odata si odata toti platim fie ca am facut bine fie ca am facut rau nimeni nu ramane nepedepsit de aceea zice Iisus lasati razbunarea in mainile lui Dumnezeu, iar daca am respecta decalogul asa ceva nu s-ar mai intampla dar Bad angel nu sta de pomana si se uita cum respecti tu decalogul ci te impiedica
ps: un preot spunea in liceu la orele de religie ca diavolul vine la tine ca un prieten hai sa facem aia hai sa facem cealalta,dar Dumnezeu bate la usa intai daca ii deschizi intra daca nu sta si plange ...si pleaca de la usa ta

De faptul ca o sa mor si nu o sa cunosc cat as fi vrut. De faptul ca o sa mor si nu o sa traiesc tot ce as fi vrut. Practic e imposibil sa evit lucrurile astea, deci nu-mi ramane decat sa cunosc cat pot de mult si sa traiesc cat pot de mult...

Si cu asta am incheiat pentru moment. De acum ma pregatesc pentru ziua de maine... dormind.

LE:


Suna mai degraba a scoala primara decat liceu...

Ce-ar fi sä nu mai reinventäm apa caldä?
Biblia e o compilatie de texte de diferite feluri:
Istorice, administrative, poetice, genealogice, biografice, legislative, morale, filosofice, esoterice, profetice...
Ce mare lucru, sä-l luäm pe fiecare asa cum e, si sä învätäm din fiecare ceea ce are de spus?
Ce ne tot învârtim ca coiu-n cäldare?

corect. daca el nu se iubeste nu ii iubeste nici pe cei din jur.

@mircea. ce fel de alegere e asta? pe bune. e ca si cum eu as alege cu cine voi vota peste 20 de ani. ti-e frica de ceva ce poate va fi peste foarte mult timp. in loc sa iti fie frica de prezent. de greselile pe care le faci si sa te axezi pe incercarea de a le indrepta. daca ti-e frica de Judecata, e clar ca o vei da in bara. trebuie sa fi degajat si sa iti vezi de viata dar sa nu Il uiti pe Dumnezeu.

Şi care-i dovada că e de inspiraţie divină, că e "cuvântul lui Dumnezeu" ?

Teoretic mi-e frica de tot ce nu pot controla dar ma afecteaza direct, cum ar fi o boala incurabila, da e discutabila frica asta, stiu, daca am credinta o s-o depasesc :)). Adica nu-i frica aia sa-mi dau drumul pe Carp, e altceva ;)

Hai, mä, mai terminati cu judiciarismele astea de douä parale - care-i "dovada", auzi acolo! Vä credeti la trebonal, sau unde vä credeti? Chiar n-aveti minte sä mai si gânditi, sunteti sclavii imediatului, ai simturilor, ai lui 1+1=2?

pai stai sa iti explic gandindu-ma la judecata si fiindu-mi frica de Dumnezeu ca..de..daca nu ti-e frica de Dumnezeu care e creeator de cine sa iti fie frica atunci? revin gandindu-ma la judecata de apoi ma face sa ma infricosez de ce ma asteapta si ma face sa ma gandesc de mai multe ori la un pacat,fapta rea inainte sa o fac,sti ca toti sfintii se considerau cei mai mari pacatosi de pe pamant?

De nimeni!
Ce-i cu obsesia asta, cä "trebuie" sä-ti fie fricä de cineva?
Frica e o emotie vulgarä, proprie fiintelor slabe, inferioare, neevoluate moral, afectiv si cognitiv, pe care credinta si inteligenta ne ajutä s-o depäsim. E eminamente nocivä, dezumanizeazä, îmbolnäveste, duce sigur pe calea rätäcirii.

eu nu prea cred ca de nimeni orice ii este frica de cineva sau de ceva

Da, fiindcä esti om, esti slab, esti imperfect.
Dar evolutia spiritualä, drumul spre Mântuire, implicä, aläturi de alte deziderate, si vindecarea de fricä - nu totalä, cä nu esti sfânt; äla e un ideal spre care sä tinzi.

Nu e judiciarism, e judecată :) Dacă îi iei omului raţiunea, gândirea, ce-i mai rămâne? Tocmai asta e problema: mintea o ai ca să gândeşti, nu ca să crezi orice ţi se flutură pe la nas. "Eu cred că există Dumnezeu, pentru că aşa simt" - aia se cheamă sclavia simţurilor.

pai cum sa tinzi spre Mantuire daca nu ti-e frica de Dumnezeu care e Creeatorul?a adevarat ca frica e de la diavol si iubirea de la Dumnezeu
ps: da sunt un om slab fara ajutorul lui Dumnezeu,dar nu imperfect fiindca omul a fost facut dupa chipui si asemanarea Lui deci nu imperfect

Frica poate fi si benefica, in fata unor primejdii carora inteligenta sau credinta nu le pot face fata. Sa nu absolutizam.

Te referi la o gândire vulgarä, inferioarä, de nivel minor, fixatä la parterul concretului - pentru care notiuni ca "deductie" si "abstractizare" sunt de-a dreptul exotice. Am întâlnit-o la învätätoarele si dirigintele care ne îndoctrinau în generalä, la instructorii U.T.C. din liceu, la politrucii de la orele de învätämânt politic din armatä.
Sorry, dar "judecata" la care te referi tu e pe undeva pe la etajul cinci sau sase...

Bravo! In sfarsit un comentariu pe care il asteptam. Nu am acum timpul necesar sa dau niste raspunsuri pertinente la tot ce s-a scris pana acum in acest topic, dar va asigur ca citesc totul de mult timp. Am pregatirea necesara sa pot afirma unele lucruri, dar la aceasta ora ma rezum doar la felicitari vis-a-vis de c.ghevara. Poate intr-o zi voi face un rezumat de raspunsuri la multe intrebari aflate in suspensie la aceasta problema.

astept cu interes ziua aceea :)

1) Tocmai aia e: frica îti fute mintile, adio Mântuire! Cum sä-ti fie fricä de Dumnezeu, care e IUBIREA SI BINELE - ce, esti psihopat, masochist, ce esti...?
2) Ba esti imperfect - TOCMAI fiindcä ai fost FACUT DUPA chi[pul si asemänarea lui. Acest "fäcut dupä" acoperä fix diferenta dintre perfectiune si imperfectiune. Perfect este numai El, care nu e "fäcut dupä" nimic, nu e o copie - este El si atât.

@Anaemona:
Frica la care te referi tu, cu utilitatea ei, este un instinct, un instrument biologic indispensabil, mostenit în mod firesc si benefic de la animale.
Aici e vorba de frica noologicä, lucidä, constientä - nu de reactia de supravietuire "fight or flight".

Instructorii UTC de ieri au ajuns azi în Parlament şi stau în sala de şedinţe cu crucea deasupra capului. :))

helouuuu frica de Dumnezeu in sens bun ...sau..nu exista asa ceva????

@C.Ghevara:
Trist, dar grotesc - si adevärat! :-&:))

@Mircea:
Nu, nu existä asa ceva.
Am mai spus: NU ARE CUM SI DE CE SA NE FIE FRICA DE DUMNEZEU, în nici un sens (nici bun, nici räu, nici mijlociu).
Fricä trebuie sä ne fie doar de NOI INSINE, de rezultatele propriilor noastre porcärele.
De fapt, nici chiar aici nu e potrivit conceptul de "fricä" - mult mai adecvat sunä: "sä fim constienti de consecintele pe care le vom suporta".

noi vorbim si vorbim dar cat e halatul? cat e halatul? :P

...Stai cä nu m-am prins. :|

era o gluma de destindere de la o reclama de la tv:d

Frica de Dumnezeu? NU! Constiinta pacatului si urmarile pacatului reprezinta esența!

Clar - dar n-am prins poanta (evident, nu stiu reclama).

ok...hai sa va dau ceva...:

Credinta noastra este credinta pocaintei. Cu asta si-a inceput propovaduirea si Ioan Botezatorul, zicand: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 3, 2), si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, precum si Apostolii, spuneau mereu: "Pocaiti-va si botezati-va!.

Avem nevoie sa invatam iubirea de Dumnezeu, iar prin Dumnezeu si iubirea de aproapele, pentru ca numai aceasta dragoste este crestineasca. Iar pentru asta trebuie sa incepem cu frica de Dumnezeu. Daca credinta incepe cu pocainta, calea catre dragoste trece prin frica de Dumnezeu. Daca vrei sa ajungi la limanul dragostei, ia-ti drept carmaci frica de Dumnezeu, spun Sfintii Parinti. Pocainta este corabia, frica este carmaciul, iar dragostea este limanul dumnezeiesc. Frica ne urea pe corabia pocaintei, ne trece marea cea puturoasa a vietii si ne calauzes-te la limanul dumnezeiesc, care este dragostea.

Sufletele noastre sunt murdarite, si de aceea nu are mraurire asupra lor frica de Dumnezeu. Despre asta vor-beste Fericitul Diadoh, facand urmatoarea comparatie: "Ranile trupesti, daca nu sunt curatate si oblojite cum se cuvine, nu simt nici un folos de la doctoriile puse pe ele de catre doctori; iar cand sunt curatate, atunci simt lucrarea binefacatoare a doctoriilor si prin aceasta ajung la tamaduirea desavarsita: si sufletul, atata timp cat ra-mane in lenevire si e acoperit de lepra iubirii de placere, nu poare simti frica de Dumnezeu, chiar de l-ar bate ci-neva la cap tot timpul cu infricosatoarea si nemitarnica judecata dumnezeiasca, iar cand incepe sa se curateasca prin lu.crarea deplinei luari aminte de sinesi, abia atunci incepe sa simta ca pe o doctorie datatoare de viata frica de Dumnezeu, care o arde ca intr-un foc prin lucrarea mustrarilor, si astfel, curatindu-se putin cite putin, ajunge in cele din urma la curatirea desavarsita".

Asadar, nu simtim frica de Dumnezeu datorita leprei pacatului, nu fiindca ea nu ne-ar sta in fire. Pentru a o simti cat de putin, trebuie sa luam masuri in vederea curatirii sufletului. Daca mergem catre dragoste prin frica de Dumnezeu, asta e pentru ca "inmultirea fricii de Dumnezeu e inceputul dragostei", dupa cum spune Ioan Scararul. Frica de Dumnezeu ca frica "incepatoare", necurata, nedesavarsita, ca frica a robului in fata pedepsei - tocmai aceasta frica ne este de folos si de trebuinta, pentru ca ea il fereste la inceput pe om de pacat. Daca mergem dupa rasplata, ne aflam in starea naimitului - si aceasta ne este de folos, intrucat ne da imbold sa facem binele. Iar a treia treapta e frica fiului. Aici nu mai e vorba nici de pedepse, nici de rasplati, ci de bucuria impartasirii cu Tatal, de savarsirea binelui in numele fricii ca poti ramane lipsit de Duhul Sfant al lui Dumnezeu - si aceasta este dragostea cea desavarsita.

Cum lucreaza in noi frica de Dumnezeu?
Trebuie sa mergem pe calea fricii incepatorilor, a fricii robului. Credinta noastra este o credinta a pocaintei. Dupa ce am crezut in Domnul, trebuie sa ne pocaim neintarziat, fiindca Hristos este curat, iar noi suntem plini de pacate. Asadar, din necurati trebuie sa ne facem curati, din muritori - nemuritori, din stricaciosi - ne-stricaciosi. Dar pentru a ne curati, trebuie sa ne vedem murdaria; pentru a ne pocai, trebuie sa ne cunoastem pacatele. "Patrunzand prin fereastra in casa, raza soa-relui lumineaza in ea toate, asa incat se vede pana si eel mai marunt fir de praf care pluteste in vazduh: in chip asemanator, cand frica Domnului patrunde in inima ii arata toate pacatele ei".

Frica de Dumnezeu ne arata cu adevarat pacatele noastre, aruncand lumina pana si in acele unghere ale sufletului in care de obicei nici nu ne uitam. Inainte de examen, elevul, incepand pentru ultima data sa parcur-ga paginile manualului, vede ce stie si ce nu stie: si pa-catosul isi aminteste inaintea fetei Celui Preainalt ca va veni un ceas cand se va infatisa inaintea Tronului Domnului si se va arata nu in vesmantul nestricaciunii, pe care i-a dat-o Dumnezeu la botez, ci in haina tesuta din lucrurile lui cele viclene.

Asadar, este oare frica de Dumnezeu un mijloc efica-ce de curatire a sufletului, sau despre ea Biserica vorbea doar pentru a-i tine pe oameni "din scurt"? Nu, avem intr-adevar neaparata nevoie de ea, pentru ca trebuie sa ne vedem pacatele - fara asta nu putem sa ne mantuim. Frica de Dumnezeu ii arata omului pacatele lui.

Mai mult: frica de Dumnezeu si dezradacineaza pacatul. "Frica Domnului dezradacineaza din suflet toate vicleniile si pacatele, iar cine nu se teme de Dumnezeu cade in multe rele". Asa vorbea despre frica de Dumnezeu Antonie eel Mare - pe care l-am putea numi, fara sa gresim, chiar "cel Urias", daca tinem seama de asprimea luptei lui cu propria fire trupeasca patimasa. Si in aceas-ta lupta el n-a gasit o arma mai puternica decat frica de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu nu numai ca-i arata sufletului pacatele lui si le dezradacineaza, ci il si apara pe om. Daca omul pazeste in sine frica de Dumnezeu, si frica de Dumnezeu il pazeste pe el. "Frica de Dumnezeu il pazeste pe om si il ocroteste pana ce va lepada trupul sau, precum este scris: pentru frica Ta, Doamne, in pan-tece am luat, dureri defacere am avut si am nascut duhul mantuirii Tale (Is. 26, 18)

Avva Dorothei spune ca "frica de inceput este proprie starii noastre sufletesti; ea apara sufletul de tot raul asa cum lacul apara arama, pentru ca s-a zis: frica Domnului abate pe tot omul de la rau (Pilde 15, 27)". Ca atare, nu este deloc cazul sa avem o atitudine atat de usuratica in ce priveste frica de Dumnezeu si sa zicem ca au trecut vremurile iobagiei si sclavagismului. Aici nu este vorba nici de sclavie, nici de iobagie, ci de o scoala prin care trebuie sa trecem si in afara careia - precum dau martu-rie toti cei ce au "absolvit" aceasta scoala - nu putem ajunge la dragostea desavarsita.

Frica de Dumnezeu pazeste sufletul de orice rau. Daca nu fac vreun lucru rau, asta este pentru ca am "lacul" care ma departeaza de la rau. Frica de Dumnezeu duce la curatire si mantuire. Aparent, lucrurile stau asa doar in planul pacatoseniei, ca frica de Dumnezeu ne face trebuinta doar ca sa ne eliberam de pacat. Chiar daca ar fi adevarata aceasta idee, frica de Dumnezeu tot ar ramane pretioasa si indispensabila. Totusi, asta nu este totul. Daca vrem sa primim de la Domnul darurile Sfantului Duh, Il vom ruga ca cele dintai daruri sa fie duhul intelepciunii, duhul priceperii si duhul temerii de Dumnezeu.

Intelepciunea... Va amintiti insa? Inceputul intelepciunii este frica de Domnul (Sirah 1, 15). "Dar ce, omul nu poate fi intelept fara frica de Dumnezeu?" Poate, insa cu intelepciunea lumeasca, nu cu cea dumnezeiasca. Si sa nu uitati ca daca avem darul intelepciunii dumnezeiesti, din punctul de vedere al lumii suntem nebuni. "Si care este inceputul intelepciunii, fara numai a te departa de tot ce este urat inaintea lui Dumnezeu?" Iata in ce consta intelepciunea!

Dar cum sa dobandim frica de Dumnezeu? In aceasta privinta exista indicatii precise ale Sfintilor Parinti, care au agonisit frica de Dumnezeu prin multe nevointe si osteneli, iar unii chiar prin multe caderi. Avva Dorothei rezuma intr-una din invataturile sale tot ce s-a spus pe aceasta tema: "Parintii au zis ca omul dobandeste frica de Dumnezeu daca are pomenirea mortii si pomenirea muncilor, daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua, si dimineata de dimineata, ca sa vada cum a trecut noaptea, de nu cumva a fost cuteza-tor in purtarea sa si, in fine, daca se gaseste in impartasire apropiata cu un om temator de Dumnezeu".

"Pomenirea muncilor" este pentru noi tocmai pome-nirea rusinarii de noi insine, aducerea-aminte de mo-mentul in care ne vom ingrozi de propria murdarie rara a fi in stare sa mai facem ceva atunci. Anticii aveau dic-tonul memento mori, "adu-ti aminte de moarte", insa la noi este vorba despre ceva cu mult mai puternic. Adu-ti aminte nu numai de moarte, ci de momentul cand constiinta te va da in vileag si nu vei mai putea face nimic. Aceasta aducere-aminte este legata de frica robului.

"Daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua" - iar noi nu ne urmarim faptele si miscarile sufletesti, si daca in anumite momente pri-mim prin harul lui Dumnezeu frica de Dumnezeu si ne vedem pentru o clipita pacatele, nu ne folosim de aceste raze si nu ne cercetam in lumina lor nici macar o parti-cica din viata noastra - nici macar o zi.

A treia conditie - "de nu cumva a fost cutezator in purtarea sa". Pentru noi aceasta este cea mai insemna-ta, pentru ca nu dam chiar nici o atentie acestui aspect, intelegand obraznicia sau, hai sa zicem, familiaritatea ca pe o atitudine normala a unui sex fata de celalalt. Acesta este insa numai un caz particular al obrazniciei in comportament.

Cand Avva Lot se afla in chilia Avvei Agathon, a venit la acesta din urma un monah care dorea sa se inchinovieze si a intrebat: "Parinte, vreau sa traiesc cu fratii. Cum imi poruncesti sa traiesc impreuna cu ei?" Batranul i-a raspuns: "Dupa ce vei ajunge la ei, sa faci in toate zilele ca in cea dintai. Sa fii in toate ca un strain".

Cele mai mari libertati ni le ingaduim fata de cei cu care traim mereu - cu rudele si cu apropiatii nostri. Inca destul de tolerabil ne comportam cu cei de care ne-am apropiat ca straini, cu care ne-am intalnit pentru prima data, avand, sa zicem, chiar respect si evlavie fata de ei, lucru despre care Avva Dorothei spune: "Bine este pentru noi, fratilor, a avea evlavie, a ne teme ca nu cumva sa ne aducem vatamare noua insine si altora, sa ne cinstim unul pe altul" - sa ii cinstim si in continuare pe cei cu care la inceput eram atenti. In scurta vreme ne pierdem insa si aceasta purtare. Aparent, cu cat il cunosc mai indeaproape pe om, cu cat ma apropii mai mult de el, cu atat ar trebui sa-l cinstesc mai mult, dar la noi se intampla tocmai pe dos.

Avem "aproape" si avem "apropiati". Pilda despre sa-marinean ne da in vileag. Noi si din "aproapele" cu care ne-am intalnit pentru prima data ca straini, fata de care am avut la inceput cea mai mare atentie, facem un "apropiat" si ne "tragem de sireturi" cu el - iar atunci adio evlavie fata de el. Si dimpotriva, bine ar fi sa facem din "apropiat" "aproape", sa facem "aproape" din tatii nostri si din mamele noastre. Sfintii Parinti ne preintampina impotriva purtarii slobode, intrucat ea strica frica de Dumnezeu, intrucat daca ma raportez fara evlavie la cea mai de seama dintre zidirile lui Dumnezeu, in care este pus chipul lui Dumnezeu, ce frica sa mai am fata de Ziditor? Nu asa trebuie sa stea lucrurile. Pur-tati-vdpoverile unii altora... (Gal. 6, 2)

Dacă crezi că Dumnezeu există, poate să-ţi fie frică de el, sau nu. Dacă nu crezi că există... nu poate să-ţi fie frică de ceva ce nu există. ;)

Mircea se referea în "sensul bun", adică "să trăieşti cu frică de Dumnezeu", dar... tot frică e.

@Mircea:
E un text vechi, exprimat simplist, cu multe figuri de stil - adecvat puterii de intelegere a oamenilor de acum douä mii de ani, când nu exista psihologie, stiintä de carte, scoli (decât pentru membrii elitelor), etc.
Fondul lui rämâne valabil, dar forma nu se mai aplicä de nici o culoare - dimpotrivä, e chiar periculoasä. In asemenea cazuri, este obligatoriu un comentariu competent, care sä corijeze aceste decalaje.
(Voi reveni imediat cu un anumit exemplu...)

Sä nu uitäm cä textele Biblice sunt pline de asemenea imperfectiuni de exprimare - începând chiar cu Geneza (o scripturä super-majorä, de un adevär fundamental - dar care interpretatä literal cade în ridicol).

Parintele Rafail Noicasa vedem ce zice..sa nu-mi zici ca si el a trait acu 2000 de ani ...

Despre frica lui Dumnezeu

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este "inceputul intelepciunii". Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun "frica lui Dumnezeu," fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer "frica lui Dumnezeu", intai, fiindca "frica de Dumnezeu" prea mult sugereaza ca ti-e frica "de"; si atunci, daca ti-e frica "de" - fie Dumnezeu, fie un balaur - ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in "racoarea serii", si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: "Adame, unde esti?" "Apai m-am ascuns, fiindca eram gol". Si atunci Dumnezeu sa zica: "A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?" Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta - tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta - cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu "haine de piele".

Aceste haine de piei sau haine de piele - si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: "Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor - si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!"

Adam nu a spus asta. A ramas "in aer": "Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat." A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: "Apai sarpele m-a amagit." Si de aceea zic "cearta", ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: "Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!" - fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles "frica de Dumnezeu" ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca "moarte" nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, "i s-a urat cu binele", cum ar fi. Nu ca i se urase - dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de "teroare," totusi nu in sensul urat al cuvantului: o "teroare" sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde - fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja "in samanta" dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana "in oasele tale".

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar "oseminte", moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: "Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului." Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie "inceputul intelepciunii" - inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si "orisice-ul" care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Termenul "frica" mi se pare demodat. De ce nu e "daruire", iubire, credinta in loc de frica? De ce foloseste religia un termen cu conotatie negativa? "Frica" implica o relatie de subordonare care n-ar trebui sa existe in ascensiunea spre "cunoastere".

Nu e nevoie sä zic cä Pärintele Rafail a träit acum 2000 de ani.
Teoretic, nici oamenii din zilele noastre nu sunt scutiti de greseli.
(Mai ales când preiau dogmatic anumite izvoare depäsite partial.)
Numai cä Pärintele Rafail, de fapt, conduce în mare parte la ceea ce am spus si eu!
Cititi-l cu toatä atentia! In fond, opiniile noastre concordä, chiar dacä unele amânunte formale diferä.

ai vrut sa intelegi ce e frica de Dumnezeu... m-ai contrazis...acum zici ca iau anumite izvoare depasite partial...cate motive mai gasesti? poate multe dar adevarul e unul singur...

Dupä cum vezi, am parcurs textul MULT MAI ATENT (asa cum si recomand), si mi-am completat si nuantat pozitia.

Eu am cunoscut destui oameni care gândesc ca acum 2000 de ani. :D Şi nu erau instructori UTC. Asta apropo de texte înfulectae cu poftă, dar pe nemestecate. Unde o fi "deducţia" şi "abstractizarea" de care vorbea Pitbull? Dar "analiza" şi "sinteza"? :))

bine eu am plecat la somn discutam maine..sau azi?

Sigur cä mai discutäm! Chiar comentam pe mess, cu rvn si dragonfly - de mult n-a mai cunoscut topicul ästa o asemenea stimulare! :)

ati deschis un subiect f interesant,voi m-ai provocat si ador provocarile :D

Retziproka! ;)

e mult mai profund ce a scris acolo Parintele Rafail Noica nu citi numai cuvintele citeste si printre randuri,te-as sfatui sa mai citesti odata si inca o data poate o sa iti dai seama de ce foloseste termenul de frica :)

"Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie "inceputul intelepciunii" - inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca."

nu o sa mai fiu cu voi in seara asta..din pacate trebuie sa plec spre capitala,dar am sa urmaresc cu interes comentariile voastre ;)

he, he Danonino... citeste printre randuri. esti baiat inteligent. daca vrei, poti!;)

De ce numai la asa ore tarzii aveti discutii interesante? (:|

he, he... pentru ca acum e mai limpede creierasul. dupa o zi grea de munca. ce poate fi mai placut decat sa ai un debate? :X care sa iti puna mintea la contributie si sa te relaxeze in acelasi timp?... :)

limpede =))? Speak for yourself. Seara creierul mi-e terminat. De exemplu, daca pictez seara, intotdeauna stric plansa! E un fapt stiut (si in pofida acestui lucru, continui sa pictez seara...ca sa am ce "repara a 2-a zi, nu de alta :)))

asta pentru ca nu iti golesti mintea inainte. fa un simplu exericitu. inainte sa pui mana pe pensula, inchide ochii si relaxeaza-te. goleste-ti mintea si lasa sa patrunda in ea, doar imaginea a ceea ce vrei sa pictezi. simte imaginea, fa-o in mintea ta sa para reala, sa prinda viata. da-i o nota amuzanta. joaca-te putin cu ea. apoi, cand te-ai relaxat la maxim, pune mana pe pensula. vei vedea ca singura va picta si va iesi ceva magnific. trust me. ;)
totul depinde de modul in care gandesti. daca pornesti cu ideea ca oricum e seara si nu o sa iti iasa, sigur nu iti iasa. insa daca esti increzatoare in tine ca va iesi ceva frumos. si daca o sa crezi cu adevarat acest lucru, nu numai ca va iesi ceeea ce ti-ai propus si poate mai mult, dar vei si excela. pentru ca exercitiul nu se aplica numai cand esti obosita, ci tot timpul. ;)

uau cu frazele astea m-ai convins ,gata ma apuc si eu de pictat :d

Vai, si eu n-am mai raspuns ca sa nu se formeze offtopicareala :)).

@libe: Degeaba incerci sa faci ce zici tu, daca tu lacrimezi de la cascat. dupa cum probabil bine stii, munca intelectuala are cam aceleasi efecte ca si cea fizica. Adica oboseala. Dupa o zi in care intelectul ti-a fost stimulat mult, nu cred ca mai esti in stare ca seara sa gandesti coerent (cel putin in cazul meu). Eu, de multe ori, seara devin extrem de irationala.