'dragoste FARA SEX'?! :shock:
c mai e si asta - etos trubaduresc?
i mean - in epok noastra - nu era mai curind invers? :lol:

urmarind sirul logic, silver boy se referea la esenta unor lucruri, la "substanta activa" dc vreti! (cofeina din cafea, alcoolul din bere si sexul dintr-o relatie de dragoste)

si, desigur, lipsa acestora e o tampenie si o atrocitate! where's the fun in that???

iar mistah j, tie iti recomand un psiholog! la un moment dat, trebuie sa observi si tu k ceva e in neregula cu tine in ciuda faptului k dai de linkuri cu alti freak-si k tine!

Dupä ce cä avem nedrept de putini iubitori de teatru pe forum, mai si împingem thread-ul în derizoriu?
Täiati careva off-topicurile, vä rog.

invitaþie
 

Aºa cum acest forum se adreseazã celor care iubesc ...cinemagia :), a fost lansat de curând un forum care se adreseazã celor indrãgostiþi sau interesaþi de spectacolele ...live,... la modul general spus ... de artele spectacolului. Teatru, muzicã, dans, etc. Atât pentru cei care lucreazã în domeniu cât ºi pentru cei care privesc ca simpli spectatori.
Vã invit la discuþiile legate de...magia scenei ... la www.arthalia.ro
:)

...Pentru cä tot veni vorba de teatru, într-un topic vecin.
Hopa-sus.

da, stiu... chiar ma gandisem sa-l readuc in prim plan pe asta, dar aveam intrebari precise si sper sa se lase cu raspunsuri convingatoare :D

acum am vazut si link-ul cu teatrul
dar as vrea sa stiu si parerile celor de pe cinemagia, ca mi-am format deja o idee despre gusturile fiecaruia si stiu in cine sa ma incred ;)

"Spovedanie la Tanacu" - Non-fiction theater
Sobru ºi exploziv, despre misterul vieþii

De ce un spectacol de teatru despre notoriul omor din culpã (în mãsura în care i se poate aplica o asemenea încadrare) care a ºocat în 2005 atât România, cât ºi toatã acea parte din mapamond preocupatã ºi de alte ºtiri decât cele de la o lungime de nas distanþã?
Rãspunsul se gãseºte în locul cel mai firesc - totodatã însãºi sursa spectacolului: volumul de prozã documentarã "Spovedanie la Tanacu" ("Deathly Confession"), publicat de Tatiana Niculescu Bran în 2006. Construit cu o admirabilã stãpânire a mijloacelor literaturii de non-fiction, consacratã cu drepturi depline de la celebra "In Cold Blood" a lui Truman Capote încoace, acest roman jurnalistic are marele merit de a sintetiza în cel mai relevant mod toþi vectorii convergenþi a cãror coliziune a declanºat atrocitatea din 2005. Ca atare, se relevã faptul cã atât cartea, cât ºi dramatizarea ei, sunt departe de a se referi la "un caz izolat", nesemnificativ, asemenea accidentelor de circulaþie sau deceselor din culpã medicalã. Prin însãºi natura sa, falsul exorcism de la Tanacu ridicã o serie de probleme fundamentale ale umanitãþii contemporane, organizate concentric (de la perimetrul strict local, pânã la diverse implicaþii de cel mai general ordin), ºi cu semnificaþii dezvoltate în profunzime (începând cu nivelul dramelor anodine, pentru a ajunge la "misterul paradoxului vieþii" menþionat de Andrei ªerban într-un interviu recent.
Chiar în acea perioadã, am postat pe Novopress un comentariu dezvoltat despre Tanacu - între timp, devenit indisponibil, aºa cã-l reiau aici. Ca atare, în aceste rânduri mã voi ocupa numai de relaþia dintre caz, carte ºi, în primul rând, spectacol.
Aºadar, lucrarea Tatianei Niculescu Bran relevã întregul sistem de fenomene relevate de cãtre incidentul Tanacu: brambureala administrativã localã, cu responsabilitãþi pasate ca o minge de baschet între instituþiile clericale, medicale ºi legale; intrigile ºi meschinãriile din cadrul ierarhiei episcopale; indolenþa ºi incompetenþa cadrelor medicale; buimãceala organelor de anchetã; apoi, într-un context mult mai cuprinzãtor, oripilanta degenerare la nivel social ºi cultural de ansamblu: dezumanizarea din universul caselor de copii (unde au crescut Irina Cronici ºi Sora Chiþa), cu ierarhii interne de tip haitã, erotomanie obsesivã, abuzuri sexuale, exploatare porno-pedofilã; idolatrizarea "eroilor" de arte marþiale gen Jackie Chan; iluzia chivernisirii prin cãutarea de slujbe în Occident; haosul ciocnirii de culturi (mai degrabã decât "civilizaþii"), în contextul globalizãrii forþate ºi al integrãrii europene în pas de marº; viziunea schematicã ºi ignorantã asupra vieþii religioase, inclusiv din partea monahilor ºi a unor clerici care nu fac decât sã aplice robotic serii simplificate, luate de gata, ale canoanelor bisericeºti ºi preceptelor biblice.
Pe scurt, acesta este sistemul pe care se structureazã incitanta montare realizatã de cãtre "Academia Itinerantã Andrei ªerban", începând din 2007, în cadrul unui laborator de creaþie. Premiera mondialã a avut loc la New York, iar în Bucureºti spectacolul s-a jucat la Odeon, zilnic în perioada 12-16 mai 2008. Urmeazã un turneu prin þarã, un altul de ordin european, ºi n-ar fi exclusã o revenire pe scena bucureºteanã, în toamnã - eventual în cadrul Festivalului Naþional de Teatru.
Un prim element extrem de interesant al actualei viziuni ºerbaniene îl constituie conceptul de "teatru documentar", caracterizat atât prin natura de non-ficþiune a subiectului, cât ºi prin decizia regisoralã de ansamblu. Montarea foloseºte mijloace minimalisme, de o "sãrãcie" cu sugestii aproape grotowskiene, grupând actorii ºi cele câteva elemente strict necesare de scenografie într-o formulã scenicã elisabetanã: trei grupuri de banchete pe gradene instalate direct pe scenã, lãsând nefolositã sala propriu-zisã de la Majestic. În fundal, un ecran pe care se proiecteazã imagini document: interviuri cu Daniel Corogeanu ºi Sora Chiþa, momente cu maicile psalmodiind, drumul inculpaþilor între maºini ºi tribunal, ba chiar ºi douã fotografii ale Irinei Cornici - una în poziþie de arte marþiale, cealaltã într-o þipãtoare rochie roºie, cu pãlãrie. Toate aceste elemente vizuale îºi regãsesc expresia în scenã, prin relaþii de analogie dezvoltate în paralel - de exemplu, interpreþii personajelor reale intervievate, rostind simultan aceleaºi replici, ca un fel de play-back în decor de post-sincron. De menþionat cã imaginile fac parte din filmul documentar "Spovedanie la Tanacu" realizat în paralel cu cartea, de cãtre Mirel Bran, soþul autoarei.
Aºa cum ne-am obiºnuit la Andrei ªerban, trupa coagulatã în cadrul laboratorului de creaþie al Academiei Itinerante se comportã ca un organism multi-individual viu ºi atent coordonat, înscriind fiecare personaj în sistemul colectiv ºi, aici, evitând orice proeminenþe ºi încercãri de virtuozitate actoriceascã. O idee interesantã ºi întru totul legitimã de distribuþie constã în dedublarea Irinei, cu ajutorul interpretelor Ramona Dumitrana ºi Andrea Tokai: cele douã Irine coexistã discret pe scenã, fãrã specularea ostentativã a acestui procedeu bazat pe schizofrenia de care suferã personajul, a cãrei intrare în crizã e declanºatã de momentul împãrtãºaniei, pentru a se escalada printr-o isterie tot mai violentã care culmineazã cu crucificarea ºi moartea (moment când "adevãrata Irina", cea pe care formula scenicã o sugereazã ca reprezentând esenþa umanã, neadulteratã, a bolnavei, apare îmbrãcatã cu rochia ºi pãlãria roºie - evident, în tandem cu imaginea ei fotograficã).
Cea mai puternicã - ºi importantã - stare transmisã de autor este echidistanþa. Din start, Andrei ªerban nu ºi-a propus sã acuze pe nimeni - atitudine foarte vizibilã mai ales în raport cu personajul stareþului, conturat ca un biet ignorant hirotonisit în pripã ºi complet depãºit de evenimente. Corogeanu funcþioneazã în primul rând prin imaginile sale reale, de interviu, dublate de prezenþa discretã, deºi centralã, a personajului scenic. Compune un tandem credibil cu el maica stareþã, cea care "a fãcut ºcoala de asistente medicale", iar în jurul lor evolueazã într-o coregrafie precisã ºi lipsitã de stridenþe grupul celorlalte patru cãlugãriþe. Înþelegem clar cã, iniþial, nefericiþii încercaserã sã rezolve situaþia pe cale fireascã, trimiþând bolnava la spital - numai pentru ca medicii sã se spele pe mâini, sub pretextul unei cuvioºenii de panaramã ("Luaþi-o înapoi la mãnãstire, acolo e loc sfânt, rugãciunile au s-o ajute!"). În acest sens, din pãcate, cadrele medicale sunt portretizate în tuºe caricaturale cam groase - iar episcopul se distinge printr-o ostentaþie de-a dreptul cabotinã. Paradoxal, cel mai credibil din galeria înconjurãtoare este poliþistul, compus de Relu Poalelungi într-o cheie realistã ponderatã - mai ales în comentariul sãu comic scurt, dar percutant, dinaintea finalului.
O atenþie aparte meritã scenografia compusã de Oana Lazãr, care preia creator concepþia plasticã a versiunii anterioare de la New York, dovedind ºtiinþa de a valorifica la maximum un minimum de elemente: pe lângã funcþionalitatea celor câteva piese de mobilier, în majoritate de un negru neutru, pierdut în peisaj, se distinge pata albã pusã de masa "anchetatorilor" în dreapta scenei, ºi prezenþa straniei cruci de culoarea naturalã a lemnului, în centru-stânga, cãrora li se mai adaugã modulul rulant ce semnificã spitalul de boli mintale. Extrem de expresivã explozia vizual-bolnãvicioasã din final, cu "reconstituirea de la cârciumã": costume frivole, concepute cu meticulozitatea proprie unei profesioniste în design vestimentar, printre ziarele ghemotocite care inundã toatã scena - basculând în extrema opusã sobrietatea raselor monahale de pânã atunci. Se impune cã subliniem ºi efortul tehnic foarte stilizat, ºi perfect coordonat, al combinãrii dintre soundtrack ºi proiecþiile foto-video, prin care tehnicianul de sunet Alexandru Constantin completeazã dezvoltarea scenicã în sfera concentricã a teatrului documentar - într-un dialog, o conversaþie susþintã constant, cum afirmã Andrei ªerban despre esenþa teatrului, în raport cu menirea sa de a încerca la nesfârºit sã înþeleagã ºi sã trãiascã un mister al cãrui unic deþinãtor este Dumnezeu: mesajul vieþii. Prin combinaþia sa de sobrietate ºi dezlãnþuire explozivã, "Spovedanie la Tanacu" cheamã, din nou, la meditaþii consistente asupra acestui mister major, abþinându-se sã dea vreun rãspuns tranºant.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 mai, 2008, h. 12:30-14:17
Bucureºti, România

Citind acest topic de la inceput am inceput sa ma intreb daca filmul nu exclude cumva teatrul (?) pentru ca exista destul de multe opinii negative in ceea ce priveste existenta unui topic despre teatru in cadrul unui forum pentru filme.
Pot sa afirm oare aici ca forumurile (in sens general) m-au dezamagit din nou fara sa fiu injurat?

Stai linistit: filmul si teatrul au pur si simplu multe puncte (esentiale) comune.
Toti exclusivistii e niste snobi. Sau semidocti. Sau trogloditi. Sau ambele trei.

Vãzut-a careva „Clinica amanþilor/Key for two” de Chapman ºi Freeman?

In seara asta e Gala Uniter.Ce stiti,se transmite pe TVR 1,comme d ' habitude?

Yup. De la 9 seara. 21,10 - mai exact.

Thx:x

You're welcome. :-*

am vazut ce premii de interpretare s-au dat la gala. eternii rebengiuc si mihut. care e faza? nu mai exista actori tineri capabili sa joce? rebengiuc de la un timp (de vreo 20 si ceva de ani) nu mai arata nimic nou. Joaca mereu in acelasi stil indiferent ce personaj ar fi. Nu i-am vazut piesa, dar fac pariu ca e aceeasi interpretare din scrisoarea pierduta. Ma intreb daca mai inseamna ceva pentru ei (mihut si rebengiuc) aceste premii uniter pt ca de fiecare data pleaca acasa cu trofeul. eu una incep sa am dubii fata de sistemul si criteriile de jurizare

Nu prea stiu situatia actuala a tinerilor actori/regizori dar mi se pare ciudat ca premiile sa mearga cam la unison catre vechea garda.

Maestrul Ion Lucian, Despre Directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu
 

Stiu ca este cam veche postarea dar ceea ce spun este legat etrict de autor si piese cu pricina, dar sa le iau in ordine.

Spectacolul a vazut lumina scenei (dupa doua spectacole citire) in Brasov, interpretata de o trupa de AMATORI. Si in calitate de interpret in aceasta piesa pot sa spun ca piesa este buna, doar ca are nevoie de oameni care sa ii vada valoarea, iar cealalta problema este lungimea textului (daca nu il lungesti aiurea cu momente tampite ca sa ai lungimea de X minute, si il joci asezat, reusesti sa stai in jurul unei ore).

Autorul... ei bine aici e chiar mai interesant, Mihai Ignat are in palmares UNITERUL anul trecut (Meserii si fundaturi) si a fost intre nominalizati si anul asta.

Si mai are o mare problema este un spectacol pe stilul clasic, din punct de vedere al scrierii. Deci .....

Personal ma bucur ca am reusit sa montam piesa asta, mai ales ca autorul a fost unul dintre primii care ne-a felicitat.

a vazut cineva piesa geniala de teatru AMALIA RESPIRA ADANC?

Bucuresteni, you will be amazed.

Se joaca la teatrul lui Iures, Teatrul Act.

Ar fi cazul ca topicul ästa, si cu "Cine are nevoie de teatru", sä se uneascä - vorbesc, evident, despre acelasi lucru. Sä primeascä titlul "Teatru" (e mai cuprinzätor) - dar, întrucât celälalt contine si un poll, fiind lansat chiar de întrebarea din titlu (care a primit un räspuns categoric, în ciuda palpitului unui neuron care crede cä teatru si bambilici ar fi cam totuna), moderatorul sä insereze o scurtä notä explicativä.

inca o mica realizare de-a mea in domeniul teatrului, de data asta in cel pentru copii:)

http://74.125.77.132/search?q=cache:...&ct=clnk&gl=ro

No, tocmai ce-am văzut "Cafeneaua" cu Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru şi Emilia Popescu.

Sunt un picuţ dezamăgită de piesa lui Sam Bobrik şi Ron Clark, însă atât interpretarea, cât şi regia (H. Mălăele) au fost la înălţime rezultând în final un spectacol savuros, cu umor de calitate al cărui ultim sens e cel de-a atrage atenţia asupra eternelor probleme ale omului: iubirea, singurătatea, sensul vieţii etc. (Când am să am ceva mai mult timp am să reproduc câteva replici memorabile. :"> )

Am vazut si eu Cafeneaua, la Bvlandra, draguta piesa, clasica in continut, fara a vorbi pe un ton tragic despre temele mari, o face lejer, degajat, fara sa produca anxietate sau angoasa. Decenta.

Una dintre cele mai bune piese pe care le am vazut la Bucuresti este ''Sado maso blues bar'', de la Teatrul Foarte Mic. O piesa care iti solicita la maximul muschii fetei.
Si o cronica reusita, aici:

http://zdaf.ro/_unic-in-romania_-sad...lues-bar_.html

Ador sa vad comedii la teatru. N-am ratat nimic in ultima vreme, asta insemnand "Tot mort, tot Mort ? " de Mark Twain, "Si ministrii calca stramb" de Ray Cooney, "Descult in parc " de Neil Simon si, desigur, "D'ale lui Caragiale", un colaj cu cele mai importante schite ale maestrului.
Si am fost surprins sa vad cati iubitori de teatru sunt pe-aici prin zona pentru ca, de fiecare data, sala este plina cu oameni de toate varstele. ca la "avatar", dar la o scena mai mica, :D .

Mi-aduc aminte de anii in care TVR1 avea in fiecare marti o piesa de teatru si, in lipsa de alternative, ma culturalizam, de voie, de nevoie, :). Acum, mai greu....


l.e. nu prea mi se pare ok ca acest topic sa se gaseasca la sectiunea off-topic

Da, la Iasi. Nu stiu daca mai tin minte titlurile tuturor spectacolelor care mi-au placut, insa macar 3:
- "Mama, dar astia povestesc in actul doi ce s-a inamplat in actul intai"
- "Vespasiana"
- "Macbeth". :)

...Ce vremuri!
Dar, slavä Domnului, începem sä ne revenim! Conforumistul nostru Floydman remarca deunäzi cä iar dä lumea nävalä, ca-i anii '70-80, greu sä mai gäsesti un bilet la un spectacol bun. Iar un discipol care de asemenea e pasionat de teatru, când vrea sä mä invite la câte-o piesä ca pe urmä s-o disecäm cu savor (si savoar),* we nevoit sä sacrifice câte o dimineatä întreagä trecute fix, ca sä ia bilete (La Comedia, la T.N.B.)...
Am väzut cu el, luna trecutä, "Revizorul" lui Mäläele (varianta tot cu el si-n rol). Bun spectacol, desen scenic expresiv si adecvat, distributie de clasä aproape integral, Horatiu cum îl stim (ceea ce e si bine... si mai putin bine). Textul, cam periat - l-as fi preferat mai apropiat de originalul lui Gogol. Per ansamblu, mi-a pläcut aproape la fel de mult ca äla cu Puric, de la T.N.B.
__________________________________________________ _-
* Nu mä pot hotärî cum e mai plastic: "savor (si savoar)", sau "savoare (si savoar)"; un poll, ceva...? (b.Pb.)

Chiar deseară avem bilete; sper să se mai domolească ninsoarea pentru a putea ajunge, atât actorii (din Bucureşti) cât şi noi, spectatorii din localităţile limitrofe reşedinţei de judeţ. :">

Aseară, a fost singura dată, în ultima jumătate de an în care am văzut sala complet plină, am pus acest fapt numai pe baza Zilei Îndrăgostiţilor şi a reprogramării (amânării) spectacolului.

Oricum, preţul spectacolelor din provincie mi se pare un pic exagerat, faţă de cel al capitalei. De exemplu: am dat 80 de lei pe-un bilet la Descuţ în parc. :D

asa e. de la 50 lei in sus era biletu' anul trecut, prin coltul asta de tara, la reprezentatii ale actorilor din Bucuresti. Anul trecut m-am "riscat" cu "Podu" lui Horatiu Malaiele si , ma rog, stiti cum se zice, dai un ban, da' face, :) . la astfel de preturi, totusi, nu e mare inghesuiala....

in rest, e in jur de 15 lei, dar cei care fac parte din trupa locala "Iosif Vulcan" merita fiecare leu platit ca sa-i vezi jucand. imi scot palaria in fata lor !

quills, TVR "dă" şi acum piese de treatru. doar că le-a mutat pe TVR Cultural.

da, asa e, :) , numai ca nu mai am la dispozitie timpul pe care-l aveam atunci iar tvr cultural il prind sau nu-l prind.

Apropo de săli pline. Acum vreo două săptămâni am stat la coadă la teatru, la TTB Tărgovişte. Au fost vreo 10 persoane care nu au mai intrat şi piesa nu a fost cine-ştie-ce.

Vai ce va fraieresc astia cu teatru.....80 lei biletul?
sarlatanii.

Aveti idee cat costa biletul la o piesa de pe Broadway? Cu 80 de lei vad aprox. 10 piese de teatru la Braila, de o valoare superioara multor reprezentatii bucurestene.

Nu, nu, 80 de lei e la Constanta. la Bucuresti e cam pe la 15 RON bucata.

No, hai că m-aţi făcut să dau un Google! :D
Regret c/p-ul dar nu a mers link-ul direct: www.opereta.ro/spectacol...

Desculţ în parc

Date spectacol: 23 Februarie 2010

Spectacol gazduit de Teatrul National de Opereta "Ion Dacian"

"Descult in parc", spectacol ce il prezinta pe Stefan Banica Jr. atat in calitate de regizor cat si in calitate de actor va avea doua prime reprezentatii pe 2 si 3 iunie la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" din Bucuresti.

"Am mai cochetat cu regia in show-uri tv de divertisment, la concertele mele de Craciun, dar niciodata pana acum la teatru. Este o experienta noua, foarte importanta pentru mine si cred ca am ajuns la maturitatea artistica necesara pentru a incerca si acest lucru", a declarat Stefan Banica Jr. pentru Mediafax.

Din distributia spectacolului mai fac parte Oana Ioachim, Mitica Popescu, Ileana Cernat si Bogdan Tudor.

"Piesa « Descult in parc » este o comedie exceptionala, scrisa de Neil Simon, in care spectatorii vor avea ce vedea. Alaturi de colegii mei, Mitica Popescu, Oana Ioachim, Ileana Cernat si Bogdan Tudor, promitem un spectacol unde veti rade cu lacrimi. Este un proiect teatral particular, pe care il vom juca chiar la inceputul lunii iunie in Bucuresti si pe care lumea sper sa-l primeasca cu bratele deschise. In dubla mea calitate, de actor si regizor, as fi foarte fericit daca oamenii ar pleca de la acest spectacol destinsi, bine dispusi si cu pofta de viata", adauga Stefan Banica Jr..

"Descult in parc" spune povestea a doi tineri proaspat casatoriti, care locuiesc intr-o mansarda. Cu timpul, in viata lor apar probleme din cauza parintilor si a prietenilor "binevoitori" care se amesteca in viata lor.

Textul a fost ecranizat in 1967. In pelicula omonima, Robert Redford si Jane Fonda detin rolurile principale.

Stefan Banica Jr. a mai jucat rolul principal in piesa "Descult in parc" in 1996, in regia lui Dinu Manolache. "Cu piesa «Descult in parc» si cu jumatate din distributia actuala, am deschis repertoriul Teatrului "George Ciprian" din Buzau, infiintat de Paul Ioachim in 1996. Tocmai de aceea, cunoscand bine piesa si actorii din distributie, am avut curajul sa incerc sa regizez spectacolul actual intr-o forma noua, cu un alt decor, alte idei, care ma reprezinta. Dedic acest spectacol memoriei lui Dinu Manolache si Paul Ioachim, cel care a propus acest spectacol pentru prima oara in Romania", a mai spus artistul.

Pretul biletelor la spectacol este de 60 si 80 de lei, in functie de categorie.

----
Oricum, piesa ar fi avut o şansă dacă n-ar fi jucat/ regizat Ştefan Bănică jr. :( :|
Am de gând să încerc şi filmul, Barefoot in the Park (1967). :">

Ha?!
Peste 100 de USD. Oare câte ore-oi face pân'la Brăila?! :P ;)

Chiar ca e fraiereala.
Dar.................................


Hai sa facem o sectiune noua despre teatru!

Hai s-o pästräm pe asta!

De ce?

Pentru ca teatru

Inapoi on-topic.

Am fost la teatru. :D

Si am revazut-o pe Ilinca. :-*

Tomoroveanu?
Goia?

Goia!
Geeezzz. :D

Caut textul piesei Adam Geist, de Dea Loher. Ma poate ajuta cineva?

mi se pare ca in teatre atmosfera e din ce in ce mai asemanatoare cu anii 85-89. supraaglomeratie, casa inchisa si public vanator de ...faimoasele shoparlitze politice adaptate de asta data la vremurile noi. doar temperatura salii in grade celsius difera. acum e la valori normale :D

probabil depinde si de teatru... ;)

Trei americani la Comedie - "O lume pe dos"

de Marina Constantinescu


Cît de frumoasă si cît de ingrată este povestea asta cu actoria. Trebuie să stai si să astepţi să fii văzut, distribuit, să faci frumos sau nu, trebuie să existe un manager care să gîndească un repertoriu pentru oamenii din trupa lui, încercînd să nu-i omoare cu roluri care să-i conducă spre manierism si fundătură sau să nu-i îngroape de vii prin ne-distribuire.

Discuţia e vastă. Ce vreau să spun. După multă vreme, am văzut-o din nou pe scenă pe Iarina Demian. Impecabilă! Mi-am reamintit, ca o imagine pe care o iubesc şi care mă urmăreşte, prezenţa ei fragilă şi puternică, părul ei roşu ca focul şi incandescent ca fiinţa ei, personajul ei din „Fuga" Cătălinei Buzoianu. Tot acolo, Ştefan Iordache dădea drumul ludicului cel mai subtil că să înfioare emoţia oricărei aventuri pe pămînt.

Întîmplarea a făcut ca în ultima vreme să merg des la Teatrul de Comedie. Şi la Sala mare, şi la Sala Studio am văzut spectacole care m-au bucurat, care m-au interesat, care m-au provocat să mă privesc pe mine şi pe cei din jur mai atent. Nu ştiu dacă neapărat cu mai multă îngăduinţă, dar mai atent. Observ tot mai mult şi mai serios, de cîţiva ani, cum se coagulează o trupă aici, cu spirit de echipă şi cu personalităţi clare, distincte, disponibile pentru un repertoriu foarte variat, pentru regizori importanţi care sînt invitaţi şi vin să lucreze aici. La Sala Studio, într-un spaţiu intim, cald şi bine proporţionat te întîlneşti cu actori în ipostaze deseori inedite, în piese noi sau puţin jucate, în ceea ce am numi teatru de cameră, unde de la voce la cel mai mic gest, totul se calibrează altfel decît pe o scenă mare. Aici am văzut - şi, dacă nu mă înşel, chiar cu această montare s-a inaugurat acest spaţiu - montarea cu „Oh les beaux jours" de Samuel Beckett, în regia lui Tompa Gabor. Cu Aurora Leonte în Winnie, o partitură dificilă, fină, specială. Exact ca ea. Un spectacol ca o miniatură, delicată şi rafinată, care, nu ştiu deloc din ce pricini, s-a jucat puţin, puţin de tot. Decorul lui Helmuth Sturmer a la japonaise plasa perspectiva jos, la nivelul scenei, acolo unde se află prizonieră, în carcasa ei, protagonista noastră. O amplasare ca în casele japoneze - în care stai pe şezut, cu picioarele sub tine, iar toate obiectele, ferestrele sînt dispuse în jurul tău la acest nivel - modifica şi receptarea spectatorului, şi felul în care spectatorul trebuia să privească şi să asculte. Aici, am avut seri în care am redescoperit valoarea artei actorului.

Nu de mult, am văzut „O lume pe dos", un triptic după trei piese scurte a trei dramaturgi americani cu palmares, prizaţi nu doar în acel spaţiu teatral: Terence McNally -cunoscut la noi pînă acum pentru piesa „Master class", jucată la Nottara în regia lui Radu Gabrea -cu „Preludiu şi Liebestod", A.R. Gurney Jr. cu „Problema" şi Christopher Durang cu „Naomi în camera de zi". Regizorul acestui spectacol este Iarina Demian, una dintre actriţele care fac parte din istoria Teatrului de Comedie. Acest spectacol mi se pare un studiu. O formulă care investighează tipuri de psihologii, de tensiuni, de nelinişti şi suferinţe. De zi cu zi. Nu sînt piese mari, nu se doreşte un spectacol bombă, care să arunce în aer ierarhii, care să inventeze ceva nou, fundamental. Este încercarea acestei actriţe de a căuta, şi în calitate de regizor, în ea însăşi, în artistul din ea şi din alţii, în felul de a vedea şi de a înţelege această artă, viaţa, relaţiile cu ceilalţi. A refuzat să mai stea să aştepte să o mai zărească cineva şi, de o vreme încoace, s-a pus, şi altfel, pe lucru. Mie nu mi s-a părut niciodată că face treaba asta cu aroganţă sau cu suficienţă, de pe poziţia unui regizor atoateştiutor. Mi s-a părut că doreşte să înveţe un nou limbaj, că a reuşit să aducă în circuit o piesă ca „Biloxi Blues", de pildă, că nu oboseşte scormonind şi citind texte necunoscute la noi, care sînt un exerciţiu necesar oricărui demers către marea performanţă. Şi nu neapărat a ei. Ce poate să fie rău în asta? Pe cine ar putea să deranjeze?

Pentru mine este o bucurie imensă să constat că mulţi artişti din jur au devenit flexibili, preocupaţi de ce şi cum se întîmplă cu teatrul pe lumea asta. Că îşi mai iau şi pe cont propriu raportul cu profesiunea lor. Deşi trăim într-o lume pe dos, care trece cu bocancii peste valori şi ridică la cer mediocritatea - un sistem pervers de a fi acoperită mediocritatea însăşi - se mai dau şi altfel de lupte, mai mici, mai mărunte, împotriva uniformizării.

Spectacolul acesta, produs de Teatrul de Comedie şi ARCUB, este o punere în discuţie, cu decenţă şi grijă pentru detalii, pentru relaţia cu muzica bunăoară, a unor poveşti de zi cu zi, care ne interesează pentru că fac parte, simplu, şi din viaţa noastră. Prima piesă investighează intimitatea structurii unui artist - un monolog interior al unui dirijor, a doua, relaţia deteriorată dintre un Soţ şi o Soţie, iar cea de-a treia, felul în care afectează boala unei Mame relaţia cu fiul şi cu nora sa, ei înşişi deterioraţi de moartea brutală a celor trei copii. Nu e rostul unei cronici să vă facă sinopsis-ul textelor. Le veţi putea urmări şi privi cum sînt ridicate pe scenă dacă mergeţi la Teatrul de Comedie. Aş începe cu ultima parte din triptic, cea în care Iarina Demian face un rol bijuterie în Naomi, Mama agitată, debusolată, care nu-şi găseşte nicicum liniştea interioară şi reuşeşte să o spulbere definitiv şi pe a celor din jur. Pe o mişcare ce susţine perfect tipul de nelinişte a lui Naomi, cu gesturi mici, foarte precis alese, cu o anumită expresivitate care nu dispare niciodată de pe chip, Iarina Demian subliniază continuu, de fapt, vulnerabilitatea personajului său. Şi vizual povestea este minunat definită, cu imagini mari, tablouri ce trimit la Dali, cu accente pe trupul senzual care trădează şi părăseşte prezentul, cu ochii care rămîn singurul adevăr din tot neadevărul din lume. Subtil, Ramona Macarie amplasează pe pereţii ce închid spaţiul de joc, diferite perspective, cu diferite accente asupra aceleiaşi imagini, trupul lasciv al unei femei abandonate, o canapea, ochiul. Un fel de minimală geometrie de a vorbi despre lume, despre om, despre iubire şi suferinţă. Despre imposibilitatea de a te confesa pînă la capăt. Nici pe canapeau pshihanalizei la modă. Cred că aici, derizoriul, grotescul şi ridicolul îşi găsesc rotund împlinire în fiecare dintre cei trei actori, Iarina
Demian, Tudor Chirilă şi Simona Stoicescu, în costumele pe care Angi Dumitrescu le decide pentru fiecare personaj în parte, pentru un tip de ludic amar, ce sondează cumva patologicul. Lumea îşi schimbă mereu semnul. Ce pare sănătos, poate să fie boală, ce este duritate, poate să fie vulnerabilitate. Această măsură este greu de găsit într-o piesă nu întinsă ca dimensiuni, într-un ritm extrem de alert, într-o relaţie destul de angoasantă ca aceea dintre protagoniştii noştri. Iarina Demian reuşeşte să prindă proporţiile exacte ale fiecărui personaj, a ce este marionetă şi durere vie în fiecare. Din triptic, cred că „Naomi în camera de zi" este şi cea mai puternică emoţional. Paşii lui Naomi măsoară ca un metronom sfîşietor zbuciumul şi suferinţa. Singurătatea.

„Preludiu şi Liebestod" este confesiunea unui dirijor, vocea interioară care însoţeşte ca un alter ego actul creaţiei. Îl vedem pe dirijor din faţă, de data asta facem parte din orchestră. Întors cu spatele la publicul său, ipostază pe care o cunoaştem, Dirijorul poate fi privit dintr-o perspectivă nouă. Ca şi cum am face parte dintre muzicienii lui. Interesant este cum Tudor Chirilă încearcă să-şi pună pe acelaşi plan cuvîntul, gesturile şi timpii muzicali. Se dirijează „Tristan şi Isolda", Wagner. Muzica pare să provoace ea însăşi şi destăinuirea în sine, şi tensiunea acesteia, şi crescendo-ul. Este un transfer ciudat care se face permanent între sunet, cuvînt şi mişcare, gest. Un exerciţiu dificil pe care Tudor Chirilă şi-l asumă cu maturitate. Sînt sigură că cercetarea minţii acestui dirijor continuă şi către alte nunaţe care să-l ajute pe protagonist să diversifice discursul, să lumineze diferit prin tonuri şi accente mesajul, povestea unui artist torturat de vanitate, de bisexualitate, de ipocrizia uriaşă, de compromisuri, de neîm-plinire, toate înghesuite sub masca succesului absolut. Mi se pare o partitură grea acest Dirijor. Şi este interesant de urmărit cum Tudor Chirilă încearcă să abordeze un personaj cu o carismă ciudată, arogant, antipatic, pervers, încercînd să se descopere pe el însuşi, cel de acum. Punctul slab al tripticului cred că este „Problema". Şi nu atît din text, cît din neclaritatea ideii regizorale, pe de o parte, iar pe de altă parte, din amatorismul flagrant al actriţei Smaranda Caragea, o tînără ce-mi este necunoscută. Dar care nu este studentă, ci de-a dreptul actriţă. Nu ştie nici ce spune, nici cum să spună, efortul regizoral nu s-a materializat într-un joc credibil cu partenerul - Soţul, Tudor Chirilă. De aici, fractura comunicării, aerul forţat, artificial pe care îl capătă travaliul lor de a-şi salva căsnicia.

„O lume pe dos" este o propunere de a căuta punţi de comunicare, de a căuta să nu uităm că totul începe cu fiecare dintre noi. Şi bun şi rău. Că stricăciunea fiinţei omeneşti putrezeşte spiritul, strică ochiul care se mai poate întoarce după adevăr.
http://www.romlit.ro/trei_americani_la_comedie

Iarina şi Tudor - "O lume pe dos"

de Mircea Ghiţulescu

După „Biloxi Blues”, piesa celebrului Neil Simon, Iarina Demian testează iarăşi dramaturgia americană contemporană, cu ajutorul unui foarte bun traducător, Mihnea Columbeanu. De data aceasta, alege trei piese scurte, una mai diferită decât alta. „Preludiu şi Liebestod”, de Terrence Mc Nally, este o apocalipsă muzicală, „Problema”, de A.R. Gurney, este o farsă conjugală, iar „Naomi în camera de zi”, de Cristopher Durang - o copie americană după teatrul absurd european cu ecouri din „Cântăreaţa cheală” de Ionesco. Toate aceste trei piese într-un act alcătuiesc un spectacol în trei acte puse sub titlul foarte inspirat „O lume pe dos”. Nu numai „lumea pe dos” constituie elementul de legătură între cele trei farse tragice, ci şi Tudor Chirilă, care trece cu dezinvoltură de la un personaj la altul, fiind Dirijorul genial din prima, Soţul (păcălitorul păcălit) din a doua şi John, fiul automat, din a treia.

Este foarte clar că centrul de greutate al spectacolului este „Preludiu şi Liebestod” (două titluri din magnifica operă „Tristan şi Isolda” de Richard Wagner) şi încă de o asemenea manieră încât ai fi vrut să închidă, şi nu să deschidă spectacolul extrem de pasionant, creat de Iarina Demian. Piesa este cinică şi halucinantă: în timp ce dirijează un concert-spectacol cu „Tristan şi Isolda” de Wagner, dirijorul vorbeşte cu propriile sale gânduri, cu admiratorul său aflat în sală, cu soţia aflată în lojă, ba chiar şi cu soprana care cântă aria Isoldei. La acest nivel al transcrierii gândurilor, piesa este foarte ingenioasă. Ideea este nietzscheană şi, implicit, wagneriană. Dragostea înseamnă moarte, „moarte şi transfigurare”. Dirijorul, asemenea autorului însuşi, este înnebunit după Wagner, a cărui muzică îi ridică libidoul la paroxism, până la dorinţa de împerechere cu toată lumea, apoi la sinucidere. În final, se va străpunge cu bagheta de dirijat sub privirea dispreţuitoare a concertmaistrului (vioara care dă tonul întregului concert), interpretat cu răutate de Marius Drogeanu. Tudor Chirilă joacă şi el halucinant, are o privire de geniu bufon şi neaşteptate gesturi profesionale în arta dirijatului. Nu că nu s-ar pricepe la muzică, dimpotrivă, ştim cu toţii asta, dar una este să cânţi, şi alta să imiţi dirijatul. De altfel, şi Simona Stoicescu stăpâneşte foarte bine pantomima solistei, mai-mai să crezi că ea este cea care cântă. Este o magie tehnică şi regizorală în tot acest spectacol, o magie creată de Iarina Demian care a rezolvat complicatul spaţiu de joc (o sală de concerte cu orchestră şi spectatori cu tot) în aşa manieră încât noi, cei din public, eram orchestra dirijată de Tudor Chirilă. Se realizează un transfer imperceptibil, astfel încât ajungi să te simţi implicat în muzica lui Wagner sau chiar să fii muzica lui. Şi asta doar cu ajutorul câtorva pupitre cu ştimele (partiturile, puse în faţa primului rând de spectatori.

Celelalte două acte sunt mai relaxate. „Problema” este doar o glumă uşoară despre soţia care a rămas însărcinată cu un negru, dar negrul era chiar soţul ei deghizat în negru. De altfel, nici nu era însărcinată, doar aplicase un balon pe abdomen ca să-l facă gelos pe soţul universitar. Roşcata Smaranda Caragea, care jucase în „Preludiu” rolul pasiv al Soţiei, este aici foarte activă, iar Tudor Chirilă schimbă lejer drama pe comedie.
Cu adevărat impresionant este personajul pe care îl joacă Iarina Demian în ultima piesă a ciclului, „Naomi în camera de zi”. Naomi - Iarina Demian primeşte vizita fiului său şi a soţiei acestuia, John (Tudor Chirilă) şi Jhona (Simona Stoicescu), un tandem de automate care imită conversaţia fără sens din „Cântăreaţa cheală”. Naomi este o dulce psihopată ce terorizează pe toată lumea, dar o face cu umor cinic. Personajul creat de Iarina Demian, inclusiv costumul şi accesoriile, este tot ce poate fi mai bizar şi mai amuzant. Ramona Macarie semnează decorul acestui triplu spectacol cât se poate de bine decorat, având în vedere faptul că spectacolul se joacă „la sol” în Sala mică a Teatrului de Comedie.

http://www.revistaluceafarul.ro/inde...1970&editie=88