä suficient de normalä încât, dacä existä într-adevär posibili autori de filme pentru copii, sä aibä sanse reale de a se descoperi - iar asta nu tine nici de minimalism, nici de mizerabilism, nici de antiläzärism sau contramungism; tine (în primul rând) de un sistem de finantare onest si echilibrat, si de o distribuire asisjderea.

Pitbull,nu e poll si la regizori?
Scuze daca e si nu vad.

MIRCEA VEROIU
 

Acum cateva zile rasfoiam in biblioteca UNATC-ului niste reviste CINEMA mai vechi si am dat peste nicte cronici despre filmele lui Mircea Veroiu in care niste critici semidocti il acuzau pe Veroiu de estetism! Nu mi-a picat bine, pentru ca il criticau pe Veroiu, tocmai pentru ce a avut el mai bun: simtul plastic deosebit (mostenit poate de la mama sa care a fost artist plastic, colega cu Iser). Fiecare film a lui Veroiu are cadre cu adevarat picturale: si ma gandesc in special la "Nunta de piatra" (in tendem cu Pita), "Adela" "Craii de Curtea Veche" (pe care le-as re re revedea numai de dragul estetismului de care l-au acuzat unii)

Nicolae Mãrgineanu: Poveste de viaþã

de Roxana Ioana Ancuta

Nicolae Mãrgineanu. Regizor ºi scenarist. Creator al unor filme precum "Pãdureanca", "Priveºte înainte cu mânie", "Faimosul Paparazzo", "Logodnicii din America". 70 de ani de viaþã, peste 35 de ani de carierã.

Jurnalul Naþional: − Aveaþi 26 de ani când tatãl dvs, reputatul psiholog Nicolae Mãrgineanu, a pãrãsit închisoarea comunistã dupã 16 ani de detenþie ca deþinut politic. Ce i-aþi spus prima oarã dupã ce l-aþi revãzut?
Nicolae Mãrgineanu: − Surpriza de a-l vedea pe tata sãnãtos, într-o stare bunã a fost incredibilã. Nu ne venea sã credem! Dupã 16 ani ºi douã luni de închisoare în care ne-am vãzut o singurã datã, pentru câteva minute, la un proces auxiliar, nu ºtiam cum va arãta, care va fi starea lui. Veºtile despre iadul închisorilor comuniste deja apãruserã. Mulþi dintre deþinuþi nu s-au mai întors, alþii veneau extrem de slãbiþi ºi de bolnavi. Tata a avut noroc, s-a întors sãnãtos, cu moralul ridicat ºi cu o poftã enormã de viaþã. Bucuriile simple primeau pentru el o altã semnificaþie. Nu uit privirea lui când se uita la o frunzã verde, când se plimba prin curte ºi admira cerul sau sfinþenia cu care privea pâinea care era pusã pe masã. Când ieºea la plimbare, se clãtina puþin, îmbãtat de aerul prea puternic cu care nu mai era obiºnuit. O singurã datã ºi-a ieºit din fire: dupã ce am stat la masã, mama a aruncat firmiturile de pâine la gunoi. Tata s-a ridicat ºi a strigat îngrozit: "Nu faceþi asta! Sunt oameni care ar fi fericiþi sã le aibã!".
La început pur ºi simplu nu am înþeles reacþia lui, apoi ne-am cutremurat ºi parcã am început sã intuim ceva din viaþa lor de la închisoare. Nu încetez sã mã minunez cum a putut rezista în acele condiþii inumane din detenþie atâþia ani. Nu încetez sã mã întreb cum niºte oameni au putut chinui atât de tare alþi oameni numai pentru cã gândeau în alt fel. Mi-aþi pus o întrebare simplã, dar care, iatã, rãscoleºte multe amintiri....



− În 2002, aþi regizat "Binecuvântatã fii, închisoare". Un film mãrturie. A reuºit el sã vã vindece rãnile pricinuite de comuniºti ori sã vã rãzbune?
− Resentimente faþã de anumiþi oameni nu am avut. Sentimente de revoltã faþã de acel regim, desigur, am avut. Când eram adolescent, împreunã cu alþi colegi din cartier încercasem sã facem un grup de rezistenþã. Ceva extrem de naiv, gãsisem un pistol ruginit, câteva gloanþe ºi le ascunsesem în pivniþã. Pãrinþii au aflat ºi au reuºit sã facã dipãrute corpurile delicte. Dacã ar fi fost gãsite, riscam închisoarea nu numai noi, ci ºi unii din membrii familiei. Atunci mama m-a luat de o parte ºi mi-a spus: "Sufãr destul sã-l ºtiu pe tatãl tãu la închisoare ºi sã vã cresc pe voi. Dacã te aresteazã ºi pe tine, eu nu cred cã am sã mai rezist. Aºa cã fii foarte atent cum te porþi". Am înþeles ºi am încercat de atunci sã fiu extrem de prudent. Au urmat multe încercãri, dar vorbele mamei nu le-am uitat niciodatã.
"Binecuvântatã fii, închisoare" a fost o datorie moralã, un film închinat acestor oameni care au suferit atât de mult. Mã bucur cã am reuºit sã-l fac ºi îl consider filmul cel mai important din cariera mea.


− Cum aþi reuºit sã depãºiþi acele momente?
− Familiile celor închiºi erau ºi ele pedepsite. Sora mea, Daniela, ºi cu mine am fost daþi afarã din ºcoli ºi apoi, dupã ce am terminat cumva liceul ºi am intrat la facultate ne-au dat afarã ºi de acolo. Nu gãseam slujbe în "câmpul muncii", cum se spunea pe atunci. Dupã multe cãutãri, sora mea s-a angajat la pompe funebre, mergea cu þiganii sã-i controleze cum sapã gropile. Era obligatã sã le þinã sãptãmânal informarea de partid, ea citea þiganilor articolul de fond din "Scânteia", ºi þiganii, obosiþi, adormeau. Eu am lucrat trei ani ca ºofer pe tractor, pe autobuz ºi apoi pe basculantã în ºantier, la Hunedoara. Eram tineri ºi greutãþile nu ne afectau prea mult. Experienþa de viaþã era extraordinarã. Pentru mama, Dumnezeu s-o odihneascã, a fost mult mai greu. Dupã ce am aflat prin câte momente cumplite au trecut tatãl meu ºi cei din închisorile politice, viaþa noastrã din "libertate", care mi se pãruse grea ºi nedreaptã, pãrea acum o lungã zi de sãrbãtoare.



ªantier,chimie,teatru
− Care a fost întâmplarea numitã film?
− În timpul când lucram pe ºantier, am reuºit sã-mi cumpãr o motocicletã ºi un aparat de fotografiat. Mã îndrãgostisem de fotografie. Ca sã scap de ºantier, am dat examen la o ºcoalã tehnicã de metrologie din Bucureºti. Aici aveam timp liber suficient ºi fotografia mã ajuta sã supravieþuiesc. Mai târziu, mi s-a permis reintrarea la facultatea de Chimie din Cluj, de unde fusesem exmatriculat. Colegii mei de la Chimie care terminaserã facultatea ºi visau sã lucreze în cercetare erau foarte decepþionaþi, repartizaþi prin fabricile din provincie sau scriind lucrãrile ºtiinþifice ale unor ºefi de partid care doar le semnau. Aºa cã am preferat sã mã pregãtesc rapid ºi sã dau examen la Institutul de Teatru ºi Film I.L.Caragiale din Bucureºti, unde spre surpriza mea am intrat primul. Dupã absolvire am lucrat zece filme ca operator-ºef ºi apoi am încercat sã fac filme în calitate de regizor.


− Aþi continuat cu succes activitatea filmograficã ºi dupã 1989. Aþi regizat "Un bulgãre de humã", "Priveºte înainte cu mânie" ºi încã 4 lungmetraje, dintre care cele mai recente sunt "Logodnicii din America" ºi "Schimb valutar" – acesta tocmai având lansarea oficialã cu o zi în urmã.
− "Un bulgãre de humã" a fost filmat în vara anului 1989. Premiera lui a avut loc în primãvara lui 1990, chiar într-o zi în care ºoferii exersau cu mult zel o grevã generalã care paralizase Capitala. Premiera devenise un amãnunt neînsemnat în acel moment în viaþa bucureºtenilor.
În vara lui 1990, am avut ºansa de a intra în pruducþie cu "Undeva în Est", film inspirat din romanul "Feþele tãcerii" al lui Augustin Buzura. Scenariul, oprit de cenzura comunistã, aºtepta de câþiva ani buni ºi Dan Piþa a avut curajul sã-l bage în producþie la casa de film "Solaris", pe care o conducea. Filmul "Schimb valutar" tocmai a avut premiera, pe 17 octombrie, la Cinema Studio. Am proiecte noi, dar nu îmi place sã vorbesc despre ele decât în momentul în care devine sigurã realizarea lor.


− A existat un moment în care aþi fi dorit sã renuntaþi la film?
− Nu a fost niciodatã un asemenea moment ºi nici nu va exista. Consider cã ºansa mea de a lucra în cinematografie a fost un privilegiu. Nu este uºor sã reuºeºti în lumea filmului, au fost desigur ºi momente dificile, uneori chiar amare, dar bucuria de a face film este mult mai mare ºi m-a ajutat sã trec peste obstacole.


− "Pãdureanca" a fost un film cu mare succes. Aþi putea realiza o ºi "Pãdureancã" a zilelor noastre?
− Nu pot sã-mi pun aceastã problemã. "Pãdureanca" a fost filmatã atunci, în vara anului 1986. Toatã truda nostrã, a actorilor ºi a echipei, s-a consumat atunci. Mã refugiam în filme de epocã pentu cã scãpam mult mai uºor de cenzura vremurilor. Acum mã atarge mai mult fimul de actualitate, deoarece temele pe care le oferã sunt foarte vii ºi diverse. Desigur, tema "Pãdurencei" este perenã ºi s-ar putea regãsi oricând în povestea unui scenariu. O altã amintire îmi revine însã legatã de "Pãdureanca". Când m-am întors de la Arad, unde am filmat douã luni, am mers sã-mi plãtesc telefonul. Când am dat colþul Strãzii Matei Basarab, unde locuiam, am constatat ºocat cã lipseau patru strãzi! Vedeam în depãrtare clãdirea poºtei din Vitan. Dispãruserã strãzile, casele ºi biserica Olari. Ceauºescu fãcuse curãþenie.


− A existat ceva care sã nu vã placã la un actor?
− Nu pot sã rostesc nimic rãu despre un actor, din contrã, admir cu toatã sinceritatea actorii ºi îi preþuiesc: actorii sunt întodeauna cei care ies în faþã, pe ecran sau pe scenã, cei care se vãd, care pot fi aplaudaþi sau judecaþi. Totdeauna m-a impresionat putera lor de dãruire. Când vi se pare cã un actor nu joacã bine, nu vã grãbiþi sã-l judecaþi. Vina nu este numai a lui. Conteazã mult cum este condus de regizor ºi cât de autenticã este partitura care i se oferã.



Fericirea de lângã Maria Ploae
− Aveþi o familie frumoasã. Maria Ploae, cunoscuta actriþã, patru copii... O familie de artiºti. Viaþa v-a încercat greu, dar nici n-a întârziat sã vã fericeascã...
− Sunt fericit cã am întâlnit-o pe Maria, care mi-a împlinit frumos viaþa. ªi, mai mult, viaþa noastrã s-a împlinit când au venit copiii. Pe mãsurã ce trece vremea, meseria ne pare mai perisabilã, mai puþin importantã. În prim-plan este bucuria pe care o trãim alãturi de copiii noºtri ºi de realizãrile lor.


− Cu ce anume vã face plãcere sã vã ocupaþi timpul liber?
− În familie, sã citesc, sã vãd filme ºi când se poate sã mã plimb cu Maria prin naturã.


− Vã place Bucureºtiul?
− Când am venit în Bucureºti în anii ’60, am apreciat foarte mult faptul cã intram în anonimat. În situaþia mea de atunci, îmi doream mult acest lucru, deveneam mai puþin vulnerabil. Bucureºtiul îmi place ºi acum, este un oraº viu, fierbinte, uneori, ce e drept, prea fierbinte.


− Existã o dorinþã profundã legatã de film pe care nu aþi reuºit încã sã o realizaþi?
− Sper sã mai am ocazia sã realizez un film inspirat din istoria noastrã recentã, de care mã simt încã extrem de legat. Cred cã este foarte important sã se facã filme despre traumele gulagului românesc. Fãrã sã înþelegem ce s-a petrecut în trecutul nostru apropiat, nu cred cã putem înþelege prezentul.



Promisiunile din cinematografia românã
− 70 de ani. Cum vã gãseºte aceastã vârstã? Împlinit, fericit, împovãrat, sentimental...
− Profesional mã simt împlinit. Sunt cu conºtiinþa împãcatã cã am fãcut tot ce am putut, la momentul respectiv. Ce a fost bine sau rãu vor judeca alþii. Am însã convingerea cã filmele generaþiei mele vor rãmâne ca o perioadã distinctã în memoria filmului românesc.


− Din punctul dvs de vedere, spre ce direcþie se îndreaptã cinematografia noastrã?
− Este un moment benefic, fãrã precedent. Tinerii cineaºti au avut succese care pãreau de domeniul visului în cinematografia românã. ªi aº dori sã vã spun cã un premiu la un festival internaþional de film se obþine extrem de greu. Sunt multe presiuni din parte producãtorilor strãini pentru a-ºi promova filmele lor, deoarece un film premiat va fi mai bine vândut. Cu atât mai mare este meritul cineaºtilor români care au reuºit sã se impunã fãrã nici un ajutor. Cinste lor! Numele lui Cristian Mungiu a devenit un brand naþional ºi o carte de vizitã pentru cinematografia românã. Sunt cineaºti care nu au cunoscut cenzura, gândesc liber ºi au prospeþime în ceea ce gândesc.
Regizorii Cristi Puiu, Corneliu Porumboi ºi alþii au reuºit sã povesteascã convingãtor într-o manierã minimalistã. Au avut mult curaj, deoarece modul de povestire al acestor filme nu pãrea deloc atractiv din punct de vedere comercial. Aº vrea sã amintesc ºi de regretatul Cristian Nemescu, un regizor extrem de talentat, care ne-a lãsat câteva filme minunate, foarte distincte în peisajul cinematografic românesc, ºi de regizorul Cãtãlin Mitulescu, de ale cãrui filme mã simt cel mai ataºat. O mulþime de nume noi de regizori se afirmã peste noapte. Se pare cã cinematografia românã nu a avut niciodatã atât de multe promisiuni.



Un regret
− Pentru cine nu aþi reuºit sã creaþi un rol, dar vã doriþi?
− Am vrut sã fac un film despre perioada de detenþie a cardinalului Iuliu Hossu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal. Nu a fost sã fie, din pãcate.


− Dacã ar fi sã rezumaþi viaþa dvs în câteva cuvinte, care ar fi acestea?
− O experienþã care a meritat trãitã, pentru cã m-a îndreptat în cele din urmã spre Dumnezeu. Viaþa mea a avut pãrþile ei frumoase, dar ºi momentele ei grele, uneori dureroase. Am acceptat ce mi-a fot dat ºi m-am luptat pentru condiþia mea. Momentele în care am reuºit m-au ajutat sã lupt în continuare.

− Domnule Margineanu, ce vã face astãzi fericit?
− Faptul cã am "o tânãrã generaþie" în familie, cu care punem þara la cale. E un sentiment extrem de tonic.

Sper ca Nicolae Margineanu cu acest ultim film al sau "Schimb valutar"
( incomparabil mai bun dacat "Logodnicii din America" ) revine la regizorul care a fost odata, atunci cand facea "Stefan Luchian", "Un bulgare de huma"
Ii doresc sa aiba inspiratia necesara sa mai faca filme bune.

Cum îsi aleg muzele regizorii români


Cãtãlin Mitulescu s-a decis cã Dorotheea Petre va fi Eva din „Cum mi-am petrecut sfârºitul lumii’’ pe platourile de filmare de la “Ryna”, al regizoarei Ruxandra Zenide, unde era producãtor. “Eu am vãzut-o acolo ºi m-am hotãrât cã va fi Eva, personajul principal al producþiei la care aveam deja scenariul”, povesteºte Mitulescu pentru “Tabu”. La început, Dorotheea Petre n-a crezut cã rolul i s-ar potrivi: “Îmi imaginam ceva mai candid, o blondã înaltã, dar, dacã regizorul a decis aºa, am început sã discutãm ºi sã construim personajul”. Rolul din producþia lui Mitulescu a fãcut din ea prima actriþã din România care a primit un premiu de interpretare la Cannes.

“Nu cred cã un regizor îþi dã o ºansã, pentru cã el alege ceea ce îi trebuie, ceea ce are nevoie. Nu vrea nimeni sã riºte pe banii lui”, e sigurã pe ea actriþa, a cãrei colaborare cu Mitulescu va continua anul viitor cu “Un balon în formã de inimã”.

Ca sã-ºi descrie întâlnirea cu regretatul Cristian Nemescu (foto), Maria Dinulescu (foto) a ales sã transcrie bucãþi dintr-o conversaþie cu el, un fragment dintr-o scrisoare a regizorului ºi o frânturã din dialogul cu cel care i-a dat vestea morþii acestuia. “Pot sã te sun din când în când ºi sã te întreb la ce film sã merg? Te-ai înroºit? De ce?”, îl întreabã ea. “Þi-am adus un trandafir de Sf. Maria”, îi rãspunde el, care îi scrie cu altã ocazie: “ªtii Maria, tu ai mai multe straturi (ca o ceapã, þi-am mai zis)… ultimul dintre ele este foarte, foarte ascuns ºi întunecat pe care e aproape imposibil sã îl descoperi ºi sã îl atingi. (...) ªi pentru cã e atât de adânc, e întuneric, IAR EU orbecãi undeva la graniþele lui ºi am început sã trec de vamã înarmat cu o lanternã ºi multã rãbdare. (...) Liniºteºte-te, nu te uita ciudat când mã vezi azi mai încolo. Sunt acelaºi ºi VREAU Sà RÃMÂI ACEEAªI… doar sã ºtii cã þin foarte mult (pur ºi simplu am stat un sfert de orã la acest ultim cuvânt pentru ca sã încerc sã îþi explic cât de mult ºi nu gãsesc cuvinte sau cuvântul, dar poate cã mai mult ar trebui sã îþi demonstrez în fapte) la tine. Eu am sã continuu sã explorez stratul din adâncimi dacã mã laºi”.

Mirela Zeþa a fost mai întâi cea care le parodia pe Andreea Marin ºi Oana Zãvoranu la emisiunea “Mondenii”, iar apoi Emilia, muza regizorului de la început de secol din “Restul e tãcere”. Deºi mulþi cred cã debutul în lungmetraj a fãcut-o în ochii publicului actriþã serioasã, regizorul Nae Caranfil nu-i de acord cu asta. “Dar nu se pune problema aºa. Eu am ales-o înainte de a juca în «Mondenii»“, spune Caranfil, care a plãcut-o pentru cã era proaspãtã, avea sex-appeal ºi carismã, cum îi trebuia personajului. Caranfil nu-ºi aminteºte prea multe despre cum era Mirela Zeþa pe vremea când îi era studentã la UNATC: “ªtiu cã mã opream cu privirea asupra ei pentru cã era o prezenþã plãcutã, dar atât”.

Prima producþie cinematograficã la care au lucrat Victoria Cociaº ºi soþul sãu, regizorul Radu Gabrea, a fost “Noro”, povestea unui puºti cu handicap locomotor, care a apãrut pe marile ecrane în 2001. ªi astãzi vorbesc despre puºtiul din film, care avea, asemenea personajului, un handicap locomotor, ca despre un fiu. “Cea mai mare realizare a filmului acesta e cã puºtiului i s-a schimbat viaþa. Are 19 ani acum ºi e student la Regie”, spune emoþionat Gabrea. Cei doi au mai lucrat împreunã la un film de televiziune, dar ºi la o piesã de teatru. “Maria Callas. Adusesem textul dintr-o deplasare în strãinãtate, imediat dupã ce se lansase, ºi timp de un an n-a vrut nimeni sã-l facã. El l-a citit, a plâns de la prima scenã ºi a zis cã-l face”, îºi aminteºte Victoria Cociaº. Radu Gabrea o completeazã: “Aºa sunt eu, conteazã foarte mult prima impresie”. Fac echipã bunã împreunã în orice situaþie: “Anul acesta la Avignon, când ea avea spectacol în off festival, eu am fost casier, tãiam bilete la intrare”, povesteºte amuzat regizorul în vârstã de 71 de ani.

Inexact!

Primul film la care Victoria Cocias a lucrat cu Radu Gabrea a fost "Rosenemil - o tragica iubire" (un rol secundar).
Al doilea film a lui Gabrea cu Victoria Cocias in rolul Clara Petacci (amanta lui Musolini) a fost: "Conferinta la nivel inalt". Initial, Gabrea a facut un spectacol la teatrul Nottara, dupa care l-a transpus pe ecran!
"Noro" este al treilea film la care Victoria Cicias a colaborat cu Gabrea.

Poate cä înainte de "Noro" nu erau cäsätoriti, si de-aia o fi primul film la care Victoria a lucrat "împreunä cu sotul ei"...
Tin minte varianta televizatä a spetacolului "Conferinta la nivel înalt" - care, dincolo de interpretärile excelente ale celor douä actrite (Victoria Cocias si Dana Dogaru) m-a indignat copios (exemplu tipic de isterie stângistä: hai sä împroscäm cu noroi douä femei care n-au avut altä vinä decât cä si-au iubit bärbatii, cu devotament, pânä la a-si da viata aläturi de ei), dar m-a si amuzat (Gabrea se dä mare specialist în Al Doilea Räzboi Mondial, da' si el îl numeste pe Mussolini "Ducele", ca toti gogomanii!). Dar nu stiam de o transpunere cinematograficä a piesei, iar pe IMDb nu figureazä. O fi asta, de la TVR? Dacä da, nu era film (nici mäcar de televiziune), era teatru adus în platou.

@ pitbull

Cred ca ai dreptate "Conferinta la nivel inalt" era produs de TVR ca teleplay!

Regizoarea Elisabeta Bostan va primi Premiul Gopo pentru Întreaga Activitate

Regizoarea filmelor pentru copii "Veronica" ºi "Veronica se întoarce", Elisabeta Bostan, va primi Premiul Gopo pentru Întreaga Activitate, în cadrul galei din 2 martie, organizatã de Asociaþia pentru Promovarea Filmului Românesc.

Printre realizãrile sale, cuprinzând 12 lungmetraje, 11 scurtmetraje, un serial TV ºi 11 filme documentare, se numãrã serialul TV "Fram"(1983) ºi scurtmetrajele "Amintiri din copilãrie"(1965) ºi "Pupãza din tei"(1965).

Pe parcursul celor 50 de ani de carierã, timp în care a obþinut premii la festivalurile de la Cannes, Veneþia, Namur, Moscova, Teheran ºi Milano pentru peliculele realizate, Elisabeta Bostan a fost ºi profesor de Regie, iar mai apoi decan al Facultãþii de Film din cadrul UNATC Bucureºti.

În 1996, Elisabeta Bostan a fondat CineMAiubit, festivalul internaþional de film studenþesc pe care îl patroneazã ºi în prezent, manifestare care a sprijinit la începutul carierei tineri cineaºti români precum Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu sau Cãtãlin Mitulescu .

probabil nu e locul cel mai potrivit, dar n-am stiut unde sa postez.
Si sa fi facut un topic "Plagiate" mi s-a parut cam dur.
daca stie vreun moderator unde ar trebui sa stea, poate sa-l mute acolo.

http://www.romanialibera.ro/a151369/...revolutie.html


STEFAN GLADIN SUSTINE CA A FOST PLAGIAT IN FRANTA
"Mi-au furat filmul despre Revolutie!"

Afisul original al primului documentar despre Revolutie
Manuela Golea
Marti, 14 Aprilie 2009
» Regizorul roman sustine ca i s-a plagiat in Franta un documentar despre Revolutia din decembrie 1989, cu acordul institutiilor de aici.

Stefan Gladin este realizatorul primului documentar despre Revolutia romana, "Ziua cea mai scurta (Fuga)", lung de 90 minute. O parte din materialul cinematografic a aparut, fara drept, intr-un film francez realizat de firma Sunset Press, documentarul "Ultima zi a lui Nicolae Ceausescu". Este vorba in special de episodul in care se vorbeste despre moartea violenta a


lui Nicolae Ceausescu. Gladin reclama furtul si trimite firma franceza in judecata, iar procesul se judeca la o instanta franceza, respectiv La Grande Instance de Nanterre. Instanta ii da castig de cauza lui stefan Gladin in decembrie 2007, printr-o decizie definitiva care arata ca dreptul de autor al regizorului roman a fost viciat. si-a rezolvat treaba cu partea franceza, acum trebuie sa-l dea in judecata pe cel care i-a vandut productia din Romania.

Practic, justitia franceza recunoaste ca stefan Gladin a fost plagiat, iar drepturile sale morale – prejudiciate. Pana aici, totul este clar. Insa regizorul pagubit incearca sa afle cine din Romania si-a permis sa-i vanda/doneze bucati din film fara sa-i ceara acordul. Acesti judecatori lasa deschisa posibilitatea pentru posesorii drepturilor patrimoniale sa-si revendice, printr-o alta actiune, prejudiciile create.
Documentarul a fost realizat pe baza unui contract datat 26 aprilie 1990, incheiat intre Studioul cinematografic "Alexandru Sahia", in calitate de furnizor, si Centrala Romania Film, prin care furnizorul se obliga sa "execute" filmul. La finalizare, productia a fost difuzata de Romania Film in cinematograful Scala si prezentata pe postul public de televiziune. Potrivit acestui contract, drepturile patrimoniale asupra documentarului sunt ale fostei Romania Film, astazi intitulata RADEF Romania Film, care ar trebui sa si le apere deferindu-l instantei pe cel vinovat pentru crearea acestui plagiat.

RADEF Romania Film se afla de cativa ani intr-o situatie ingrata, fiind condusa de directori interimari, ramasa fara salile de cinema si chiar fara sediu, macinata de greve sindicale si de lipsa unui fond. Mai mult, plateste miliarde de lei vechi mai multor autori carora li s-a incalcat dreptul la proprietate intelectuala, iar instantele romanesti au decis sa fie despagubiti. Din bugetul public, evident, dar tot acolo au ajuns inainte si banii proveniti din difuzarea acestor productii.

Gladin cere despagubiri, dar nu ii raspunde nimeni
In situatia data, stefan Gladin se adreseaza si Centrului National al Cinematografiei (CNC), care, potrivit legislatiei romanesti, ar trebui sa detina toate filmele, indiferent de genul lor. Acest lucru este prevazut de OUG 39/2005: filmele de toate genurile, "realizate pana in 1997 cu finantare de la bugetul de stat, de la bugetul unor unitati de stat (...)", se afla in "proprietatea publica a statului" (conform Art. 63 din ordonanta). Tot aici se precizeaza ca "bunurile din patrimoniul public al statului, enumerate la alin. 1 (lungmetraje si scurtmetraje de fictiune, documentare sau animatie etc., conform lit. a, alin. 1 – n.r.), se afla in administrarea Centrului National al Cinematografiei".
Insa directorul general al CNC, Eugen serbanescu, ne-a declarat ca, la inceputul anilor ’90, patrimoniul apartinea Romaniei Film, bunuri pe care aceasta nu le-a predat niciodata CNC-ului. si in raspunsul sau catre regizor, serbanescu arata ca institutia sa "nu se poate implica in acest litigiu (...), neavand calitatea procesuala", aceasta apartinandu-i RADEF, potrivit legii de infiintare a regiei.
Directorul interimar RADEF Romania Film, Elena Incrosnatu, ne-a spus ca, de fapt, institutia pe care o conduce a avut dreptul juridic sa preia si sa depoziteze filme romanesti, dar nu a dispus niciodata de asemenea spatii. Legea cerea, dar nu exista posibilitatea aplicarii ei. Nimic nu o impiedica insa sa apere acest patrimoniu de film romanesc!

Cine apara proprietatea in cinematografie?
Regizorul stefan Gladin sustine ca: "Acest film n-a fost niciodata negociat cu o terta firma franceza, ca nu se poate gasi nici o urma a unui eventual transfer bancar in conturile lor, in 1990, cand se pretinde ca s-ar fi efectuat tranzactia, ca nu exista nici un contract de cesiune, partiala sau totala, a drepturilor asupra acestui film si ca, in lipsa unui asemenea contract, nici un contabil-sef din Romania acelui an, 1990, nu ar fi putut autoriza trimiterea imaginilor catre francezi". Ba chiar Romania Film atesta, in doua randuri, in 2005 si 2007, ca acest film n-a fost niciodata vandut, partial sau total, vreunui francez. Se poate prezuma ca aceste imagini au intrat in posesia lor ilicit, deci culpabil.

Intre timp, autorul documentarului s-a adresat, la inceputul lunii februarie a.c., si ministrului Culturii, Theodor Paleologu, fiindca Ministerul Culturii are calitatea de coordonator al celor doua structuri mai sus mentionate, in speranta ca "poate indrepta lucrurile". stefan Gladin face precizari referitoare la "autoritatea de lucru judecat pe care aceasta decizie a capatat-o", (rezultatul procesului din Franta), atentionand ca decizia totusi "nu poate tine nelimitat". In plus, regizorul precizeaza "ca se poate pretinde drept despagubire, de la cel care a comis acest fapt, suma de 100.000 de euro", din care "sa primesc partea legala ce mi se cuvine".

Pentru ca nu se poate dovedi cine ar fi administrat productiile realizate imediat dupa 1989. Potrivit legilor in vigoare, era datoria societatii Romania Film, dar aceasta nu avea posibilitatea depozitarii si administrarii filmelor. Atunci, cine avea acces la productii? Cine putea sa le inchirieze sau chiar sa le ofere spre difuzare? Acesteia i s-a substituit, din anul 2005, Centrul National al Cinematografiei.
si totusi, "mi-au furat filmul despre Revolutie", spune stefan Gladin, "si cineva din tara asta trebuie sa raspunda pentru acest lucru". Revenim: potrivit legilor in vigoare, proprietarul este CNC, cel care detine drepturile patrimoniale ale filmului romanesc realizat si pana in 1997, si dupa acest an. "De ce aceasta institutie nu vrea sa continue actiunea de recuperare, de ce nu-si apara proprietatea?", se intreaba regizorul.

» "In ianuarie 1990, Guvernul Romaniei nu avea inca stampila"
Stefan Gladin: "In ianuarie 1990, Guvernul Romaniei nu avea inca stampila, de aceea Petre Roman, primul-ministru, isi autentifica semnatura cu ajutorul letrasetului cu numele sau. Dar el nu a putut semna hartia care ma interesa pe mine fara semnatura prealabila a lui Silviu Brucan, care mai detinea inca o functie in aparatul puterii. Era inainte de sfarsitul primaverii acelui an, cand a demisionat. Aceasta hartie a fost inaintata generalului Nicolae Militaru, ministrul Apararii, ministrului de Interne, pentru care a semnat generalul Jean Moldoveanu, seful Politiei Romane.

Ea a trebuit sa ajunga, pe 09.01.1990, la procurorul general al Romaniei, am fost prima persoana care a intrat in cabinetul lui Gheorghe Robu dupa numirea lui, care se produsese putin inainte.
Paradoxul istoriei a fost ca, atunci cand filmarile au fost incheiate, in martie, din toate aceste semnaturi, cu exceptia celei a primului-ministru si a directorului studioului, Decebal Mitulescu, nici una nu mai era valabila, Brucan demisionase, generalul Militaru de asemenea, generalul Moldoveanu fusese nevoit sa-si paraseasca postul, nu mai tin minte de ce.
Consider, inca din martie 1990, cand am chemat puterea la vizionare, conform angajamentului, ca acest document este istorie".

Stefan Gladin (nascut in 1952, in Bucuresti) a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" in 1979, sectia Imagine de film si televiziune; a lucrat la Studioul Cinematografic "Alexandru Sahia", iar din 1992 s-a transferat la TVR. A realizat peste 200 de filme documentare si mai multe productii ca autor independent. Este membru al Uniunii Cineastilor si nu a facut niciodata parte dintr-un partid politic.

Parcă Puiu şi Porumboiu au făcut numai un film (nu le-am văzut) şi eu unul nu-s de părere că un regizor dacă are un singur film la activ poate fi catalogat.La fel şi cu Mungiu,numa' 2 filme o făcut,io-s de părere că de la 3 filme deja poate fi catalogat un regizor.

Nu, Puiu are doua filme: "Marfa si banii" si "Moartea domnului Lazarescu". Sincer, cred ca este supraapreciat.
Porumboiu, da, are un singur film, dar in curand il va prezenta la Cannes pe cel de-al doilea. Il vad ca pe un tip foarte imaginativ si cu un simt al umorului aparte.
Radu Muntean are patru filme, nici unul pe gustul meu. Mi se pare plat, superficial, rigid.
Cristi Mungiu, desi si el are doar doua filme, e deja consacrat, pe merit, trebuie sa recunosc.
Eu nu-l vad pe Mungiu dand vreun rateu in viitoarele productii.
Alexandru Solomon e, cu adevarat, un excelent profesionist.
La fel si Florin Iepan, nementionat pe aici...
Nae Caranfil a avut filme constant bune, cu varfuri precum E pericoloso sporgersi si Filantropica.
Despre Daneliuc...mi-a placut enorm Proba de microfon...in rest, nu stiu ce sa spun.

De Muntean îmi place,am văzt aseară „Boogie” şi îi chiar foarte bun.

Invers: "Ticälosii" este "Magnatul" reloaded!
Iar Serbänel e si el o chestie care s-a întâmplat... O one time baftä ("Moara lui Cälifar", excelent!), urmatä de varii prostele... Stai numai sä vezi "Tanti"!

Cred cä da. "Marilena" avea un scenariu cretin. "Tanti" la fel, da' n-are scenariu.

Cred ca o parte din bafta Morii lui Califar se datoreste lipsei de pelicula color din perioada '83 - 84. Culmea e ca in '84, la festivalul de la Costinesti, Serban Marinescu spunea, uitandu-se cu scarba la colegi ca au in minte numai bere (decorul era, ce-i drept, de carciuma). La 25 de ani de la eveniment ma intreb ce e in mintea lui Serbanica?

http://agenda.liternet.ro/articol/82...-paralele.html

Stere Gulea, doar acceptabil?

As zice cä da - fiindcä a fäcut UN FILM foarte bun ("Morometii"), si-n rest, filme comme-ci, comme-ça.
E o vorbä: orice regisor poate face UN FILM bun. Ca sä faci mai multe filme bune, e nevoie de talent!

Dintre cei vechi eu îl ador pe Veroiu, e seducator calofilismul lui.

Am vazut aseara, in treacat, cateva secvente din scurt metrajul "Challenge Day", de Napoleon Helmis. Era difuzat intr-o emisiune moderata de catre Laurentiu Damian...pe TVR Cultural.
Ideea era cam asa: intr-un oras cuprins de febra cunoscutei competitii sportive de masa, toata lumea face sport, cu exceptia personajului principal, interpretat de Gheorghe Visu. Toti trag de el sa faca ceva miscare, dar el nu si nu. In final, se duce acasa si vedem ca peretii casei sale sunt tapetati de diplome si medalii obtinute la olimpiade, etc, etc. Ultima secventa e cum Visu se apuca sa traga la rame intr-un simulator de canoe amenajat in dormitor.

Pintilie.

Yete Maffy!
Welcome back, hun! :x
Keep close, cä se-anuntä oarece discutiuni interesante, zilele-astea!

Mafalda, welcome back!

Ursuleţ dulce-tăios / Delicios dar nemilos! - Corneliu Porumboiu
...Şi de maxim bun-simţ!

Dom'le, e ceva cu fecioarele astea! Numai filmangii buni, din şapte-n şapte zile! În 7 septembrie, l-am sărbătorit pe Nae Caranfil. Azi, în 14, e rândul lui Corneliu Porumboiu să dea de băut. Iar peste înc-o săptămână... da' nu, mai aşteptăm. Încă nu e momentul!
Aşa că, hai cu Cornel!
Deci, l-am descoperit acum trei ani, când cu "A fost sau n-a fost" - film pe care câteva zile l-am considerat cel mai bun al deceniului; au mai trecut ceva luni, şi l-am plasat printre primele cinci. Acum, că 2010 bate la uşă (cine-ar fi crezut..?) liniştit pot decreta: face parte din top ten-ul generaţiei - and this is final!
C-o fi pe locu-ntâi sau zece, puţin importă. Între valorile majore, minorele ierarhizări devin irelevante. Mai semnificativă, cel puţin din perspectivă personală, e eticheta pe care i-am aplicat-o în capul cronicii - spunea aşa:

"Inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!"

Ăsta e "A fost sau n-a fost".
Ăsta e şi "Poliţist, adj."
Ăsta e Porumboiu - OMUL.

Ştiţi ce te doboară? (Sau, în fine, ce mă doboară?)
Ecuaţia financiară.
Banul e ochiul dracului - bine zise cine zise!
Banul face din om neom.
Corneliu Porumboiu, cum se ştie, e fiul unui mare magnat. Îşi poate produce filmele cu banii lu' tăticu', dacă se asociază cu unii-alţii o face doar din pragmatism onest, nicidecum din motive meschine. Şi totuşi... dacă n-ai şti, ai fi convins c-ai de-a face cu cel mai banal om din lume. Umblă îmbrăcat discret şi cu gust, se aşează cu tine la masă şi cere o bere oarecare, când vă pozaţi împreună zâmbeşte sincer şi fără fasoane - şi, evident, toate astea se regăsesc şi-n restul comportamentului şi al atitudinii. Îl doare pe el în pix de datul aerelor - că nu folosesc la nimic, nici la rata dobânzilor, nici la factura de care vom da socoteală la Înfricoşata Judecată. Cornel e preocupat în primul rând de treburi. Vorbeşte la telefon cu unul, cu altul, s-o facă pe aia, s-o rezolve pe ailaltă, iar printre picături oftează, îţi zâmbeşte tracasat şi murmură: "Simt că-nnebunesc! Hai noroc!"
E limpede ce educaţie a primit băiatul ăsta, de l-a imunizat aşa. Cuviincios - dar inventiv, nu stereotip! Modest - dar demn, deloc umil! Realist - cu convingere, câtuşi de puţin cu timiditate. Nu are charisma gravă a lui Cristi Puiu, nici je m'en fiche-ismul frust al lui Radu Muntean, nici încrâncenarea incitantă a lui Cristian Mungiu - are simplitatea cald-hazlie a Porumboiului. Fără ca avuţia să-l fi împins pe calea suficienţei, a hedonismelor tembele (cu care se laudă unii impostori aciuiţi pe lângă filmul românesc actual) sau a monopolului absolut pe adevăr (apanaj al aceloraşi p-d-ş-fuduli), Corneliu Porumboiu rămâne stăpânit de cele mai legitime preocupări: să-şi facă filmele. În acest sens, excluzând orice orgolii, se cere înţeles faptul că deocamdată refuză scenariile altora. Îi place să scrie scenarii (să şi le scrie) şi, mai mult decât atât, să spună ce are de spus. Că, slavă Domnului, are!
Primele lui două lung-metraje sunt unele dintre cele mai dense din istoria filmului românesc. Rar am mai văzut o asemenea concentrare de sensuri pe metru de peliculă. Despre Revoluţie a vorbit, cu sinceritate crudă, Radu Muntean, s-a pronunţat în stil personal-nostalgic Cătălin Mitulescu (plus insignificantele abordări ratate din anii '90), dar eu, unul, am regăsit-o cel mai profund în "A fost sau n-a fost" - prin acea pierdere în derizoriul vremurilor şi al spaţiilor, coagulată în jurul unui biet domn Jderescu (Theo, mi-e dor să stăm la o bere - se-aude?!?). La aberaţiile sistemului juridico-legislativ din România actuală (Kafka şi-ar smulge tubul de oxigen a doua oară) n-a îndrăznit mai nimeni să se refere - până la Cornel, care-n "Poliţist, adj." a construit o halucinantă radiografie a dezumanizării tont-matematice, cu cele mai curate, mai clare, mai simple procedee. Dacă nici ăsta nu-i cinema, atunci, "cu voia dumneavoastră, io mă-mpuşc" (Mareşal Romulus Strătulă, "Pe-un picior de plai", Phil J. Collins).
Şi astfel, ajungem la esenţă.
Poziţia superlativă a lui Corneliu Porumboiu în filmul românesc se bazează, de bună seamă, pe doi piloni fundamentali: inteligenţa şi curajul (sau viceversa). În ambele filme, Cornel supralicitează nebuneşte (în primul: cu fixitatea talk-show-ului; în al doilea: cu propulsarea spre timp-real a momentelor pasive). Ambele reuşite se revendică de la calculele fastidioase, de o pedanterie extremă, ale creatorului: prin firea lui, Porumboiu nu-şi găseşte liniştea până nu-i totul în ordine - motivaţii, justificări, mizanscene, încadraturi, durate; obsedat de timpi (la vizionarea cu "Poliţist, adj.", îmi scoteam mobilul, exasperat, să-i cronometrez cadrele!!!), începe prin a şi-i socoti farmaceutic - dar, deloc rigid, sfârşeşte prin a şi-i definitiva, tot atât de precis, la montaj. Omul e o lecţie de cinema ambulatorie - păcat că papagalii de la U.N.A.T.C. i-au dat drumul după un an la catedră; îngăduitor, Cornel explică: "Nu-mi ajungea timpul..."; nemiloase, gurile rele forţează: "Nu-i mai suporta!"
Astfel stând lucrurile (şi nu numai astfel - dar, la fel ca şi acu' o săptămână la Nae, dacă nu mă opresc, iar nu mă mai opresc!), cutez a nădăjdui că, în Cornel, avem un vector impetuos cât se poate de cert al filmului românesc prezent şi viitor. De ce...? Din motivul atât de simplu pe care mi l-a bubuit, acum trei ani, prima impresie produsă de "A fost sau n-a fost" - şi, în timp, cel puţin până acum, confirmată: faptul că Porumboiul Cornel este un cineast...
...inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!
...Şi de bun-simţ!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 septembrie, 2009, h. 20:30-21:23
Bucureşti, România

Un cacat.


Si cam atat.

p.s.
Constat ca avem printre noi cel mai mare idiot al tuturor timpurilor. Ca indiciu, nu e din userii vechi. Incredibil.

Iosif Demian (director de imagine si ulterior regisor) are o filmografie de regisor deloc de neglijat :
„ Urgia ” (1977) - debut , ajutat de Andrei Blaier sa termine acest film care la un moment dat intrase in impas si risca sa plateasca din buzunar costul peliculei si altele
„ O lacrima de fata ” (1980) - cel mai bun film al sau , conform criticilor de film
„ Baloane de curcubeu ” (1982)
„ Bunicul si o biata cinste ” (1984)
„ Lovind o pasare de prada ” (1984)
„ Piciu ” (1985) - ultima incercare de a convinge publicul spectator de maestria lui regisorala .
Si apoi emigreaza pe taramuri australiene , unde se afla si acum . Lucreaza in publicitate . Dupa 90 se pare ca nu l-a tentat revenirea in tara sa-si continue munca de regisor .

Maine, pe http://greenchannel.ro intre orele 21.00-23.00, la emisiunea ON, moderata de Gojira, va fi invitat HANNO HOFFER! Be there :)

INTERVIU - Pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru - Horaţiu Mălăele
Chiar şi pe vremea "nesăbuitei dictaturi", eu am privit ca un copil la freamătul străzii, am avut propriile căderi şi convulsii, dar mi-am văzut de bucuriile şi de plânsul meu, ne mărturiseşte Horaţiu Mălăele, care s-a livrat pe deplin actoriei, alegând să fie freelancer, pentru a evita monotonia.

Împăcat, dar fără a-şi pierde ironia, îmbrăcat în costum negru dungat şi cu pălărie neagră de fetru, aşa cum arată Titel, personajul pe care îl joacă în filmul "Poker", Horaţiu Mălăele ne-a povestit cum reuşeşte un actor să îşi păstreze seninătatea, fără de care niciun rol nu i-ar veni bine, în vremuri tulburi. Neobosit, cu freamătul creaţiei unui nou personaj, actorul ne-a răspuns la întrebări printre scene, pe platoul de filmare de la Străuleşti.

Şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului

Reporter: Cum aţi făcut comedie atâţia ani, în diverse perioade, care numai vesele n-au fost? Cum e să vă uitaţi în urmă şi să spuneţi: am râs în tot acest răstimp?

Horaţiu Mălăele: Nu ştiu dacă am râs mereu. M-am ocupat şi cu plânsul. Ţin minte că şi pe vremea unei nesăbuite dictaturi, actorul trăia în lumea spectacolului, a cărţilor, a marilor dramaturgi. S-a refugiat în lumea clasicilor, pentru că acolo era mai greu de umblat, depistat, de găsit eventuale lucruri în neregulă. Pe mine, ce s-a întâmplat acum, vânzoleala de după '89, tumultul ăsta inerent unei răsturnari de orânduire, nu m-a afectat atât de drastic. M-am uitat ca un copil la spectacolul străzii, al oamenilor, în care unii îşi reveneau, alţii cădeau, am avut convulsiile mele, mai mult sau mai puţin superficiale şi cu asta basta. Mi-am văzut de treaba mea, am continuat să-mi văd de cărţile mele, de bucuriile mele şi de plânsul meu. Evident că nu-mi este indiferent ce se întâmplă cu copiii mei, în ce societate vor trăi, dar cred că lucrurile se aşază greu, uneori nedrept de greu.

R: Ce rol are comedia, aduce ea o soluţie?

H. M.: Habar n-am; nu sunt un om al soluţiilor, al direcţiilor , pentru că... ce ştim noi, de fapt?

R: De ce aţi ales să puneţi în scenă piesa lui Georg Buchner acum?

H. M.: Vine pe lume un copil, pe nume Georg Buchner, în mijlocul unor evenimente istorice de memorie, scrie câteva piese, moare formidabil de rapid, buimăcind lumea dimprejurul lui şi de după el. Naivitatea şi candoarea i-au permis să aibă revelaţie şi adevăr şi puţin timp să o aştearnă pe hârtie. După ce am citit piesa, mi-am dorit să montez spectacolul şi să-l numesc, în loc de “Leonce şi Lena”, ca în piesa originală, “Leonce şi Lenea”, pentru că timpul contemplaţiei e unul necesar. E important să stai, ca să vezi că timpul curge alene, poate să ajungi să dai cu fruntea de pragul plictiselii, ca să simţi smoala asta a timpului care curge uşor, ca să-l poţi pipăi niţel. Altfel, luat de treabă , te uiţi la ceas şi zici, băi, ia uite ce chestie, au trecut 70 de ani, deja... De ce, dacă ne naştem liberi , ajungem sclavii unui anumit sistem, de ce acestă orânduială ierarhizantă, de ce un om trebuie să umilească un alt om şi el, la rândul său, să se lasă umilit de cineva de deasupra lui, de ce se creează barierele astea, de ce nu s-au găsit soluţii mai bune… Cineva întreabă, la un moment dat, în text: “cum am putea face chestia asta, să fim liberi?” Şi aceeaşi persoană răspunde: “am putea deschide un teatru”. Într-un teatru putem face orice, suntem egali şi totul este în regulă. Sigur că nouă, după ce am trăit cancerul unui sistem egalizator, ne este greu să mai vorbim curajos despre lucrurile acestea…

Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare

R: Aţi contribuit la debutul multor actori tineri, a căror valoare s-a confirmat, în timp. Cum sunt actorii tineri de-acum, ce au ei în plus sau ce nu au, faţă de colegii dumneavoastră de generaţie, de exemplu? Sunt acum, cu adevărat, mult mai multe opţiuni ca înainte?

H. M.: Cred că se face mai puţină şcoală şi pentru că marii noştri pedagogi de teatru au cam dispărut. Nu mai există o şcoală foarte bună, care să susţină un învăţământ de calitate şi să creeze nişte oameni pe măsură. Acum, cei tineri, de voie, de nevoie, învaţă ,,pe furate" încearcă să înveţe meserie schimbând roţile locomotivei din mers. Sigur, uneori au tolba goală, dar doresc să ştie. Nu o să cred niciodată în petardele care apar la televizor, în efemeridele pe care le vedem cu toţii. Cred în actorii care confirmă, care sunt longevivi, pentru că sunt atenţi, pentru că ştiu să se propună, să-şi drămuiasca existenţa. Am mare respect pentru actorii şi regizorii, pentru artiştii, în general, care îşi construiesc cu dibăcie cariera.

Marile talente artistice au fost nevoite să plece din ţară, pentru a li se confirma valoarea. Un scriitor nu este vizibil aici, decât dacă vine de-afară şi nu este măsurat la adevărata sa înălţime, decât dacă moare. E o dulce şi tristă fatalitate a artiştilor din România. Există şi situaţia în care actori foarte buni aici acceptă să joace în producţii proaste în străinătate, pentru că trăim în acelaşi sistem mizerabil financiar, de pe vremea comuniştilor. E firesc să încerce să se găsească soluţii, pentru că au familii, trebuie să dea mâna şi cu un mic compromis. Depinde de om, de cât de mult vrea să descalece, să se abată de la principiile sale.

R: Există o alternativă reală la soluţia actorului angajat permanent? Cât e de greu să fii freelancer aici, acum?

H. M.: Nu e foarte greu să fii freelancer. În străinătate nu sunt angajaţi "vieţaşi", aşa cum sunt aici, în teatrele de repertoriu. Pentru mine a fi freelancer înseamnă foarte mult. Pot tranzita mai multe teatre, pot juca unde sunt chemat, pot să cunosc regizori noi, să am prieteni noi, pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru. Pentru mine, faptul că pot juca la Teatrul Naţional, dar şi la Bulandra, la Teatrul de Comedie sau la Metropolis, e un lucru îmbogăţitor.

Un actor angajat nu se nărăveşte, dar intră într-o inerţie molcomă, monotonă, convenabilă, în sensul în care participă la viaţa artistică atât cât i se dă voie din partea autorităţii instituţiei şi cam asta e tot. Adesea se stârneşte o dihonie foarte mare atunci când un actor dintr-un teatru este chemat să joace în distribuţia altui teatru. Asta e un lucru rău, pentru că se fac distribuţii ciuntite. În loc să alegi din marea masă a actorilor distribuţia ideală, iei dintr-un cadru mic, o distribuţie mică. Teatrele de proiect sunt cele mai câştigate în această direcţie; acesta e viitorul.

R: Iată, un posibil proiect pentru un ministru de resort. Dacă aţi fi ministru al Culturii, aţi putea propune ceva concret care să susţină teatrul, mişcarea artistică în ansamblul ei, o nouă lege?

H. M.: Poate că aş găsi soluţii mai bune decât cele de până acum, dar un ministru al Culturii nu se poate ocupa numai de teatru... Plaja sa lucrativă e prea mare; e greu să se ocupe personal de toate domeniile pe care le are de gestionat. Apoi, Ministerul Culturii e căsătorit cu Ministerul Finanţelor şi cu cel al Muncii, aşa că pentru a gasi o solutie… Nu ştiu cine ar trebui să apere drepturile actorilor, dar părerea mea este că de modul în care se va face această mică revoluţie depind foarte multe.

Am încercat după '89, împreună cu mari actori ca Victor Rebengiuc sau George Constantin, să creem o lege a schimbării şi protecţiei. Uitaţi care-i situaţia acum, dacă în '89 erau 2.000 de actori în toată ţara, acum sunt 24.000, majoritatea în şomaj, ieşiti din toate şcolile particulare care s-au inventat între timp. Ei vor fi nevoiţi să "chelnărească", să practice diverse meserii, până vor putea să intre în teatru. La ce uşi să bată, atâta timp cât saţietatea este evidentă, cât timp teatrele sunt pline de actori? Nimeni nu le va deschide… Foarte trist…

R: Un regizor român vorbea, de curând, despre receptarea diferită a filmelor româneşti în străinătate şi aici, în ţară. Spunea că există o diferenţă de percepţie, alte chei de interpretare.

H. M.: Da, publicul român rămâne marcat de o anumită perioadă, evocată în filmele de context, în timp ce unor străini poveştile din scenariu li se par de domeniul ficţiunii. Vorbesc şi cu propriii mei copii şi când le povestesc întâmplări din perioada comunistă, au senzaţia că ascultă ceva inventat, că le povestesc bazaconii. Nimeni nu crede că un popor întreg a fost nevoit să trăiască într-o asemenea mizerie, într-un asemenea peisaj apocaliptic. De foarte multe ori, critica, în loc să fie maleabilă şi ductilă, să nu fie confiscată de o anume stilistică sau un anumit traseu, alege o manieră subiectivă de a prezenta lucrurile.

A fost o revenire, în istoria cinematografiei italiene, îl citez pe Alberto Sordi, care, prin anii '60-'70, într-un interviu luat la filmări ar fi spus: “nu ştiu dacă avem o cinematografie mare; dar avem, cu siguranţă, o cinematografie care e a noastră şi pe care o iubim”. Aşa cred că ar trebui să vorbim şi noi de cinematografia noastră: avem reperele noastre, premiile noastre, actorii noştri, ar trebui să avem şi orgoliul unei cinematografii proprii. Cu producţii mici, mari, aşa cum sunt ele acum, ea există.

Pe viitor ar trebui să se găsească soluţii financiare convenabile, pentru că avem trupe de profesionişti. Au venit şi actori străini încoace, oamenii s-au obişnuit să lucreze bine. Avem făcători de filme, actori, cred că singura problemă care rămâne e cea a scenariilor şi a banilor. Dacă s-ar găsi banii necesari pentru a face un film, în cel mai comod mod cu putinţă, s-ar găsi şi scenariile potrivite. Problema este, de fapt, a banilor.

Râdem, dar râdem trist

R: Acum scenariile presupun un buget mai mic, nu există curaj nici din acest motiv, asta sugeraţi…

H. M.: Da, nu poţi să-ţi faci curaj cu un buget limitat. Nici nu-i bine să te gândeşti la o mare producţie, ca să poţi rămâne optimist. Contribuţia CNC-ului e doar începutul. Probabil că aceste bugete mici au născut această stilistică, numită încă “minimalistă”, a filmelor româneşti. Există o defulare ciudată a unei societăţi care a ieşit din groapă. Râdem, dar râdem trist. Asta e modul nostru de a râde, în acest moment. Eu cred că piaţa de film trebuie să fie policromă, cu oameni care caută noutăţi sau rămân conservatori, cu extremişti sau oameni care fac lucruri nebuneşti, şi că din acest amestec se vor naşte, în timp, marile spectacole.

R: Ce rol jucaţi în “Poker”, filmul în regia lui Sergiu Nicolaescu?

H. M.: E scenariul născut din piesa lui Adrian Lustig, cu acelaşi nume, care se joacă la teatrul de Comedie şi care a fost adaptat pentru film. În producţia lui Sergiu Nicolaescu joc rolul unui personaj numit “Titel”, un îmbuibat al noului regim. E inedit, nu am mai jucat un asemenea rol, e o compoziţie bună a actorilor, sper să facem un lucru bun.

R: Ce pregăteşte regizorul Horaţiu Mălălele după debutul cinematografic “Nunta mută”?

H. M.: “Funeralii fericite”. E titlul temporar al viitorului film, dar cred că aşa va rămâne. Distribuţia va fi formată din actorii cu care am lucrat până acum, pe care-i cunosc şi cu care mă înţeleg foarte bine, plus un actor pe care nu l-am folosit în “Nunta mută”, care îmi place foarte mult şi care se numeşte Horaţiu Mălăele. În primăvară, dacă vom găsi banii necesari, sperăm să terminăm filmările, iar la sfârşitul anului viitor, să avem şi filmul.

Am fost invitat şi să joc într-un film care se va numi “Les oeufs”, semnat de un tânăr regizor, Jean Cristophe, după ce am participat la producţia lui Robert Guédiguian, “L’armee du crime”. Sunt invitat în Italia să vorbesc despre “Nunta mută”, un film care a avut cronici bizare aici, dar foarte bune în străinătate, fiind cumpărat de distribuitori din 27 de ţări.


Horaţiu Mălăele, oltean născut la Târgu Jiu, în vârstă de 57 de ani, este actor, regizor, caricaturist şi scriitor. A jucat de-a lungul carierei sale de actor în zeci de filme, dar a şi regizat trei: "Nuntă mută" (2008), "Pălăria" (2004) şi "Ministerul comediei" (1999) şi are în pregătire pentru anul viitor un nou film, numit "Funerarii fericite". În 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, jucat în nenumărate piese la Studioul Casandra, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.

A fost recompensat cu premii Uniter pentru "Mincinosul" în 1992 şi pentru "Unde-i revolverul?" în 1998. Mălăele este pictor şi caricaturist, e expus peste 3.000 de caricaturi în 36 de expoziţii naţionale şi internaţionale.

Ce să fie, ce să fie?
Oare-i mit, legendă vie?
Ba! E însuşi PINTILIE!


Adevăr grăieşte stihul - Lucian Pintilie e cu siguranţă regisorul român care îmbină cel mai paradoxal conceptele mitice şi legendare. Pe tot parcursul anilor '80 (cel mai negru deceniu al regimului comunist în România, şi unul dintre cele mai cumplite ale întregii noastre istorii), universul cultural autohton (în sens autentic - deci neoficial) era dominat de misterul notoriului film încuiat în seif, "D'ale carnavalului". Actorii care jucaseră varii roluri povesteau cele mai năstruşnice peripeţii. Câteva fragmente de scenariu, fascinante, fuseseră publicate în "Contemporanul", şi se zvonea că Ciulei decretase scriptul "o capodoperă". Chiar dacă produsul finit şi eliberat, ajuns în reţeaua de distribuţei la mai puţin de un an după Revoluţie, sub titlul "De ce trag clopotele, Mitică?", s-a vădit discutabil la nivelul coeziunii, al stăpânirii limbajului cinematografic şi al maturităţii de atitudine auctorială, nu i se poate contesta existenţa câtorva secvenţe de o mare forţă expresivă, şi o galerie de personaje inoubliabile, începând cu acel halucinant de grobian Pampon al lui Victor Rebengiuc.
Dar acest lucru e tipic pentru perpetuul copil-minune al regiei româneşti, ale cărui filme şi montări teatrale au iscat în majoritatea cazurilor cele mai aprinse controverse. Născut în 9 noiembrie, 1933, la Tarutina (în sudul Basarabiei, teritoriu înstrăinat şi inclus azi, arbitrar, în Ucraina), Lucian Pintilie a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinemagografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, lansându-se apoi impetuos pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra, port-drapelul înaltei ţinute, al rafinamentului şi al autoexigenţei în arta dramatică românească. Dintre montările sale în acel prim deceniu şi ceva de carieră, au rămas întipărite în memoria noastră culturală "Copiii soarelui" (1961), "Proştii sub clar de lună" (1962), "Cezar şi Cleopatra" (1963), "Biedermann şi incendiatorii" (1964), "Inima mea e pe înălţimi" (1964), "Livada cu vişini" (1967) şi, mai ales, "D'ale carnavalului" (1966), una dintre cele mai revoluţionare viziuni scenice asupra lui Caragiale, inclusiv prim magistralul tandem Pampon-Crăcănel în interpretarea genialilor Toma Caragiu şi Marin Moraru - evident, în spectacol putându-se recunoaşte, pentru orice ochi exersat, germenii deocamdată ponderaţi ai teribilistei transpuneri cinematografice de mai târziu.
Oricum, cel mai senzaţional rămâne "Revizorul"1 lui Gogol (1972), care rima atât de perfect cu realităţile imposturii şi ale poltroneriei comuniste, încât a fost interzis de politrucii regimului după numai trei reprezentaţii. În condiţii normale (desigur, conform concepţiei de "normalitate" în acceptul acelei epoci), Lucian Pintilie ar fi fost cel puţin pus la index, dacă nu chiar închis pentru cine ştie ce vină măsluită - dar Ceauşescu tocmai atunci mima o oareşicare "deschidere", un soi de "dezgheţ", mă-nţelegi, aşa că tovarăşului Pintilie i s-a explicat prieteneşte că decât noi să ne certăm, mai bine-n străinătate să montăm, aşa că poftiţi dumneavoastră un paşaport şi s-auzim numai de bine (adică nu, că asta-i de la Şopârliţa Liberă...) Aşa se face că vulcanicul om de teatru a aterizat la Paris, pe scena prestigiosului Théâtre de Ville, unde pe lângă o reluare cu "Biederman şi incendiatorii" într-o nouă viziune (1976), a muşcat sănătos din Cehov ("Pescăruşul", 1975; "Trei surori", 1979), Gorki ("Cei din urmă", 1978; "Azilul de noapte", 1983), Ibsen ("Raţa sălbatică", 1981), Strindberg ("Dansul morţii", 1990), Luigi Pirandello ("Astă seară se improvizează", 1987), Eugen Ionescu ("Jacques sau supunerea" şi "Viitorul e în ouă", 1977), "Arden din Kent" (atribuită lui Shakespeare, 1984), "Trebuie să trecem prin nori", şi altele. Totuşi, cel mai mare impact l-a avut celebrul spectacol cu "Turandot" (Théâtre National de Chaillot, 1974), cu şocanta sa distribuţie compusă numai din pitici. Mai târziu, în anii '80, Pintilie a mai lucrat şi în S.U.A., la Guthrie Theater din Minneapolis - unde a reluat "Pescăruşul" (1983), "Tartuffe" (1984), şi "Raţa sălbatică" (1988) - precum şi la Arena Stage, Washington D.C., cu "Tartuffe" (1985), "Raţa sălbatică" (1986) şi "Livada cu vişini" (1988).
Din bogatul său curriculum vitale nu lipsesc nici spectacolele de operă: "Orestia" (Avignon, 1979), "Flautul fermecat" (Aix-en-Provence, 1980, reluat şi la Lyon, Nisa şi Torino), sau, la Welsh Opera din Cardiff "Rigoletto" (1985) şi "Carmen" (1986 - reluat şi la Vancouver).
De asemenea, s-a ilustrat şi ca autor, publicându-şi patru scenarii (chiar sub acest titlu) la Albatros, în 1992, urmate de autobiografia "Bric-a-brac" (2003, Humanitas) şi volumele "Pompa de morfină" şi "Capul de zimbru" (2005, Liternet - de unde se pot downloada gratuit).
Cum bine se ştie, pe lângă toată această prestigioasă carieră scenică şi, tangenţial, publicistică, Lucian Pintilie şi-a încercat mâna şi în cinema. Cele câteva filme ale sale postdecembriste au stârnit fulminante controverse, admiratorii lor lăsându-se seduşi de aşa-zisa "lipsă de inhibiţii", violenţa imageriei şi viziunile critice de un pesimism brut, iar adevrsarii reproşându-le infantilismul întârziat, teribilismul exhibiţionist, voyeurismul personal, cabotinăria violentă, gratuitatea, incoerenţa şi amatorismul (eventual cu excepţia producţiei "O vară de neuitat", unde Kristin Scott Thomas reuşeşte un rol remarcabil, integrat într-un discurs cinematografic nu lipsit de bun-simţ şi coeziune). Problema acestei perioade finale din creaţia filmică a artistului subzistă în inerţia ambiţiei sale de a şoca neapărat, musai şi cu orice preţ nişte spectatori care nu mai prea sunt susceptibili la şocuri exterioare, după ce au lăsat cam de multişor în urmă chingile edulcorat-spălătoare-pe-creieri ale fixismelor ceauşiste, astfel că spectacolul de Grang Guignol însăilat exclusiv în acest scop îşi pierde până şi suportul conjunctural.
Din fericire, Lucian Pintilie rămâne nemuritor în istoria culturii şi a artei cinematografice româneşti prin faimosul "Reconstituirea", un film neaşteptat de îndrăzneţ, chiar şi pentru acea atmosferă de iluzoriu respiro al anului când a fost realizat - 1968. Cu toate pastişele din Şcoala Cehoslovacă, secţiunea mediană trenantă şi teatralismul ostentativ al multor încadrturi, "Reconstituirea" merită cele mai sincere laude pentru secvenţele de început şi final, de o percutanţă rară, şi mai ales delirantul personaj al miliţianului-profesor-de-film construit de regretatul Bădie Ernest Maftei.
Şi totuşi, deşi mulţi s-ar putea arăta surprinşi de o asemenea opţiune, îmi menţin convingerea că adevărata capodoperă a lui Lucian Pinilie rămâne filmul său de debut, "Duminică la ora şase" (1965), o operă de o rotunjime, omogenitate şi cursivitate remarcabile, dublate de o mare expresivitate a imaginii, un ton satiric ponderat, încă nepervertit de excesele de mai târziu - şi, desigur, interpretările fine şi nuanţate ale lui Dan Nuţu şi Irina Petrescu. Dacă înlăturăm tot restul, şi păstrăm numai "Duminică la ora şase", ţinându-şi alături, de mână, ca pe o soră mai mică, "Reconstituirea", avem de-a face realmente cu un mare artist al ecranului - un doar un nemuritor copil teribil, cum în mod fortuit se subînţelege şi din remarca de o profundă tandreţe, dublată de un umor irezistibil, a regretatei sale soţii, marea actriţă Clody Bertola:
"Primul meu soţ [Ştefan Constantinescu] mi-a fost ca un tată...
"Al doilea, Liviu [Ciulei] mi-a fost un adevărat frate...
"Pe Lucian [Pintilie] îl iubesc ca pe copilul meu...
...Ce-oi fi făcut, de nu m-a învrednicit şi pe mine Dumnezeu cu un bărbat?!?"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 noiembrie, 2009, h. 14:10-15:21
Bucureşti, România

Saizescu spune "Motor!, <<Iubire elena>>" (ZIUA, 14 noiembrie)

La 77 de ani batuti pe muchie, regizorul Geo Saizescu va pleca, luni, in Grecia, unde va incepe filmarile la noua sa pelicula: "Iubire elena" - o coproductie Romania-Grecia-Italia. "Primul tur de manivela va fi la Atena, apoi la Naflion " prima capitala a Greciei moderne - si pe insula Spetses, urmand ca, la intoarcere, sa filmam exterioarele naturale in Italia - la Napoli, Roma, Firenze. "Iubire elena" este o drama romantica dupa o poveste a lui Kostas Asimakopoulos care m-a cucerit. Muzica va fi creata si de compozitori romani, si de greci, iar distributia "la fel", ne-a declarat maestrul Saizescu, ieri, de ziua sa. Din distributie fac parte Maia Morgenstern " actrita care a debutat in filmul lui Geo Saizescu "Secretul lui Bachus" -, Mircea Rusu, Adrian Paduraru, Eusebiu Stefanescu, Georgiana Saizescu (nora regizorului), Ileana Stana-Ionescu, Avram Iclozan etc..Geo Saizescu s-a nascut pe 14 noiemªbrie 1932 in localitatea Prisaceaua din judetul Mehedinti, iar filmoªgrafia lui include cateva zeci de pelicule cunoscute de toata lumea, in unele dintre ele lucrand si ca actor, nu numai ca regizor. Lui ii apartin celebrele filme "Pacala", din anul 1974, continuat in 2006 cu "Pacala se intoarce", apoi "Secretul lui Bachus" si "Secretul lui Nemesis" - lansate de curand in dublu DVD, primul dintr-o serie de sapte filme ce vor fi readuse in atentia cinefililor de TVR Media in colaborare cu Nerv Film. Maestrul a primit numeroase distinctii si premii, iar in august anul acesta a intrat in galeria Hall of Fame, la Categoria Artisti Vizuali.

ziariştii ăştia ar trebui să se documenteze mai bine când fac o afirmaţie ...

De facto, Maia a primit primul "Motor!" din viata ei, rostind replica: "Informatie gresitä! Nu mä... märit cu nimeni!", în noiembrie, 1982, cu rolul Rozalia, din filmul studentesc de platou "Spinoase-s cäile iubirii", regia Mihnea Columbeanu, dupä Theodor Mazilu.
Debutul ei oficial a avut loc cu rolul secundar din "Prea cald pentru luna mai", regia Maria Callas-Dinescu, turnat în primävara lui 1983, cu premiera un an mai târziu.
A urmat rolisorul episodic Coca, din "Secretul lui Bacchus", regia Geo Saizescu, turnat în vara-toamna lui 1983, cu premiera în toamna lui 1984.

Cei mai buni regizori sunt cei 2 de Cristian(4 3 2 si California...);)

Este in ultimul numar al "Dilemei Vechi" la rubrica "Tinerea de minte" un citat de Lovinescu de prin 1910 in care vorbeste de nevoia de intelectualizare a literaturii romane - citat care cred ca e valabil si pentru filmul romanesc de astazi si care mi-a adus aminte de unul din lucrurile care ma enerveaza cel mai tare la cinematografia noastra. De fapt exista vreun film intelectualist romanesc?
Ceva gen "Moarte la Venetia" sau "Eyes Wide Shut" (pastrand anumite proportii ) .

În opinia mea, s-au făcut filme intelectualiste și la noi. Dintre regizorii mai vechi, Ciulei, Pintilie, Pița, Veroiu, Daneliuc, Cărmăzan și nu numai au realizat cel puțin câte un film intelectualist fiecare.

"Meandre", de Säucan.
Pita, Veroiu, Daneliuc, Malvina Ursianu, au cochetat si ei cu ideea, cu rezultate discutabile.
Ciulei si Pintilie, n-as zice. Marile lor opere, "Pädurea spânzuratilor" si "Duminicä la ora sase", desi sunt foarte bune si, categoric, de continut, nu de consum, nu sunt totusi "intelectualiste", nu se referä la asemenea probleme, tratate într-o atare cheie pretentioasä (chiar si în sens bun), ci la drame umane de alt nivel, urmärite adecvat: onest, concret si cu talent, dar färä "intelectualizäri".
Nici Cärmäzan. In primele lui douä filme (si singurele acceptabile), nu era vorba de "intelectualism", ci taman dimpotrivä - mai degrabä de un soi de "poporanism calofil". Recent, în penibilul "O secundä de viatä", a crezut cä s-ar fi putut gândi eventual dacä sä înceapä o încercare de tentativä incipientä pe panta asta - si s-a dus în bälärii. Exact acelasi tip de traiect l-a urmärit insanitatea "Si totul era nimic", a lu' Cristinica Nichituta, chipurile "un film despre mântuire"... Cât despre Barna, el e convins cä tot ce face e super-intelectualist.
...Revenind la regnul uman, Visarion Alexa tatona niste abordäri intelectualiste destul de ezitante, desi subiectele nu erau deloc de asa naturä. Partea intelectualistä nu i-a reusit, dar filmele în sine, cam da (primele trei). Din päcate, mai nou, (adicä fix simultan cu momentul de fatä), a dat cu mucii-n fasole super-lamentabil, în panaramul "Luna verde", care are räspoimâine premiera - si pe care el crede cä "trebuie sä-l vezi de mai multe ori ca sä-l întelegi" - see here:
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...14#post1509814

Dar de regizorul ăla român nominat la Oscar nu se vorbeşte nimic?

Numele lui...? :-?

Jean Negulescu?

Jean Negulesco.

Nu ştiu prea multe despre el, am văzut doar câteva filme regizate de el. Titanic şi unul cu Marlyn Monroe.

Aaa, päi zi asa!
Nu e "regisor român", ci "regisor american de origine românä".

Noi credeam că te refereai la realizatorul ăla căruia americanii i-ar fi dat Oscarul, dar (pe care) nu l-a lăsat Ceaușescu să se ducă să-l ridice și ăia i l-au dat lui De Sica, parcă.

"Meandre" , da. Nu-l stiam dar am citit sinopsisul si e exact la ce ma referam si cautam.

:x Pintilie is GOD !

Da, stiu cä e Zeul täu.
Sau Dumnezeul täu...?
Primul, sau al doilea?