|
un cer fragmentat într-un orizont orizontal sau poem despre celălalt eu care a murit
într-o solidaritate suspectă prejudecata mea este un portret din flori căzut în partea a doua a calvarului pentru că și identitățile se pot naște din mai multe mâini la fel cum se nasc copiii din mai mulți bărbați în fiecare zi scriu tiranul din mine până i se întunecă toate celulele și în fiecare noapte sunt ziua care a trăit așa că omule prietene dumnezeule nici nu ai idee ce greu este să te ascunzi de tine în tine nimicul este o încăpere în care plouă știai asta? de Daniel Dăian |
Mania
The vibration The pacing The loving The hating The spending Never ending The thoughts they keep racing The drinking The drugging The 5am clubbing The meaningless sexing The endless regretting The lying The cheating The I hate this feeling The panic No sleeping Anxiety streaming The shaking The fright The continuous night The struggle with words I just want to be heard The thoughts they're racing The thoughts they're racing The thoughts they're racing Paranoia Hallucinations It's been weeks since I've slept The walls seem to be screaming from the secrets they've kept I'm over the edge I've lost all control This madness is driving me off of the road But maybe down there I'll find some peace All I really wanted Was to go to sleep de Emoni Jenkins |
Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă, stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul, cred că era aerul îngheţat al morţilor. Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare. Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic, născut în aer şi în mare. Un scut şi o spadă. Atunci, cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul de obrazul morţii. Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd spectacolul ăla straniu, lent şi straniu, deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare: mii de băieţi ca mine, imberbi sau bărboşi, însă latino-americani toţi, lipindu-şi obrajii de obrajii morţii (Autoportret la douăzeci de ani) (...) O iubire nebună. Un vis înăuntrul altui vis. Și coșmarul îmi zicea: vei crește. Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului și vei uita. Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă. Sunt aici, am zis, cu câinii romantici și aici o să rămân. (Câinii romantici ) (...) Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an, furnici, albine, cifre echivoce în marea supă râncedă a hazardului? Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări, eroi publici şi secreţi din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017 |
* * *
Îndrăgit-ai, fată, văd, Nopțile de lună pline: Zorii află pe omăt Urme fine de botine. Știu, sub apele lunare, Timpul nopții, clar și mut, Pace nu și-ndemnuri n-are Pentru somn în așternut: Ceru-i ars de nestemate, Crengile-s de rază grele, Luna, din tărie, bate Ținte, pe omăt, de stele. Doar un duh, mișcînd din gene, Să nu iște vreo vîltoare Ce-ar ascunde sub troiene Fir de dor și de cărare. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
Urciorul spart
Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium: sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină, desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii, joc solitar de lumină, picătură de aur virgin în mijlocul esplanadei calcinate, păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri, crînguri de solilocuri, fîşii transparente; vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense ale unei trecători de jeu, armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii, comete, scriitori, izvoare, poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi, invazii ale culorii albe, păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului. Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui noaptea inundată de stele. Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd, respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie; dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete peste un spate obscur, ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi, cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină în preajma umbrei! Harpe, grădini necuprinse de harpe. Însă, aproape de mine nu-i nimeni. Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi, gigantice pietre izbucnind diabolic sub soare. Greierul muţise de mult, se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse, drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate, şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar fi strigat cineva: există oameni pe-aici? Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie, zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul deşertului, aidoma izvorului împietrit! Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă, nu există apă pe-aici? Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ pe un spate atît de enorm, doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa - căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid? Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor dintre pietrele rotunde şi strălucitoare, de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului, unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei, îmbăindu-se în primele raze? Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă, Dumnezeul-sînge, Fecioara, toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart pe malul izvorului sec? Numai broscoiul e viu, numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică, numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare? La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge, doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul; în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii, rezemat în cruce, cu armă, cu baston, în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat, respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi, iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral, dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz de neon; doar căpetenia aceasta e vie? Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri, iată cîinele şi urletul lui rîios, agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit, iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri, floarea de o implacabilă geometrie tăioasă, ca un delicat instrument de tortură, iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur, noaptea cu pumnalul din cremene; n-auzi dinţii clănţănind, n-auzi oasele zdrobite de oase, n-auzi toba din piele umană, lovită de femur, coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic, tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante? Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran, devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate, ca turnul doborît de un fulger; iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf şi mişcîndu-se tîrîş; iată insecta umană perforînd piatra şi secolii, măcinînd lumina, iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată... Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna. Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi să devină pulbere şi flăcări, rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore şi face să explodeze craniul, cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa; peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele, secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi, clipe dense peste originea umană. Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit, de foametea fără dinţi, tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli, de secolii care sunt foame, spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii, spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os, a omului de om, a foametei de foame pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul, pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele cu frunze late de peruzea? Trebuie să dormi cu ochii deschişi, trebuie să visezi cu mîinile, să visezi visele rîului căutîndu-şi albia, visele soarelui dibuindu-şi lumea, trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi pînă cînd melodia va prinde rădăcini, pînă va deveni tulpină, ramură, stea, să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii, apele femeii, izvorul viu ca să bei din el, să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti şi să te redai, ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor întru a zice eu, tu, el, noi, sub acest arbore viu, sub acest monument al apei, ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să ne recunoaştem şi să fim fideli numelor purtate de noi; trebuie să visezi înapoi, către începuturi, trebuie să vîsleşti secole în urmă, dincolo de copilărie, dincolo de naştere, dincolo de apele botezului, să dărîmi zidurile dintre oameni, să uneşti din nou ceea ce a fost separat, fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii, ci o singură tulpină cu două flori gemene; trebuie să găseşti cuvîntul pierdut, să visezi înlăuntru, să visezi în afară, să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi, să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti în lumina solară, să mănînci fructul nopţii, să descifrezi scrisul stelei şi al rîului, să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare, a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare, nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos, dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep, pentru că lumina cîntă şi imită apa, iar apa imită frunza, şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea reconciliate curg ca un rîu liniştit, se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se; ca un rîu infinit, sub arcuri de secole, curg anotimpurile şi oamenii, curg într-acolo, către origini, dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi... de Octavio Paz |
* * *
La geamul meu, pe cer, Mîhnit, însingurat, Mesteacănul, de ger, Bogat înhorbotat. În ramuri, făr' de rînd, Ciorchini de albul colii, Priviri iluminînd, Durează reci lințolii. Ard zori pe fața lor, Păreri de rău mă prind, Cînd păsările-n zbor Zbat fragedul argint. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc din Adoratia magilor cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita. intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire si, intr-adevar, imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer. Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba. Putin adus de spate, las impresia vie ca am dezhumat un glob urias dar invizibil. Stau in noapte girbovit, cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp si amintindu-mi,sint mintuit si mut. (Dublul) & Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure. sculptez de ani buni în arborii vii, rămaşi în picioare. de conacul care mi-a perforat podeaua, de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort. îmi voi atîrna din cînd în cînd rufele-n crengile lui, îi voi citi, toate, troparele zilei, în sfîrşit, primăvara şi toamna, îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii, dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui, să crească după cum îl taie capul şi să treacă intact în garsoniera de la următorul etaj (Arborii sculptaţi nu au foşnet) & Nu de mult venisem pe pămînt, Visam că maică-mea mă alăptează şi gura mea-i un rege rău iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează sub alteţa gura mea soarele smuls din univers cu alb şi pălăria mortului cu tot cu scalp, surori răsăritene biserici în desagi şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi. şi limba mi-au tăiat-o-n somn iar braţele în vis mi le-au tăiat, şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie, sudoarea mea se-aude ca o melodie şi plînsul meu e dublu-articulat (Mărturisitorul). Ion Mircea |
* * *
Gînditor motanul toarce, Băiețelu-i, pe covor, Prins de somn. Ograda-ntoarce Viforul neiertător. "Gata joaca, îți adună Jucăriile-n sertare! Să ne spunem noapte bună, Hai că-i vremea de culcare." Pleacă, iar motanu-i vede Mersu-ncet cu ochii duși, Cînd în geam omăt repede Viforul plîngînd la uși. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
În vrăjită pace, Oră mult senină: Șesul alb ce tace Pe sub lună plină, Ceruri luminate Și omăt curat, Sănii depărtate, Zbor însingurat. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
"Rîsu-nceteze! Vai și amar, Parcă-i bazar!Larmă-i de-ai crede că roi de bondari Dat-a-n hambar." "-Sst! Nu mai bate! Cine, nu văd, Jos, lîngă scară,Trece și-aruncă în zid și-n omăt Bobi de secară. Nuci risipește, numără banii Șuba-i foșnește,Pentru toate, tot felul de danii, Nici nu zîmbește." -"Ție ce-ți cade?" - "Tăcere, surate! Umeri s-au frînt,Scrîșnete ies ca din scînduri uscate... Plîns e, nu cînt; Groapa închisă-i cu lespedea bine, Țipăt țișnit!Tremur eu toată și aflați că pe mine Drac m-a mințit."1------------------------------- 1 Este surprins un obicei al fetelor de a încerca să-și cunoască viitorul. Ascultau pe la hambare, iar, dacă auzeau zgomot de grăunțe, se chema că se vor mărita curînd și vor avea o viață îmbelșugată. Ascultau în preajma bisericii și, de auzeau cîntec de înmormîntare, aceasta însemna veste de moarte. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Să nu pleci, nu pleca, Mai rămîi lîngă mine! Să nu pleci, nu pleca: E atîta lumină cu tine... Noi atîta de-aproape ne știm, Cum n-am fost, nici vom fi, Și-ntr-atîta noi azi ne iubim, Că mai mult a iubi nu vom ști. Dragi privirile pline Și de gînd și de stea... E atîta lumină cu tine: Să nu pleci, nu pleca! (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Prea blînda noapte și-nstelată, Pe lume, lună-nfiorată, Sărut de preafrumoasă fată În blînda noapte și-nstelată. Vrăjită cernere de rază, Mîhnirea-n mine încuibată... Tu luminoasă ca și dorul În blînda noapte și-nstelată. Eh, stelele-n deșert mi-s dragi: Mîhnirea mea în mine-i toată... Tu încă și mai dragă-mi ești În blînda noapte și-nstelată. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Cer în furtuni sub amurg, Tunete-n slăvi și-n adînc - Gînduri și mare-n furtuni, Gînduri ce strigă și plîng. Gînduri și mare-n furtuni, Gînduri ce cresc și se frîng - Nour cernit după nour, Tunete-n slăvi și-n adînc. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Ca ieri noi pluteam împreună Prin săli, pe sub muzici măiastre... Ardea mult firava ei mînă, Iar ochii ardeau ca și astre. Dar ieri, pîn' mormîntul s-o-nchidă, La dînsa privit-am cu inimă grea, La fruntea cea rece, de cridă, La trup ce-n brocarturi dormea. Dormeam, și de-asupra-mi aveam Obraz cadaveric de lună. Prin săli eu cu dînsa pluteam Pe sub muzici măiastre-mpreună. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Cînd sînul tău fraged și blînda și calda Lumină sărut a cosițelor tale, De ce încerci a-mi vorbi despre alta, Și ochii tăi n-au către ochii mei cale ? De-i frigul aproape din orele serii, Eu bine te apăr sub mantia mea. În pîcle nu-i luna, și stele-s puzderii, Din toate ales-am o singură stea. Credință nu ai... Ci de-ai crede și-n clipă, Iubirea în mine cetire-ai întreagă. Arzînd în sărut a-ndoielii aripă, În brațele tale tu, zînă, mă leagă. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Vînt ușor și cald adie, Murmurele toate mor,Somn pe tulbure cîmpie, Somn pe ostenit păstor. Genuncheate stau și, blînde, Rumegă în staul vite,Stele pîlpîie plăpînde Peste văile-mpîclite. Ceasuri trec și tot mai sus Luna-n clipă se așază.Au venit și iar s-au dus Cîinii, turmelor, de pază. Prin tărie, cînd și cînd, Umbra unui nor hoinar...Trează, mută, fără gînd, Noaptea-i ca de chihlimbar. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Sub noapte, codru-nsingurat De viscol e și geamăt plin. Tu taci, eu tac îngîndurat, Privind la focul din cămin. Ni-s umbrele alăturate În cîmpul roșu al podelii, Ci suflete avem uitate În voia pîclei și răcelii. Se zbat mesteceni în suspine, În foc trosnește-un negru ram... Nu vrei să-mi spui ce e cu tine, Iar eu cunosc demult ce am. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea: Pentru inima mea plină mult dator sînt la Greu de bard pus după ivăr, dară fireavecin. ne-nfrînată-i: Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele Iese gingașă-n grădina cu zăplazurilepîlpîiri, nalte, Dornică de cer și de floare, dulce, tînăra-mi Umbra serii selungește, dor de larg iscînd în bard,vecină. Și, sub geam, privighetoarea cîntă beată-n Umeri albi și frunte albă, mînă albă și firavă,colivie. Păr ce-n valuri se prăvale - val cu val de Trup de zînă, și piciorul cel atîta de viclean!chihlimbar! Parcă-a licărit ivirea-i... N-a cîntat privighetoarea. Nici n-a mai ieșitCi, de ore lungi e noapte... Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfîrșitvecina. de noi. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Departe, un foc prizărit peste rîu. Tot valu-n arginturi clătit. De-i lotca la mal stăpînită în frîu, Cu lacăt nu-i lanțu-nrobit. Și nimea-ntrebare nu-mi lepede Pe unde mă-ndrept, cu ce vis. Mai repede, vîslă, mai repede! Iar malul în pîcle s-a-nchis. Și ce-i ? Pentru ce dară dreptul eu oare Să plec n-aș avea? De ce frîu - S-aștept iar chemări și-nnoptare, O barcă și vîsla, un foc peste rîu?... (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
* * *
Poate-s destule de inimă-aproape, Doar că arar îndrăgesc... Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape, De sine uitînd În egala bătaie de vîslă Muiată în spumă și murmur Și-ntrebîndu-mă de mers-am destul Și cît a rămas Ori n-oi zări o lumină. Din atîtea ostroave Pe care pescari, înnoptînd, Aprind, cînd și cînd, foc mărunt, Mai cu seamă de unul mi-i dor... Lebăda mîndră în zbor, primăvara, Deasupra îi trece cu gîtul întins, Coborîndu-se iute La blîndele unde. Pe tîmplă de stîncă Își clatină crengile vechi Stejarul în frunză bogat. Privighetoarea-i acolo din veac: Ea cîntă în zori, Dară și-n noaptea tîrzie, Pe cînd, străvezie, a lunii beteală Frunzișuri și ape îmbracă-n argint; Ea cîntă și cîntă - Arzător și din ce tot mai dulce. Iată mi-i cugetul Bătut, răscolit de neliniști: Ce-i asta ? Viață ori vis ? Fericit sînt ori sînt amăgit? Unde-i răspunsul ?... Undele mîngîie cîrma oprită, Vîsla e moartă, În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare. (1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet) |
| All times are GMT +2. The time now is 21:21. |
Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.