si ce e cu asta?
ce propui?

nevermind

ha!
ai halit-o pe asta :))

:-*


(stii la ce ma refer, sper)

@jactati

ba da, tocmai pt ca sunt o persoana cum ai spus tu logocentrica, logoreea s-ar putea sa ma convinga .... oricum o sa revad filmul, nu abandonez niciodata un film care nu mi-a placut (deci care m-a abandonat) doar ca la naiba, fotograf?

:P

un fotograf e de fapt un fel de Calistrat Hogas, de asta are illo boala pe ei =))

hogas era cu muntele, cred ca mai potrivit e sadovescu (!), asa, mai la campie, asta, fotograful lui antonioni era mai la sol intins ...

ma bucur ca-i mai dai o sansa filmului. si eu cand am revazut eclipsa eram intr-o pasa ciudata: mi s-a parut de o falsitate ingrozitoare. pe urma a pus als la conferinta de la tnb doar ultima secventa si mi-am amintit de ce m-am indragostit cu mult timp in urma de (filmele lui) antonioni.
trebuie sa te convinga filmul ca eu logoree prea multa nu mai produc. paradoxal, cu cat imi place mai mult un film cu atat raman mai mut in fata lui. la un moment dat mi se mai dezleaga limba, dar procesul asta poate sa dureze si cativa ani (plus multe revederi).
fotograf? pai ce-a mai ramas ca meserie onorabila? ca in ultimele schimburi de replici i-am pus la index pe ziaristi, ingineri, si fotografi.
@chambord: hogas rocks (pe ritmuri de mountain sau twin peaks si neaparat cu accent de pe meleagurile voastre).

e o intamplare faptul ca acest citat e tot de N. Steinhardt.
Dar l-am gasit si mi s-a parut interesant:


Blow Up (1966)

Palme d’Or la Cannes, nom. BAFTA

“Unul din cele mai frumoase şi mai importante filme din cîte s-au realizat de la fraţii Lumière pînă astăzi. Nu-i vorba numai de interpretare, imagini şi culori, toate splendide, ci mai ales de temele unei pelicule pe care aş numi-o, fără a şovăi, ecranizarea Dialogurilor lui Platon. Teme întru totul platoniciene: adevărul, esenţa, realitatea. Cărora li se adaugă una specifică vremurilor noastre: limitele văzului, concurenţa ce fac acestui simţ al nostru procedeele optice artificiale, respectiv fotografia şi izotopii ei. […]

Sufletul mult agitatului ins de la sfîrşitul nostru de veac dobîndeşte multă desfătare prin Blow up: departe de a fi un film pentru o ‘societate de consum’ sau o feerie cromatico-poliţistă, e un prilej de meditaţie gravă şi se înscrie fără doar şi poate în rîndurile nu puţinelor expuneri parafilozofice ale vremii. Iată un film care aminteşte nuvelele filozofico-poliţiste ale lui G.K. Chesterson şi se arată vrednic de a fi încadrat în filozofia ca povestire promovată la noi de Constantin Noica.

Referitor la fotografie şi la camera cinematografică, însă, care-i soluţia? Că ele, întocmai ca toate celelalte arte, ca orice artefact, sînt strîns legate de viaţă: nu imitînd-o, nu situîndu-se în poziţie de rivalitate cu ea, nu supunîndu-i-se slugarnic, ci intensificînd-o, dăruindu-i un plus de putere, o plus-valoare fascinatorie, developîndu-i virtualităţile. Aceasta chiar este şi arta: un soi de blow up, o developare a vieţii. Şi o explozie, care îi dezgoleşte esenţele, alcătuirile ocultate, spre uimirea şi fermecarea fericitului receptor al miracolului.” (N. Steinhardt)

Si o interpretare a lui Mircea Dumitrescu:
După filmul de scheciuri Le tre volte / Cele trei feţe (1965), urmează o altă capodoperă, Blowup (1966), Marele
Premiu, Cannes, 1967, primul film al lui Antonioni realizat în străinătate, în Marea Britanie, ca primă tentativă de înfăptuire a unor sinteze artistice, culturale, spirituale, sufleteşti. Cu inovaţiile sale cromatice, stilistice şi scenografice, este un film de sugestie faustică, despre contradicţia realitate/iluzie. Thomas, fotograful, pleacă în lume pentru a-şi împlini aventura cunoaşterii. Acest Faust modern, prin fotografiere, prin prelucrarea fotografiilor, din aproape în aproape, descoperă „adevărul”. Dar acesta din urmă, simbolizat prin cadavrul din parc, se dovedeşte a fi o monstruozitate de care încearcă să se îndepărteze printr-o iluzorie salvare, prin droguri, prin erotism, prin muzică de divertisment. Secvenţa finală, mimarea jocului de tenis, pare acceptarea unei iluzionări perpetue. Dar Thomas se apleacă, ridică de pe iarbă aparatul de fotografiat, instrumentul cunoaşterii, şi pleacă în lume, deci revine în planul realităţii şi, astfel, aventura cunoaşterii poate să reînceapă.

unde pleaca in lume Thomas domnule? ca nu pleaca nicaieri. e un fotograf blazat, plictisit, static intr-o metropola. a, sau pleaca in parc? si aia e o calatorie initiatica?
doamne ce nu-mi plac comentariile astea fortzate.

intr-adevar, finalul e genial....uitasem complet de el insa mi l-a reamintit post-ul tau, Halebard. e incredibil jocul acela pantomimic de tenis, da, da, iconoclast ...

Sunt sigur ca ti-au placut mai multe, dar nu vrei sa-ti amintesti si esti naravita :)

jocul cu tigara, care trebuia pasata in contratimp fata de muzica din camera (el cu Vanessa Redgrave)
tavaleala cu cele doua fete in hartia albastra
drumul cu masina prin oras, printre studentii manifestanti
jocul cu moneda (vezi de cate ori apare ludicul, si de fapt iluzoriul, in film? pe langa droguri, sex, coup de foudre pe elicea aia, pozele alea de moda cu fetele boite si aliniate artificial, jocul de tenis)
multe altele.

sigur ca nici mie nu mi-ar placea ca Thomas sa fie FOTOGRAFUL, cu majuscule, adica o teza, un concept. Treaba e ca el se "conceptualizeaza" prin film, si poti gandi de la un moment dat in termeni de decriptare: ce inseamna jocul ala de tenis? Ce inseamna ca intra si el in el, pentru un timp? Ce inseamna ca-si ia inapoi aparatul? Au niste semnificatii gesturile astea, nu poti sa negi. Si-au castigat aceste semnificatii, de-a lungul unui intreg film.

cred ca trebuie luata in calcul si sursa literara, povestirea lui Cortazar, cu toate ale lui...

Mie-mi place la nebunie, oricand dau din intamplare de el pe TCM ma mai uit odata, nu schimb.

da nu mi-ai raspuns; unde pleaca in lume Thomas?

de ce unii critici/comentatori atribuie unor gesturi semnificatii colosale?

in lumea aia reala, cu misterele ei, pe care uneori le poate afla prin intermediul aparatului de fotografiat. In lumea reala in care se joaca tenis cu minge reala. Jocul intre iluzie/realitate continua. Nu se stie exact "unde in lume". Poate in lumea fabricata chiar de el in laboratorul foto, cu modelele alea artificioase. Poate in realitatea cruda, unde va mai descoperi o alta crima. Hai, fii si tu mai generoasa in interpretari.

bine mah, o sa-l revad azi-maine, aveti o guuuraaaaaaaaa......sunteti imposibili
deja sunteti 3 aici in care am oaresce incredere....

acum daca imi zici de fotograf tind sa iti dau dreptate dar nu e important. mi-a placut insa labirintul de idei al regizorului despre granita sau intrepatrunderea dintre real si imaginar, despre avatarurile perceptiei in timp, despre acceptarea conventiilor (prea) logice pe care le folosim ca sa traim, despre ce se afla dincolo de ele.

Am vazut L'avventura. Este al doilea film de Antonioni pe care l-am vizionat. Nu de mult mi-am luat o carte a editurii Taschen ce contine o scurta biografie a autorului cat si intreaga lui filmografie explicand cele mai importante filme ale lui si de asemeni poze din filme si din timpul filmarilor.
In primele imagini ale filmului apare justificat motivul premierii filmului in cadrul festivalului de la Cannes si anume: pentru un nou limbaj cinematografic si pentru frumusetea imaginilor. Intr-adevar imaginile sunt deosebite (arhitectura micului oras din sudul Italiei , rasaritul vazut prin oblonul micii incaperi de pe insula , insula , gradina de vara a vilei etc...).
Aparent pista falsa pe care o ofera Antonioni prin simpla disparitie a Annei a cam intrigat multa lume si dpdv scenaristic acest film nu ar trece clasa, tind sa cred. Vreau sa lansez o discutie pe tema identificarii personajului principal cat si argumentarea alegerii in acest sens.
Am citit ca Antonioni prin stilul se afla la polul opus a lui Hitchcock. Consider ca acea scoatere din scena a personajului ce parea sa fie si personajul principal e una atipica, brutala, cat si asa zisa cautare a acesteia e pe acelasi vector, ei nu o cauta , ci se cauta.
Relatiile dintre sexe sunt prezentate ca disfunctionale, predomina lipsa de intelegere in cuplu, izolarea de partenerul de viata, infidelitatea. Barbatul e brutal, incapabil de o sensibiltate sentimentala, dorinta lui e legata strict de femeia ca un obiect al placerii, usor de inlocuit chiar si in cele mai grave situatii, in cazul de fata disparitia Annei. In cateva scene sunt prezentati barbatii ca o armata de horny dogs incitati de prezenta feminina. Tanarul pictorul nu are decat ochi pentru femeie, femeia e cel mai frumos peisaj, pe scurt the pussy makes this eyes roll.Femeia, empatica , indoielnica, cauta sa-si justifice alegerea in ideea iubirii (Claudia). Facem orice de dragul amorului. Cateva scene sunt menite sa-i ofere acesteia convingerea ca nu e nimic dizgratios, pan la urma toate mariajele din jur sunt cam anapoda. Una din scene mi s-au parut prea din topor (in momentul in care sotia farmacistului se apropie si vorbeste despre mariajul ei) Doar poate ea ar avea sansa sa fie altfel. Cu siguranta nu. Nu cu astfel de barbati. Asa ca se ajunge la o acceptare a conditiei barbatului, de mila sau de dragul iubirii sau poate in evitarea singuratatii. Si-asa rau e bine .

Am văzut aseară Il deserto rosso, un Eraserhead în culori şi mai de fiţe, un film despre o duduie (Monica Vitti, în cel mai bun rol din cîte am văzut pînă acum) cu sufletul pustiit asemenea peisajului prin care bîntuie şi care încearcă să-şi depăşească condiţia de zombie ambulant prin diferite experimente, ce merg de la tentative de sinucidere la preacurvie (care, chipurile, i-ar demonstra sieşi că mai valorează ceva).
E un film greu de urmărit chiar şi pentru fanii lui Antonioni, la un moment dat devii sau plictisit, sau hipnotizat, firul narativ îşi pierde, treptat, importanţa, lăsînd locul unei experienţe senzoriale. Nu prea mai contează motivaţiile personajelor, cît atmosfera care copleşeşte aceste motivaţii precum ceaţa care, la un moment dat, într-una din cele mai interesante scene, învăluie cîteva personaje, transfigurîndu-le hidos, asemenea giulgiului ce acoperă un cadavru.
Richard Harris mi s-a părut o alegere curioasă, însă are un rol interesant creionînd un personaj ce prezintă anumite afinităţi cu alienarea personajului feminin. Fiind vorba de Antonioni, avem aceleaşi personaje copleşite de propria existenţă care, nereuşind să-şi depăşească condiţia, se adaptează, asemenea păsărilor din final care au învăţat să ocolească norul de emanaţii nocive, ştiind că le poate fi fatal.

P.S. Am "rasfoit" citeva pagini in urma si m-am minunat de discutiile care aveau loc pe aici prin 2005. Pina si ciinele si pisica traiau in armonie. Wtf happened?:-/

Prin simplul fapt ca l-ai vandut ca fiind asemanator cu Eraserhead (I so much adore Eraserhead), eu l-am cumparat deja. Abia astept sa-l vad.

Asemanarea cu Eraserhead merge pina la un anumit punct: peisajul industrial dezolant ce oglindeste trairile interioare ale eroinei, anumite chestiuni legate, aici, de maternitate (in Eraserhead tineau de paternitate). Antonioni nu impinge fatalismul pina la limita cum o face Lynch, iar personajele sint mai "lumesti", isi pastreaza un dram de monden, chiar daca acesta pare expirat, razuit de pe fundul cazanului.

Pe mine m-a cam plictisit. In mica filmografie a lui Antonioni pe care o am de la Taschen se vorbea de orgia din camaruta aia rosie. La vizionare asteptarile mi-au fost inselate. As fi vrut mai multa carne in joc si nu cateva pipaieli si priviri. Am vazut ieri Passion of Anna a lui Bergman si cred ca personajul feminin , Anna , e similar cu duduia lui Antonioni, tind spre acelasi tipar psihologic: oameni marcati de traume incapabili sa treaca peste. Uneori as prefera sa vad golurile oamenilor substantate de incercari si actiuni. Sa-i vad golul din privire atunci cand , stiu eu, are un pistol la tampla cuiva, si nu privind in zare intr-un decor meditativ.

Tentativa de sinucidere, preacurvie. Action, baby.>:)

My reaction is regarding the way it is shown. E cam la foc mic si ajunge sa fie prea fiert. Dar vezi , asta e una din opiniile mele fata de Antonioni.

Cind am vazut prima oara ''Desertul rosu'' mi-am amintit de angoasele copilariei mele :fabricile cu macaralele uriase ,halele alea gri ,cosurile de evacuare de la CET Militari .
Brrr mi se facea pielea de gaina atunci cind treceam pe linga ele.

Despre sinucidere la Antonioni :Steve Cochran din Il Grido (nemernicul o comite desi avea parte de pasarici de prima mana peste tot pe unde se plimba cu puradelul :(( ) si Madeleine Fischer in Le Amiche (o tentativa din dragoste )

Am vazut L'Eclisse... am vazut filme si mai bune.

Monica Vitii (frumoasa tipa) apare ca fiind o femeie normala, adica haotica, cat se poate de clar de haotica. Nu stie ce vrea si nu gaseste motivatii pentru ceea ce face sau a facut. Indecisa, nesigura pe ea, curioasa, ii place sa tachineze la fel de mult cum ii place sa fie tachinata. Foarte bine.

Alain Delon, arata intr-un mare fel, joaca bine rolul sau, desi pare un pic cam naiv pentru un broker. E ocupat, iar, cand nu e ocupat, e agitat. E intr-o miscare continua. Domina ecranul cat si pe partenera, mai putin intr-o singura scena, aia cu betivul, atunci mi se pare disperat.

El nu prea are timp de altceva in afara de munca sa, care din cate se observa nu are orar.

Filmul ne prezinta 2 idei "Banii invart lumea" si "Capitalismul e cauza handicapului social care lasa omul fara posibilitate de comunicare si empatie", nimic nou sub soare. Poate sa fi fost atunci, cand capitalismul avea doar 16 ani vechime.