Poezia
 

Nichita Stănescu - Enghidu
"A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine."
( din poemul Ghilgameş )


Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi dupa aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munţi, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.

And the days are not full enough
And the nights are not full enough
And life slips by like a field mouse
Not shaking the grass

Pozia
 

Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru -

De mă cum uşa afară pofti,
mi-am dat seama că greşisem oraşul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul.
Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte.
Însă ţipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subţire a lui decembrie
nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei.
Foarte curând mă bufni disperarea
înţelegeam ceva: o bucăţică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei.
Nu se putea şti dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei.
Deşi lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sârmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc.
Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit
să fie pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune onală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subţire
îmi închidea privirea.
Mă şi vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în oraşul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorţită, din coada stupidă,
o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort
cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngânat fericitul
dezacordându-mi gândul.
Stai lângă mine, vecine,
că mie acuşa-mi vine rândul.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plîngeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plângeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Când uşa m-a poftit să intru,
atât mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.

Poezia
 

Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru -

De mă cum uşa afară pofti,
mi-am dat seama că greşisem oraşul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul.
Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte.
Însă ţipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subţire a lui decembrie
nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei.
Foarte curând mă bufni disperarea
înţelegeam ceva: o bucăţică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei.
Nu se putea şti dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei.
Deşi lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sârmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc.
Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit
să fie pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune onală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subţire
îmi închidea privirea.
Mă şi vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în oraşul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorţită, din coada stupidă,
o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort
cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngânat fericitul
dezacordându-mi gândul.
Stai lângă mine, vecine,
că mie acuşa-mi vine rândul.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plîngeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plângeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Când uşa m-a poftit să intru,
atât mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.

Poezia
 

Viata de-o zi
- Ioan Es Pop (volumul Ieudul fara iesire)


12 octombrie1992

sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire.



unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte – nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.



iar totuşi, când se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

12 octombrie, altădată

la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulţi ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

12 octombrie 1992

aici trebuie să te temi, pentru că rezistenţa formulei

stă în asta: să te temi. pentru asta sunt


puse-n mişcare toate neînţelesurile. toate

înţelesurile sunt abolite.

eşti plătit cu bani buni să rămâi, să te temi.

sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa.

nu te poţi aşeza niciunde, nicicând.

eşti plătit să te temi şi atât.



noaptea îţi opresc maşini cereşti la poartă, eşti

luat pe nepregătite şi vârât în dubele lor.

nu ţi se spune încotro, eşti plătit să te temi.

pentru asta sunt puse-n mişcare toate neînţelesurile.

There go the loves that wither,
The old loves with wearier wings;
And all dead years draw thither,
And all disastrous things;
Dead dreams of days forsaken,
Blind buds that snows have shaken,
Wild leaves that winds have taken,
Red strays of ruined springs.

We are not sure of sorrow,
And joy was never sure;
To-day will die to-morrow;
Time stoops to no man's lure;
And love, grown faint and fretful,
With lips but half regretful
Sighs, and with eyes forgetful
Weeps that no loves endure.

From too much love of living,
From hope and fear set free,
We thank with brief thanksgiving
Whatever gods may be
That no life lives for ever;
That dead men rise up never;
That even the weariest river
Winds somewhere safe to sea.

"And i know Martin Eden's gonna be proud of me"

Why should I let the toad work
Squat on my life?
Can't I use my wit as a pitchfork
And drive the brute off?

Six days of the week it soils
With its sickening poison -
Just for paying a few bills!
That's out of proportion.

Lots of folk live on their wits:
Lecturers, lispers,
Losers, loblolly-men, louts -
They don't end as paupers.

Lots of folk live up lanes
With fires in a bucket,
Eat windfalls and tinned sardines.
They seem to like it.

Their nippers have got bare feet,
Their unspeakable wives
Are skinny as whippets - and yet
No one actually starves.

Ah, were I courageous enough
To shout, Stuff your pension!
But I know, all too well, that's the stuff
That dreams are made on:

For something sufficiently toad-like
Squats in me, too;
Its hunkers are heavy as hard luck,
And cold as snow,

And will never allow me to blarney
My way of getting
The fame and the girl and the money
All at one sitting.

I don't say, one bodies the other
One's spiritual truth;
But I do say it's hard to lose either,
When you have both.

Toads - Philip Larkin

Here

Swerving east, from rich industrial shadows
And traffic all night north; swerving through fields
Too thin and thistled to be called meadows,
And now and then a harsh-named halt, that shields
Workmen at dawn; swerving to solitude
Of skies and scarecrows, haystacks, hares and pheasants,
And the widening river’s slow presence,
The piled gold clouds, the shining gull-marked mud,
Gathers to the surprise of a large town:
Here domes and statues, spires and cranes cluster
Beside grain-scattered streets, barge-crowded water,
And residents from raw estates, brought down
The dead straight miles by stealing flat-faced trolleys,
Push through plate-glass swing doors to their desires –
Cheap suits, red kitchen-ware, sharp shoes, iced lollies,
Electric mixers, toasters, washers, driers –
A cut-price crowd, urban yet simple, dwelling
Where only salesmen and relations come
Within a terminate and fishy-smelling
Pastoral of ships up streets, the slave museum,
Tattoo-shops, consulates, grim head-scarfed wives;
And out beyond its mortgaged half-built edges
Fast-shadowed wheat-fields, running high as hedges,
Isolate villages, where removed lives
Loneliness clarifies. Here silence stands
Like heat. Here leaves unnoticed thicken,
Hidden weeds flower, neglected waters quicken,
Luminously-peopled air ascends;
And past the poppies bluish neutral distance
Ends the land suddenly beyond a beach
Of shapes and shingle. Here is unfenced existence:
Facing the sun, untalkative, out of reach.

This Be The Verse

They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.

Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.


After graduating from Oxford in 1943 with a first in English language and literature, Larkin became a librarian. It was during the thirty years he worked with distinction as university librarian at the Brynmor Jones Library at the University of Hull that he produced the greater part of his published work. His poems are marked by what Andrew Motion calls "a very English, glum accuracy about emotions, places, and relationships", and what Donald Davie described as "lowered sights and diminished expectations". Eric Homberger (echoing Randall Jarrell) called him "the saddest heart in the post-war supermarket" - Larkin himself said that deprivation for him was what daffodils were for Wordsworth. (wiki)

Quotes:

How little our careers express what lies in us, and yet how much time they take up. It's sad, really.

I have a sense of melancholy isolation, life rapidly vanishing, all the usual things. It's very strange how often strong feelings don't seem to carry any message of action.

Morning, noon & bloody night,
Seven sodding days a week,
I slave at filthy WORK, that might
Be done by any book-drunk freak.
This goes on until I kick the bucket.
FUCK IT FUCK IT FUCK IT FUCK IT

- Philip Larkin: Letters to Monica

Introduction to emptiness:

Another day, I went for some fresh air to a meadow covered with flowers. . . . While singing and
remaining in a state of awareness of the absolute view, I noticed among the profusion of flowers
spread out before me one particular flower waving gently on its long stem and giving out a sweet
fragrance. As it swayed from side to side, I heard this song in the rustling of its petals. . . .

Listen to me, mountain dweller: . . .
I don’t want to hurt your feelings,
But, in fact, you even lack awareness
Of impermanence and death,
Let alone any realization of emptiness.

For those with such awareness,
Outer phenomena all teach impermanence and death.
I, the flower, will now give you, the yogi,
A bit of helpful advice
On death and impermanence.

A flower born in a meadow,
I enjoy perfect happiness
With my brightly colored petals in full bloom.
Surrounded by an eager cloud of bees,
I dance gaily, swaying gently with the wind.
When a fine rain falls, my petals warp around me;
When the sun shines I open like a smile.

Right now I look well enough,
But I won’t last long.
Not at all.

Unwelcome frost will dull the vivid colors,
Till turning brown I wither.
Thinking of this, I am disturbed.
Later still, winds —
violent and merciless —
will tear me apart until I turn to dust. . . .

You, hermit, . . .
Are of the same nature.

Surrounded by a host of disciples,
You enjoy a fine complexion,
Your body of flesh and blood is full of life.
When others praise you,
you dance with joy . . .

Right now, you look well enough.
But you won’t last long.
Not at all.

Unhealthy ageing will steal away
Your healthy vigor;
Your hair will whiten
And your back will grow bent. . . .
When touched by the merciless hands
Of illness and death
You will leave this world
For the next life. . . .

Since you, mountain-roaming hermit,
And I, a mountain-born flower,
Are mountain friends,
I have offered you
These words of good advice.
Then the flower fell silent and remained still. In reply, I sang:
O brilliant, exquisite flower,
Your discourse on impermanence
Is wonderful indeed.
But what shall the two of us do?
Is there nothing that can be done? . . .
The flower replied:
. . . Among all the activities of sāṃsara,
There is not one that is lasting.

Whatever is born will die;
Whatever is joined will come apart;
Whatever is gathered will disperse;
Whatever is high will fall.

Having considered this,
I resolve not to be attached
To these lush meadows,
Even now, in the full glory of my display,
Even as my petals unfold in splendor . . .

You too, while strong and fit,
Should abandon your clinging. . . .
Seek the pure field of freedom,
The great serenity.

The ending of Bertolt Brecht's play, "The Good Woman of Setzuan":

You're thinking, aren't you, that this is no right ending to the play we've seen tonight?
After a story exotic, fabulous, a nasty ending was slipped up on us.
We are deflated too. We too are nettled
To see the curtain down and nothing settled.
How could a better ending be arranged?
Could one change people?
Can the world be changed?
Would new gods do the trick?
Would atheism?
Moral rearmament?
Materialism?
It is for you to find a way my friends
To help good people arrive at happy ends
You write the happy ending to the play
There must, there must, there's got to be a way.

Ultima 8-|


“Hope” is the thing with feathers -
That perches in the soul -
And sings the tune without the words -
And never stops - at all -

And sweetest - in the Gale - is heard -
And sore must be the storm -
That could abash the little Bird
That kept so many warm -

I’ve heard it in the chillest land -
And on the strangest Sea -
Yet - never - in Extremity,
It asked a crumb - of me.

trebuie să ne despărţim

- Ioan Es. Pop-

trebuie să ne despărţim. eu merg spre un
altfel de înapoi decat tine. încotro am pornit-o
nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aş fi
ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe,
te voi rescrie şi voi arde în sloiuri.

sper ca uitarea să mă ajungă din toate părţile.
să închidă prezentul ca să nu mai am
unde mă-ntoarce. azi, ţipătul meu e bolnav,
pentru că mai poate fi auzit,

dar maine, care în mine a lăsat deja amărăciune,
şi ieri, care îmi dă încă speranţă,
sant pe cale să se săvarşească. sant copt
şi pentru viitorul care a fost,
şi pentru trecutul care va să vie.

atunci, în acel cumplit punct de întalnire
a timpurilor, cand sper să mă prăbuşesc
muşcand şi sfartecandu-mă,
voi sili oroarea să-mi aducă aminte de tine,
să mă facă treaz ca pentru a trăi

şi să pregătească apoi pentru noi
o întalnire fără egal pe pămant.

They soar, they are somewhere mid-flight,
The words of love and liberation,
And I’m succumbing to stage-fright,
My lips – ice cold in trepidation.

But soon, where birches, thin and humble,
Caress the windows with their leaves, -
The voice of the unseen will rumble,
And roses will be tied in wreaths.

And then, like hot red wine, a light
So generous it’s hard to bear…
Already, fragrant winds ignite
And cause my consciousness to flare.

1916

By Anna Akhmatova

Inel

Cînd te vei întoarce vei fi învins rãzbunarea
Timpul va fi alb
Trecutul va fi fost o idee
Viitorul o altã idee
Numai vulturul si sarpele
Vor continua sã punã aceeasi întrebare
Pãrintelui Zarathustra
Cînd te vei întoarce vatra va fi un inel
Prin care vei trece cu vulturul si cu sarpele
Vei fi tînãr, identic
Si-ti vei pune altfel singura întrebare
Peste morti, vãzduh si nu pãmînt
Luna, de piatrã, pietrele – apã
Iar soarele, unicul cerc al lumii.
N-o va lua de la capãt decît focul
Imobil, se va arde numai pe sine
Nu va exista nici o cenusã nici o risipire
Ci numai roua puterii neîncepute
Din care va sorbi vulturul, va rupe sarpele ca dintr-o pîine
Odihnã vei fi?
Poate vînt. Poate cuvint.

VIRGIL IERUNCA (16 august 1920 – 28 septembrie 2006)

Cel mai frumos poem de Crăciun, ever.

CĂLĂTORIA MAGILOR

Frigul ne pătrundea pînă în măduva oaselor,
Era cel mai cumplit răstimp al anului
Pentru o călătorie, pentru o atît de lungă
călătorie:
Drumurile erau desfundate, vremea aspră,
Aflîndu-ne chiar în toiul iernii.
Şi cămilele se chinuiau, cu picioarele rănite,
îndărătnice,
Lungindu-se în zăpada ce se topea.
Erau ceasuri cînd regretam
Palatele de vară pe povîrnişuri, terasele,
Şi fetele în mătăsuri aducîndu-ne şerbet.
Şi apoi, conducătorii cămilelor, înjurînd şi
bombănind,
Dînd bir cu fugiţii, tînjind după băuturi
şi femei,
Şi focurile de noapte stingîndu-se, şi lipsa
de adăpost,
Şi cetăţile ostile, şi oraşele neprietenoase,
Şi satele murdare, jecmănindu-ne de bani:
Prin grele încercări am mai trecut.
Spre sfîrşit preferam să călătorim
toată noaptea,
Dormind pe apucate,
Cu glasurile care ne zumzăiau în urechi,
Spunînd că tot ce facem e o nebunie.
Apoi, în zori, am ajuns într-o vale temperată,
Umedă, sub hotarul zăpezii, mirosind
a vegetaţie,
Cu un rîu repede şi o moară învingînd
întunericul
Şi trei copaci pe bolta joasă a cerului.
Şi un cal alb, bătrîn, galopa peste pajişte,
Şi am ajuns la un han cu viţă deasupra intrării;
Printr-o uşă deschisă se vedeau şase mîini
Aruncînd zarurile pentru bănuţi de argint
Şi picioare lovind în burdufuri golite de vin.
Dar nu ne-au putut da informaţii şi ne-am
continuat drumul
Şi am ajuns seara, nici cu o clipă prea devreme,
Aflînd locul pe care-l căutam; era (puteam
spune) satisfăcător.
Toate acestea, îmi amintesc, s-au întîmplat
demult,
Şi aş mai purcede o dată la drum, dar aşterne-le
Toate acestea, aşterne-le
Pe toate: Am fost călăuzit pe drumul acesta
pentru
Naştere, sau pentru Moarte? E limpede
că a avut loc o naştere,
Ni s-au dat dovezi neîndoielnice, am văzut
naşterea şi moartea,
Dar eu cred că sînt altfel; această Naştere
a fost pentru noi
O cruntă şi amară agonie, ca Moartea,
moartea noastră.
Ne-am întors pe meleagurile noastre,
în aceste Împărăţii,
Dar nu ne mai simţeam în largul nostru printre
vechile orînduieli
Cu un popor străin, agăţîndu-se de zeii lui.
M-ar bucura o altă moarte.
T. S. Eliot

CINE?

cine v-a spus: aceştia sînt oamenii
acestea faptele? cine v-a arătat: iată
acesta-i cuţitul dincoace se află oglinda?
cînd aţi aflat că apa nu e palidă
şi cine este vînător şi cine cuvînt
şi cum de ştiţi ce e credinţa şi
unde începe singurătatea?
oare cu cine staţi de vorbă
lepădîndu-vă de taina voastră
ca de trupul cu care n-aţi făptui
şi cine dintre voi este mutul
şi cine nisipul
căruia îi sînt pregătite discursuri bîlbîite
precum trupurile vieţuitoarelor
ce trag să moară şi cine
dintre voi are răbdare să-mi arate:
aceştia sînt oamenii acestea faptele?

Dorin Tudoran,“Mic tratat de glorie”/1973

The Addict

I liked Hell,
I liked to go there alone
relieved to lie in the wreckage, ruined, physically undone.
The worst had happened. What else could hurt me then?
I thought it was the worst, thought nothing worse could come.
Then nothing did, and no one.


The Affliction

When I walked across a room I saw myself walking
As if I were someone else,
when I picked up a fork, when I pulled off a dress,
as if I were in a movie.

It’s what I thought you saw when you looked at me.

So when I looked at you I didn’t see you
I saw the me I thought you saw, as if I were someone else.

I called that outside – watching. Well I didn’t call it anything
when it happened all the time.

But one morning after I stopped the pills – standing in the kitchen
for one second I was inside looking out

then I popped back outside. And saw myself looking.
Would it happen again? It did, a few days later,

Wendy was pulling on her winter coat standing by the kitchen door
And suddenly I was inside and I saw her
I looked out from my own eyes
and I saw her eyes blue gray transparent
and inside them – Wendy herself!

Then I was outside again.

and Wendy was saying Bye Bye, see you soon,
as if Nothing had Happened.

She hadn’t noticed. She hadn’t known that I’d Been There
For Maybe 40 Seconds,
and that then I was Gone.

She hadn’t noticed that I Hadn’t Been There for months,
years, the entire time she’d known me.

I needn’t have been embarrassed to have been there for those seconds,
she had not Noticed the Difference.

This happened on and off for weeks,

and then I was looking at my old friend John -
suddenly I was in and I saw him,

and he (and this was almost unbearable)
he saw me see him,

and I saw him see me.
He said something like, You’re going to be ok now,
or, It’s been difficult hasn’t it,

but what he said mattered only a little.
We met - in our mutual gaze - in between
a third place I’d not yet been.

(Marie Howe, Magdalene)

Îmi plac poeziile Annei Akhmatova pentru că au rimă. Cel puțin cele traduse de Andrey Kneller. Și originalele, probabil. Celelalte traduceri nu îmi plac la fel de mult pentru că nu au rimă. Sunt un consumator de cultură foarte sofisticat și pretențios, îmi plac (și înțeleg) doar poeziile cu rimă 8-|

No letter came for me today:
Did he forget or go away thereafter,
The spring is like a trill of silver laughter
The boats are bobbing in the bay.
No letter came for me today…

He was with me not very long ago,
So much in love, so gentle and all mine,
But that was still the white of wintertime,
Now spring is here, with poison in its woe
He was with me not very long ago…

I hear: the fiddle bow is trembling and light,
It beats, it beats as if from deathly ache,
And I’m afraid now that my heart will break
And leave unfinished tender lines I write…

****

How I crave immortality, dying.
Clouds of dust come low from afar…
Let the naked red devils come flying,
With the cauldrons of foul-smelling tar.

Playing tricks, crawl up to me, lurking,
Threats from books, all tattered and bent,
Only leave me my memory working
Just my memory, whole to the end.

So that there, in tormenting succession,
Your face doesn’t seem to me strange,
I will pay hundredfold for possessions
Of smiles and dreams, in exchange.

Death will quench my thirst in a hurry
With a see-through, corrosive lye
And the people will come here to bury
My body and voice when I die.

****

Words’ ease and freshness – is it less
For us than for an artist – vision,
For actors – voice and hand precision,
For beauties – beauty and finesse?

The gift you have is not from earth,
Don’t try to save it for yourself:
We are condemned – we know this well –
To squander all and not preserve.

Go forth alone and cure the blind,
In times of doubt, you will see
Your students’ scorn and mockery
And the indifference of mankind.

Și acum serios, cam asta e diferența dintre o traducere excelentă și una...așa și așa. Câteva versuri din Recviem:

(a) Where are you, my unwilling friends
Captive of my two satanic years?
What miracle do you see in a Siberian blizzard?
What shimmering mirage around the circle of the moon?
I send each one of you my salutation, and farewell

(a*)Where are the friends with whom I’ve shared
Two years of living in that hell?
What blizzards do they have to bear?
What visions in the lunar glare?
To them I’m sending this farewell.

"...we consider too much the good luck of the early bird, and not enough the bad luck of the early worm."
F. D. Roosevelt


The demon on my shoulder said it best,--
"The grass is greener when the grass is smoked,
It doesn’t matter on which path you walked,
All roads will lead to Rome, both east and west...

Remember that three lefts will make a right!
That curiosity gave cats a life worth living
Don’t read the books, their context is deceiving,
Judge by the cover and you’ll be alright!

Remember that nobody wins in peace,
Engage in fights as often as you wish!
Learn that the worms will catch the early fish,
And it’s the second mouse that gets the cheese!

For every penny saved, a second’s lost...
If time is money, -- do not sell it short!
Don’t sell your soul for pennies to the Lord--
The Devil buys it at a higher cost."

Andrey Kneller, The Demon