Frenzy, Alfred Hitchcock - dupa "Torn Curtain" si "Topaz", "Frenzy" este destul de reusit, insa in prea putine locuri seamana cu un film de Hitchcock. In primul rand, inceputul este foarte lungit, astfel incat filmul isi da drumul de-abia dupa vreo 40 de minute cu scena violului (socanta!) si apoi acel scurt cadru cu femeia moarta in fotoliu si limba care ii atarna in afara. De acolo, filmul isi gaseste un ritm bun, iat Hitch puncteaza cateva momente reusite: lungul cadru in care nimic nu se intampla apoi auzim tipatul care anunta descoperirea crimei, camera coborand scarile in timp ce o alta crima este comisa, secventa cu cadavrul ascuns in sacul de cartofi si finalul - parca luat dintr-ul film mai vechi - in care cel acuzat pe nedrept, adevaratul criminal si inspectorul se intalnesc fata in fata, iar mastile cad.

The Mouse That Roared, Jack Arnold - deci... avem un dispozitiv nuclear care poate distruge lumea, Peter Sellers in rol triplu si muzica exceptional folosita... Suna cunoscut, nu? "The Mouse That Roared" e facut cu cinci ani inaintea lui "Dr. Strangelove" si pare versiunea ceva mai light-hearted a acestuia din urma. Inca din deschidere, umorul nevinovat si interpretarea lui Peter Sellers capteaza atentia, iar pe parcurs filmul devine din ce in ce mai incitant si reuseste sa ramane 'proaspat'. Nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult - o surpriza placuta!

Look Back in Anger, Tony Richardson - dupa umorul usor, dar delicios din "The Mouse That Roared" si realitatea paralela in care tatal linistit este mafiot, iar fiul pampalau il bate pe smecherul liceului din "A History of Violence", m-am gandit ca o excursie in atmosfera de usor snobism a alb-negrului de free-cinema si a unei piese clasice de John Osborne nu m-ar strica. Acum, eu nu sunt fan al genului asta de filme, deprimante in explorarea realismului social si a prejudecatilor, dar "Look Back in Anger" de Tony Richardson m-a convins pe deplin. Este un film genial, extraordinar de bine construit si bine dozat (asta se datoreaza si 'scheletului' piesei). Richard Burton fura tot filmul cu tiradele sale (magnifica interpretare!), iar piesele de jazz sunt un deliciu. Notabil si finalul, atent pregatit si totusi brusc in momentul in care respiratia protagonistilor este 'inghitita' de aburii locomotivei. 5 stele!

The Killing, Stanley Kubrick - fara sa pun la socoteala "Fear and Desire" si "Killer's Kiss", pana acum cateva minute "The Killing" era singurul Kubrick pe care nu l-am vazut. Desi naratiunea din voice-over e enervanta (sper ca a fost decizia studioului) si structura non-lineara a actiunii nu functioneaza chiar asa de bine (cred ca e unul dintre primele experimente de asa-zis thriller in care se face abstractie de ordinea cronologica a evenimentelor), desi e usor stangaci pe alocuri, nu cred ca i se poate reprosa nimic acestui film din punctul de vedere al imaginii (jocul de lumini si umbre, miscarile fluide ale aparatului, momente ingenioase precum reflectarea in oglinda a lui Johnny intrand in sala clubului de sah) sau al interpretarii (personajele sunt adaptate perfect povestii, iar actorii "interactioneaza" foarte convingator cu jocul camerei de filmat si al surselor de lumina).

pula mea, sunt amidst integrala resnais. pentru ca am lasat sa vad la urma l'amour a mort, oncle d'amerique-ul sau je t'aime-ul am bagat in prima faza : i want to go home (6.5/10) care are un inceput groaznic si interminabil cu una - urata ca moartea - care vorbeste singura, ca-n telenovele, in avion. se vrea satira punandu-i in versus pe americani cu francezii si iese ceva ceva, macar amuzant uneori daca nu altceva. (de mentionat ar fi o scena funny cand zice un regizor american de remakeuri ale filmelor clasice : "francezii fac filme despre dragoste. noi, americanii, nu stim nimic despre dragoste asa ca nu facem filme despre ea. despre violuri facem, dar nu despre dragoste"). plus melo (7/10) si la vie est un roman(7/10). vroiam sa zic ceva si despre ele da' mi s-a facut lene.

The Searchers, John Ford - nu ma prea dau in vant dupa western-urile in care texanii se pun pe omorat indieni, dar fiindca nu stiam care este povestea cand m-am pus pe vizionarea lui "The Searchers", m-am lasat furat de prima imagine, acea foarte originala deschidere privind din interiorul unei case inspre desertul din care personajul lui John Wayne urmeaza sa apara. Trecand peste usoare stangacii de actorie care apar din cand in cand pe parcurs, filmul are un fir narativ foarte bine construit - bine surprinsa trecerea anilor - iar scenariul implica mult mai mult decat o simpla goana dupa indieni. Imaginile sunt minunate, iar reluare imaginii de inceput la sfarsit este o incheiere perfecta.
Totusi, nu m-am convertit in fan John Ford inca...

The Tragedy of Othello: The Moor of Venice, Orson Welles - daca nu ar fi avut probleme de finantare, mai mult ca sigur ca Welles ar fi reusit sa faca din acest film o ecranizare mult mai reusita. Dar chiar si asa, cu toate ca post-sincron-ul e groaznic, iar montajul stangaci pe alocuri (in special tentativa de asasinare a lui Cassio), "Othello" se remarca, in special prin imagini, prin lumini si prin decoruri (colonadele, portile cu gratii, meterezele etc.) Fiecare scena este tratata cu seriozitate, in timp ce bucatile extrase din textul lui Shakespeare sunt exploatate la maxim (nu cred ca Welles a folosit mai mult de o treime din versurile piesei). Iar vocea actorului-regizor rasuna peste intregul spectacol, eclipsata poate doar de exclamatia disperata a Desdemonei: Kill me to-morrow; let me live to-night.
8/10

Metropolis, Fritz Lang - Fascinant pe toate planurile si surprinzator de convingator. Singura problema este ca o jumatate din materialul original este pierdut...

The Man Who Shot Liberty Valance, John Ford - Un film elegant, echilibrat in constructie, filmat in alb-negru, care atat prin tema cand si prin estetica devine probabil opusul total al western-urilor eroicespectaculoase ale lui John Ford (precum "The Searchers", care imi este cel mai proaspat in memorie). Doua roluri remarcabile facute de James Stewart si John Wayne...

The Third Man, Carol Reed - (Jesus, nu mai stiu o boaba din boaba de germana pe care o stiam) ... Deci: Viena + Welles&Cotten + Carol Reed, o combinatie care nu poate sa produca decat un film extraordinar. Sigur, se poate spune ca filmul este usor previzibil, insa surprizele apar in modul in care diferite scene sunt realizate (iar cel mai bun exemplu este, evident, prima aparitie a lui Orson Welles: desi intuim de cateva minute bune ca personajul acestuia nu este de fapt mort, momentul in care - dupa suspansul bine pregatit - o lumina este aprinsa si aceasta cade exact doar pe fata lui Henry Lime este mai mult decat impresionant).

The Lost Weekend, Billy Wilder - Excelent! E prima data cand il vad. Am vazut, in schimb, majoritatea filmelor lui Billy Wilder (oricum, cele mai importante), insa "Lost Weekend" imi pare de departe cel mai bun al sau. Se remarca modul in care unghiurile de filmare se imbina cu decorurile (in casa scarilor, in bar, in salonul de spital). Inceputul - care pare luat dintr-un film de Hitchcock - isi gaseste reversul in incheiere, iar pe parcurs se remarca alte cateva momente ies in evidenta pe parcurs: spectacoul de opera, cosmarul, cateva dintre digresiunile monologate ale personajelor etc. Am fost, de asemenea, foarte impresionat de rolul facut de Ray Millard (este de ceva timp unul dintre actorii mei preferati, dar cu ce a facut in acest film chiar m-a dat pe spate). Am vazut

Mean Streets, Martin Scorsese - Spectacol de montaj si muzica, in ritm alert si facand cu ochiul inspre filmele noir. Multe secvente merita retinute, mai ales cadrul lung care exploreaza betia personajului lui Keitel. Insa per ansamblu, se simte ca este un film facut la inceput de cariera - foarte promitator, insa.

King Kong, Merian C. Cooper & Ernest B. Schoedsack - Credeam ca o sa trebuiasca sa fiu un pic ingaduitor cu efectele speciale in cazul acestei fosile din '33, dar nu a fost cazul. Desi trucajele sunt de multe ori evidente, "King Kong" creeaza spectacol si capteaza atentia spectatorului, experienta trecand dincolo de asistarea la un show de efecte (ceea ce nu se poate spune neaparat despre mai recentul film cu acelasi titlu, al unui regizor foarte in voga).

Marnie, Alfred Hitchcock - Un film care poate parea ceva mai slabut fata de seria care il precede ("Vertigo", "N by NW", "Psycho", "The Birds"), dar care are totusi calitatile sale: Sean Connery si Tippi Hedren in forma mare (scena cu asocierile de cuvinte - cel putin - e genial jucata de amandoi), culorile (verdele si rosul deja exploatate de Hitch in "Rope" sau "Vertigo", dar si constrastul alb/negru, maroniul lemnului etc.) si cateva scene de suspans foarte bine realizate (jefuirea seifului, fara coloana sonora si aproape fara sunet mertia retinuta).

The Offence (Sidney Lumet)

Lectie de "character study" oferita de Lumet. Cum a reusit acesta sa creeze o atmosfera de piesa de teatru numai el stie. Cred ca jumatate din merite ii revin lui Sean Connery - exagerez daca afirm ca a reusit cel mai bun rol din intreaga sa cariera? "Duelul" psihologic dintre Johnson si Baxter duce pas cu pas la contopirea dintre cei doi in acea oglinda in care ne privim zilnic, o oglinda intunecata pentru detectivul care a pierdut controlul in fata propriei disperari. Raul la care a luat parte de-a lungul activitatii sale il ajunge din urma si ii dezvaluie un adevar crunt: este la fel de malefic precum cei pe care i-a bagat dupa gratii. La randul sau este capabil de viol sau crima, intruchipeaza raul ce salasluieste in fiecare dintre noi.
Atmosfera sufocanta, o dezlantuire de trairi interioare "regizata" brici de Lumet. Chapeau!

The Man Who Knew Too Much, Alfred Hitchcock (1934) - delicioasa relicva a perioadei britanice din cariera maestrului. Anuntand oarecum "The 39 Steps" (idea asasinatului politic care trebuie oprit), precum si o puzderie de alte creatii pe aceeasi tema ale regizorului, acest prim "The Man Who Knew Too Much" e unul dintre cele mai relaxate filme ale lui Hitch. Se remarca Peter Lorre, cu o suvita de par alba, intr-un rol de distins personaj negativ. Scena atentatului este superb montata, coregrafia cadrelor si reactiilor personajelor fiind perfect sincronizate cu fondul muzical. Secventa este atat de reusita incat mie mi se pare mai reusita decat omoloaga ei din remake-ul cu James Stewart din 1956 (regizat tot de Hitchcock, n.m.)... Remake care este, totusi, mai elegant si ceva mai migalos construit, chiar daca rezultatul este mai artificial si distant.

The Trouble With Harry, Alfred Hitchcock - o intriga politista devine pretext pentru o comedie, care pune in valoare umorul negru al lui Hitchcock si ochiul sau pentru imagini de o frumusete iesita din comun. Totul este orchestrat pe muzica lui Bernard Hermann, mult mai voioasa decat de obicei.

Cool, my own piece of forum... Mmm...


Swing Time - nu ma dau in vant dupa filmele cu Ginger Rogers si Fred Astaire (sau filme despre Ginger Rogers si Fred Astaire... sau despre sosii de-ale lor...), dar "Swing Time" mi-a ajuns la inima. Desi se cantoneaza in cliseele tipice (si urmeaza aproape acelasi scenariu ca si celelalte), exista cateva momente de adevarat spectacol: duetele celor doi protagonisti (logic!), scena in care Astaire danseaza cu umbrele lui etc.

The man who made the movies:Howard Hawks...e steril...secvente din cateva filme,celebra(deacuma) tehnica a dealogului la Hawks(20% faster),amicitia cu Faulkner si Hemingway,cateva cuvinte despre John Wayne,admiratia pt. John Ford...si cam atat.Cam in acelasi registru si cel despre Fuller.Singurul care merita vazut din serie e cel despre Hitchcock.

...ahh,mult mai bun mi s-a parut Une vie du cinema.

All about eve-the denial twist.Intotdeauna o lectura placuta.

Johnny Guitar-western in stilul lui N.Ray...plus un "personaj" pe care nu l-am mai vazut atat de puternic din perioda lui Griffith sau Eisenstein.

Tom Jones, Tony Richarson - va fi, probabil, unul dintre filmele care mi-au placut foarte mult, dar pe care le voi uita foarte repede. Un fel de "Duelistii" vs. "Barry Lyndon", facut cu peste un deceniu inaintea lor, dar parca mai antrenant decat ambele (nu neaparat mai bun). Personaje usor schematice, dar perfecte pentru improvizatiile unor actori foarte buni si salvate, oricum, la montaj: "Tom Jones" exceleaza in prezentarea absurda a unor evenimente obisnuite, cu lux de amanunte si multa muzica pe fundal, fie ca este vorba de o vanatoare, o cina in doi sau inceputul unei idile.

Bananas, Woody Allen - Desi un pic mai slab decat comediile care vor urma pentru Woody ("Sleeper", "Love and Death"), "Bananas" are momentele lui bune, foarte bune si cateva plictisitoare. Un pic cam dezordonat, dar coerent per ansamblu. De retinut prologul, reclama la tigarile "New Testament" (He smokes them...), scena de sex pe "Uvertura 1812" de Ceaikovski (complet cu salve de tunuri), imaginea lui Woody cu barba a la Castro si toata secventa procesului.

Broadway Danny Rose, Woody Allen - sunt intr-o perioada de peticit la filmografia lui Allen (si imi face bine chestia asta). Tindeam sa subestimez "Broadway Danny Rose" inainte sa-l vad. Nu credeam sa-l pot pune alaturi de preferatele mele ("Manhattan", "The Purple Rose of Cairo", "Zelig", "Crimes and Misdemeanors", "Sleeper", "Match Point"...), dar a reusit sa se strecoare printre ele.

Filmul incepe cu un grup de comici asezati la masa, care incep sa spuna povesti despre un impresar de mana a doua, dar pasionat de munca si de clientii sai - o "legenda vie". Ceea ce duce la o poveste despre relatia acestuia (pe numele sau Danny Rose) cu un cantaret uitat de 15 ani, caruia ii planuieste revenirea in scena. Iar totul se precipita cand Rose si amanta cantaretului (Mia Farrow) ajung sa fie urmariti de mafie.

Ce mi s-a parut fenomenal la acest film e modul in care Allen alterneaza comedia cu drama. Danny Rose este un personaj patetic. Dar perseverenta sa in a-si depasi esecurile si glumele pe care le poate face in orice situatie il fac extraordinar de fascinant (si simpatic). Cred ca e unul dintre cele mai elaborate roluri pe care Woody si le-a acordat sie insusi (desi in prima jumatate a filmului nu pare sa fie nimic deosebit de registrul sau obisnuit). Singurul moment in care filmul "se pierde" e secventa cand aerul comprimat le modifica vocile personajelor, compromitand tensiunea scenei. Dar e o trimitere amuzanta la inceputurile lui Allen in cinematografie, cand si cea mai serioasa scena trebuia tratata cu un gag.

Fascinant este si alb-negrul in care filmul este turnat. La fel ca in "Manhattan", se creeaza o aura de romantism si nostalgie care inconjoara personajele. In plus, Si desi actiunea se petrece in trecutul apropiat (prin anii '70), Allen si Farrow (cu ochelarii de soare si parul blond ridicat) fugind de urmaritorii lor arata ca eroii unui film noir.

the moon is blue - mult mai controversat la vremea lui decat ar putea parea acum, urmare a victoriei repurtate in fata cenzurii care cu chiu cu vai a consimtit la uzul anumitor cuvinte din scenariu. trecand peste contextul istoric si eventual peste faptul ca e teatru filmat, se poate mandri cu un david niven excelent si cu niste dialoguri scrise brici, sustinute de un flow al delivery-ului actorilor ce pare putin ahead of its time.
clar peste alte comedioare, mai toate supraapreciate, ale epocii (cum ar fi un born yesterday sa zicem).

In the Heat of the Night, Norman Jewison - very poverful movie... M-a lasat impresionat. Acum, Jewison e unul dintre regizorii mei preferati, dar asta probabil mai ales fiindca imi place enorm "Jesus Christ Superstar". Oricum, in "In he Heat of the Night" isi arata clasa, dezvoltand cu eleganta un subiect destul de complicat pe o tema greu accesibila chiar si in ziua de azi. Aportul muzical al lui Quincy Jones (si Ray Charles!) este esential, dar as zice ca Rod Steiger in rolul ambiguu al serifului care isi depaseste pejudecatile este - din perspectiva cinefila, nu sociala or otherwise - punctul central de interes al filmului. Apoi, bineinteles, Sidney Poitier, magistral si el.

Muriel ou Le temps d'un retour, Alain Resnais - reuniunea a doua personaje, dupa o jumatate de viata, declanseaza o serie de evocari ale trecutului si lungi discutii despre trecut, amintiri, plus cautarea unei noi sanse la fericire. (OK, fraza asta tinde sa simplifice lucrurile... :?) Montat alert si plusand foarte mult si pe expresivitatea actorilor, filmul e - totusi - mai putin convingator (si inventiv) decat creatiile anterioare ale lui Resnais.