Da, fiindcä esti om, esti slab, esti imperfect.
Dar evolutia spiritualä, drumul spre Mântuire, implicä, aläturi de alte deziderate, si vindecarea de fricä - nu totalä, cä nu esti sfânt; äla e un ideal spre care sä tinzi.

Nu e judiciarism, e judecată :) Dacă îi iei omului raţiunea, gândirea, ce-i mai rămâne? Tocmai asta e problema: mintea o ai ca să gândeşti, nu ca să crezi orice ţi se flutură pe la nas. "Eu cred că există Dumnezeu, pentru că aşa simt" - aia se cheamă sclavia simţurilor.

pai cum sa tinzi spre Mantuire daca nu ti-e frica de Dumnezeu care e Creeatorul?a adevarat ca frica e de la diavol si iubirea de la Dumnezeu
ps: da sunt un om slab fara ajutorul lui Dumnezeu,dar nu imperfect fiindca omul a fost facut dupa chipui si asemanarea Lui deci nu imperfect

Frica poate fi si benefica, in fata unor primejdii carora inteligenta sau credinta nu le pot face fata. Sa nu absolutizam.

Te referi la o gândire vulgarä, inferioarä, de nivel minor, fixatä la parterul concretului - pentru care notiuni ca "deductie" si "abstractizare" sunt de-a dreptul exotice. Am întâlnit-o la învätätoarele si dirigintele care ne îndoctrinau în generalä, la instructorii U.T.C. din liceu, la politrucii de la orele de învätämânt politic din armatä.
Sorry, dar "judecata" la care te referi tu e pe undeva pe la etajul cinci sau sase...

Bravo! In sfarsit un comentariu pe care il asteptam. Nu am acum timpul necesar sa dau niste raspunsuri pertinente la tot ce s-a scris pana acum in acest topic, dar va asigur ca citesc totul de mult timp. Am pregatirea necesara sa pot afirma unele lucruri, dar la aceasta ora ma rezum doar la felicitari vis-a-vis de c.ghevara. Poate intr-o zi voi face un rezumat de raspunsuri la multe intrebari aflate in suspensie la aceasta problema.

astept cu interes ziua aceea :)

1) Tocmai aia e: frica îti fute mintile, adio Mântuire! Cum sä-ti fie fricä de Dumnezeu, care e IUBIREA SI BINELE - ce, esti psihopat, masochist, ce esti...?
2) Ba esti imperfect - TOCMAI fiindcä ai fost FACUT DUPA chi[pul si asemänarea lui. Acest "fäcut dupä" acoperä fix diferenta dintre perfectiune si imperfectiune. Perfect este numai El, care nu e "fäcut dupä" nimic, nu e o copie - este El si atât.

@Anaemona:
Frica la care te referi tu, cu utilitatea ei, este un instinct, un instrument biologic indispensabil, mostenit în mod firesc si benefic de la animale.
Aici e vorba de frica noologicä, lucidä, constientä - nu de reactia de supravietuire "fight or flight".

Instructorii UTC de ieri au ajuns azi în Parlament şi stau în sala de şedinţe cu crucea deasupra capului. :))

helouuuu frica de Dumnezeu in sens bun ...sau..nu exista asa ceva????

@C.Ghevara:
Trist, dar grotesc - si adevärat! :-&:))

@Mircea:
Nu, nu existä asa ceva.
Am mai spus: NU ARE CUM SI DE CE SA NE FIE FRICA DE DUMNEZEU, în nici un sens (nici bun, nici räu, nici mijlociu).
Fricä trebuie sä ne fie doar de NOI INSINE, de rezultatele propriilor noastre porcärele.
De fapt, nici chiar aici nu e potrivit conceptul de "fricä" - mult mai adecvat sunä: "sä fim constienti de consecintele pe care le vom suporta".

noi vorbim si vorbim dar cat e halatul? cat e halatul? :P

...Stai cä nu m-am prins. :|

era o gluma de destindere de la o reclama de la tv:d

Frica de Dumnezeu? NU! Constiinta pacatului si urmarile pacatului reprezinta esența!

Clar - dar n-am prins poanta (evident, nu stiu reclama).

ok...hai sa va dau ceva...:

Credinta noastra este credinta pocaintei. Cu asta si-a inceput propovaduirea si Ioan Botezatorul, zicand: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 3, 2), si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, precum si Apostolii, spuneau mereu: "Pocaiti-va si botezati-va!.

Avem nevoie sa invatam iubirea de Dumnezeu, iar prin Dumnezeu si iubirea de aproapele, pentru ca numai aceasta dragoste este crestineasca. Iar pentru asta trebuie sa incepem cu frica de Dumnezeu. Daca credinta incepe cu pocainta, calea catre dragoste trece prin frica de Dumnezeu. Daca vrei sa ajungi la limanul dragostei, ia-ti drept carmaci frica de Dumnezeu, spun Sfintii Parinti. Pocainta este corabia, frica este carmaciul, iar dragostea este limanul dumnezeiesc. Frica ne urea pe corabia pocaintei, ne trece marea cea puturoasa a vietii si ne calauzes-te la limanul dumnezeiesc, care este dragostea.

Sufletele noastre sunt murdarite, si de aceea nu are mraurire asupra lor frica de Dumnezeu. Despre asta vor-beste Fericitul Diadoh, facand urmatoarea comparatie: "Ranile trupesti, daca nu sunt curatate si oblojite cum se cuvine, nu simt nici un folos de la doctoriile puse pe ele de catre doctori; iar cand sunt curatate, atunci simt lucrarea binefacatoare a doctoriilor si prin aceasta ajung la tamaduirea desavarsita: si sufletul, atata timp cat ra-mane in lenevire si e acoperit de lepra iubirii de placere, nu poare simti frica de Dumnezeu, chiar de l-ar bate ci-neva la cap tot timpul cu infricosatoarea si nemitarnica judecata dumnezeiasca, iar cand incepe sa se curateasca prin lu.crarea deplinei luari aminte de sinesi, abia atunci incepe sa simta ca pe o doctorie datatoare de viata frica de Dumnezeu, care o arde ca intr-un foc prin lucrarea mustrarilor, si astfel, curatindu-se putin cite putin, ajunge in cele din urma la curatirea desavarsita".

Asadar, nu simtim frica de Dumnezeu datorita leprei pacatului, nu fiindca ea nu ne-ar sta in fire. Pentru a o simti cat de putin, trebuie sa luam masuri in vederea curatirii sufletului. Daca mergem catre dragoste prin frica de Dumnezeu, asta e pentru ca "inmultirea fricii de Dumnezeu e inceputul dragostei", dupa cum spune Ioan Scararul. Frica de Dumnezeu ca frica "incepatoare", necurata, nedesavarsita, ca frica a robului in fata pedepsei - tocmai aceasta frica ne este de folos si de trebuinta, pentru ca ea il fereste la inceput pe om de pacat. Daca mergem dupa rasplata, ne aflam in starea naimitului - si aceasta ne este de folos, intrucat ne da imbold sa facem binele. Iar a treia treapta e frica fiului. Aici nu mai e vorba nici de pedepse, nici de rasplati, ci de bucuria impartasirii cu Tatal, de savarsirea binelui in numele fricii ca poti ramane lipsit de Duhul Sfant al lui Dumnezeu - si aceasta este dragostea cea desavarsita.

Cum lucreaza in noi frica de Dumnezeu?
Trebuie sa mergem pe calea fricii incepatorilor, a fricii robului. Credinta noastra este o credinta a pocaintei. Dupa ce am crezut in Domnul, trebuie sa ne pocaim neintarziat, fiindca Hristos este curat, iar noi suntem plini de pacate. Asadar, din necurati trebuie sa ne facem curati, din muritori - nemuritori, din stricaciosi - ne-stricaciosi. Dar pentru a ne curati, trebuie sa ne vedem murdaria; pentru a ne pocai, trebuie sa ne cunoastem pacatele. "Patrunzand prin fereastra in casa, raza soa-relui lumineaza in ea toate, asa incat se vede pana si eel mai marunt fir de praf care pluteste in vazduh: in chip asemanator, cand frica Domnului patrunde in inima ii arata toate pacatele ei".

Frica de Dumnezeu ne arata cu adevarat pacatele noastre, aruncand lumina pana si in acele unghere ale sufletului in care de obicei nici nu ne uitam. Inainte de examen, elevul, incepand pentru ultima data sa parcur-ga paginile manualului, vede ce stie si ce nu stie: si pa-catosul isi aminteste inaintea fetei Celui Preainalt ca va veni un ceas cand se va infatisa inaintea Tronului Domnului si se va arata nu in vesmantul nestricaciunii, pe care i-a dat-o Dumnezeu la botez, ci in haina tesuta din lucrurile lui cele viclene.

Asadar, este oare frica de Dumnezeu un mijloc efica-ce de curatire a sufletului, sau despre ea Biserica vorbea doar pentru a-i tine pe oameni "din scurt"? Nu, avem intr-adevar neaparata nevoie de ea, pentru ca trebuie sa ne vedem pacatele - fara asta nu putem sa ne mantuim. Frica de Dumnezeu ii arata omului pacatele lui.

Mai mult: frica de Dumnezeu si dezradacineaza pacatul. "Frica Domnului dezradacineaza din suflet toate vicleniile si pacatele, iar cine nu se teme de Dumnezeu cade in multe rele". Asa vorbea despre frica de Dumnezeu Antonie eel Mare - pe care l-am putea numi, fara sa gresim, chiar "cel Urias", daca tinem seama de asprimea luptei lui cu propria fire trupeasca patimasa. Si in aceas-ta lupta el n-a gasit o arma mai puternica decat frica de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu nu numai ca-i arata sufletului pacatele lui si le dezradacineaza, ci il si apara pe om. Daca omul pazeste in sine frica de Dumnezeu, si frica de Dumnezeu il pazeste pe el. "Frica de Dumnezeu il pazeste pe om si il ocroteste pana ce va lepada trupul sau, precum este scris: pentru frica Ta, Doamne, in pan-tece am luat, dureri defacere am avut si am nascut duhul mantuirii Tale (Is. 26, 18)

Avva Dorothei spune ca "frica de inceput este proprie starii noastre sufletesti; ea apara sufletul de tot raul asa cum lacul apara arama, pentru ca s-a zis: frica Domnului abate pe tot omul de la rau (Pilde 15, 27)". Ca atare, nu este deloc cazul sa avem o atitudine atat de usuratica in ce priveste frica de Dumnezeu si sa zicem ca au trecut vremurile iobagiei si sclavagismului. Aici nu este vorba nici de sclavie, nici de iobagie, ci de o scoala prin care trebuie sa trecem si in afara careia - precum dau martu-rie toti cei ce au "absolvit" aceasta scoala - nu putem ajunge la dragostea desavarsita.

Frica de Dumnezeu pazeste sufletul de orice rau. Daca nu fac vreun lucru rau, asta este pentru ca am "lacul" care ma departeaza de la rau. Frica de Dumnezeu duce la curatire si mantuire. Aparent, lucrurile stau asa doar in planul pacatoseniei, ca frica de Dumnezeu ne face trebuinta doar ca sa ne eliberam de pacat. Chiar daca ar fi adevarata aceasta idee, frica de Dumnezeu tot ar ramane pretioasa si indispensabila. Totusi, asta nu este totul. Daca vrem sa primim de la Domnul darurile Sfantului Duh, Il vom ruga ca cele dintai daruri sa fie duhul intelepciunii, duhul priceperii si duhul temerii de Dumnezeu.

Intelepciunea... Va amintiti insa? Inceputul intelepciunii este frica de Domnul (Sirah 1, 15). "Dar ce, omul nu poate fi intelept fara frica de Dumnezeu?" Poate, insa cu intelepciunea lumeasca, nu cu cea dumnezeiasca. Si sa nu uitati ca daca avem darul intelepciunii dumnezeiesti, din punctul de vedere al lumii suntem nebuni. "Si care este inceputul intelepciunii, fara numai a te departa de tot ce este urat inaintea lui Dumnezeu?" Iata in ce consta intelepciunea!

Dar cum sa dobandim frica de Dumnezeu? In aceasta privinta exista indicatii precise ale Sfintilor Parinti, care au agonisit frica de Dumnezeu prin multe nevointe si osteneli, iar unii chiar prin multe caderi. Avva Dorothei rezuma intr-una din invataturile sale tot ce s-a spus pe aceasta tema: "Parintii au zis ca omul dobandeste frica de Dumnezeu daca are pomenirea mortii si pomenirea muncilor, daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua, si dimineata de dimineata, ca sa vada cum a trecut noaptea, de nu cumva a fost cuteza-tor in purtarea sa si, in fine, daca se gaseste in impartasire apropiata cu un om temator de Dumnezeu".

"Pomenirea muncilor" este pentru noi tocmai pome-nirea rusinarii de noi insine, aducerea-aminte de mo-mentul in care ne vom ingrozi de propria murdarie rara a fi in stare sa mai facem ceva atunci. Anticii aveau dic-tonul memento mori, "adu-ti aminte de moarte", insa la noi este vorba despre ceva cu mult mai puternic. Adu-ti aminte nu numai de moarte, ci de momentul cand constiinta te va da in vileag si nu vei mai putea face nimic. Aceasta aducere-aminte este legata de frica robului.

"Daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua" - iar noi nu ne urmarim faptele si miscarile sufletesti, si daca in anumite momente pri-mim prin harul lui Dumnezeu frica de Dumnezeu si ne vedem pentru o clipita pacatele, nu ne folosim de aceste raze si nu ne cercetam in lumina lor nici macar o parti-cica din viata noastra - nici macar o zi.

A treia conditie - "de nu cumva a fost cutezator in purtarea sa". Pentru noi aceasta este cea mai insemna-ta, pentru ca nu dam chiar nici o atentie acestui aspect, intelegand obraznicia sau, hai sa zicem, familiaritatea ca pe o atitudine normala a unui sex fata de celalalt. Acesta este insa numai un caz particular al obrazniciei in comportament.

Cand Avva Lot se afla in chilia Avvei Agathon, a venit la acesta din urma un monah care dorea sa se inchinovieze si a intrebat: "Parinte, vreau sa traiesc cu fratii. Cum imi poruncesti sa traiesc impreuna cu ei?" Batranul i-a raspuns: "Dupa ce vei ajunge la ei, sa faci in toate zilele ca in cea dintai. Sa fii in toate ca un strain".

Cele mai mari libertati ni le ingaduim fata de cei cu care traim mereu - cu rudele si cu apropiatii nostri. Inca destul de tolerabil ne comportam cu cei de care ne-am apropiat ca straini, cu care ne-am intalnit pentru prima data, avand, sa zicem, chiar respect si evlavie fata de ei, lucru despre care Avva Dorothei spune: "Bine este pentru noi, fratilor, a avea evlavie, a ne teme ca nu cumva sa ne aducem vatamare noua insine si altora, sa ne cinstim unul pe altul" - sa ii cinstim si in continuare pe cei cu care la inceput eram atenti. In scurta vreme ne pierdem insa si aceasta purtare. Aparent, cu cat il cunosc mai indeaproape pe om, cu cat ma apropii mai mult de el, cu atat ar trebui sa-l cinstesc mai mult, dar la noi se intampla tocmai pe dos.

Avem "aproape" si avem "apropiati". Pilda despre sa-marinean ne da in vileag. Noi si din "aproapele" cu care ne-am intalnit pentru prima data ca straini, fata de care am avut la inceput cea mai mare atentie, facem un "apropiat" si ne "tragem de sireturi" cu el - iar atunci adio evlavie fata de el. Si dimpotriva, bine ar fi sa facem din "apropiat" "aproape", sa facem "aproape" din tatii nostri si din mamele noastre. Sfintii Parinti ne preintampina impotriva purtarii slobode, intrucat ea strica frica de Dumnezeu, intrucat daca ma raportez fara evlavie la cea mai de seama dintre zidirile lui Dumnezeu, in care este pus chipul lui Dumnezeu, ce frica sa mai am fata de Ziditor? Nu asa trebuie sa stea lucrurile. Pur-tati-vdpoverile unii altora... (Gal. 6, 2)

Dacă crezi că Dumnezeu există, poate să-ţi fie frică de el, sau nu. Dacă nu crezi că există... nu poate să-ţi fie frică de ceva ce nu există. ;)

Mircea se referea în "sensul bun", adică "să trăieşti cu frică de Dumnezeu", dar... tot frică e.