A, ok, m-am gandit k asta era motivul pt care ai pus amintirea aia aici, k in fond cam despre asta e vorba in acest topic.

illo,
dar zi-mi si mie ce si cum.

Care este momentul cel mai intens din amintire? Dar sentimentul dominant?

Cel mai intens....hmm...cred ca reactia maica-mii, care a fost mult mai impresionata decat mine.
cel dominant - o stare de tristete care m-a urmarit apoi toata seara, mai ales ca era si o vreme mohorata...

cred ca este si normal. avand in vedere ca momentul s-a impregnat bine in memoria ta si se pare ca inca mai esti impresionat as spune ca esti caracterizat de bunatate si te intereseaza de ce se intampla cu cei din jur, probabil esti genul de om care sare in ajutorul celor care au nevoie :D

illo, dar pe mine nu ma analizezi?

In legatura cu colegul de gradinita, m-am bucurat mai mult ca l-am demascat, ca am eliberat colegii de un stres, desi, cu siguranta, pentru el a fost o umilinta.
N-as spune ca a fost un atasament deosebit, era doar singura mea cunostinta din clasa. In scoala primara am avut alta prietena, iar in gimnaziu alta. Niciuna dintre cele trei nu mi-a fost si colega de liceu, dar am ramas mai apropiata de prietena din gimnaziu. Asta oarecum confirma partial ce ai spus in legatura cu prieteniile. Sociabila sunt, leg prietenii, dar nu prietenii profunde. O posibila cauza ar fi egoismul, sunt cam egoista.
Oamenii nu erau o amenintare, din contra, eram un copil iubit, care se bucura de multa atentie, atat in familie, cat si in afara ei.
Uneori sunt foarte irascibila, iar aceasta irascibilitate s-a accentuat in ultimii, poate datorita faptului ca sunt foarte solicitata la locul de munca, desi, ai dreptate, imi place foarte mult ceea ce fac. Ma irita teribil cand cineva se amesteca in treburile mele. De exemplu, la serviciu am un oarecare statut special, am o oarecare independenta pe care functia o impune, in sensul ca sunt singura din firma care nu este subordonata directorului de sucursala, facand parte dintr-o directie centrala. Uneori, directorul are tendinte sa preia controlul, dar nu-i merge cu mine si am ajuns la oarece tensiuni.

@copila satanista

bine, atunci eram relativ copil, practic nu m-a impresionat nimic din accident, am vazut doar trei secunde.
acum as fi mult mai usor impregnabil cu senzatii de frica.:)
si mi-am dat seama ca, cu cat inaintezi in varsta, cu atat devii mai vulnerabil in situatii tragice.

Hmmm, dificil Keepwalking, dificil, desi momentul e intens si consistent, exista tenatia sa spun lucuri mari dar nu ai cum dintr-o amintire.

Cred ca ai fost un copil ok, genul de "copil bun", adica se vede ca esti cooperant, asculti de mama, ai fost prim nascut sau mijlocas? (btw, ma ajuta sa-mi ziceti si locul pe care il ocupati in constelatia familiei, functie de ordinea nasterii). Nu vad nimic anormal in nici o reactie de a ta, tristetea e si ea fireasca, s-ar zice ca raspunsurile tale erau adaptate lamediu si factori exogeni. Dar, e important ca cea mai intensa amintire e reactia mamei, in mod normal toti am fi tentati sa credem ca amintirea cea mai vie e aceea omului sub tramvai (de aia insist sa-mi spuneti voi si in nici un caz nu am voie sa presupun in locul vostru). Focusul tau crescut pe mama, la varsta de 10-12 ani ar putea spune ceva, insa mai da-mi o amintire, sa nu cad in pacatul psihologizarii si al cautarii de probleme cu orice pret, acolo unde poate nu sunt. In plus, Keep, insist sa-mi dai o amintire de pana in 9-10 ani. Ce depaseste varsta asta e prea putin relevant.

Nu :) Decat daca iti faci bine temele. Aici eu nu ma joc, sa stii, imi fac si eu temele, pana la urmatoarea mea sesiune de terapie tre sa am cateva sute de amintiri timpurii analizate.So, I'm working here, a little respect pliz! Nu de alta, dar platesc bani grei pt formarea pe terapie asa ca nu-mi arde sa-mi fac treaba superficial :-*

illo,

e foarte ok ce mi-ai spus deja.
o sa ma gandesc la ceva de pana in 9-10 ani.

dimpotriva, asta am zis, ca este surprinzator ca pt Keep momentul cel mai intens nu e moartea sau calcarea acelui om de tramvai, ci reactia mamei....as fi tentata sa cred ca NU e foarte interesat de cei din jur, ptca in acea amintire relatia lui cea mai semnificativa e cu mama...

Ok. A fost exagerat. Dar nu inseamna ca nu poate fi analizat. Poate are parti de adevar, poate e o fantezie. Poate spune ceva despre mine ca fac o astfel de gluma. Asteptam mai mult. Material ti-am dat.

Sorry, nu pierd vremea cu asa ceva :) :-* But you're still one of my favs in this forum :x

corect.

Cred cä în cea mai mare parte ai dreptate.
Fac urmätoarele precizäri (poate conteazä, poate nu):
- Pe tot parcursul vietii mele, amintirea asta a fost la fel de dominantä; nu s-a activat doar recent.
- Nu "am vrut sä mä fac actor initial". Pânä la 11 ani, eram hotärât sä devin scriitor; apoi, mi-am descoperit dorinta de a deveni regisor; undeva, pe parcursul acestei perioade, a apärut si ideea de a fi, în paralel, si actor - cred cä m-a tinut între 13 si 18 ani.

O sä mai caut o amintire - tot asa, de pe la începutul vietii...

cred ca am facut o gafa :D si am luat din amintirea lui lucrul care mi s-a parut mie mai important apoi am tras concluzia
m-am uitat mai mult la amintirea in sine si mai putin la cum a vazut-o, repsectele mele illo la asta :)

offff, interpretasem mult asta, pt ca are multe elemente, e foarte fertila, ofertanta, ( prieteni de joaca, parinti, dinamica, schimbari etc) si a picat curentul pt 2 secunde si s-a dus tot.....revin mai pe seara.

Mai puneti amintiri si ne reauzim cand am timp.

Asta a lui Paul e mai mult decât atât - e efectiv o cinemä extinsä: se poate scrie un scenariu pornind de-aici, are toate elementele esentiale! Ca atare, si-ar gäsi locul si la "FABULE CINEMATOGRAFICE - si nu numai..."

Amintirea 1

Aveam vreo 4-5 ani si era ziua mea. Eram cea mai mica dintre toti fiindca mama (presupun) ii chemase pe toti copiii din bloc. Nu-mi amintesc cum am petrecut, ce-am facut, decat sfarsitul celebrarii cand mancam tort. Eram multi copii, iar cineva isi pusese farfuria pe pat si alt copil sau tot acelasi s-a asezat in tort si l-a daramat si pe pat. Si eu am inceput sa il/o cert si sa fac scandal. Momentul cel mai intens a fost dupa ziua mea cand Mama mi-a explicat ca nu e frumos ce am facut, iar sentimentul pe care l-am simtit a fost rusine si parere de rau.

Sunt mezina familiei. Si o sa incerc sa revin curand cu a doua amintire.

Adica vrei sa spui ca mint domnule Pitbull,sau ce vreti sa insinuati?Va rog frumos sa va abtineti.

Nu, sub nici o forma nu asta a vrut sa insinueze, el a sesizat acelasi lucru pe care l-am sesizat si eu si mi-a placut foarte mult la povestea ta: are dramatism, tensiune, personaj in schimbare (adica tu, pt ca treci de la teama la eliberare), multe personaje conexe de care esti legat direct etc...Pitbul a vrut sa scoata in evidenta forma de-a dreptul cinematografica a amintirii tale, sustinandu-ma pe mine cand am zis ca e fertila, ofertanta. Nimic mai mult :)

Ah,imi cer scuze Dle Pitbull,imi pare rau daca v-am jignit :).Ms illotempore2002.

Nu imi este foarte clar ce vrei sa zici cu "aceasta m-a iertat si i-a certat foarte rau pe baietii ei". Care baietii ei? Cei care te-au santajat pe tine?

Apoi, confirma-mi sau infirma-mi daca mama ta era schimbatoare din fire. Pt ca tie ti-a fost foarte teama atunci ca ea sa afle adevarul, deci probabil ca te pedepsise sau articulase in trecut iar pe de alta parte, spre uimirea ta, ea te iarta cu mare usurinta cand afla ce ai facut.
Pari sa ai (atunci, in trecut) singuratatea/tristetea primului nascut intr-o familie cu mai multi copii sau singuratatea copilului unic la parinti, care insa creste cu niste parinti aflati in conflict, atmosfera tensionata. Astept sa-mi zici tu cum e, daca vrei.

Altfel, cred ca de-a lungul timpului ai devenit un tip/barbat foarte bataios (eu scrisesem asta de azi dimineata si acum, modul in care te-ai rastit la Pitbull o confirma) tocmai pt ca in copilarie ceilalti se purtau urat - te santajau, manipulau, iti cereau lucruri. Probabil ca la fel, nu legi usor prietenii iar asta este (daca asa este) din cauza tipului de relatii pe care le-ai avut cand erai mic. Anyway, zic eu multe dar riscurile sunt enorme sa gresesc, o alta amintire m-ar fi ajutat mult.

Am o intrebare: cand te gandesti la amintirea asta care sentiment se evidentiaza mai mult: stresul cauzat de prietenii de joaca sau sentimentul de eliberare de dupa marturisire?

Mama mea,este o fire dintr-o bucata...si nu ma asteptam sa fiu iertat.Sincer sa fiu nu sunt o fire trista,am foarte multi prieteni,cu parintii ma inteleg foarte bine :). Cand ma gandesc la aceasta amintire cel mai mult se evidentieaza stresul cauzat de prieteni.

Oricum,multumesc frumos pentru analiza :) si spor in continuare.Imi place foarte mult domeniul pe care te-ai axat.

Multumesc pentru interventie, Illo. :)
Da, Paule, asa e cum a zis ea.

Amintirea 2

Eram mica, la gradinita, nu stiu exact ce varsta aveam - poate 4-5 ani. Locuiam la bloc dar langa erau multe case. Intr-o zi de vacanta, vara m-am dus sa ma joc in curte la niste vecini, si am uitat sa spun unde sunt. A trecut timpul, nu stiu exact cat - 1 ora, doua, trei - nu cred ca mai mult si mi-am amintit sa ma duc acasa. Era dupa-amiaza. Cand am aparut in fata blocului, copiii care erau pe-afara mi-au spus alarmati ca mama ma cauta de mult timp si e disperata si sa ma duc repede acasa. Se pare ca se facuse o adevarata search party dupa micuta disparuta, iar mama intr-adevar se speriase. Momentul cel mai intens a fost cand m-a vazut mama si am vazut ce usurata era ca sunt in regula si chiar in timp ce imi tinea morala sa nu mai plec niciodata fara sa spun unde sunt, vedeam pe fata ei ca parca nu ii venea sa ma certe de bucurie ca ma vede intreaga. Cum m-am simtit... parca un pic amuzata de toata tevatura si bucuroasa ca mama nu ma cearta prea tare si usurata din acelasi motiv. Adevarul e ca de-atunci, cand am vazut ce mult se pot speria parintii cand nu stiu unde esti, niciodata nu am mai plecat fara sa spun unde sunt, chiar si acum las mereu un bilet si daca ma duc la vecina de peste drum sa stie sotul unde sunt.

Hihi - si daca se-apuca sotul sa te caute la vecina? :-?

Dragomara, de ce nu scrii tu o carte? Mai ales ca iti place sa calatoresti si probabil ai ce povesti. Pe mine ma tenta intr-un timp gandul sa-mi deschid editura.

Dragomara, foarte frumoasa amintirea, ai descris-o foarte melancolic si imagina are un bucolic fermecator. Insa dpdv psihoterapeutic nu este una relevanta, cel putin nu pt faza de pregatire in care ma aflu eu. Pt ca, asa cum am spus, sunt analizate numai acele amintiri ale unor intamplari ce au avut loc o singura data. la tine, vizitele la tanti Culita erau frecvente.

As putea doar sa-ti spun ca de obicei amintirile unor momente de confort sunt indicatori pt ceea ce cautam, sau ceea ce avem nevoie. Insa cu asta nu cred ca am zis o vorba mare.

filmul pe nume Slumdog Millionaire?

Illo, ti-ai terminat temele? Astept sa imi analizezi si mie aminitirile, daca ai timp.

Ti le analizez azi, promit.
Umpic mai incolo ca-i prea dimineata, sa ma trezesc.

Ok, mi-era doar teama sa nu fi adunat destule deja...

MariaMona:

Tre sa recunosc ca nu vad un pattern si nu pot trage niste concluzii din cele 2 amintiri ale tale, nu stiu de c, probabil inca nu am experienta necesara. singurul pattern pe care il vad e relatia cu mama ta, care apare in ambele amintiri, in aceeasiipostaza: mama te cearta, si niciodata foarte aspru, ci educativ, frumos, incurajator si pozitiv. Mi-am creat mai degraba o imagine despre mama ta decat despre tine. Vad o anumita sensibilitate a ta la a fi criticata, in sensul in care le pui la inima, tii cont de ele si te marcheaza, au semnificatie. Cred ca ai tendinta sa te invinovtzesti usor uneori si estigenul de persoana care isi face "sange rau" pt orice intamplare mai tulbure care poate aparea intre tine si alte persoane. Ai zis ca esti mezina familiei? Cred ca undeva gresesc eu, mezinii de obicei au foarte multa incredere in ei si sunt libertini si uituci, exact cum ai uitat tu s-o anunti pe mama ca pleci. Daca mai vrei, mai zi-mi o amintire, de multe ori 2 nu sunt suficiente, si cum am mai spus, in analiza terapeutii lucreaza cam cu 8-10 amintiri.

Hai, acu' i-ai umplut pe toti de sange, sa-ti dau si eu doua amintiri.

1. Prolog. Aveam vreo 5 ani si faceam inot de ceva vreme, dar mi-era frica sa sar in cap de pe blockstart. Antrenorul meu, dom' profesor Kostiniou, s-a chinuit cateva saptamani bune sa ma convinga, eu nu si nu, n-aveam curaj. Ma urcam pe bolovan si saream in picioare.
Poveste. Intr-o zi, ma rog, era seara, antrenorul vine langa mine cand ma pregateam sa sar in apa. Se dadea preocupat de altceva, asa ca nu l-am bagat in seama, decat atat cat sa-l intreb daca pot incepe antrenamentul. Mi-a facut semn sa ma arunc, eu l-am ascultat, am flexat, am impins in cubul de ciment si, intr-o fractiune de secunda, cat eram in aer, el m-a lovit peste picioare intorcandu-ma cu capu-n jos. Am strapuns apa, descinzand pana catre fundul bazinului, vazand din ce in ce mai aproape linia de control. Am inceput sa misc haotic din toate membrele, iar in scurt timp am inceput ascensiunea. Pe masura ce urcam, miscarile deveneau din ce in ce mai regulate, iar cand am iesit la suprafata am inspirat adanc si am inceput sa inot regulamentar, calm, relaxat. Ma simteam eliberat si sigur pe mine.
Raspuns. Cred ca asta e cel mai intens moment, cand am inceput sa inot normal, linistit si increzator.

2. Prolog. Aveam vreo 7 ani. Ma fascina de vreun an un trenulet electric pe care il tot vedeam expus la raionul de jucarii de la Bucur Obor. Stiu ca ai mei tot incercau sa evite contactul meu vizual cu exponatul si mi se spunea ca e prea scump, nu ne permitem. Mi-l doream ingrozitor de tare!
Poveste. Craciun. Vad sub brad un pachet mare, invelit in hartie alba. Ai mei imi spun - du-te, vezi ce ti-a adus Mosu'. In secunda doi am fost langa brad, am facut ferfenita ambalajul si de-acolo a rasarit cutia din plastic transparent sub care se vedea un cadru de carton albastru pe care scria: PIKO JUNIOR. L-am desfacut si m-am apucat sa asamblez sinele. Taica-meu, inginer de locomotive, a venit sa ma ajute, familionul comentand ca-i normal. Singur!!! am urlat. Vreau sa-l fac singur. Usor mirat, taica-meu m-a lasat sa ma descurc singur, iar lumea s-a asezat la masa. Am studiat eu carticica cu instructiuni, am asamblat sinele, am montat decorurile, am pus locomotiva (fara vagoane) pe sine, am conectat chiar si transformatorul cu potentiometru - evident, nu stiam ca-i zice asa :D - si l-am cuplat la retea. Am pornit si am zis: merge! Lumea s-a intors uimita catre mine, iar taica-meu a bagat un 'bravo, ma!' si s-a intors umflandu-se-n pene catre ceilalti.
Raspuns. Cred ca cel mai intens moment a fost cel in care locomotiva s-a pus in miscare, iar sentimentul e satisfactie.

Sunt fratele cel mare, am o sora mai mica.
De-ajuns?

Da, sunt doua amintiri bune, relevante si au patternuri care pot spune lucruri. Revin umpicutz mai incolo.

illo, am tot intirziat sa-ti raspund sau sa mai scriu o amintire. Perioada aia de curatenie excesiva a fost o perioada, e adevarat ca am si acum reminescente :D totusi nevrotica nu cred ca eram.

Pentru ca ai vrut o amintire in care sa interactionez cu altii... o sa ramin in aceeasi perioada.

Aveam aproape 6 ani. Poate n-ar trebui sa spun dar sint mezina cu un singur frate, mai mare cu citiva ani decit mine. De cind ma stiu ma joc mai mult cu baietii si aia mai mari decit mine.

Eram in fata blocului pe linga un grup de baieti cu cel putin 3-4-5 ani mai mari decit mine. Nu-mi amintesc deloc ce fel de joaca era, dar la un moment dat unul, cu vreo 6 ani mai mare decit mine, se ia de frati-meu si nu-mi amintesc exact cum au decurs ostilitatile dar mie nu-mi placea deloc ce se intimpla. Imi amintesc destul de bine grupul respectiv si cam toti fiind mai mari decit fratele meu se dadeau mai destepti, faceau valuri, se aliau iar el le inghitea intepaturile fara sa zica mare lucru. Fratele meu era foarte bun prieten cu unul sau 2 de acolo, dar in grupuri mai mari baietii se comporta diferit, ei stiu de ce ;) . El era un copil foarte pasnic, doar noi doi ce ne mai bateam si paruiam, in afara casei era cam mototol.

Cind am vazut ca nu se potolesc apele, fara sa zic nici un cuvint m-am aplecat, am luat o piatra de jos si am aruncat-o inspre baiatul cel mare, din pacate chiar in cap. I-am spart capul se zice, totusi a fost ceva superficial. Nu se astepta nici unul la asa ceva din partea mea, erau cel putin 6-7 baieti acolo. N-am fugit, n-am luat bataie iar fratele meu mucalit le spunea ca nu-s intreaga la cap sa ma lase in pace, adica ma proteja si el pe mine :D . Nu-mi amintesc daca le-am zis ceva, banuiesc ca da, le-am zis sa-l lase in pace pe frati-mio si nici nu stiu cum am plecat de linga ei, banuiesc ca luata cu forta :) .

In seara respectiva mama copilului a venit cu el de mina la usa noastra, la mama, sa-i arate ce i-am facut, sa ma pedepseasca. Eram ascunsa dupa usa de la bucatarie si le-am auzit ; baiatul nu a scos nici o vorba. Nici mama respectiva nu era foarte pornita, adica era o femeie destul de calma, dar mamei, careia bineinteles ca nici eu nici frati-mio nu-i spusesem nimic, nu-i venea sa creada. "Cum? copilul meu mic l-a batut pe vlajganul asta ?" Nu imi amintesc daca am incasat-o sau nu, ceva pedeapsa am avut sigur, cred ca totusi s-a terminat pasnic toata povestea si sprea placuta mea surprindere baiatul nu mi-a purtat pica niciodata, ba pot spune ca-i eram chiar simpatica.

Momentul de intensitate maxima: cind am pus mina pe piatra si am aruncat-o.

Sentimentul de acum: e destul de complex, nu regret ce am facut, adica incercarea de a face dreptate chiar daca nu ma privea direct conflictul, dar fiind putin mai matura imi dau seama ca putea sa iasa ceva urit, am auzit destule cazuri in care de la o joaca s-a ajuns la invaliditati pe viata si doamne fereste nu stiu cum as fi putut trai cu o asemenea povara. Pentru ca n-a iesit nimic rau pot, gindindu-ma la intimplare, sa zimbesc si sa fiu multumita ca am avut o copilarie normala.

...

Am avut un profesor de sport care zicea ca un copil care n-a spart un geam ala n-a fost copil; eu nu ma pot plinge de asta :D

Poate ca n-ai experienta necesara, dar majoritatea concluziilor trase de tine sunt juste =D> . Mama mea este modelul meu de viata si a fost cea mai faina mama din lume, ne-a educat asa cum spuneai tu "frumos, incurajator si pozitiv". Si sensibiliatatea mea la critici e reala. Singura chestie ce nu pusca e ca imi fac sange rau din orice. Chiar din contra, am incredere in mine si iau lucrurile destul de bine, incerc sa gasesc rezolvarea unei situatii dificile, nu sa caut vinovati.

Incerc sa iti dau inca o amintire, nu stiu daca poti fi mai concludenta citind-o fiindca ai scris destul de corect si dupa primele doua.

Amintirea 3

Eram in clasa I si aveam deci 6 ani. In clasa mea erau trei siruri de banci foarte apropiate de unul din pereti si cu fata spre catedra si spre ferestre. Cuierul pentru elevi era exact pe peretele cu distanta mica fata de banci, in partea dreapta si era genul de cuier lung lung prins de perete. Chiar in capatul zidului era si un cuier pentru tovarasa invatatoare, un cuier din fier forjat cu multe brate care ieseau inafara si carora le lipseau capetele protectoare.
Intr-una din zile, la sfarsitul orelor, asteptam, ca de obicei, dincolo de cele 3 siruri de banci sa se termine buluceala colegilor mei la cuier. Eram destul de cuminte si nu ma grabeam asa tare, asa ca preferam sa treaca inghesuiala si sa imi iau haina in liniste, chiar daca ultima. Si brusc, din cauza imbulzelii celorlalti copii, cuierul cel mare a cazut peste banci si mi s-a infipt mie in cap... Nu-mi amintesc daca am plans sau nu, doar ca am sangerat mult, ca tovarasa m-a dezinfectat si m-a pansat si ca atunci cand am ajuns acasa radeam cand ii povesteam mamei ce se intamplase. Momentul cel mai intens a fost, evident, cand m-am trezit cu ditamai cuierul in cap. Ce-am simtit: stupoare in primul rand (eu chiar credeam ca e mai sigur sa stau si sa astept dupa banci) si revolta - de ce tocmai mie, care am asteptat cuminte mi s-a intamplat asta. Dupa aceea, insa, cum am zis, nu am fost suparata pe colegii mei, ci chiar m-a amuzat ironia a ceea ce s-a petrecut. Si uite asa mi s-a infipt mie cuierul in cap vreo 1/2 - 1 centimentri si am si acum o cicatrice, doar ca fiind chiar pe frunte la baza parului nu se vede.

:-O Doamne , ce intamplare! Ai fost o fetita curajoasa.

Imi place cum povestesti!

Mersi! :) Cred ca suna mai grav decat a fost, dar oricum e haios sa ii spui cuiva ca ti s-a infipt cuierul in cap... Si fetitele mele sunt la fel de curajoase la lucrurile grave, insa uneori urla ca din gura de sarpe la o simpla julitura. Cred ca asa eram si eu :-/