Nu, Rvn n-am fost comunist. Indiferent ce ni se turna în creiere, fără să am nu ştiu ce capacităţi fantastice de analiză, de care vorbea Pitbull, îmi dădeam seama că era totul aiurea, o minciună gogonată. Nu mi-a spălat nimeni creierul şi speram să pice Ceauşescu, cu tot sistemul fals. Poate de aceea, îi prefer pe cei care spun "NU", celor care spun "DA". Dreptul de a nu fi de acord cu părerea oficială sau a autorităţii e cel mai important instrument de menţinere a sănătăţii unui sistem. Chiar şi în artă. :D
Numai handicapaţii regretă vremurile alea. Cei pentru care ideal de viaţă însemna un apartament, un loc de muncă (oricât de inutil), o butelie de la sindicat şi o Dacie cu 20 de litri de benzină pe lună. Statul le lua totul şi le dădea foarte puţin, dar ei erau mulţumiţi pentru că viaţa era previzibilă. Iar ei confundau asta cu ordinea şi normalitatea, pentru că erau oameni care spun "DA". Cu aprobarea lor tacită şi timp suficient se poate construi orice dictatură, orice monstruozitate.

io unu ştiu că stau prost cu cultura cinmatografică, da' nici chiar aşa ...
Der Untergang prezintă ultimele zile ale celui de al treilea Reich prin ochii uneia din secretarele personale ale lui Hitler (Lara într-un rol remarcabil btw)

aaa, scuze, Paul, am confundat cu "Vietile altora", "Das Leben der Anderen".

Sau ne-am putea gandi la un proiect grandios, Ascensiunea si decaderea unui impostor, de la postura de cizmar analfabet (?), la aceea a carmaciului preaiubit, pana la momentul preluarii puterii de catre comunstii care ne conduc (vorba vine) astazi. Cu toate implicatiile: securitate, rusi, teroristi (Carlos) etc. Sau e prea mult?
Mai turnam un minimal. Ultima ora din viata lui C. Ultimul minut. Ultima suflare.

cred ca dupa filmul lui Ujica, altul nu-si mai are rostul. cel putin, acum.
poate sa-l faca vreun cineast din generatiile viitoare, unul care sa nu fie implicat emotional in vreun fel.

Visul lui Nicolae Ceauşescu - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Florina Daniela Bordeianu
Revista HBO, septembrie 2010

Într-o noapte, Nicolae Ceauşescu visă că era omorât, împuşcat de nişte tineri recruţi lângă faţada unei case. Era şi Elena cu el. Era iarnă, dar nu foarte frig.

Stătea în faţa plutonului de execuţie încercând să se adune ca să nu fie luat prin surprindere de împuşcătură, deşi ştia că dacă se concentrează la timp - cum i s-a mai întâmplat în vise - se va trezi viu şi nevătămat în patul lui. Cea mai grea parte era momentul de dinaintea împuşcăturii - era de fiecare dată o teroare cumplită, pe care nu o putea compara cu nimic. Totul părea atunci fără scăpare şi, deşi ştia că era vis, de fiecare dată se întreba dacă va reuşi să se trezească dincolo sau va muri de frică în somn.

Dar în această dimineaţă, Nicolae Ceauşescu reuşi din nou să se trezească. Se frecă la ochi, îşi întinse mâinile şi picioarele, şi privi pe geam. Era vară. Ieri plouase, iar acum era deja senin. Oraşul era liniştit şi curăţit. Oamenii se îndreptau spre fabrici şi întreprinderi, răsărea soarele. "Ce chestie ciudată şi cu visele....", se gândea lenevind încă între perne. Parcă fusese înainte şi un fel de proces. Era cu Elena la o masă într-o sală urâtă şi se enervase certându-se cu nişte bărbaţi (unii în uniforme militare) care-l acuzau de genocid şi îl întrebau de conturile din Elveţia. Nu mai mâncaseră de jumătate de zi, dar uitaseră şi de foame. "Pe urmă nu mai ştiu cum s-a făcut că visul s-a schimbat şi eram la moartea lui Dej, îi căram sicriul. Ce-o fi însemnând? O fi de rău?"

De fapt, cu cât se gândea mai mult cu atât îşi aducea aminte mai multe amănunte, iar ele începeau să se aşeze într-un desen tot mai coerent. Ziua când a devenit secretarul general al partidului, vizitele în China şi Coreea de Nord, vizitele lui De Gaulle şi Nixon la Bucureşti (când s-a simţit egalul lor), cum l-a dus regina Angliei cu caleaşca, vizitele de lucru în ţară, prin noroaiele alea, când toţi mimau curiozitatea şi interesul în afară de el, dar şi congresul partidului din ʻ79 când l-a speriat un pic trădătorul de Pârvulescu. Sau cuvântările recente când era prea obosit să mai ţină şirul vorbelor şi se trezea în mijlocul frazei, nemaiştiind ce dorea să spună.

"Parcă aşa se întâmplă când mori, îţi trece viaţa prin faţa ochilor", spune Ceauşescu, scărpinându-se pe piept. "Cine poate şti ce e şi cu viaţa asta. Azi o ai, mâine..." Un zgomot îi întrerupse gândurile. De afară răzbătea - prin geam şi printre copacii din curte - un ţiuit persistent, ca de ceainic pe trei sferturi gol. Zgomotul devenea tot mai deranjant. Pe urmă camera se întunecă un pic şi când se făcu lumină din nou, înăuntru apăruseră nişte necunoscuţi în halate albe şi cu măşti ciudate pe faţă, ca de medici. "Cine sunteţi, cum îndrăz....", a dat să strige Nicolae Ceauşescu, încercând să se dea jos din pat, dar şi-a dat seama că vorbele nu puteau ieşi din gură, ca şi cum camera s-ar fi golit de aer şi s-ar fi umplut cu un vid ca de pâslă. Şi gesturile lui se loviră de acest vid şi căzură moi, lângă pat. Nicolae Ceauşescu era acum doar un gând într-o cameră şi un corp într-un pat dintre pomi. Doi dintre necunoscuţi au scos nişte pensete sterile şi nişte săculeţe la fel de curate şi, cu gesturi delicate, ca şi cum ar fi tăiat o prăjitură prea moale, au desprins ceva de pe pat. ("Sau era piciorul meu?...")

Pe Nicolae Ceauşescu îl cuprinse dintr-o dată un somn ca de copil mic. Era mult prea obosit ca să mai poată ţine ochii deschişi şi urmări agitaţia din jurul lui - oamenii în halate albe, etuvele de sterilizat, vocile precise, aparatele ciudate cu un fel de spirală învârtindu-se pe un ecran, atmosfera de lucru pe care n-o putea înţelege. "Ducă-se...Somnul naşte somn...", mai tresări un rest de gând care se miră singur de sine.

În camera înaltă e linişte. Ţara se trezeşte încet, se freacă la ochi şi se bucură că azi nu va mai ploua - deşi prognoza vremii, prezentată la televizor cu o seară înainte, nu era prea optimistă. Toate posturile de televiziune fuseseră de aceeaşi părere. Primele autobuze încep să circule prin oraş, prin jurul Biscuitului de la Televiziune.

Nicolae Ceauşescu întinde piciorul stâng, îl scoate de sub pătură şi contactul cu aerul răcoros din cameră îi dă o senzaţie plăcută. Are o poftă de mâncare ca-n prima zi. O să comande nişte ouă la tigaie cu slănină! Răsuflă adânc şi preferă să nu deschidă încă ochii. Să mai stea puţin, să recapituleze visul ciudat de azi-noapte. Se făcea că...

Andrei Ujică: „M-a urmărit privirea lui Ceauşescu“

Ana-Maria Onisei



Regizorul Andrei Ujică Regizorul „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu“, care reconstruieşte din imagini de arhivă destinul dictatorului, identifică un amestec de ridicol involuntar şi singurătate tragică în personajul său. Andrei Ujică (59 de ani) spune că imaginea care i-a stăruit în minte pe durata lucrului la film a fost expresia ochilor lui Ceauşescu îmbătrânind. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“ intră în cinematografe la 29 octombrie.

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" e o experienţă copleşitoare. Pe durata lucrului la film a existat vreun moment când să fiţi tentat să renunţaţi?

taguriAndrei Ujică ceausescu comunism regizor cultura Tipologic nu sunt omul care renunţă uşor. Asta ţine de educaţie, temperament, dar şi de generaţie. Generaţia noastră a fost marcată în adolescenţă de Clint Eastwood, aşa cum l‑am cunoscut din filmele lui Sergio Leone. Am învăţat de la el să ne exersăm răbdarea aşteptând dacă e nevoie şi douăzeci de ani în soare, la o răscruce de drumuri, ca să ducem un lucru odată început până la capăt.

Dar aţi avut temeri, mai ales că lucraţi cu un material deja definit - imagini de arhivă?

A fost o singură perioadă tensionată, primele două săptămâni ale montajului, împreună cu Dana Bunescu. Când am început să construiesc naraţiunea, trebuia să iasă la iveală dacă filmul poate fi un discurs bazat eminamente pe mijloace cinematografice, deci fără elemente secundare - comentariu sau explicaţii de orice fel. Dacă ideea de autobiografie, de lume văzută din perspectiva (regizorului care se uită peste umărul) personajului nu ar fi funcţionat, probabil că aş fi renunţat la proiect pentru că nu m-ar mai fi interesat.

A existat un scenariu propriu-zis?

Nu în sensul clasic al cuvântului. Scenariul, în acest caz, este asemănător cu planul unui scriitor înainte să se apuce de o nuvelă sau de un roman. Porneşti cu o structură şi cu numele ei - fac parte dintre artiştii care încep cu titlul, pentru mine un titlu bun e acela care redă esenţa structurii operei în cauză. Iar ce urmează este ceea ce i se întâmplă oricărui prozator: el nu ştie de la început - fiindcă n-are cum - în ce fel şi unde îl va duce acţiunea propriei povestiri. Ce poate şti eventual - în cazul în care ţine de structură - este dacă personajul principal moare sau rămâne în viaţă. În cazul „Autobiografiei...", ştiam ce se întâmplă cu personajul la sfârşit. (Râde)




Ceauşescu, un Louis de Funès al marxismului

Vorbeaţi într-un interviu despre un instinct extrem al puterii în cazul lui Ceauşescu. I-aţi descoperit şi slăbiciunile?

A fost marcat de o pronunţată zgârcenie, care i s-a accentuat odată cu vârsta şi l-a obligat să ia nişte decizii eronate, chinuind o populaţie întreagă şi ducând la acumularea unui mare potenţial de ură. De fapt, Ceauşescu a plătit cu viaţa infernala lui zgârcenie.

Câteva cadre îl surprind arătând ridicol, într-un fel foarte trist.

Da, pentru că, fără să-şi dea seama, începe să devină propria lui caricatură. Nu avem de-a face cu dictatorul lui Chaplin, căci s-a schimbat epoca. În schimb, am putea spune că Ceauşescu a fost un Louis de Funès al marxismului, mai ales spre sfârşitul vieţii. Momentele când era de un ridicol involuntar alternau cu cele de singurătate aproape tragică şi acestea dau întregii apariţii o complexitate neaşteptată.

În timpul vizionării materialului de arhivă, v-a bântuit o imagine anume a dictatorului, una despre care să vă fi dorit să fie cu orice preţ în film?

Filmul nu trasează doar un arc în timp peste o întreagă epocă - un sfert de secol din istoria unei ţări -, ci urmăreşte şi evoluţia biologică a lui Ceauşescu, iar ea devine reprezentativă pentru îmbătrânire. Dar ce m-a urmărit mai mult decât oricare dintre gesturile caracteristice ale lui Ceauşescu este privirea, schimbarea privirii lui de-a lungul anilor.

„Dictatorului îi plăcea să fie filmat"

În multe dintre cadrele în care apare, Elena are o expresie de femeie chinuită. Credeţi că era nefericită?

Figura ei nu este altceva decât masca socială a femeii române din epocă. Ea dădea bine în societate dacă stătea uşor posomorâtă, lângă soţ. Elena Ceauşescu era, întâi de toate, extrem de mândră de ce-a ajuns „al ei" şi încerca să‑şi ţină sub control familia, lucru care i-a şi reuşit foarte bine. Era de o ambiţie la fel de nemăsurată ca a lui, de aceea au şi fost un cuplu atât de sudat. Şi-a pus toată energia în ţelurile „soţului". Nu cred că era nefericită, dimpotrivă: era o femeie extrem de mulţumită.

Care este povestea imaginilor „tandre" cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, secvenţele cu ei jucând volei sau înotând în mare?

Lui Ceauşescu îi plăcea să fie filmat. Ne referim la o epocă în care nu exista posibilitatea de a avea o cameră video, deci doar el îşi putea permite pe vremea aceea în România luxul de a se lăsa filmat după cum avea poftă. Ca şef de stat, avea la dispoziţie o echipă de operatori de la Sahia care, în afară de momentele oficiale, înregistrau şi scene din viaţa privată. Acest tip de „amintiri" au început devreme, încă din 1967. Au luat amploare în anii '70, ajungându-se ca la fiecare vânătoare la care mergea Ceauşescu - şi mergea în fiecare duminică - să fie însoţit de un cameraman. Apoi, cei de la Sahia făceau o dată la trimestru un montaj brut cu imagini private, un fel de home movies, pe care le ilustrau cu o muzică oribilă, iar Ceauşescu se uita, ca tot omul astăzi, la vacanţele sau vânătorile lui, numai că avea pentru asta la dispoziţie o sală privată de cinematograf.

„Mă deranjează artificialitatea interpretării"

De ce sunteţi pasionat de nonficţiune?

Din adolescenţă am fost interesat de problematica genurilor în artă. Am avut o perioadă de încăpăţânare naivă, tipică vârstei, în care voiam să înţeleg ce sunt nuvela, sonetul, balada, rondelul şi tot aşa, un du-te-vino între epic şi liric. Dramaturgia a început să mă intereseze ceva mai târziu. Un alt motiv este că sunt mofturos. Mi se pare că filmului de ficţiune, oricât ar fi de bine făcut, îi lipseşte întotdeauna ceva. El impresionează prin forţa emoţională a discursului narativ, dar, în acelaşi timp - dacă eşti, cum spuneam, foarte pretenţios -, deranjează din cauza artificialităţii „ambianţei", care este întotdeauna construită. În filmul de ficţiune, „ne facem că...". Ne facem că murim, că suntem bătrâni, că ne omorâm, că ne iubim, ne facem că tremurăm de frig sau că murim de cald.

Faceţi o distincţie între documentar şi nonficţiune?

Filmul documentar are de multă vreme o problemă terminologică: prin documentar se înţelege un amalgam de opere. Or, când un reportaj de televiziune este considerat documentar trebuie să avem în vedere că, oricât ar fi de bine făcut, miza lui este jurnalistică, nu estetică. Mă deranjează la documentar şi artificialitatea comentariului, a interviurilor care sunt întotdeauna manipulate în sensul concluziilor pe care vrea să le tragă regizorul. Pe de altă parte, m-a impresionat dintotdeauna forţa autenticităţii realităţii imediate - fie că e înregistrată direct, fie că e transmisă printr-un material istoric - şi, atunci, am încercat să combin ce-mi place mai mult din ficţiune şi din documentar, cu ambiţia de a ajunge la un alt tip de cinema.




„Nu am ajuns nici până astăzi să văd mormântul mamei"

V-aţi simţit vreodată vinovat că aţi plecat din România înainte de 1989?

Da, dar numai din punct de vedere familial. Când am părăsit ţara, tatăl meu murise de un an, iar mama şi bunica abia îşi depuseseră actele. Mama a făcut un infarct şi a murit înainte de a avea paşaportul. Eu nu primisem încă renunţarea la cetăţenia română şi nu m‑am mai putut întoarce în ţară. N-am putut ajunge la înmormântarea ei. Asta m-a aruncat într-o depresie puternică şi o jumătate din bursa de doctorat am stat în casă într-o apatie pronunţată. N-am apelat la un psiholog; ca orice intelectual estic, mi-am zis că pot să mă tratez singur. Aşa am observat că filmul ajută. Am început să merg la cinema şi, pentru două ore, filmul reuşea să mă scoată din apatie. De fapt, cred că asta a şi accelerat ajungerea mea la cinematografie. A doua jumătate a bursei mi-am petrecut-o văzând câte trei filme pe zi, de dimineaţa până seara.

Când aţi mers pentru prima oară la mormântul mamei?

N-am făcut-o nici până astăzi. Ştiu foarte bine unde se află, piatra de mormânt a fost făcută cu fotografii pe care le-am trimis din străinătate, între timp am şi ajuns de multe ori în România. Este însă vorba despre o traumă, un blocaj iraţional pe care nu-l pot depăşi şi nu-l am sub control.

Vă întrebasem despre vină şi în contextul recentei vizite a Hertei Müller la Bucureşti. Sunteţi unul dintre intelectualii care au ales să părăsească ţara.

M-am simţit, din punct de vedere istoric, vinovat numai în zilele Revoluţiei, că n-am fost în România, să pot ieşi în stradă. Atât. În rest, pentru ce să mă simt vinovat? Exilul, cu şansele, dar şi cu dificultăţile pe care le implica, îi stătea la dispoziţie oricărei persoane. Oricine voia să fugă putea să fugă, dacă era dispus să-şi asume riscurile respective. Dar, cu toate că respiri libertate şi beneficiezi de avantajele unei societăţi prospere şi civilizate, exilul, mai ales în primii ani, este o mare povară psihologică. Îţi lipsesc, în mod fizic, spaţiul geografic în care ai crescut şi te-ai format, lumina, culorile. Nu mai vorbesc de limbă - aceasta este o ruptură extrem de dureroasă. Pentru toate avantajele din exil plăteşti cu vârf şi îndesat.

„E de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist"

Destule secvenţe din film pot fi puse faţă în faţă cu imagini ale politicii româneşti din prezent. Cum se vede din afară istoria contemporană a României faţă în faţă cu epoca Ceauşescu?

Aş spune că nu mai sunt „din afară". Primul care a observant lucrul acesta a fost Jim Hoberman, într-un articol din „New York Review of Books". El spune acolo: „«Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este filmul cu care Ujică se întoarce acasă".

Aveţi totuşi şi detaşare, şi implicare în acelaşi timp.

În România de azi avem de-a face cu o clasă politică în formare, plină de defecte şi plină de diletantism, spre deosebire de profesionalismul clasei politice din sistemul trecut. Există însă un lucru pe care e bine să ni-l repetăm în fiecare zi: oricât de exasperant ar fi, e întotdeauna de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist. Dar sigur că asta nu trebuie să fie o scuză pentru perpetuarea incompetenţei în numele democraţiei. (Râde). Ea se poate răzbuna la un moment dat.

Cum arăta o zi din viaţa dumneavoastră pe vremea lui Ceauşescu, spre sfârşitul anilor ‘70?

O zi din viaţa mea nu arăta mare lucru, pentru că, spre deosebire de astăzi, eram noctambul. Lipseam de la facultate şi eram mai mereu pe punctul de a fi exmatriculat. În perioada aceea lucram cu Şerban Foarţă, la textele pentru „Phoenix", şi trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate. Iar evitarea zilei era şi un fel de a nega realismul socialist. Mă trezeam la 4.00 după-amiaza, îmi beam cafeaua până pe la vreo 5.00 şi pe la 6.00 apăream la Şerban, unde începeam să citim, să stăm de vorbă sau să scriem. Asta făceam până a doua zi, dimineaţă devreme. Dacă era vară, mai prindeam ceva lumină, în drum spre casă, dacă era iarnă, mă culcam pe întuneric şi mă trezeam pe întuneric.

cam cum si-a luat-o in freza Alex Leo Serban pe un blog, de la un tip numit "Sindbad", pe tema Autobiografiei lui Ceausescu:)
dialogul merita citit cu foarte mare atentie!

http://www.contributors.ro/cultura/f...lae-ceausescu/

Nu contează luatul în freză... Mi se pare mai importantă descoperirea lui Sindbad. Viziunea lui asupra lucrurilor mi se pare foarte clară şi obiectivă. Toată admiraţia pentru Sindbad! Aş fi onorat să beau cu el o bere, oricând. Şi aş plăti-o cu mare plăcere. :))

sa fim seriosi,
als nu si-o ia in freza deloc dela sindbad. argumetele acestuia sint limitate si in ce spune e evidenta lipsa lui de viziune asupra cinematografiei.

'autobiografia' chiar e un film foarte tare. unul care va ramine in istoria cinematografiei! e pasul urmator in filmul istoric dupa Autoportretul lui Idi Amin Dada realizat de Schroeder in 73, parca. adica Ujica merge si mai departe atunci cind hotaraste sa fie cel care alcatuieste 'memoria' lui Ceausescu. un proiect derridean, deconstructivist si paradoxal!

Da, va rămâne! Spre încântarea arheologilor (criticilor). Asta nu îl va împiedica să fie confundat (mai ales odată cu trecerea anilor) cu un documentar banal.

Păi până la iarnă va face Radu Gabrea "Sfârşitul Ceauşeştilor", după scenariul lui Grigore Cartianu, redactorul-şef de la "Adevărul".

Cronica Iuliei Blaga*:

Nicolae Ceauşescu îşi poate aminti vieţile anterioare - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Iulia Blaga
Hotnews.ro, octombrie 2010

Cheia de lectură a filmului lui Andrei Ujică e oferită chiar de afiş: pe un fond roşu sângeriu, portretului lui Ceauşescu îi lipseşte tocmai Ceauşescu. E un contur acoperit de negru. O fantomă sau un spaţiu gol unde putem veni cu alte figuri. Cu figura noastră, poate. Afişul ne spune mai mult decât că vina pentru o dictatură cade nu doar în spatele dictatorului. Figura acestuia are necunoscute, zone de umbră pe care putem încerca să le cunoaştem ca să expediem odată fantoma în colţul ei de istorie.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e nici un film făcut doar pentru export (de unde s-ar explica marele succes de critică avut până acum), nici unul doar de uz intern - dacă putem spune aşa, deşi scopul lui e şi purgativ. Ce reuşeşte în mod extraordinar e să ne demonstreze, folosind chiar imagini de propagandă, că în orice colţ al lumii dictaturile nu au fost opera unei singure persoane, dictatorul, ci a celor care l-au susţinut în mod făţiş sau tacit.

Vezi imaginile - caraghioase azi şi inexplicabile - cu Jimmy Carter lăudându-l pe Ceauşescu, sau cu Ceauşescu primit de regina Angliei, sau vizita suprarealistă de la Hollywood (oricum, avem de-a face cu un film de ficţiune făcut din imagini reale.). Lăsând la o parte ţările-surori, Coreea de Nord sau China, care lansau trendul în materie de cult al personalităţii şi manifestaţii populare, din filmul lui Andrei Ujică se vede clar şi dezagreabil că Ceauşescu n-ar fi putut deveni şi rezista ca dictator dacă nu i s-ar fi cântat în strună.

Nu doar de către alţi lideri, dar şi de către "masa populară", de românii care în film apar ca personaj colectiv, mimând veselia în faţa aparatului de filmat, controlându-şi gestica - o masă de manevră pentru un arhitect tot mai nebun.

Filmul nu e un documentar, după cum nu e nici ficţiune - susţine Andrei Ujică, dar el devine operă de ficţiune folosind imagini de arhivă pentru că reasamblează secvenţe disparate alese din peste o mie de ore şi se constituie într-un flashback, în propriul vis al lui Nicolae Ceauşescu. Acesta se vede pe sine aşa cum i-ar plăcea ca oamenii să-şi amintească de el (ca un conducător de talia lui Ştefan cel Mare, strateg genial, respectat de liderii străini, tată de familie responsabil, bon viveur şamd), de aici lipsa de măsură a nebuniei sale tot mai accentuate pe măsură ce anii treceau şi discursul i se şubrezea.

Ar fi greşit să consideri că filmul încearcă să-l reabiliteze pe dictator numai pentru că nu îl acuză cu instrumentele documentarului mainstream, gen Memorialul durerii. Nu există un comentariu din off care să ne spună ce să credem şi nici o referire la identitatea personajelor de pe ecran, sau una care să situeze evenimentele în context temporal. Dar tocmai această aparentă lipsă de obiectivitate e importantă.

Armele lui Ceauşescu se întorc în timp împotriva lui. Imaginile gândite ca propagandă, reaşezate, nu doar că scot în evidenţă oroarea unei dictaturi ca operă a unui artist nebun, ci îi şi evidenţiază schelăria. Oferă o perspectivă prin care istoria devine mai uşor de înţeles (vezi şi cât de bine lasă să se vadă "schelăria" momentului decembrie 1989 primul film realizat de Andrei Ujică, împreună cu Haroun Farocki, Videograme dintr-o revoluţie.).

Andrei Ujică vorbeşte despre realizarea Autobiografiei... ca despre o problemă de "sintactică", pentru că morfologia - imaginile, erau preexistente. Publicul din România nu are acces la imagini inedite cu cuplul Ceauşescu - scăldându-se în mare sau jucând volei -, ca şi cum i s-ar fi deschis accesul la documente declasificate, ci e invitat la o confruntare cu trauma.

Pe alt nivel decât cel politic, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu se întâlneşte cu Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi de Apichatpong Weerasethakul (Palme d'Or, Cannes 2010): amândouă refolosesc şi recalibrează trecutul, chestionând instrumentele artei lor. Filmul thailandezului pare modern, dar de fapt e o întoarcere în trecut (nu degeaba e inclus în proiectul numit "Primitive"). Foloseşte trucuri retro în loc să recurgă la computer, peliculă în loc de digital, ochii monstrului aşa cum apăreau odinioară în filme, te trimite făţiş la Rashomon, de Kurosawa etc.

"Mesajul" ar fi că cinemaul a ajuns la un aşa nivel de "performanţă" încât singura soluţie ar fi să se facă tabula rasa, să se revină la chestii foarte simple, primitive. Acest lucru nu se aplică doar la cinema, ci la tot ce trăim - revoluţie tehnologică şamd. În tradiţia în care a crescut cineastul thailandez există o mulţime de spirite - ale casei, ale strămoşilor, ale câmpului de orez etc. Ca să ai un prezent liniştit, trebuie să menţii o relaţie bună cu spiritele, să nu le superi.

Asta nu înseamnă, Doamne fereşte!, că Ceauşescu "nu trebuie supărat", că trebuie reabilitat şi umanizat, ci că raportarea noastră la el trebuie umanizată. Spiritul, fantoma lui Ceauşescu trăieşte în noi şi are de-a face cu noi, nu cu defunctul personaj. (Există cel puţin o diferenţă mare între cele două filme, dincolo de raportarea diferită la spirite - unul e nostalgic, celălalt e rece ca o necropsie.). Punând în discuţie atât filmul documentar cât şi filmul de ficţiune, eseul lui Andrei Ujică e, ca şi filmul lui Apichatpong Weerasethakul sau ca mai comercialul The Social Network al lui David Fincher un film al epocii sale. Adică al prezentului, nu al trecutului.

Printre altele, de fantoma lui Ceauşescu ne putem despărţi şi râzând, ca în genialul trailer (al lui Radu Jude) cu cei doi Beavis and Butt-head autohtoni, comentând secvenţe din filmul lui Andrei Ujică.
__________________________________________________ ___________-
* - Tintä predilectä a previzibilelor salve de läturi trase de diletantii ignoranti dar räi. (n.Pb.)

Râsul fricii
de Cristian Tudor POPESCU

În procesul garnitură pentru gloanţe de la Târgovişte, avocatul apărării ţipa la Ceauşeşti uneori mai tare decât procurorul, iar Nicolae nu voia să vorbească "decât în faţa Marii Adunări Naţionale", Andrei Ujică a simţit nevoia să ne aducă în faţă şi o apărare a lui Ceauşescu făcută de dictator însuşi.

Întrucât toate imaginile prezentate în "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" sunt realizate de cameramani oficiali, cu aprobarea lui Ceauşescu, avem un film în regia lui N. Ceauşescu, montajul Andrei Ujică. Dacă filmul acesta îi era proiectat lui Ceauşescu înainte de a fi împuşcat, nu cred că ar fi cerut să se taie sau să se schimbe ceva.
publicitate
Iar dacă ar fi fost prezent acum la premiera de la Sala Palatului, aşa cum fostul rege Mihai I şi-a văzut tinereţea regizată de Sergiu Nicolaescu, nea Nicu s-ar fi uitat nedumerit în stânga şi în dreapta la râsetele celor din jur.

Subsemnatul n-am râs decât o dată, la vederea titlului unui faimos film porno prins în cadru în secvenţa convoiului oficial Ceauşescu - regina Elisabeth străbătând Londra.
Ba am trăit şi o revelaţie. Am auzit, am citit, m-am referit eu însumi de nu ştiu câte ori la vizitele în China şi Coreea de Nord din 1971, în urma cărora Ceauşescu a trecut la restalinizarea României, dar nu văzusem niciodată imagini din această vizită. Imaginea cinematografică - ce miracol!… Cum trebuie să se fi simţit Ceauşescu atunci, dacă pe mine, acum, în 2010, m-a luat ameţeala!… Beijing - un ocean, literalmente un ocean de oameni, mărginit doar de orizont, costumaţi pe armate - de pionieri, de muncitori, de ostaşi, sportivi, agricultori - toţi zâmbind cu gura până la ceafă, mişcându-se ritmat şi strigând din bojoci: "Cea-u-şe-cu! Cea-u-şe-cu!". Phenian.

Zeci de mii de trupuri, fiecare cu plăcuţa lui ţinută cu mâinile pe creştetul capului, alcătuind colosal de perfecte panouri vii care-i urau sănătate şi noi succese tovarăşului Ceauşescu. Beijing. Care alegorice uriaşe, venite parcă din oştirile antichităţii, închipuind tot felul de imagini tematice plăcute marelui conducător prieten. Phenian. Stadioane întregi cântându-i în româneşte tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Beijing…

Erau Serbările unui Zeu. Întâmpinările de acasă, cu pâine, sare, costume populare şi Amza Pellea pe deal costumat în Baiazid până să fie Mihai Viteazul pe ecran îi vor fi părut lui Ceauşescu nişte jocuri de grădiniţă. Abia acum înţeleg cu adevărat cum i-a încolţit atunci în cap lumpenţăranului din Scorniceşti că un om ca el se naşte o dată la 100 de ani şi că poporul nu îl merită.
Înţeleg că este excitant să-l vezi pe Nicolae Ceauşescu jucând volei ca un natantol, stâlcind cuvintele în bătaie cu mâinile morişcă prin aer, tot mai singur şi mai îmbătrânit, dar în Sala Palatului 2010 se găseau în majoritate inşi trecuţi de 40 de ani. Şi râdeau. De ce râdeau? Pentru că Nicolae Ceauşescu e mort de 20 şi ceva de ani, i-au văzut şi hârca la televizor, aşa că pot să râdă. Când era viu, şuşoteau când se întâlneau la wc, ziceau câte un banc cu el coborând vocea şi privind în jur, în general făceau pe ei de frică. Acum râd superior când Ceauşescu spune că e fiu de ţăran, că a fost muncitor şi că a devenit intelectual.
La filmul lui Andrei Ujică am văzut un suflet tare care a stăpânit un popor slab.

in sfarsit, o apreciere corecta.

:P

"Autobiografia" - premiul pentru cel mai bun documentar est-european, la Jihlava

Lungmetrajul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", în regia lui Andrei Ujică, a fost distins cu premiul pentru cel mai bun documentar est-european la cea de-a XIV-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia), care s-a desfăşurat între 26 şi 31 octombrie.

Potrivit unui comunicat emis de Voodoo Films, secţiunea în care a fost proiectat filmul reuneşte cele mai bune producţii realizate în Europa centrală şi de est.

"Juriul a decis să acorde premiul unui film ambiţios, de proporţii epice. (...) Găsind un echilibru fin, dar dificil între «tragedia unui om ridicol» şi aroganţa excesivă a unui lider care îşi pierde progresiv legitimitatea, «Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este un testament despre provocarea de a scrie astăzi istoria prin intermediul imaginilor", se arată în motivaţia juriului.

Recent, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a obţinut marele premiu al secţiunii documentar la Festivalul Internaţional de Film de la Bergen (BIFF), una dintre cele mai importante manifestări de gen.

În România, în primul weekend în cinematografe, filmul a strâns deja peste 5.000 de spectatori.

Regizorul Andrei Ujică va susţine marţi, de la ora 17.30, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) din Capitală, conferinţa "Cinematograful non-ficţional: Ceauşescu şi filmul istoriei".

În Bucureşti, filmul poate fi văzut în continuare la Cinema Studio, Hollywood Multiplex şi AFI Cotroceni, iar în ţară rulează la Cinema Studio din Timişoara şi Cinema Victoria din Cluj. De săptămâna viitoare, filmul va fi proiectat în Bucureşti şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român, iar în ţară, în cinematografe din Arad şi Oradea. Din 19 noiembrie, filmul va rula şi la Iaşi, unde va beneficia de o proiecţie de gală.

Filmul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a fost realizat de Icon Production, în asociere cu Televiziunea Română, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea The Media Partnership, Fundaţia Arte Vizuale şi HFG / ZKM Filminstitut. Filmul este distribuit în România de Voodoo Films. Andrei Ujică, născut în 1951, la Timişoara, este scriitor, regizor de film şi profesor. El trăieşte din 1981 în Germania. A studiat literatura la Timişoara, la Bucureşti şi apoi la Heidelberg. În anii '70, Ujică a colaborat cu Şerban Foarţă la compunerea versurilor pentru formaţia Phoenix. În 1990 îşi începe primul proiect cinematografic, "Videograme dintr-o Revoluţie", în colaborare cu Harun Farocki. Filmul, a cărui premieră a avut loc în 1992, a devenit un punct de referinţă în ceea ce priveşte relaţiile dintre media şi puterea politică în Europa sfârşitului de eră comunistă.

eu nu inteleg la ce au folosit cei 550.000 de RON, in jur de 130.000 de euro dati de CNC pentru acest film.
ce-au facut cu banii astia?
cat te costa sa scoti niste imagini de arhiva?

keep, daca te roade chestia asta asa de mult, poti face o sesizare unde trebuie.
dorinta ti se va indeplini: vei primi raspunsul la sfarsitul controlului.

Corect.
Spre deosebire de valoarea artisticä, în principiu interpretabilä, finantarea unui film este 100% verificabilä - deci, orice speculatii sunt inutile. Cine are suspiciuni, poate cere un control cât se poate de concret.

M-am interesat si eu astazi sa obtin niste imagini de arhiva din ultimii 2-3 ani... nu mi s-a spus cat costa, dar mi s-a spus, spre exemplu, ca TVR poate sa ceara cat vrea... daca cere 30.000 de euro pentru 100 de ore de arhiva, atata trebuie sa dai :P

ei, hai, TVR a fost partener la realizarea acestui film.
asa ca nu cred ca a cerut bani pentru arhiva sa de imagini.

dintr-o stire aparuta pe site-ul TIFF:

"Filmul lui Andrei Ujică face portretul lui Nicolae Ceauşescu exclusiv prin imagini de arhivă preluate de la TVR şi Arhiva Naţională de Filme."
asadar, alte imagini nu sunt.
pe bune ca o sa fac cate o adresa la TVR si la ANF.

Am sunat un producätor profesionist si ne-am lämurit.

Pentru un film realizat pe baza unor materiale deja existente (imagini de arhivä, transpunere de pe magnetic sau digital, etc.), cu o duratä de trei ore, capitolul "peliculä" (adicä pelicula propriu-zisä, laboratorul, etc.), doar pentru copia etalon, acoperä cam 80.000 de euros si ceva. In functie de rata de schimb, bate spre 350.000 RON.
Copiile urmätoare sunt mai ieftine
Mai punem câteva cópii de difuzare suportate de producätor (cel putin una, pentru festivaluri, oferte cätre distribuitori, etc. - ulterior, distribuitorul îsi poate asuma el costurile altor cópii), si ne situäm tot mai aproape de 500.000 RON.
La astea, se adaugä drepturile de folosire a imaginilor, si mizilicurile: studioul de post-procesare, salariile, onorariile, etc.
550.000 RON e o sumä absolut decentä - nici umflatä, nici säräcäcioasä.
(Da, benzina pânä la Jilava... Asta-i ca si cum as zice eu cä mä duc mâine dup-amiazä pânä-n Noua Zeelandä si-napoi, cu trotineta...)
Am o rugäminte: pafaristii sä se abtinä. (Scuza cä se cred pedinäuntristi nu se acceptä.)

Deci, am rezolvat-o si pe asta.
Alte strâmbe, alte aberatii?
Hai, cä sigur se mai poate!

draga Pit,

practic, ai demonstrat ca ujica s-a folosit doar de fondurile CNC:)
de ce nu esti conectat la realitate?
550.000 de RON reprezinta subventia CNC.
asta inseamna cel mult 50% din bugetul total al filmului.
asta presupune ce ceilalti producatori au contribuit cel putin cu inca 550.000 de RON.
prin urmare, se pare ca producatorii s-au folosit DOAR de banii CNC.
de fapt, n-ar fi prima oara cand casele de productie romanesti fac filme exclusiv din banii CNC, fara sa mai puna nimic de la ele

keep,
te dai rotund ca esti economist.
tu ai idee ce inseamna termenul "subventie"? si ce presupune el?
si pentru ce acorda CNC-ul banii nerambursabili? si cum se deruleaza fondurile astea?
si cine le aproba? si cand se acorda? si cine verifica cheltuirea lor?
si cum sunt evidentiate sumele in contabilitatea ordonatorului de credite?

daca da, zi-o!
daca nu, nu te mai purta ca un boldeu de-ala care latra dar nu musca

rvn,

nu te fac ca n-ai inteles:)
desi e posibil sa nu fi inteles.

la CNC, fiecare casa de productie depune un proiect, un dosar prin care cere o subventie de la organismul statului in materie de cinematografie.
suma pe care o acorda CNC este de maxim 50%, in foarte rare cazuri se ajunge la 60%, din bugetul estimat al filmului.
producatorul demonstreaza ca are jumatate din buget, dar mai are nevoie de cealalta jumatate, din partea CNC, pricepi?
daca bugetul e de 1.100.000 de RON, eu, ca producator, demonstrez ca am macar 550.000 asigurati din fonduri proprii sau diversi sponsori.
si cer de la stat ceilalti 550.000 de RON, pricepi?

in cazul de fata, ujica a obtinut de la stat 550.000 de RON.
asta inseamna ca producatorul lui a facut dovada ca are restul banilor, pricepi?
dar daca productia filmului costa cam 550.000 de RON, asta inseamna, limpede, ca filmul s-a facut EXCLUSIV din banii CNC, pricepi?
iar producatorul a mintit ca ar avea si ceilalti bani sau a estimat un buget FALS.

dar deja nu mai am chef sa mai discut pe subiectul asta.
m-a luat o stare de lehamite...

Dragä Keep,

De ce nu te conectezi la realitate?
Practic, am demonstrat cä subventia de la C.N.C. a reprezentat o sumä apropiatä de costurile peliculei si, poate, putin mai mult.
Habar n-am cât costä o copie de difuzare; câte s-au tras; dacä producätorul e si distribuitor (si, deci, le-a plätit pe toate), sau dacä sunt diferiti (si, în acest caz, câte cópii si-a asumat fiecare).
Habar n-am ce alte capitole de deviz oi fi omis, din uitucealä sau informare incompletä, în calculul meu de mai sus, oricum doar partial.
Habar n-am cât au costat drepturile de difuzare a imaginilor - dar putem fi siguri cu totii de un lucru: n-a fost un chilipir! (Si, hellooo...! Anybody home, anybody home...?! Dacä T.V.R. a fost partener, NU INSEAMNA CA LE-A DAT PE DEGEABA IMAGINILE ALEA! Inseamnä cä A CONTRIBUIT CU ELE, adicä a trecut în acte, ca INVESTITIE, suma echivalentä cu drepturile de difuzare! Nimeni nu face cadouri în productia de film - pânä si sponsorul care aduce Fanta la ecghipä scrie sticlele alea undeva, în registrele contabile.)
E minunat dacä vrei sä trimiti sezisarea aia - dar, mai întâi, un sfat.
Pentru un präpädit de mesaj pe un forum, eu am dat un telefon si m-am consultat zece minute cu cineva, ca sä nu vorbesc din burtä. Am vaga impresie cä, pentru o sezisare oficialä ca aia, ar fi nevoie de un efort de documentare nitelus mai mare - nu de alta, da' sä nu te faci de râs, Doamne fereste!
Altfel spus... conecteazä-te la realitate!

Si încä ceva:
Toti, dar ABSOLUT TOTI, fac pe dracu-n patru ca sä economiseascä la maximum din propria investitie si sä se apropie, pe cât posibil, de realizarea filmului numai (sau aproape numai) cu banii de la C.N.C. Dacä vrei sä-i condamni pentru asta, e dreptul täu - dar atunci, fä bine si trimite sezisarea aia pentru TOATE filmele produse anul ästa... Ca sä nu se creadä, mai stii, cä ai ceva personal cu Ujicä sau cu Velvet.

A, si apropo... Cum se face cä ori de câte ori nu mai ai argumente, te apucä lehamitea - mm...? ;)

keep,
te mai intreb inca o data
tu stii diferenta dintre subventie si credit?


l) credit direct - creditul financiar rambursabil, fara dobanda, acordat din Fondul cinematografic in urma castigarii unui concurs pentru productia de film si dezvoltarea de proiecte, in conformitate cu prevederile regulamentului;
m) sprijin financiar nerambursabil - sumele nerambursabile atribuite din Fondul cinematografic, sprijinul financiar automat pentru succes de public si calitate artistica, pentru distribuirea si exploatarea in cinematografe a filmelor romanesti sau cu participare romaneasca ori pentru organizarea sau participarea la festivaluri si targuri de profil, precum si pentru sustinerea unor programe de cultura si educatie cinematografica sau pentru functionarea cinematografului de arta

te rog sa-mi spui daca ce scrie aici e corect
ma refer la definitii.
pit, tu ce intelegi din asta?

haideti, mai
ce bani se ramburseaza CNC-ului?
si unde e subventia?
SUBVENTIA=BANI CARE NU SE MAI INAPOIAZA STATUTUI IN VECI!

rvn,

cred ca ai inteles ce am vrut sa spun.
ok, nu e subventie, e credit.
dar, atata timp cat acel credit nu se ramburseaza sau se dau foarte putini bani inapoi, practic devine o subventie.

Am vaga impresie ca am scris o prostie undeva - da' ma rog, eu am o scuza: nu sunt economist.
Din câte înteleg, C.N.C.-ul nu dä "subventii", ci CREDITE rambursabile, adicä e un fel de coproducätor: îsi va lua înapoi creditul, din beneficiile filmului. Dacä astea nu existä, sau nu ajung, ia filmul cu totul... Corect?

perfect adevarat
adica statul e proprietar pe niste filme greu vandabile.
practic , banii cheltuiti de cnc pe finantarea filmelor, care ulterior devin proprietatea lui, sunt aproape irecuperabili


keep,
tata, stii ceva, dar nu stii bine
subventia o acorda tot cnc-ul , dar pentru anumite realizari
scrie in lege foarte clar in ce conditii se acorda sprijinul financiar nerambursabil, adica SUBVENTIA.
una din ele este participarea filmului pentru care s-a acordat subventia, la un festival international renumit
DE-AIA FACEM FILME DE ARTA! de-aia tinta cineastilor romani sunt festivalurile.
ca sunt si astia niste banuti buni de cheltuit. si pe de-a moaca.

statul, prin intermediul CNC, care este abilitat sa gestioneze Fondul CInematografic, adica sursele de colectare a lui si directiile de utilizare a banilor, finanteaza productia de filme in Romania
asa este POLITICA BUGETARA a statului roman. MINISTERUL CULTURII , ca for tutelar, are obligatia ca prin bugetul anual aprobat sa prevada si sumele cuvenite cinematografiei, ca parte integranta a culturii si artei romanesti.
dar niciodata , absolut niciodata, principiile cheltuirii banilor publici nu au avut la baza conditia RECUPERARII LOR.
IN NICI O LEGE DIN ROMANIA nu este stipulat ca fondurile bugetare publice, trebuie sa fie cheltuite si apoi recuperate de undeva, prin anumite taxe percepute de stat( in cazul nostru din vanzarea biletelor).
ELE PUR SI SIMPLU SE CHELTUIE , dupa cum considera puterea legislativa(Parlamentul) si puterea executiva(guvernul)adica cea care gestioneaza finantele tarii, la un moment dat, in interesul societatii, al cetatenilor ei.


bai, ai vrut sa-mi explici.
ai zis ca ma fac ca n-am inteles...
ce naiba ai inteles tu Keepy, daca habar n-ai sensul definitoriu al celor doi termeni pe care se bazeaza finantarea productiei de filme prin intermediul CNC?

Aplaudaţi, tovarăşi, pentru această dictatură! - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Florentina Ciuverca
FilmReporter.ro, octombrie 2010

Gestul de a aplauda a părut indecent după Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Firesc în alte împrejurări, gestul s-a contaminat cu spiritul unui film care demonstrează că dictatura s-a ridicat în aplauze. La congrese, pe şantiere, pe câmpuri, la vizite oficiale, s-a aplaudat masiv şi cu zel. Românii au fost spectatori conştiincioşi la punerea în scenă a propriului destin.

Pe 28 octombrie 2010, la Sala Palatului, locul în care s-a menţinut în ovaţii puterea Partidului Comunist, aproape 4000 de oameni au urmărit timp de trei ore un film de montaj cu alura unui thriller şi cu rafinamentele unui eseu istorico-politico-cinematografic. Conceptul din spatele Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu e strălucit, iar execuţia monteurului Dana Bunescu e excelentă.

Filmul e tulburător şi are enorm de multe ramificaţii. În primul rând, foloseşte imaginile de propagandă contre la nature şi dovedeşte că, în starea lor pură, îşi conţin propria contradicţie. Însă această perspectivă e posibilă doar atunci când există şi distanţa necesară. Nu neapărat în timp. Când se uită în propria oglindă (cheia filmului construit din imaginile comandate de Ceauşescu e tocmai cuvântul "autobiografie"), dictatorul iese bine. Când ne uităm noi peste umărul lui, imaginea se deformează.

Ceauşescu e când stângaci, când emoţionat, când imobil şi impenetrabil. O singură spărtură în acest zid al aparenţelor, atunci când îşi îmbrăţişează afectuos fiica. Cum era Ceauşescu atunci când ieşea din spectrul camerei? Cum îşi alinta copiii, cum lua micul dejun, cum înjura, cum se enerva sau at least cum vorbea în mod obişnuit? Istoria i-a respectat deocamdată dorinţa de a păstra look-ul cosmetizat de tablou, pentru că imagini cu the real NC nu au fost încă scoase la iveală.

De aceea, jocul lui stângaci la volei, când bagă mingea în plasă, momentele în care înoată aproape de mal cu Elena, când mângâie un câine sau stă de vorbă cu ţăranii sunt savurate ca nişte rarităţi. Cu şiretenia omului simplu care ştie până unde i se întinde aţa, Ceauşescu nu se încumetă la discuţii dincolo de foile deja pregătite. O mostră, la o conferinţă de presă de la Karlovy Vary, alături de preşedintele ceh; întrebare a unui jurnalist: "Ce diferenţe există între tratatul cutare şi cutare?" Răspunsul: "Le aveţi pe amândouă. Citiţi-le şi vedeţi". 1-0.

Interesant e şi parcursul Elenei Ceauşescu în aceşti 25 de ani. Dacă, la începutul carierei de secretar general a soţului, n-o zărim mai deloc, încet-încet răsare din spatele lui, apoi face un pas mai în faţă şi îi merge alături.

În al doilea rând, Autobiografia vorbeşte despre conceptul de putere şi despre cum se întreţine iluzia ei, cu ajutorul unei mase de oameni care acţionează ca o voce unilaterală, ca un corp social care poate fi modelat după capriciile unui grup şi în numele unei ideologii. Personajul din fundal, cel pe care îl vedem aclamând, e cel care întreţine iluzia. Poporul bate din palme, zâmbeşte, ovaţionează, ca într-un show televizat cu spectatori plătiţi. Cea mai evidentă ruptură între realitate şi realitatea întreţinută de acoliţii săi se petrece în momentul vizitei sale la alimentare şi brutării, în anii '80. Cercetătorii au găsit în arhivă capete de casetă cu aranjamentele de dinaintea venirii lui Ceauşescu, însă era suficientă vederea figurilor cenuşii şi a spaţiilor reci pentru a avea imaginea completă.

Relaţia poporului cu dictatorul, de altfel, e uneori inexplicabilă. Psihologic vorbind, cum se explică faptul că un popor întreg plânge la căpătâiul unui tiran ca Gheorghe-Gheorghiu Dej, care a ordonat asasinate în plină stradă şi a trimis în închisori mii de oameni? Frică exorcizată? Sindromul victimei care se ataşează de călău? Istoria e plină de surprize, iar cazurile Stalin şi Dej rămân încă un mister. Nu simţi că vrei să zbori din casa celui care te-a chinuit?

Filmul dezvăluie şi magnitudinea cultului personalităţii în ţările comuniste şi dezvoltă comparaţia despre care regizorul Andrei Ujică a pomenit în câteva interviuri: cea între dictator şi artist. "Dictatorul de orice fel, dar mai ales cel ideologic, este, ca profil psihologic, foarte apropiat de artist, în ceea ce priveşte egoismul viziunii în care crede. Spre deosebire de artist, dictatorul lucrează cu oameni şi, în dauna acelor oameni, are şi posibilitatea de a-şi pune în practică integral egoismul. Artistul poate să-şi pună egoismul doar în propria operă, iar în practică nu poate să-şi chinuie decât familia şi prietenii, atât cât îi mai are. Pe când materialul de lucru al dictatorului este un corp social. Dar modul lui de raportare este acelaşi cu cel al artistului: opera lui este să-şi împlinească viziunea cu acest corp social. Din cauza asta, la toţi dictatorii care rămân destul la putere, în faza de îmbătrânire arată aceleaşi simptome pe care le au artiştii bătrâni care mai au încă un plan de operă mare, adică frica de a muri înainte de a-şi termina opera. De acolo vine însingurarea aia extraordinară ca a artistului care şi-a pierdut speranţa că şi va duce la capăt opera. Din cauza asta se accentuează dispreţul faţă de materialul lui de lucru care nu a fost în stare să-i înţeleagă viziunea. Sunt lucruri cunoscute. Hitler, în ultimul an, nu a făcut altceva decât să distrugă Germania" - a spus-o Ujică în emisiunea 2+1 de la B1 TV.

Kim Jong-Il e un adevărat maestru al grandorii. Spectacolele în care milioane de coreeni formează cu trupurile lor imagini despre România comunistă îl lasă bouche bée până şi pe Ceauşescu. E imposibil să nu ţi se încreţească pielea la vederea imensei puneri în scenă a show-ului de propagandă. La un nivel mai mic, Ceauşescu a încercat la întoarcerea în ţară să repete ce-a văzut prin lume înţelegând că şi-a dorit prea puţin. De aici şi încrâncenarea ideologică de după 1972.

Tragedia e că Nicolae Ceauşescu a murit cu credinţa că a făcut numai bine poporului său. Şi adevărul e, că în 1989, părea cel mai inocent dintre toţi cei care mişunau în jurul său.

P.S. Nişte prieteni mi-au semnalat un detaliu care mi-a scăpat. Când cuplul Ceauşescu e dus cu trăsura la Palatul Buckingham, în anii '70, delegaţia trece prin faţa unui cinematograf unde rulează Deep Throat, the big porno movie. Eram, laolaltă cu dictatorul, la ani lumină de lumea reală.

http://filmreporter.ro/aplaudati-tov...asta-dictatura

80.000 de euro pentru scanarea negativelor, corectia de culoare si transpunerea lor pe 35mm pt un film de 3 ore realizat din materiale de arhiva (vechi de zeci de ani) mi se pare foarte putin la ce volum de munca este sa reconditionezi atata material. pentru un scurtmetraj de cateva minute, unde corectiile de culoare si interventiile in imagine sunt minime, costul ar fi de aprox 10-15.000 de euro.
iar aportul casei de productie nu trebuie sa fie neaparat cash, ci poate fi in servicii: salariile echipei (sau o parte a lor), echipamente (cum ar fi chiria statiei de montaj unde stai luni de zile sa montezi sutele de ore de material) si evident, materialele de arhiva, care n-au cum sa fie gratis din moment ce titus muntean si velvet moraru au rascolit toata arhiva ANF ca sa dea de ele. Sunt si-acolo niste oameni angajati sa aprinda lumina, sa caute prin registre, sa gaseasca bobinele, sa le incarce in proiectie etc, nu e ca si cand ai cauta ceva pe youtube.

iar legat de banii pe care acest film ar trebui sa-i returneze la cnc, probabil ca n-or sa se adune toti (desi vad ca dupa primul weekend a facut deja peste 8.000 de dolari, doar in Romania, iar filmul este vandut in multe tari), dar si daca n-ar returna niciun leu, cei 150.000 de euro cheltuiti cu acest film aduc Romaniei un capital de imagine infinit mai important decat frunza de palmier de nustiucate milioane de euro a Elenei Udrea. CNC-ul apartine Ministerului Culturii, iar Cultura (si Arta in general) nu are ca scop aducerea de profit material.
Din pacate n-as putea spune acelasi lucru despre unele filme, facute cu finantare de la CNC, care nu parasesc teritoriul tarii, n-au nici succes festivalier, nu sunt nici apreciate de critica si nici nu reusesc sa-si armonizeze investitia in vreun fel. Sunt de acord ca trebuie sa existe si filme comerciale, dar solutia pentru finantarea lor ar trebui sa fie alta.

Multumim, M3lcule - dar sä nu ne facem iluzii.
Cine nu vrea sä înteleagä, în veci nu va întelege.
Vorba ceea: "nu e om mai orb decât cel ce nu vrea sä vadä."

eu as fi facut un documentar despre coregrafii marilor spectacole dedicate lui Ceausescu.
sunt convins ca ar fi iesit un film interesant.

pe vremuri am scris articolul asta:
http://old.ieseanul.ro/articol/ziar/...-ceasca/11694/

Este, într-adevär, un unghi excelent.
Fä-l!
Sau, mäcar, initiazä-l!

Fiecare autor face filmul LUI, dorit si simtit de EL, ar fi absurd sä-i reprosäm cä n-a gândit si ales la fel ca NOI.

Notä (nu pentru Keep): Mesajele off-topic, provocatoare, härtuitoare, etc., nu sunt sterse, ci trimise la Azil. Dacä autorii lor ar fi în deplinätatea facultätilor mintale, ar sti sä le dea de urmä si färä sä le mai punä întrebäri cretine moderatorilor.

Rvn, ai mare dreptate, dar şi Keep spune ceva. Creditul e un împrumut, dar împrumutul dat de CNC e, de fapt, subvenţie, pentru că împrumutul ăsta nu se prea întoarce înapoi, practic nu mai e rambursat. CNC e şi co-producător, aşa că participă în mod egal la profit şi, mai ales, la pierderi. :))

Şi Melcul are dreptate: finanţarea filmelor comerciale ar trebui să fie făcută de altcineva, nu de CNC, ci de case, până la urmă... de public. Numai că filme comerciale româneşti nu pre există. Încă.
Eu aş propune următoarele măsuri urgente:

1. Elena Udrea să fie numită ministereasa Ministerului Culturii.
2. Ministerului Culturii să i se aloce pe 2011 bugetul pe care l-a avut Ministerul Turismului.
3. Ministerul Culturii să aloce CNC-ului 10% din bugetul său.
Cu aproximativ 100 milioane de euro, s-ar face în 2011 de vreo 10 ori mai multe filme. Nu-i totuna 6 sau 60! Aşa, nici n-ar mai fi cazul de concurs CNC :))

Ujică: "Am realizat Autobiografia dintr-un impuls de a încerca să-l cunosc"

Regizorul Andrei Ujică a declarat, marţi seară, într-o conferinţă care a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Capitală, că a început munca pentru cel mai nou film al său, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", din dorinţa de a-l cunoaşte pe dictatorul român.

Andrei Ujică a spus că a ajuns la un punct în "prelucrarea propriei biografii", în care a vrut să afle cine era "individul din spatele clişeului istoric". "Am cunoscut ceva din el, aşa cum cunoşti un om cu care nu poţi sta de vorbă (...) La sfârşit, nu pot să spun că îl cunosc cu adevărat, pentru că nu am putut să vorbesc cu el, dar cred că am reuşit să îl înţeleg", a adăugat regizorul, la întâlnirea la care a participat, printre alţii, şi poeta Ana Blandiana. Ujică a mai spus că, atunci când l-au judecat pe Ceauşescu, oamenii au făcut greşeala de a opera cu instrumente care nu aveau legătură cu realitatea. "El era un individ incult din perspectiva intelectualului umanist. (...) Gândirea economică nu are nimic de-a face nici cu cultura şi nici cu bunele maniere", a spus Ujică, continuând: "Ceauşescu avea alt tip de competenţe, pe care noi nu le avem (...) Am crezut că, dacă nu le avea pe ale noastre, a fost un prost împăturit. Nu a fost".

"Ar fi fost şi mai sinistru dacă un dobitoc ar fi reuşit să facă cu noi ce a făcut el 25 de ani", a mai spus realizatorul filmului. Astfel, în opinia lui Ujică, Ceauşescu "a beneficiat de alinierea politică internaţională" şi astfel a fost "un beneficiar al Războiului Rece". "A fost, timp de zece ani, un mare star al politicii internaţionale", a spus Ujică, enumerând o parte dintre caracteristicile omului politic Ceauşescu: "Avea talent de diplomat - avea şiretenia naivă luată de acasă, din mediul rural". În ceea ce priveşte viaţa personală a dictatorului, regizorul a spus că nu exista nicio legătură între persoana privată Ceauşescu şi omul politic cu acelaşi nume. "La Hitler, Stalin sau Ceauşescu, nu ajungem nicăieri studiindu-le viaţa privată", a spus Ujică. "Ceauşescu era un tip lipsit de carismă (...), singurul lui viciu era beţia puterii, în rest nu avea niciun viciu", a adăugat regizorul, menţionând că istoricii care doresc să afle adevăratele motive ale faptelor dictatorilor ar trebui "să se ocupe de germenele distrugător din marxism".

Ujică a spus că faptul că trăieşte în Germania l-a ajutat să capete distanţa necesară pentru a realiza "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". În legătură cu receptarea filmului în România, Ujică a declarat: "După reacţiile emoţionale, se vede foarte clar că urme din el sunt încă în noi şi asta trecând prin mai multe generaţii". "Peste zece ani, acest film nu va mai agita pe nimeni", a remarcat el.

Autobiografia unui dictator paranoic: Reflectii despre filmul lui Andrei Ujica
28/10/2010
Vladimir Tismaneanu


http://tismaneanu.wordpress.com/2010...-andrei-ujica/
Reprezentarea fenomenului totalitar, dincolo de rechizitoriu, lamentatie si imprecatie, nu este deloc simpla. Joi 28 octombrie a avut loc la Sala Palatului premiera unui film exceptional, o fictiune edificata complet pe non-fictiune, pe secvente documentare veridice, precise si verificabile. Inaugurata in timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al “victoriei definitive a socialismului”, Sala Palatului este un lieu de mémoire al comunismului romanesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR intre 1960 si 1989, acolo a inceput conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hrusciov si PC Chinez, a carui delegatie era condusa de Peng Chen, seful organizatiei de partid din Beijing, in timpul Congresului al III-lea al PMR in iunie 1960, acolo a proclamat Ceausescu, in august 1965, schimbarea numelui tarii din Republica Populara Romana in Republica Socialista Romania, acolo a vorbit Ceausescu in aprilie 1968 despre rolul lui Dej in asasinarea lui Patrascanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu in 1969 pe Ceausescu cu Pericle si Lincoln, acolo l-a sfidat in 1979 veteranul comunist Constantin Parvulescu pe cel care se credea inamovibil si infailibil, acolo aveau loc festivitatile cele mai strident-pompoase ale regimului.

Ca orice autentica opera de arta, filmul lui Ujica este o constructie imaginara. Asa si-ar fi conceput Ceausescu povestea ascensiunii, gloriei si prabusirii sale. O naratiune in care se intersecteaza ambitii, iluzii, conspiratii si tradari. Asa si-ar fi prezentat “Comandantul Suprem” apologia pro vita sua daca ar fi apucat sa vorbeasca, in decembrie 1989, nu in fata unui pseudo-tribunal militar care decisese soarta acuzatilor inainte de inceperea procesului, ci in fata pseudo-parlamentului numit “Marea Adunare Nationala”. Ramane ca noi, spectatorii acestui film rascolitor si deliberat deconcertant sa discernem adevarul de minciuna propagandistica, de halo-ul mitologic creat cu perseverenta devotiune si maniacala fervoare de “masina de fabricat fantasme” a epocii (formula este a lui Andrei Cornea). “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”, spunea scriitorul Alexandru Ivasiuc. Incurajat de valetii din jur specializati in ditirambi si osanale, Ceausescu a fost prizonierul propriei legende, se credea realmente reincarnarea temerarilor voievozi medievali, dar si a lui Decebal si a lui Traian. A urmarit fuziunea dintre materialismul istoric si isteria patriotarda. Cum isi va fi camuflat aceste propensiuni megalomane in perioada Dej ramane un mister. Dar a facut-o, a izbutit sa-i convinga pe Maurer, Chivu Stoica si Bodnaras ca este un aparatcik disciplinat si cenusiu pe care il vor putea tine sub control fara probleme.

Paranoia lui Nicolae Ceausescu a fost deoptriva una clinica si una ideologica (acelasi lucru s-ar putea afirma despre Stalin, Kim Il-sung ori despre Enver Hoxha, ba chiar si despre Slobodan Milosevici). In pofida fanfaronadei din politica externa, regimul era unul auto-centrat, autarhic, convins ca este inconjurat de inamici. In plan intern, momentele de vaga liberalizare au fost intodeauna urmate de noi glaciatiuni staliniste. Ceausescu nu a venit la putere, in martie 1965, prin lovitura de palat. Predestinarea sa era una previzibil birocratica. A ajuns prim-secretar al CC al PMR pentru ca fusese, incepand din 1955, seful cadrelor partidului. Era cunoscut de aparat si cunostea la randul sau perfect acest aparat. Era un stalinist din categoria dura. Cum spunea Andrei Ujica, regizorul filmului, intr-o discutie publicata in EvZ , cine crede ca poate elimina referintele la “socialismul stiintific”, la marxism, din discutia despre Ceausescu se inseala.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/andr...aj-al-car.html

Cu ani in urma, disidentul polonez Jacek Kuron nota ca maladiile psihologice ale liderilor comunisti sunt pandantul formulelor agresiv-autoritare ale sistemului in care si-au facut carierele. Totalitarismul, brun sau rosu, are ca nucleu ireductibil oroarea de pluralism, de diversitate, de alteritate, de eterogeneitate. Exista, fireste, diferente semnificative intre potentatii comunisti din diferite tari si perioade, dar natura sistemului, rolul monopolist al partidului, omniprezenta politiei secrete, interzicerea opozitiei si suprematia unei ideologii utopice constrangatoare sunt elemente comune tuturor experimentelor inspirate de bolsevism.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu vorbeste despre magie, mit si miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trasaturi definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului national in care au fost prinsi, in diverse momente, nu putini intelectuali (nu mai vorbesc despre activistii si securistii care chiar credeau in aceste viziuni grandilocvente). In EvZ am propus o concisa autopsie a acestei dictaturi. De-a lungul anilor am scris pe larg despre “monarhia marxista” din Romania (eseul meu despre Nicu Ceausescu si ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Libera in februarie 1983), am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord si Cuba, am dezvoltat subiectul in cartile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas, 2008) si Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (aparuta la University of California Press in 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005). Sper ca acest film sa genereze acele discutii mult amanate despre mecanismele puterii in Romania comunista, structurile de intimidare, cooptare, complicitate si rezistenta, precum si efectele de lunga durata ale unui sistem antipodic opus statului de drept.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/auto...ri-910497.html

asa cum spuneam, acestea nu sunt cronici despre film, ci doar lungi expozeuri despre epoca ceausescu.
mi se par foarte off topic.

Am analizat cu atentie sezisarea.
Echilibrul dintre referirile la subiect si remarcele fatä de realizarea cinematograficä este propriu unor articole (cronici, analize, comentarii) despre film.
(Mentiune: fiind un documentar-eseu de montaj, este firesc ca orice material scris sä acorde substantei de fond o atentie mai mare decât în cazul filmelor de fictiune.)
Indiscutabil, sunt mult mai on-topic decât orice mesaje care nu se sustin prin vizionarea prealabilä a filmului, si a cäror prezentä aici se datoreazä exclusiv solicitärilor administratiei.
Multumim, si ne bucuräm cä am putut fi de folos.
Alte strâmbe, dacä se poate...?

esti caustic fara motiv.
dar, in fine...

atunci, dupa judecata ta, pitbull,
putem discuta la nesfarsit despre epoca ceausescu pe acest topic, da?

Defel, Keep!
Doar atâta cât e relevant pentru film - adicä destul de mult, dar nicidecum la nesfârsit.

Fiind o "autobiografie" ar fi chiar culmea sa nu vorbesti despre Ceausescu si despre epoca Ceausescu,de la inceputurile lui pana in momentul `89.Inca nu am vazut filmul,ar trebui sa fac un drum la Bucuresti pentru asta si imi e cam lene.Poate se gandesc si astia de aici din oras sa il aduca la cinema,daca nu o sa astept pana apare pe dvd.Mi se pare buna ideea lipsei comentariului,lasand imaginile sa vorbeasca.In felul asta fiecare e liber sa inteleaga ce vrea din film,unii mai gresit altii mai aproape de adevar,daca exista vreunul.

atunci sa publicam aici miile de pagini scrise despre Ceausescu de-a lungul timpului, inclusiv toate volumele de omagii.
ca doar toate au legatura cu Ceausescu, nu?
sa incepem asa:
"Pornind de la senzationalul film al lui Andrei Ujica, imi aduc aminte de ziua de 23 august 1987, cand eram unul dintre cei sapte elevi care formau litera S pe stadion...."

Gandeste`te de cand a murit Hitler si inca prezinta interes si astazi.Ceausescu parca ar fi murit in urma cu cateva luni la cum se prezinta situatia la noi in tara.Atata timp cat va exista Romania se va vorbi despre Ceausescu si asta e un lucru bun,tot zicea cineva (pe topic sau in alta parte) ca filmul asta aduce mai multa imagine Romaniei decat toate incercarile esuate ale Elenei Udrea.