va recomand...
cel mai simpatic articol dspr "Mari romani":

Adrian CIOROIANU
Scrisoare deschisã, uºoarã, de varã, cãtre Mãdãlina Manole

Dragã Mãdã (permite-mi sã fiu direct, ca-ntre colegi de generaþie, chiar dacã tu eºti, se înþelege, mult mai tînãrã), încep scrisorica mea mãrturisindu-þi cã, uºor invidioºi, în aceastã clipã o mare parte a cunoºtinþelor, prietenilor ºi rudelor mele se întreabã ce mi-o fi venit de-þi scriu! Unii vor spune: da’ de ce n-ai scris despre Zizou Zidane? – iar eu le voi rãspunde cã despre acest ciumete nu pot scrie, într-atît mi se pare de penibil acel henþ cu capul (sã-i spun aºa) pe care l-a fãcut în coºul pieptului unui italian, tocmai pe cînd boºii de la FIFA se pregãteau sã-l declare cel mai bun jucãtor al Mundialului. Alþii dintre cei care mã cunosc vor spune: da’ de ce n-ai scris despre ducele de Edinburgh? (tata-socrul lui Lady Di, îl ºtii!), cel cu gluma cu orfanii români – iar eu le voi spune cã acestui (cum sã-i zic, sã nu-l jignesc?) ciumeþel nu prea se face sã-i dãm atenþie: omul are o vîrstã, alþii ca el ciupesc cameriste, alþii au, dimpotrivã, bun-simþ. ªi-apoi (gîndeºte-te) nu ºtiu dacã toatã vina aparþine lui tata-mare de la Londra sau dacã nu cumva o împarte cu unii bunicuþi din Bucureºti care, de 15 ani, cum vine vreo persoanã mai VIP prin þarã, hop-þop o plimbã prin orfelinate (întrebaþi-l pe Michael Jackson, amãrîtului i-a plãcut într-atît cã a vrut sã repete experienþa ºi-acasã la el!), ºi aºa ne-a mers buhul de þarã a copiilor abandonaþi, drept care iar ne cer la Parlamentul European sã reluãm adopþiile – etc., nu vreau sã te plictisesc. Revin: Mãdã, eu am ales sã-þi scriu þie azi – ºi eºti pe o listã f.f. selectã, pînã acum am mai scris doar dlui Vãcãroiu ºi Patriarhului Teoctist! – pentru a te felicita cã în clasamentul celor 100 de mari români tu ai ieºit a 44-a! În glumã fie spus, i-ai bãtut la fund pe Noica (al 99-lea, pricãjitul), pe Ciprian Porumbescu (al 95-lea, debusolatul!), pe Marin Preda (al 72-lea, complexatul!), pe Nicolae Bãlcescu (al 69-lea, hi-hi!), pe Titu Maiorescu, pe Kogãlniceanu, pe imposibilul ãla de L. Blaga (ce zile fripte ne fãcea ãsta la Bac, ne-ai rãzbunat!) ºi, dacã te mai sforþai puþin, îl rãdeai ºi pe Nichita Stãnescu (al 42-lea, cîte grade îi plãceau lui pe limbã)! Dar asta nu-i nimic, Mãdã: dintre toate femeile care au trãit vreodatã între Burebista ºi Bãsescu, ºi sã tot fie vreo 250 de milioane (zic ºi eu, nu mã pricep la calcule, am terminat liceul de filologie), ei bine, tu eºti a 3-a! ’Þ-imaginezi?!

Puteai sã-l razi ºi pe Nichita, dar ai fost finuþã!

Le-ai umilit pe Maria Tãnase (a 91-a) ºi pe Elisabeta Rizea, aia cu partizanii (a 58-a), ai bãgat-o-n riduri pe Ana Aslan (a 49-a), ai mãturat pe jos cu alte contemporance de-ale tale! Doar douã femei þi-au luat faþa: Nadia ºi Regina Maria. Discutabil! Una, cã Nadia are copil de crescut ºi reclame petroliere de fãcut, nu cred cã te va mai concura. Cît priveºte regina, l-ai auzit ºi tu pe scriitorul Agopian: tipa era cam puncte-puncte, a fãcut trei copii cu amantul etc. Dacã nici o reginã nu e femeie de casã, zi-i sã mai ai încredere în cineva! Nu conteazã cã scriitorul a greºit numãrul copiilor, foarte probabil ºi paternitatea lor sau cã bîrfe de-astea mîrlãneºti nici mãcar nu-s originale! Uite, îþi propun ca odatã, cînd te vei întîlni cu dl Agopian, spune-i aºa, ca de-un pamplezir, cã Sara aia (ºtie dumnealui care) era o chelneriþã beþivã ºi care mai scãpa ºi pe centurã – sã vedem, îi place? Dragã Mãdã, ºtiu cã nu þi-e uºor. Unii, galbeni de crivdã, vor spune cã ai trimis tu însãþi zeci de e-mail-uri ºi cã þi-ai pus familia sã dea sms-uri în draci. Lasã-i sã fiarbã! Spune-le cã ai fanclub! Dacã guru Bivolaru a ajuns al 20-lea mare român ºi e mai tare decît Regele Ferdinand, Ionel Brãtianu ºi Decebal la un loc, îþi cam dai seama ce varzã, viezure ºi brînzã a fost sistemul de vot! Ca sã nu-þi mai spun (da’ rãmîne între noi!) cã eu cred cã s-a fãcut o mînãrie cu Ceauºescu – tocmai el, hop, s-a oprit pe 11, primul cãzut sub linie? Oare tu chiar crezi cã merituosul pastor Wurmbrand (despre care 99 perioadã 9 la sutã dintre români acum au auzit!) are votanþi mai mulþi decît nostalgicii iepocii ºi decît suporterii Stelei? Haida-de, asta sã i-o spunem lui Mutu, care s-a oprit fix la mijlocul drumului (50), negînd abrupt maxima epocalã pe care, într-un moment de cruntã spiritualitate, a slobozit-o moderatoarea Irina Pãcurariu: „avem mai mulþi iubitori de fotbal în România decît diabetici, ceea ce e ºi bine“ – dînsa explicînd în felul acesta cu ºuviþe blonde de ce fotbalistul Mirel Rãdoi (21) e mai tare decît savantul Paulescu (31)! Dragã Mãdã, dacã preþul pentru aceste revelaþii e de 600.000 de euro, înseamnã cã acest coºmar hazliu din oglindã se va sfîrºi decent doar în cazul în care, în ciuda tuturor aºteptãrilor, cel mai mare român ar ieºi neamþul Carol I, binecuvîntatã fie-i memoria, cã de 100 de ani ne tot strãduim sã stricãm ce-a fãcut el ºi încã n-am reuºit pe de-a-ntregul! Iar în ceea ce te priveºte, relax: fatã dragã, nu fi tristã, ºtiu cã e un dat – fãrã tine nu se poate top adevãrat!

(in Dilema veche nr 129)

topul asta al celor mai mari romani mi se pare o mare tampenie
asa de explica si rezultatele
oricu, f bun articolul
saraca mada

scrisoarea publicã a lu mussiu Liiceanu pe tema dipterei ãleia sicofante de Munica
puþin cam durã dar meritatã



Scrisoare deschisa a lui Gabriel Liiceanu catre Mona Musca
(Cotidianul 15 August 2006)

Doamna Mona Musca,

Nu sunt ziarist de meserie, prin asta intelegand ca nu sunt capabil sa scriu in ritmul in care se succed evenimentele, ci numai in acela pe care mi-l dicteaza o stare de suflet. Altfel spus, trebuie, ca sa pot scrie, sa sufar o comotie afectiva. Trebuie sa ma entuziasmeze ceva, sa mi se para strigator la cer sau sa ma scoata rau din sarite, ca sa pot sa ma asez in fata unei pagini albe, simtind ca daca nu o fac risc sa ma sufoc.

Doamna, trebuie sa va marturisesc ca de cand v-am vazut in emisiunea lui Cornel Nistorescu si a lui Adrian Ursu, la Realitatea TV, mi-am pierdut linistea. Nu stiu care scriitor rus devenit sovietic a scris, cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic: „«Om», ce frumos suna acest cuvant!“. Gorki, parca. Vazandu-va si ascultandu-va mi-am zis, cu acreala si disperarea sufletului romanesc trecut prin 40 de ani de comunism si prin cei 16 care i-au urmat: „Cata decadere, in fiinta asta umana!“ Am sa incerc, doamna, in randurile care urmeaza, sa va explic de ce cred ca nu mi-a fost dat sa vad in acesti 16 ani ceva mai jalnic decat spectacolul pe care mi l-ati oferit d-voastra.

Ati afirmat ca semnand un angajament cu Securitatea ati facut un act patriotic si umanitar. D-voastra erati ingrijorata, acolo, la facultatea din Timisoara unde lucrati, de soarta „copiilor“ arabi si v-ati gandit sa-i feriti de primejdii punandu-va, ca profesoara a lor, in slujba Securitatii. V-ati grabit sa invocati aberatia (care isi face drum prin mintile oamenilor protejata fiind de o lege) ca nu ati facut „politie politica“.

Incep prin a va ruga sa nu va mai ascundeti dupa deget folosind acest mizerabil tertip. Nu-i demn de d-voastra. Pe asta il folosesc securistii, nu d-voastra, doamna. E adevarat, nu ati facut politie politica, pentru ca Securitatea toata, cu colaboratorii ei cu tot, nu facea politie politica. Ea era politia politica. Toata Securitatea, de la femeia care spala cu carpa coridoarele MAI-ului si pana la generalii de Securitate, de la persoana „contactata“ fara angajament, dispusa insa sa „flirteze“ cu ofiterul care o vizita, si pana la „angajatul“ cu acte in regula si cu nume de cod (ca d-voastra), de la „lucratorul“ dinauntrul tarii si cel care spiona, dinafara ei, „spre binele patriei“, cu totii, doamna draga, faceau sa functioneze sistemul cel mai perfectionat de represiune si de generare a fricii. Cu totii faceati cu putinta teroarea.

Securitatea avea, in anii in care i-ati ingrosat d-voastra randurile cu marunta d-voastra contributie, un „brand“ teribil si bine consolidat: era, in Romania, institutia crimei, era NKVD-ul in varianta lui romaneasca, era Gestapo-ul comunist. Cu totii ati intrat, indiferent de locul pe care-l ocupati in schema, nu in slujba poporului roman (cum va laudati toti securistii la televizor), ci a unei mafii organizate statal, instalate la putere in urma unei ocupatii si indreptate impotriva poporului roman si a istoriei sale. Cu totii v-ati avut in vedere – dar pe seama celorlalti – numai pe voi, cu totii ati avut un avantaj sau ati sperat sa obtineti unul: puterea sau o farama de putere, o „aflare in carti“ cat de mica, un ban, o promovare, o calatorie „afara“. Cu totii, intrand in raza acestei institutii, ati trait mai bine pe seama noastra si a fricii noastre. Cu totii v-ati simtit mai importanti, cu totii ati avut un contract murdar facut in spatele nostru si pe spatele nostru si toti v-ati platit linistea, siguranta si tupeul cu spaimele, umilinta si nelinistea noastra.

In halul in care ne aflam acum, nu avem timp de nuante. Nu-mi cereti sa disting intre femeia cu carpa de pe coridor, intre d-voastra ca turnatoare si generalul Plesita care batea sau care punea la cale crima. Nu mai jucati teatrul acela dezgustator, nu mai faceti pe mironosita si pe ingrijorata de soarta „copiilor arabi“. Stiati prea bine, semnandu-va angajamentul, cu cine ati intrat in cardasie. Nu va mai ascundeti dupa piersic: ati fost turnatoare, de bunavoie si nesantajata de nimeni. In fisa d-voastra didactica nu intra si angajamentul cu Securitatea. Aveati colegi si colege, cu aceeasi meserie, care nu au facut asta. Ati turnat pentru o farama de putere sau pentru a fi avansata (in fond stiti d-voastra mai bine de ce), dar in nici un caz pentru a impiedica izbucnirea razboiului dintre Iran si Irak in anii ’70, cum ne-ati sugerat tuturor la televizor, luandu-ne de cretini si facandu-va de ras.

Al doilea lucru. In toti acesti ani, ocupand tot felul de functii publice, ati dat declaratii pe proprie raspundere referitoare la relatiile d-voastra cu Securitatea. N-ati pomenit niciodata de angajament. (Dar nu pentru ca l-ati socotit irelevant sau ca pe un „act patriotic“, trecut, cu modestie, sub tacere, ci pentru ca v-ati bazat pe faptul ca va ramane in veci „secretizat“.) Ati calcat in felul asta o lege, v-ati asumat o raspundere penala, i-ati mintit pe toti alegatorii. (Nu reincepeti basmul cu „politia politica“!) V-ati facut, din toate punctele de vedere, un calcul gresit. De fapt, nedivulgandu-va singura, ati ratat sa urcati pe suprema treapta de moralitate la care poate accede azi un roman: sa spuna de bunavoie si in gura mare ca a fost turnator. Atunci ne-am fi induiosat cu totii, v-am fi gasit toate scuzele din lume, ati fi devenit, ce mai!, un adevarat erou moral. Asa, ati ramas o biata mincinoasa care, banuiesc, urmeaza sa raspunda penal pentru minciuna sa.

Al treilea lucru. Minciuna d-voastra are o calitate cu totul aparte si de-asta va spuneam ca in anii astia nu am vazut ceva mai jalnic. De ce? Pentru ca ati pitit-o, minciuna asta lata cat toata Romania, sub masca clamarii adevarului, sub masca sinceritatii fara limite, a transparentei, cum se zice acum. Atat de suav v-ati modulat vocea in toti anii acestia, din fiecare porisor al fiintei d-voastra tasnea atata cinste, ah!, atata puritate, ah!, atata sete de dreptate (ce sa mai spun de frumusetea morala!), incat asteptam cu totii, de la o clipa la alta, sa vedem cum incep sa va creasca aripi de inger.

Intelegeti-ma bine. Pe comunisti, doar prostii si ticalosii ii credeau. La fel pe Iliescu, pe Nastase, pe Vadim si pe oamenii lor. Doar prostii sau ticalosii nu ii vad ca mint de cum deschid gura. La d-voastra insa este altfel. D-voastra plangeti de emotie cand reusiti sa faceti sa treaca in Parlament o lege pentru binele poporului roman. D-voastra aveti privirea calda, nu ochii mici si vicleni ca altii. Radeti frumos, nu ranjiti. Pe d-voastra v-au crezut si desteptii. Ne-ati fraierit pe toti. Sau aproape pe toti. In ce ma priveste, inca de-acum un an v-am socotit ca fiind „omul care minte cu cea mai mare sinceritate“. Pe-atunci credeam insa, nestiind ce stiu azi si, mai ales, neapucand sa va vad cum v-am vazut recent la televizor, ca la d-voastra minciuna e o trasatura psihologica, un tic, o proasta asimilare a notiunii de diplomatie in politica, dar nu suprema trasatura de caracter.

Problema nu e insa ca ne-ati fraierit. Doina Cornea spunea despre Iliescu in 1990 „ca a tras un glont moral in pieptul tinerilor din Romania“. D-voastra n-ati tras un glont. D-voastra ati tras cu bazuca. Ati jucat tare. Ati confiscat toata rezerva de moralitate a limbajului, a gesturilor, a mimicii. Si ati facut-o praf. Imbracand mantia puritatii pe cea mai mare scena a tarii, cea politica, ati facut praf si puritatea, si politica.

Vedeti, scena politica romaneasca avusese aproape de toate. Avusese un presedinte care, pentru a-si mentine puterea, pusese o parte a poporului s-o snopeasca in bataie pe alta. Apoi ceruse consens national. Avusese un prim-ministru beat de putere, cu vocatie certa de mafiot de clasa si gata in orice clipa sa puna de-o dictatura in Romania. Avusese clovni, psihopati, batausi de meserie, vanzatori de un „bilet in plus“ la cinema Patria, bisnitari de rand, primari care vopseau trotuarele in albastru, altii care pictau tricolorul pe banci si pe pahare, avusese si avea securisti cu carul (s-ar parea ca fara aceasta „acreditare“ nici n-ai ce cauta pe scena politica de la noi).

Si totusi, scenei politice romanesti ii lipsea ceva: minciuna in extaz. Ceva asa, cum sa spun?, care sa-ti rupa sufletul, ceva care sa te faca sa zici „In sfarsit, iata omul!“ sau „Tot femeia pana la urma!“, ceva care sa te faca sa iesi afara si sa zambesti, fericit, la soare si sa zici ca uite ca s-a-nseninat si a aparut iar o raza de speranta si-a aparut cineva care se bucura de incredere la romani ca Biserica si Armata. Si acest cineva de care puteai sa zici toate astea, care, cand vorbea, ii curgea din gura cand lapte, cand miere, ne-a tras pe toti in piept! Romanii sunt de-acum, datorita d-voastra, mai subrezi sufleteste. Si si mai multi tineri vor pleca din Romania scuipand in urma lor, din cauza d-voastra. Vorba unui prieten: macar daca va angajati sa promovati o lege a transportului. Dar sa va luptati pentru o lege a lustratiei, adica a purificarii, a curatirii unui loc impur, o lege care ar fi trebuit sa inceapa chiar cu d-voastra!

In 30 decembrie 1989 am scris un text care se numea Apel catre lichele. In el va ceream un singur lucru: sa stati o vreme deoparte. Sa ne lasati sa ne tragem putin sufletul. Sa ne revenim putin. Ma tot intreb de-atunci: ce naiba „va mana in lupta“? De ce tineti mortis sa contribuiti, cu mizeria voastra morala, la insanatosirea noastra sufleteasca? De ce veniti, cu zestrea d-voastra urat mirositoare, sa ne tot propuneti buchete de trandafiri? Care, pentru ca le tineti d-voastra in mana, put. Put, put, put! De fapt asta ati facut: ati facut sa ne puta totul. In curand, de cate ori am sa deschid gura in public, nici pe mine n-o sa pot sa ma mai cred.

Un alt prieten, vazand „comotia afectiva“ pe care am suferit-o din cauza d-voastra, m-a luat cu binisorul. Gandeste-te o clipa, mi-a spus. Pe infrangerea ei triumfa altii si mai rai decat ea. Nu vezi ca cel care ameninta ca o s-o dea afara din PNL ca fosta colaboratoare a Securitatii e unul cu un dosar de turnator de trei ori mai gros decat ea? Pe tine sa te intreb, apoi, ce cauta acolo poetul care intervenea din cand in cand in emisiunea lui Nistorescu pe post de instanta civica morala? Tocmai el?

Ce teorie!, mi-am zis. Pentru ca exista talhari si mai mari pe lume, haide sa pornim la drum catre o transfigurare a Romaniei cu talharii mai mici. Pentru ca Romania – asta este o fatalitate, nu-i asa? – nu poate fi condusa decat de tot felul de cazaturi.

Dar cu d-voastra nici macar nu cred ca este asa. D-voastra nici macar nu sunteti unul „mai mic“, unul „de mana a doua“. Eu cred, doamna Musca, in potentialul d-voastra. Il mai tineti minte pe „talentatul domn Ripley“, personajul unor faimoase thriller-uri ale Patriciei Highsmith? Este criminalul perfect pentru ca nimeni nu-l poate banui. Este cumsecadenia personificata. Este dragut, saritor si cald. Crimele lui se nasc, nestingherite, in spatele acestei masti.

Pe mine ma trec fiorii gandindu-ma la momentul in care o sa ajungeti sef de partid, prim-ministru sau presedinte. Pentru ca, desigur, nu o sa demisionati. Nimeni, in Romania, se stie, nu poate fi definitiv compromis. Nici daca e prins, ca d-voastra, asupra faptului. Veti aparea la televizor cand demna si indignata, cand plangand, transpirand, explicand. Iar poporul o sa va ierte ca l-ati mintit putin si o sa va aleaga iar. Nu ma indoiesc ca talentul d-voastra are in fata o lunga perioada de inflorire. Ce ne-ati aratat e doar inceputul.

cum eu am fost intr-un cotlon indepartat al romaniei, destul de ferit de civilizatie, Alexandria, judetul Teleorman, de 2 zile am aflat si eu de tot tambalaul cu mona musca. pacat. imi era simpatica. dar asta e. ("off with her head!")
autosesizarea domnului Liiceanu, pe langa faptul ca e putin cam dura (desi asta ar putea fi discutabil), mi se pare, cel putin aparent, fara scop. adica de ce ar recurge liiceanu la o scrisoare deschisa adresata monei musca? o scrisoare deschisa cauta sa impresioneze (in sensul etimologic, de a face impresie) publicul sau in favoarea "expeditorului" sau in defavoarea "destinatarului". bineinteles ca ar putea exista si alte scopuri pt a compune o astfel de scrisoare, dar eu nu le vad aici. chiar a fost omul asta atat profund marcat de dezvaluirea asta??
la un moment dat tonul e extrem de patetic, sper ca intentionat: adica, sa fim seriosi, chiar vor pleca tinerii din tara din cauza asta?? patetismul de genul asta de in ridicol. desi, poate fi asumat. si atunci tot la un scop ajungem.
reactia mea la scrisoarea deschisa e: de ce?

Liiceanu, filozoful conjuncturii romanesti, a prins momentul si a scris o "declaratie de ura". a mai comis vreo cateva pana acum: impotriva lui Adrian Marino, Gabriela Adamesteanu, Ion Bogdan Lefter...
textul mi se pare veninos, excesiv de dur... e limpede ca s-a intrecut masura. nu merita Mona Musca - cu toata vina ei (cred ca ar trebui sa se retraga din viata politica...) - o asemenea demolare, pt ca a facut in acesti ani si destule lucruri bune. e intre putinii politicieni care nu s-a imbogatit din politica, asa cum au facut-o ceilalti, adica restul. dar cine mai are timp pentru asemenea (si alte) detalii... neinsemnate?...
il apreciez pe Liiceanu, dar vehementa si ura sa ma deranjeaza, imi creeaza un disconfort. apreciez mai mult "luciditatile" linistite, potolite, calme, dilematice...

Existã un singur lucru cu adevãrat "grav", dupã opinia mea, în toatã povestea asta istericã (mult mai grav decât delaþiunea propriu zisã, care poate avea varii scuze: inconºtienþa, labilitatea delatorului, ignoranþa lui, vremurile tulburi, caracterul formal al angajamentului,specificitatea lui, tot repetã cã miza era siguranþa statului, etc.)
ªi anume cã Munica a ascuns cu bunã ºtiinþã, deliberat ºi pe termen lung, angajamentul cu Secu ( 16 ani de zile de ipocrizie politicã - aproape cã nu mai importã dacã actele tale politice chiar au fost autentice, constructive, dezinteresate, atîta timp cât prin omisiunea asta "nevinovatã" le devalorizezi împingîndu-le in the same time într-o zonã ceþoasã ºi interpretabilã)
I mean, o cred pe Munica în stare de orice: o cred capabilã de naivitãþi, de umori, de rãtãciri, de subite accese patriotarde, de iniþiative politice dezinteresate dar n-o cred atât de naivã (mi-e peste poate) încât în ãºtia 16 ani de zile sã nu-ºi fi pus problema "propriului trecut"...i mean, mã laºi???
ps. Mai cu seamã când te preocupã obsesiv legea lustraþiei, statutul foºtilor nomenclaturiºti, ieºirea din gãoaza mentalitãþii comuniste and all...

Liiceanu are cred, un soi de refulare proprie , în tot ceea ce priveºte colaboraþionismul, Securitatea, Comunismul...
Pe vremea când putea face ceva concret ºi definitiv, n-a fãcut. A fãcut în schimb Dinescu ( pe care din când în când îl mai înþeapã oºeneºte reproºându-i cã "s-a refugiat în metaforã ºi sintaxã")
Aºa e, da uite cã "poetu sandilãu" a fãcut scandal pe vremea când de-alde el rezista ermetic "prin culturã"
Overall ºi mie îmi place Liiceanu, e messe orice-ai zice...numai cã are ºi el "uºi interzise" în care intrã cu bocancii...
Dacã în polemica cu Adameºteanu îi dau dreptate, în diagnosticele lui referitoare la Sorin Matei, nu prea-i mai dau...
mie îmi place tipu, interviul din Observator is a pure delight

Herbie, cred cä ai dreptate, dar dincolo de urä sau ne-urä, tot articolul e isterie purä - si muiereascä! Glandularä! Am început sä mä satur de onorabilul, de unde prin 1985-89, când îl ascultam la colocviile lui Sorin Antohi, îmi cädeau ochii-n cizmä si ziceam "Bäi, în sfârsit un om destept, s-ar putea peste zece-dooj de ani sä ne-alegem cu un nou filosof român!"; de unde prin '90 nu l-as fi dat nici pe-o sutä de borcane cu Brucani, în ultima vreme am impresia cä dä-n gropi tot mai des. Ce nevoie avea, päcatele mele, de toatä cabotinäria asta lacrimogen-hormonalä?
A ciripit tanti? OK, out! Ce atâtea väicäreli si figuri de stil?
Oricum, trecând peste logoreea lu' nenea, tot tzirkusu' ästa cu dosarele nu face decât sä demonstreze în sfârsit, clar si precis, ceea ce toti stiam si prea putini recunosteam: NORMAL, MORAL, PRAGMATIC si CONSTRUCTIV ar fi fost ca, într-un fel sau altul, TOATE ARHIVELE sä se deconspire cât mai curând dupä '89. Sigur, stim cä ar fi fost o utopie - doar neocomunismul si neosecuritatea sereisto-fesenistä nu erau sat färä câini. Da' sä mä mai lase avortonu' de Bunicuta Ilici, dementu' de Vadim si multi altii ca ei, cu-ntorsäturi din condei. Toatä chestia aia cu "ar fi adus atingere sigurantei nationale"... Mofturi, monser! Daraveli de clopotnitä! Cioace cu "securisti patrioti" si "oameni de omenie"... Pu-la si cäciula! Mäcar de-ar da cu ei de pämânt acuma, mäcar de-ar scoate si legea lustratiei, mäcar de s-ar da legea de condamnare a comunismului ca o crimä contra umanitätii, färä termen de prescriere, si-ar începe sä-i umfle ca pe gardienii de lagäre naziste ajunsi nonagenari prin S.U.A. Uite, chestia ASTA ar trebui sä ne-o impunä cu forta loazele alea de la Strasbourg si Bruxelles - nu sä interzicem transhumanta si sä punem la vacile din staul chiloti cu dantelute visinii!

luãri de (o)poziþie


Nicolae Manolescu, critic literar

„Eu gasesc scrisoarea deschisa a lui Gabriel Liiceanu exagerata. Nu ca ar fi vreo problema cu ceea ce sustine el sau cu felul in care doamna Musca s-a comportat in aceasta urita istorie. Problema este ca inainte de a exista un verdict dat de CNSAS mi se par pripite deciziile noastre. Vinovatia Monei Musca este incontestabila, dar ea nu este nici pe departe cea mai vinovata. Sint pusi laolalta oameni care poarta responsabilitati diferite. Lipsesc din discutie adevaratii turnatori si ofiterii de Securitate. I se retrage doamnei Musca sprijinul politic in timp ce Parlamentul e plin de securisti dovediti, ca Ilie Merce. In plus, mi se pare foarte straniu ca in partide importante ca PSD, PRM, PD nu a existat nici un turnator. De parca s-ar fi adunat toti la PNL. E prea ciudat. Noi transformam un lucru necesar ca deconspirarea colaboratorilor intr-o treaba romaneasca, aducem totul in deriziune

Gabriela Adamesteanu, scriitor

„Emisiunea respectiva mi-a lasat o impresie de hartuire si violenta, iar comportamentul Monei Musca nu m-a surprins. Observasem de mult abilitatea cu care navigase intre liderii AC., PAC , CDR, PNL si D.A., fara a se impiedica in razboaiele lor. Demisia de la Ministerul Culturii mi s-a parut nejustificata, la fel ca si popularitatea (datorata si dorintei, infantile, a societatii romanesti de a-si face idoli). Nu aprobam iesirile ei la rampa alaturi de Theodor Stolojan si Valeriu Stoica. Nu inteleg de ce a facut proiectul Legii lustratiei, chiar daca colaborarea ei cu Securitatea se reduce la ce stim acum. Am crescut insa cu oroare de sedinte de demascari si autocritici publice fortate si mi se pare grabita reactia publica, inainte de a se vedea decizia CNSAS si dosarul intreg. Ce sa mai vorbim despre atitea crime politice nepedepsite? Mona Musca va raspunde in fata partidului sau si a electoratului. Pastrind proportiile, «deconspirarea» lui Günter Grass la 78 de ani ne arata ce greu este sa iti asumi trecutul din totalitarism.“

Adrian Cioroianu, istoric

„In mare parte sint de acord cu scrisoarea lui Liiceanu, pentru ca-mi dau seama ca este deceptia unui intelectual fata de o persoana in care avea incredere. Cu cit increderea de altadata e mai mare, cu atit mai dura e manifestarea deceptiei. As tine totusi sa-l incurajez pe Liiceanu in a crede pe mai departe ca nu toata lumea politica a avut de a face cu Securitatea in felul acesta. Pentru mine socul a fost mai mare. Mona Musca a fost una dintre persoanele care m-au convins sa intru in politica. La fel ca Liiceanu, auzisem si eu cam prin septembrie anul trecut de angajamentul ei si ma tot gindeam ca e vorba doar de o rautate. E curios cum toata lumea stia de un an, dar nimanui nu-i venea sa creada. Asta arata inca o data ca in Romania nu poti tine multa vreme un secret.“

Alina Mungiu-Pippidi, politolog

„Pe cit a fost de mare increderea, pe atit de mare e acum dezamagirea. Mi se pare perfect indreptatita atitudinea lui Gabriel Liiceanu. El a intuit foarte bine ca intreaga personalitate politica a Monei Musca se baza pe sinceritate si sigur ca acum ea se prabuseste cu totul. Si nu pentru ca ar fi facut un mare pacat, ci pentru ca a tacut atita vreme. Multi dintre noi vom deveni sceptici de acum inainte. Eu am cunoscut-o pe Mona Musca in 1998. Am facut o emisiune la TVR incercind sa il ajutam pe Ticu Dumitrescu in incercarea lui de a trece arhiva SRI la CNSAS. Se zvonea ca liberalii nu vor vota pentru acest lucru. Am chemat reprezentanti ai tuturor partidelor parlamentare sa discutam Legea Ticu. Atunci a aparut o doamna care mi-a spus: «Sint Mona Musca, l-am adus in emisiune pe domnul Quintus». Era prima data cind o vedeam in viata mea. Domnul Quintus a adormit de trei ori in emisiune, dar cind se trezea era foarte activ: «Arhiva trebuie sa ramina la SRI». Repeta asta cu obstinatie. Asa incit pentru mine deconspirarea asta nu este o maaare surpriza.“

Daniel Vighi, scriitor

„Scrisoarea mi se pare prea dura, cu o formulare prea exaltata, pe un ton excesiv. Nu trebuie sa fie atacata Mona Musca in felul acesta. Sfatul meu este sa se retraga din politica pentru a nu mai fi atacata de astfel de scrisori devastatoare. Am cunoscut-o dupa ’90, cind am fost impreuna la fondarea PAC-ului. Sint suparat pe ea ca prieten, pentru ca am fost apropiati. Ne-a mintit pe toti, ma simt groaznic de inselat si nu pot sa i-o iert. Lui Carol Sebastian am incercat sa-i iau apararea, pentru ca macar noi, prietenii, stiam de povestea lui, chiar daca el n-o facuse publica in presa si aici gresise. Mona Musca ne ia pe toti de prosti cind continua sa afirme ca n-a avut nici un fel de angajament politic. Pacat pentru calitatile ei si talentul real de politician. Orice ar face de acum inainte va parea un sir de ipocrizii nesfirsite. Nu cred sa mai poata iesi din imaginea asta.“

Doina Cornea, disidenta

„Atitudinea domnului Liiceanu mi se pare foarte corecta. Doamna Musca a dat mereu de inteles ca e un om cinstit. Ne-a inselat tuturor sperantele. Nu e de competenta mea sa spun daca a facut politie politica sau nu. Nu cunosc dosarul si nu pot sa-mi dau cu parerea. Greseala Monei Musca este, insa, de ordin moral. In calitate de ministru si de deputat, ea a dat o serie de declaratii pe proprie raspundere cum ca nu a colaborat cu Securitatea. Or, se vede treaba ca a mintit si asta nu e prea placut.“

Mihaela Miroiu, sociolog

„In veghea lui neistovita dupa lichelele abstracte, pe care le soma in 1990 sa ne lase in pace, dupa o lunga cugetare de mai bine de 16 ani, in sfirsit, marele moralist Gabriel Liiceanu, nascut direct din spuma marii si nemaculat de istorie, a nominalizat una. Dar nu una oarecare, ci Licheaua lichelelor. In sfirsit, ciuma din Romania are un nume: Mona Musca. Ce a ramas, sau ce ar vrea moralistii autohtoni sa ramina din aceasta femeie dupa anii de stralucire politica, meritata totusi? Liiceanu ne reveleaza «adevarul», cu un talent metaforic propriu oamenilor de cultura si cu o judecata necrutatoare, proprie moralistului absolut. El se adreseaza «securistei securistilor». Cred ca textul sau ar face sa jubileze armata de inchizitori medievali, dar si armata de inchizitori ai deceniului cinci. Este o executie «ca la carte» in numele purificarii religioase absolute, sau ca la Cursul scurt de istoria PCUS, autor I.V. Stalin, in numele purificarii de clasa, la fel de absolute. De la inaltimea autoritatii sale de intelectual sublim, reuseste sa faca praf orice discernamint etico-politic, inlesnind involuntar (sper) una dintre cele mai mari diversiuni din Romania postcomunista. Pe scurt, Gabriel Liiceanu face praf exact principiul de fond al eticii in politica: cel al responsabilitatii proportionale. Morala absoluta pe care pretinde ca o adopta, cel putin cind ii judeca pe altii, nu are nimic de-a face cu cea specifica vietii publice in societatile democratice moderne. Sint de acord ca Mona Musca a gresit. Dar de aici si pina la proportiile date de micii sau marii inchizitori care fac din ea raul relelor nu este o distanta, ci o prapastie.“

Emil Hurezeanu, director Romania libera

„Este un document moral revoltat si o marturisire intelectuala subiectiva, un text de autor, cu un patetism asumat si, prin toate acestea, un text de referinta din punctul de vedere al atitudinii. Sint de acord cu multe dintre punctele de vedere mentionate de Gabriel Liiceanu, dar mie acum imi lipsesc mai ales textele de lamurire a situatiei, scrise fara minie si ura. E adevarat insa ca presiunea este prea mare pentru a pretinde astfel de texte, care necesita calm si luciditate. Un astfel de material, scris de un om precum Gabriel Liiceanu, fixeaza si clarifica nivelul de perceptie al opiniei publice, pentru ca avem de-a face cu o reactie spontana a unui filosof aflat intr-o pasa revoltata.“

Cristian Tudor Popescu, director Gandul

„E o scrisoare corecta, sint cu totul de acord cu ea, iar asta reiese si din textul pe care l-am publicat la rindul meu in «Gandul» de simbata. Se adreseaza unor persoane avizate moral si intelectual, nu omului simplu. Omul simplu nu citeste «Cotidianul» si nici genul de discurs al lui Liiceanu nu i se adreseaza. Gestul pe care l-a facut Gabriel Liiceanu este nu doar util, ci absolut necesar si face un mare serviciu in peisajul moral al Romaniei. Desi Mona Musca, daca va continua sa aiba acelasi tupeu pe care ni l-a aratat in ultimele zile, s-ar putea sa-si mentina o parte din increderea de care se bucura pina acum. Oamenii care au realizat in mod acut ce face Mona Musca sint putini, iar numarul celor dispusi sa uite si sa ierte nu e deloc neglijabil.“


Cotidianul 16 August 2006

Hurezeanu mi se pare cel mai corect pozitionat.

my 2cents.

mai mult la http://notnews.weblog.ro

pune domnule si NOTA

vrea sa ne induca in eroare... :shock: make that "oroare"

Link-ul se cheama "NotNews". Cat de mult poate sa va induca in eroare?

dar pana sa ajungi la link... mein gott!

Nu rataþi eseul lu Sorin Lavric din ID nr. 8 (August) : Maladiile spiritului la Noica ºi Liiceanu.
în acelaºi numãr: als cu partea a III-a din Juste une Image , Rodica Binder - Forþa creatoare a intrigii, Mircea Mihãieº -Frumoasa artã de a ucide (consistentul ºi surprinzãtorul studiu pe Raymond Chandler) Patapievici cu o scurtã ºi vînoasã punere la punct a detractorilor, and much more.

Nu a tras ºi ea ( sau bãrbatu-su ? :? ) un mic "tunuleþ" acolo de 300.000 de euroi pentru o casã veche vândutã Poliþiei Târgu-Mureº ? ;)

Una peste alta pe mine mã mirã un lucru : Mona Muscã a fost genul de politician care ºi-a fãcut o imagine pe ... nimic concret. Culmea e cã mai nimeni din "lumea bunã" nu i-a reproºat asta sau altceva pânã când nu a transpirat faza cu dosarul de la Secu'. Pe când dup-aia ... :sick:

"Toate scenele cu motanul Tom si soricelul Jerry fumand vor fi editate din cuprinsul celor 162 de episoade ale indragitei serii de desene animate, a anuntat Turner Broadcasting, detinatorul drepturilor de difuzare. Masura vine ca raspuns la presiunile unui ONG britanic, Ofcom, care a gasit inadmisibil faptul ca, in anumite episoade - precum "Texas Tom" din 1950 - unele personaje trag din tigara. Prin urmare, Turner Broadcasting a taiat deja fragmentele incriminate din trei episoade si promite ca va edita orice scene care ar putea da impresia copiilor ca fumatul este aprobat. In mod paradoxal, Ofcom, care se arata ingrijorata de influenta desenelor asupra copiilor de 4 -14 ani (ce formeaza publicul Boomerang), nu a obiectat deloc asupra schimbului neintrerupt de bate, obiecte casnice si pumni dintre cele doua personaje.
Scenele in care se fumeaza vor fi scoase si din 1.700 de episoade ale altor seriale, intre care "Scooby Doo" si "The Flinstones".
(Gandul 23 August)

Nu au obiectat la violenta, dar au mai scos in trecut si alte scene. De exemplu, episoadele din Looney Tunes care prezentau diverse stereotipuri rasiale sau etnice(in principal negri si indieni, dar si unul in care Bugs Bunny se confrunta cu Hitler) nu au mai fost difuzate in ultimele zeci de ani. Si la fel s-a intamplat si cu Tom & Jerry - existau scene in care ceva exploda, si Tom ramanea, innegrit, cantand cantece ale negrilor.
Acum, masura e excesiva in momentul in care faci imposibila gasirea episoadelor originale, dar e rezonabil sa le prezinti copiilor variante cenzurate. Daca mai poti vedea inca Birth of a Nation, ar trebui sa poti vedea si episoadele astea originale.

Nea Nicu si Toasu Dulea erau de-a dreptul libertini, decadenti, anarhisti, pe lângä ästia!

.si voi credeti inca in sistem?