ca in toate lucrurile, trebuie sa ai varsta adecvata...
ca si acum 15-20 ani serialul 'beavis si butt-head' face furori si in zilele noastre.cu certitudine se schimba tintele ironice ale celor doi dar mijloacele raman aceleasi.:))
insa nu are acelasi gust ca altadata.

cat priveste seriale privite de la cap la coada:
'Boardwalk Empire'
'Nip & Tuck'

Dexter e serialul meu preferat dar acum ca am vazut toate sezoanele ma uit la CSI: NY si CSI: Miami

Monk :) şi recomand călduros State of Play, bineînţeles cel britanic.

Am vazut toate cele 5 sezoane ale SFU-lui pana la urma. La ultimele patru episoade am plans ca un caine. Nu literalmente bine'nteles (orice ar putea insemna expresia asta anyway) ci innabusit, sublimat... ahem, barbateste. Finalul finalului, ultima secventa din toata seria, ultimele 6 minute deja trec de nivelul sentimentelor, al emotiilor abstracte cu care se multumesc restul artisteriilor si lovesc - literalmente - in plin fiziologic si chiar fizic. Melancolia, nostalgia anticipata pe care o exsuda aceste momente se precipita intr-un fel de senzatie de greata benigna dar devastatoare prin, cum spuneam, depasirea creierului, maduvei, cordului and what have you, si cramponandu-se direct de carne. Ceva in genul leoaicei lui Nichita. Insa asta nu stiu daca e un lucru bun. Nu cred ca - er, scuzati termenul- arta are puterea asta. Cand pare sa o aiba, tebuie ca ceva vicios si pernicios si-a bagat coada pe undeva. Teoria mea e ca e vorba de egou. Desi, rational, rece, obiectiv, atitudinea mea fata de show a stagnat, plus minus ceva vicisitudini ocazionale, intr-o hiposatisfactie cinico-indolenta, atasamentul fata de lumea artefactului crestea. Rapid si sigur. Iar protestele procurorului rational se estompau proportional. Invers. Deci acest artefact (si altele de tipul lui - serialele adica) isi datoreaza, ghicesc eu, o mare parte din succes slabiciunii egoului de a se atasa indiscriminatoriu de multe chestii (daca nu de orice chestie) prin expunere prelungita. Acesta este izvodul, de altfel, si al incremenirii in proiect. De fapt de multe ori, nu numai la SFU ci si la alte seriale, pierdusem din constiinta cu totul motorul demersului meu contemplational, persistam doar din pura inertie.
Mai mult, proverbialul "epilog"a al show-ului este - imi pare acum, retrospectiv - de o corny-citate, de un patetism kitchos lenes ieftin si simplist cum rar a mai vazut ecranul (mic sau mare). Pe de-o parte. Pe celelalte, insa, cumva el reuseste sa aiba un impact nebun. Insa iar nu cred ca e o mare performanta nici asta. Desi, am zis, nu cred ca m-a mai tulburat emotional un produs audio-vizual in asa hal poate de la filmele cu Arnold si Cichician din copilarie, dupa vreo 3 zile (maxim) totul se diluase intr-o amnezie desavarsita. Imi trecuse damblaua. In mod curios, convers suspectez ca opereaza, ahem, varfurile_de_lance ale cinemaulu. De la Otto e mezzo, La Dolce Vita et al. n-am iesit iesit simtindu-mi "stomacul" stand sa explodeze de satietate emotionala. Ele in timp si la rece au inceput sa-mi asalteze constiinta. Cassavetes m-a tradat si frustrat de-a dreptul in timpul prestatiei live. Si totusi imagini din filmele lui imi revin intempestiv si subversiv in minte (ca miniaturile artificiale ale lui Tyler Durden in FC) - nu arareori si nu fara consecinte afective. La fel, Days of Being Wild a cunoscut un progres retroactiv ridicol. La luni de zile dupa ce-am trecut cvasi-plictisit prin obiectul propriu zis, cand imi navaleau in minte imaginile cu tipul ala mergand prin jungla in ralenti, filmat din spate, pe fundalul sonor al unor corzi elegiace, sau tot tipul dansan auto-admirativ in chiloti si maieu in fata oglinzii din apartamentul sau soios, sau cu tipa - dansatoarea sau prostituata, nu mai stiu ce era - etalandu-si curbele unduinde in fata tipului aluia cu care se intalneste pe niste scari... ma asalta un entuziasm atat de jubilatoriu incat mai ca nu ma si ameninta cu arma uda (lacrima). Divaghez, nu? Don't give a fuck unfortunately.
Back to S(hut the) F(uck) U(p), am zis la inceput ca e supermisto cum ne se jeneaza lumea sa improaste cu fuck-uri prin jurul lor. Well, au exagerat si abuzat pana la urma. Chestia asta a devenit unul dintre cele mai fals-rezonante si "irascitante" elemente ale show-ului. Nu te speli pe maini de responsabilitatea autenticitatii si realismului asa comod. [Apropo de realism, citisem mai demult o diseratie despre "film" - Comming out of the Coffin, chek it out, Win! (Win? Win?!!) - in care e citat Allan Ball spunand ca creatia lui e un soap-opera existential. Ha! Soap. Deci aveam dreptate. Problema este ca pentru mine soap-ul si melodrama sunt ceva apriori appalling si abominabil. Nu concep cum as putea sa-mi ajustez expectantele ca sa pot lua_obiectul_pentru_ce_se_vrea_el_a_fi si sa extrag partile bune din el.
In ce priveste bilantul caracterologic, Nate si Brenda mi s-au parut cel mai reusit injghebati. David incepe bine cu cinismul sau fata de fraxo dar il fac prea gay pana la urma, mai ales in relatia cu Keith; in sensul ca il efemineaza si emasculeaza enervant de radical. Not funny.
Ruth e un personaj complet ratat, fals de-a lungul si de-a latul, de la nadir pana la zenit. E thoroughly neserioasa (in sensul fals, malign) si deneluatinserios (in acelasi sens - adica ca personaj, nu ca persoana in cadrul realitatii filmului. Fiica-sa incepe ca fiind cea mai enervanta (fals-fitoasa, timbru pseudo-masculin fortat si inautentic) dar creste in enjoyability pe fondul maturizarii (episoadele finale cu ea in spatele biroului si rochia aia neagra si relatia cu avocatul ala matur o prind foarte bine). Ca scene, la un brainstorming superficial sosesc pe primele pozitii de obicei scena in care Nate constata ca are ca client un membrul al gastii sale intime din liceu si apoi iesind la un pahar cu un altul, venit sa-si insoteasca amicul pe drumul fara de intoarcere, acesta ii confeseaza lamentativ problema erotica pe care o are cu navala regretelor si nostalgiilor care revendica dreptul la fenomenologc al auto-eschivelor iluzorii si lase, al timpului irosit din tinerete. Mai e si scena in care David o repede pe ma-sa sfatuind-o afabil to mind her own fuckin buisness cand ea il agasa reprosativ cu povete maternalistice/paternalistice; tentativa lui Rico de iesi la lumina din subsolul si a se ocupa si de problemele diplomatice ale afacerii si vazandu-se coplesit de sarcina il intreaba pe Nate cum merge treaba ia acesta clatina din cap empatic, confuz si seren spunandu-i ca trebe doar to be there, to be present; desigur si - spoiler - moartea lui N istet programata inainte de previzibiul ultim episod, convalescenta fiind si ea la randul ei surprinzator gestionata (aparenta si convingatoare revenire ->flashback/vis/epifanie imemoriala, nostalgica si calda -> revenire la realitate dar nu si la viata. Not bad. Mai sunt destule altele dar.

Mi-am adus aminte si de Breaking Bad saptamana trecuta si am revenit la el nu fara entuziasm si impacienta. Tot aceeasi senzatie. Regie de tv. Uneori chiar de MTV. Vezi scena de inceput din ultimul episod difuzat: tatal si fiul sosind in fata casei cu bolizii proaspat achizitionati. Ridicol. Penibil. Rizibil. Dar si neglijabil ce-i drept. De ep.4 mi s-a parut si cel mai interesant din noul sezon. Se pune carne cu voluptate pe personajul lui Walt in cateva momente. As spune ca chiar are loc un declic. La faza cand se satura de fasoanele nevete-sii si pune piciorul in prag, renuntand la jocul de-a mata blanda, amenintator si violent fara precedent hands down, din cate tin eu minte. Si-n pubipla mea, nu e Tucko sau Gus - e nevas-sa.! Si scena din the very beginning cand zareste palaria, sufera probabil o revelatie anamnetica, si vinde viitoarea fosta masina a familiei pe 50 de dolari. E foarte savuroasa si graitoare privirea lui Walt acolo.Sigur mai sunt si momente bune in episoadele anterioare(cf. because I say so; sau we're done when I say we're done - foarte excitante si astea). All in all, imi pare rau ca nu pot sa nu mai pierd timpul cu el. Pentru ca e - dpmdv o pierdere de timp. Si chiar nu pot.

LE: Am incercat si The Wire. 2 episoade cu pauza mare intre ele. deocamdata sunt intr-o pauza si mai mare. Probabil definitiva. E necinematografic. E doar scenariu. Bleah.

Foarte bine zis. Exact asa am simtit si eu, mai putin faza cu plansul barbatesc. Eu chiar am hohotit in batista.

Dar de asta ce ziceti ??? :-?
http://www.youtube.com/watch?v=MVekrZ-H5Pc

N-am auzit de el. E prea nou.

Btw, am uitat sa mentionez ca l-am incercat si pe Dexter. 5 sau 6 episoade. Cred ca as fi rezistat pana la finele primului sezon daca n-ar fi survenit niste defectiuni cu infrastructura video. Despre "film" in sine ce pot sa zic, constatarea voiceover-ului a mi-a upercutat ficatul de mi-a expediat farame din el pana in gura. Auzi tupeu, storytelling de tv + voiceover. Combinatia de non-intelectualitate suprema.

Stie cineva cum se numesc in cinematografie serialele in care un episod incepe exact de unde s-a terminat cel anterior, spre deosebire de majoritatea unde fiecare episod are cate un story independent. Un exemplu de acest tip de serial este Heroes.

^ http://en.wikipedia.org/wiki/Story_arc

Ce serial imi recomandati in genul Gossip Girl? :) Multumesc!

Cele mai bune seriale l-a care m-am uitat au fost 24, Prison Break, Breakout Kings, Burn Notice, Chuck etc.

Yo Liviu (et al.), tu la The Wire te-ai uitat cu subtitluri yo? Eu l-am incercat asa fiinc-auzisem de la realizatori ca cica-l sacrilegiez daca-l "citesc" in loc sa-l ascult, da' am senzatia ca-mi scapa cam multe chestii. :| Poate avertismentul era valabil doar pentru americani?...

Eu nu-mi mai amintesc daca m-am uitat la vreunul din cele 3 sezoane vazute pana acum cu titrari sau nu,dar in mod normal la seriale nu-mi bat capul cu ele.

Referitor la problema ta,da,sunt jargoane specifice zonei din Baltimore care e posibil sa te bage-n ceata,dar daca ai ascultat ceva rap la viata ta,n-o sa fie chiar asa de greu.

Acestea fiind spuse,nu cred ca e sacrilegiu sa te uiti la el cu subtitrari,mai ales daca nu intelegi tot ce zic personajele.


P.S: Chiar vreau sa ma apuc si eu de ultimele 2 sezoane,ca a trecut ceva timp de cand nu m-am mai uitat la el.

Eu l-am vazut cu subtitrare in engleza, ca pe orice alt film de altfel. Cand exista mult dialog inevitabil mai pierzi cate ceva si mie mi se pare ca e mult mai bine constientizat dialogul cand il si citesc. La mine se mai intampla uneori ca dialogul sa se piarda in fundal si sa ma concentrez pe imagine, se intampla, mult mai rar ce-i drept, chiar si atunci cand vad un film cu sub, iar The Wire are dialog gramada, ba chiar e atuul filmului. Fiind limba lor poate americanii nu au problema mea si, chiar mai mult, poate pe ei chiar i-ar distrage de la ce se intampla pe ecran, cu atat mai mult cu cat nu prea par sa fie invatati cu subtitrarile.

Nu cred ca e vorba atat de jargon, de terminologie care mi-e straina, cat de fonetica, de dictia non-academica, malformata si regionalizata a unor termeni cu care sunt familiarizat. Si nu, nici n-am ascultat prea mult rap (american) la viata mea. Damn.


Da, de subtitrare englezeasca era vorba (dignitate hominis, anyone?:"> ). But still. Iar americanii cica au chiar si ei problema asta. Pentru ei a venit avertismentul ala, in primul rand. Se plangeau ca nu pot tine pasul cu pronuntia aia exotica, se vorbea de apelarea la subtitluri, la care a venit replica revoltata si dezaprobatoare a producatorilor. In cazul lor, e de inteles. Ar fi penibil de lenes sa vrei sa-ti "traduci" propria limba. Dar restul lumii nu e departe. Partea cu niste minime pretentii intelectuale a ei. Noi surfam apele, in mare majoritate, angloamericane ale netului, ne-a intrat in sange destul de serios idiomul incat sa ne punem chiar si noi problema asta... de onoare, ca sa zic asa. Nu stiu, depinde de fiecare acuma.

Am si eu o intrebare. Pana la urma serialul Alcatraz va avea si un sezon doi ? Sau macar un film final ?
Multumesc anticipat!

http://www.davidbordwell.net/blog/20...ak-your-heart/

Ia-l pe Bordwell si faceti 3 ture :P