de-aici a pornit raspunsul.asta am vrut sa explic.
tu ai inteles ca naiba, nu ma refeream chiar la toate filmele romanesti, ci numai la acesta, ca despre el vorbim.

si inca ceva: spre deosebire de altii nu ma ofuschez cand cineva ma insulta.
si n-am nevoie de protectia nimanui. e clar?
nu-i pot impune eu lui Pit ce sa faca. si nici el, mie, decat in calitate de moderator.
eu am pastrat un ton civilizat si mi-am exprimat parerile exact asa cum le vad eu, ca spectator.
nu e vorba de nici un tandem.ala e inchipuirea lui keepy, cand viseaza urat. sau, poate stiti voi ceva ,ce eu nu stiu....

si...dupa ce voi vedea filmul, o sa spun evident si ce nu mi-a placut. ca nu exista perfectiune pe lumea asta, oricat ne-am dori noi..

Reciteşte postul cu acel overprotective! ;) Vei vedea că vorbeam despre tendinţa lui Pit de a sări în apărarea regizorilor buni. Înainte Keep se plângea că nu poate sufla în ceafa lui RM. :D
M-am referit strict la afiş şi discuţia aceea. Cine a înţeles ca naiba? :))

Dar... STAI! Cum adică? N-ai văzut filmul? Mai sus scriai: "tocmai asta e! multi, foarte dintre noi ne regasim in film." Cum the f... "ne regăsim" (adică tu şi alţii) într-un film pe care încă nu l-ai văzut? :-bd

am spus de cateva ori ca nu l-am vazut.
citeste topicul de la inceput.
ce mare branza ca am spus asta? am facut o apreciere detaliata? am spus ceva ce se poate deduce usor din trailer si din articolul postat pe site.
si nu cad in plasa. nu-i acelasi lucru pe care l-a facut Keppy cu Felicia. nici pe departe.
si cand am zis de protectia lui Pit, m-am referit exact la acuzele de noaptea trecuta, aduse de Judex.

mai bine incheiem aici. nu ne intelegem.
sa vedem filmul si pe urma discutam...

Apăi... ceea ce spui mă depăşeşte. It beats me. Nu ştiu despre ce plasă vorbeşti. Am absentat motivat la discuţia despre Felicia.

ok. sa ramana asa. altfel, parca vad ca-i dam de lucru lui Stefan...
si unde mai pui ca azi e sf.maria, poate petrece, na!

La multi,ani! inclusiv Mariei Popistasu. chiar daca nudul ei este atat de "infierat"

...cu mânie...?
...cu ce fel de mânie...? ;)
(Nu - nu existä coincidente!!! :)) )

Și mie mi s-a părut că a fost cam lungă scena de nuditate din prima parte a filmului. Dar nu pot să spun că m-a deranjat în mod deosebit.
Pe de altă parte filmul a fost destul de bun, mi-a plăcut, însă nu așa de mult încât să-i atribui prea multe laude sau să-l recomand.

Controversa care izbucnise mai sus a continuat de aici, desprinzându-se complet de subiect. Intrucât continea unele comentarii despre Noua Generatie a filmuli Românesc, am mutat-o acolo:
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...=81963&page=15
Rog ca, în continuare, aici sä se discute numai despre "Marti, dupä Cräciun" - si numai în cunostintä de cauzä.

"Marţi, după Crăciun" - Prezumpţie de banalitate
Gânduri şi iar gânduri...

*** ATENŢIE! Conţine spoilere!!! ***

Cele patru titluri din filmografia de până acum a lui Radu Muntean jalonează o traiectorie extrem de interesantă - şi cred că abia de-aici încolo începe să se întrezărească o posibilă evoluţie viitoare a acestui mereu surprinzător artist al aparatului de filmat. Ţin minte că am văzut "Furia" la invitaţia unui prieten care tocmai îl închiriase de la un centru de DVD-uri; tocmai reveneam din lunga mea absenţă cinematografică de mai bine de zece ani şi, sub influenţa vagă a unor comentarii auzite pe ici, pe colo, prin părţile neesenţiale ale universului de opinie, mă aşteptam la o încercare rudimentară de a face film românesc "de public", cu un plot simplist şi multă violenţă. Marea surpriză nu a constat în calitatea profesională a filmului (chiar dacă şi aceea mi-a întrecut aşteptările), ci în surprinzătoarea sa orientare spre zona cinematografului "de conţinut" - aventura de rău augur a celor doi tineri prinşi în mrejele mafiei ţigăneşti, de-a lungul acelei nopţi fatidice, emana un autentic fior tragic, pe care finalul îl rotunjea cu o forţă incredibilă ("rotunjime" care, de altfel, avea să devină, sub diverse forme, una dintre trăsăturile definitorii ale filmelor lui Radu Muntean).
Aceeaşi formulă (unitatea de timp a unei nopţi care marchează destinele unor oameni simpli) avea să se regăsească în angoasantul "Hârtia va fi albastră", (un film de o intensitate rară, capabil să transmită paranoia acelei nopţi diversioniste din decembrie 1989 chiar şi celor ce n-au trăit-o), şi apoi în "Boogie" - prilej cu care Radu mi-a răspuns, la conferinţa de presă, că şi-a pus şi el la un moment dat problema, pentru a conchide că nu fusese, totuşi, decât o coincidenţă. Astfel, a fost extrem de relevant şi înviorător să-i urmăresc, în "Marţi, după Crăciun", modul de a se extinde narativ pe acolada epică a câtorva zile.
Pe de altă parte, însă, subiectele abordate de Muntean au evoluat după coordonate sensibil diferite şi la fel de semnificative. Dacă "Furia" se constituia ca un thriller propriu-zis (a cărui ieşire din canoanele genului, spre universal, se datora categoric apetenţelor auctoriale, nu vreunor elemente intrinseci ale poveştii), iar "Hârtia va fi albastră", deşi se desprindea net de orice reţetă, era în continuare impregnat de încărcătura unei situaţii dramatice greu suportabile, "Boogie" în schimb executa un neaşteptat volte-face, orientându-se spre un concept tematic extrem de simplu (dar nu simplist, evident), din sfera cotidianului - iar "Marţi, după Crăciun" adânceşte şi mai mult această introspecţie în abisurile personalităţii omului de rând, unic în banalitatea umanităţii lui. În filmul de faţă, autorul duce mai departe demersul iniţiat cu "Hârtia va fi albastră" şi continuat cu "Boogie", lăsând tot mai în urmă opţiunea filmului "de public". Astfel că, aşa cum spuneam la început, nu m-ar mira ca acesta să fie registrul predilect al lui Radu Muntean - deşi sinuozităţile traseului său artistic ar putea prea bine să ne rezerve pe viitor şi alte surprize.
Abordându-l în aces sens la conferinţa de presă, Radu mi-a contestat "prezumpţia de banalitate", afirmând că, dimpotrivă, cârligul care l-a atras spre acest subiect aparent anodin constă tocmai în intensitatea specială a dramei - aspect sub care filmul revine oarecum spre încărcătura din "Furia" şi "Hârtia va fi albastră". Ar fi de aşteptat ca pleiada detractorilor nătărăi să-i atribuie şi lui o etichetă suptă din deget - dacă tot am avut, la mintea unora, "filmu' cu avortu'", "moşu' beat dus prin spitale", "poliţistu' care se uită la o casă" sau "tipa care tot bea suc", de ce n-am avea şi "ăla cu triunghiu'" (sau "cu adulteru'"). Sunt cazuri tipice de neputinţă intelectuală - incapacitatea de a înţelege dincolo de pojghiţa imediată. Aşa cum "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" nu era un film despre avort, ci despre pierderea umanităţii, cum "Moartea domnului Lăzărescu" acuză nu disfuncţiile sistemului spitaliesc, ci păcatul nepăsării, iar "Poliţist, adj." vorbeşte nu despre o misiune antidrog, ci despre sensul cuvintelor, nici "Marţi, după Crăciun" nu se referă la adulter sau la triunghiul conjugal, ci la sfâşietoarea dramă a pierderii familiei în atari condiţii - Radu subliniind faptul că, în acel moment de răscruce, personajul său efectiv moare parţial: o dată cu familia destrămată, din el se pierde ceva irecuperabil, şi nu putem decât să ne întrebăm cum şi în ce măsură şi cu ce preţ va reuşi să supravieţuiască în plan interior.
Formula de colaborare cu Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, deja verificată în cele două filme anterioare, şi foarte dragă celor trei autori, îşi arată roadele şi de data asta - marca muntenească făcându-se din plin simţită spre a readuce cuplul celor doi coscenarişti la nivelul maxim al talentului lor, după devierile gabriene din trecutul apropiat. Avem de-a face cu un scenariu extrem de compact şi aproape revoluţionar prin modul de a repotenţa materialul dramaturgic. Practic, acţiunea filmului acoperă doar cele câteva zile de răscruce ale unei poveşti mult mai întinse: durează de cinci luni, şi va mai continua încă destul de mult, atât în plan exterior cât şi, mai ales, la nivel sufletesc, până când personajele îşi vor regăsi liniştea şi echilibrul - în limbaj scenaristic, până la satisfacerea nevoii dramatice. Acest concentrat epic conţine, în primul rând, toate sugestiile necesare, ca şi sarcina tensională menită să activeze imaginaţia spectatorului (mai simplu spus, să ne "pună pe gânduri" pentru a cuprinde în mintea noastră şi părţile nevăzute ale povestirii) - iar pe de altă parte, e jalonat de articulaţiile secundare ale nucleului amintit, pe care le investeşte cu funcţia de plot-point-uri principale, astfel încât filmul să poată fi urmărit cu interes, ca un întreg autosuficient. Pornind de aici, Baciu, Rădulescu şi Muntean reuşesc o adevărată acrobaţie dramaturgică: în mod normal, în orice scenariu, "actul III este filmul" (altfel spus, am putea să-l filmăm doar pe acela - primele două acte având rolul auxiliar de a-l pregăti şi potenţa); în "Marţi, după Crăciun", asistăm de fapt la actul II - filmul se termină exact după punctul culminant, când abia încep rezolvările ce-ar fi trebuit să parcurgă ultima secţiune (şi care, evident, vor dura luni de zile, dacă nu chiar ani). Măiestria celor trei de a-şi structura şi dinamiza materialul creează acele rampe de lansare a fanteziei spectatorului spre trecut şi viitor, iar sobrietatea gravă şi extrema meticulozitate a regiei desăvârşesc opera.
Cum spuneam, în acest virtual act secund, scenariul comasează echilibrat (din nou, acea "rotunjime" muntenească menţionată mai sus) esenţialul trecutului şi al viitorului, pe reperele unei construcţii de tip clasic. Practic, filmul se bazează pe patru secvenţe-cheie, adevărate coloane de rezistenţă, unite prin zidăria episoadelor de completare - şi, o dată ce am ajuns aici, se impune să ne raportăm mai accentuat şi la aportul regiei care întregeşte substanţa artistică.
Prologul, sau setup-ul: evident, secvenţa erotică din deschidere. Pentru un neavizat, ar putea să pară un kickstart facil - nuditate insistentă şi explicită, menită să cucerească spectatorul (ATENŢIE! Să reţinem că nu e un film de public, totuşi!) În realitate, acolo se realizează încărcătura nu numai sexuală, ci mai ales umană a celor două personaje, care va declanşa irezistibil drama, iar cele câteva momente de nuditate frontală, a căror discreţie şi dezinvoltură exclud orice vulgaritate, au rolul unei umanizări precipitate - şi indispensabile: spectatorul se pomeneşte aruncat în toiul unei dileme ajunsă aproape de punctul critic, după luni în şir de acumulări, având astfel nevoie să empatizeze rapid cu participanţii; în sfârşit, funcţionează aici şi un scop conotativ - suntem pregătiţi pentru a urmări un proces de devoalare cât se poate de candidă, fără false tabuuri dar şi fără cinisme şi vulgarităţi. Nu întâmplător, la acelaşi conţinut recurge şi "cartea de vizită" a filmului - posterul: jumătate de nud dorsal feminin graţios şi incitant, de o senzualitate subordonată ferm esteticii plastice, în ambianţa cenuşiu-rece a unui decor unsharff. Dacă se aplică eventual şi ipoteza unei momeli pentru public, aceasta e complet neesenţială. Imaginea de pe afiş se constituie practic într-o introducere conceptuală, fundamentată inclusiv pe principiul de "ochi al privitorului": cine ştie să recunoască un nud, va răzbate dincolo de el, pe tărâmul sensurilor umane; cine vede doar o femeie goală, înseamnă că nu se poate uita mai departe de oglinda propriilor concepţii şi condiţionări.
A doua secvenţă rapel este cea din cabinetul medical: pe axa temporală a filmului, ocupă locul primului plot point - iar în raport cu spectatorul, e extrem de derutantă (şi, în fond, incitantă). Ne tot întrebăm ce rost au acele interminabile comentarii de natură strict stomatologică - şi formulate cum nu se poate mai esoteric. Vom afla abia spre final, când discuţia din punctul culminant îşi va releva sarcina dramatică preluată de la acest prim contact între cele două femei - şi, mult mai important, între "amantă" şi fiică. Este un caz tipic de secvenţă care la prima vizionare exasperează, iar la cele ulterioare se savurează - nu cu deliciu, ci au amărăciunea cunoaşterii nemiloase.
Astfel angajaţi, parcurgem porţiunea mediană a filmului - în care, ca în orice act secund, se produc acumulări insidioase, menite să amorseze criza ulterioară; totodată, am fost pregătiţi să asimilăm iluzoriile banalităţi ale dialogului (o mică bijuterie: secvenţa cu mama Ralucăi şi felia de tort), cu rolul de a caracteriza personajele. De altfel, aici survine alta dintre trăsăturile definitorii ale Noii Generaţii de cineaşti români, asupra căreia am mai insistat şi cu alte prilejuri. La nivel ortodox, se aplică principiul conform căruia "dialogul nu e conversaţie" - nişte replici bine scrise trebuie să fie credibile, dar nu realiste: curăţate de balastul anodin al vorbirii cotidiene, spre a păstra numai esenţialul necesar pentru a da informaţii despre personaje şi a duce povestea înainte. Or, Muntean, Porumboiu, Puiu, Mungiu şi alţi câţiva regisori români ai momentului actual au dislocat cu curaj acest precept până acum bătut în cuie, reinvestind dialogul cu o funcţie de caracterizare accentuată: înşirând platitudini observate şi culese din viaţă cu o acuitate incredibilă, personajele lor creează, de fapt, subtexte emotive, relaţionale şi culturale extrem de puternice. Unul dintre cele mai proaspete exemple ni-l oferă excelentul "Felicia înainte de toate", de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, unde vorbăria înnebunitoare a Ilenei Cernat construieşte un adevărat monument al dezumanizării prin stereotipie. Radu Muntean şi-a vădit încă de la "Boogie" capacitatea de a controla acest mijloc expresiv - iar pentru spectatorul care, la fel ca în cazul elementelor fals-frivole, ştie să vadă dincolo de aparenţe, aceste avalanşe de clişee trasmit enorm despre interiorul personajelor şi al relaţiilor dintre ele - practic, este o ducere mai departe a unui al doilea principiu fundamental al scenaristicii: acela de a echilibra judicios relaţia între context şi subtext.
Efectul acestui crescendo subtil izbucneşte în cea mai importantă secvenţă a filmului, penultima din cele patru, care are dublul rol de confruntare - şi la propriu (între cei doi soţi), şi în sens dramaturgic - şi de punct culminant (sau point of no return, deplasat cu mult dincolo de zona mediană unde ar fi trebuit să se afle într-o paradigmă ca la carte; s-ar suprapune mai degrabă cu inflamabilul plot point 2, pe care, însă, structura novatoare alcătuită de cei trei scenarişti îl cam exclude - încă un pariu riscant şi finalmente câştigat).
Cu diferenţele de rigoare (şi ar merita să întreprindem un studiu comparativ aprofundat - poate împreună cu Mihai Fulger, în necesara continuare a cărţii sale despre aşa-numitul "Noul Val"), secvenţa îmi aminteşte de episodul cu Rodica Lazăr şi Mimi Brănescu din "Moartea domnului Lăzărescu", de masa festivă din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", de momentul "Nu te părăsesc, iubire" din "Poliţist, adj." sau de vizita Clarei Vodă la vorbitor, în "Eu, când vreau să fluier, fluier". Este unul dintre acele momente de cinema care-ţi înfige cuţitul în ficaţi şi se-apucă de scormonit cu osârdie. Lungă de douăzeci de minute şi compusă din două cadre (de nouă şi de unsprezece minute), secvenţa cuprinde tot arcul distrugerii irecuperabile a unei vieţi de familie ce păruse perfectă, până când a sucombat năprasnic în faţa fatalităţii - şi, da, este fatalitate, căci Radu Muntean nu-şi propune să arate pe nimeni cu degetul: toţi cei trei protagonişti sunt umani şi nimic mai mult: Paul e un "soţ adulterin" doar cu titlu tehnic, Raluca e o "amantă" doar în acelaşi sens, iar Adriana la rândul ei, ca soţie, nu poartă nici ea vreo vină pentru fisurarea finalmente iremediabilă a căsniciei. Cele două cadre sunt concepute şi conduse cu acea siguranţă fastidioasă şi precizie de ceasornic proprii lui Radu Muntean, pornind de la lungimile calculate anume spre a optimiza creşterea dramatică, continuând cu mişcările de cameră discrete, funcţionale, dar de o complexitate de care numai profesioniştii pot fi conştienţi, speculând la maximum efectul de contre-jour al ferestrei (mai ales în combinaţie cu semiprofilul şi ochelarii Mirelei Oprişor) - dar, în primul rând, trăind prin jocul uluitor al acestei actriţe capabile să-ţi taie răsuflarea. Rar am mai văzut o asemenea patinare pe gama tuturor nuanţelor posibile - efectiv, dă senzaţia unei unghii plimbate de-a lungul unei corzi de chitară. De la stupoarea aparent apatică din start, urcând amăgitor pe treptele conştientizării, deraind strident printre vulgarităţi isterice, revendicări aberante, agăţări disperate de tot felul de detalii nesemnificative, până la exploziile de violenţă fizică necontrolată de la apogeu, pentru a se prăbuşi la final în acel tulburător plâns încremenit al femeii ce se simte anulată ca fiinţă umană, Mirela Oprişor ne dezvăluie o actriţă de calibru greu, despre care nu ştiu unde-a stat ascunsă până acum, dar pe care sper s-o vedem de-aci încolo numai de la acest nivel în sus - căci se pare că are de unde!
Astfel, nu poate fi decât cel mai firesc lucru acel cadru de tranziţie cu Mara la pian - după radiografia dezastrului descrisă mai sus, un respiro necesar, amintind inevitabil de partida de tenis cu piciorul din "Poliţist, adj.".
Şi ajungem la secvenţa a patra şi ultima - unul dintre cele mai puternice şi închegate finaluri de film românesc. Nu vom mai apuca ziua de "marţi, după Crăciun", la care se făcuse indirect trimitere pe parcursul filmului; ceea ce interesa cu privire la drama trăită de persopnaje îşi închide paranteza chiar în seara de Crăciun, la bunici: de dragul fetiţei, o onorare formală a ritualurilor tradiţionale, pe fondul pierderii a tot ce-a fost, spre un viitor incert - oricum, nici optimist, nici pesimist, căci viaţa merge înainte, marcată invariabil de pierderi tragice şi irecuperabile. Prin acest episod de încheiere, Radu Muntean izbuteşte un adevărat exemplu a ceea ce înseamnă ironia superioară în cinema - şi îl controlează atât de bine, încât efectiv simţi cum se termină filmul, iar tăietura şi genericul final cad la fix. Pentru a te pune, cum spuneam, pe gânduri... Gânduri şi iar gânduri...
Pe bună dreptate, toată lumea a remarcat regia funcţională, discretă, curată a lui Radu Muntean - ca de obicei, preocupat să-şi servească în primul rând povestea. E mai puţin relevant pentru spectatorul şi cititorul profan, însă ar putea face obiectul unei discuţii detaliate, rigoarea complexă a lucrului cu actorii: în mare parte, filmul ia naştere la repetiţii, unde se construiesc cu migală toate mizascenele şi partiturile interpetative, inclusiv ultimele corecţii de text - niciodată prea dezvoltate, întrucât Radu nu numai că e un cineast exigent, ci are şi harul de a se face foarte bine înţeles de actori; totodată, obişnuieşte să-şi filmeze şnururile finale ale repetiţiilor, pentru ca apoi Tudor Lucaciu să se folosească de cadrele înregisrate spre a-şi defini concepţia de imagine şi metodele de filmare. Rezultatul constă într-o fotografie elaborată cu subtilitate, mizând mult pe compoziţiile în profunzimea cadrului, pe efectele de unsharff ale focalei scurte, pe jocul rece al luminilor lăptoase din zilele de iarnă.
Pe lângă şocanta surpriză superlativă oferită de Mirela Oprişor, Mimi Brănescu se impune în sfârşit cu un rol pe măsura talentului său robust, folosit aici cu economie şi măsură, într-o cheie interpretativă ponderată care marşează în primul rând pe arsenalul sugestiei. Paul Hanganu e un om de nivel mediu şi cu temperament introvertit, ale cărui frământări lăuntrice transpar exclusiv prin efectele lor cele mai indirecte (nu întâmplător, momentul său cel mai dinamic din tot filmul e de factură reactivă: finalul secvenţei de confruntare, când e nevoit să-şi imobilizeze, în acea "încălecare" trist-grotescă, soţia dedată dezlănţuirilor violente). Maria Popistaşu se menţine cam pe aceleaşi coordonate din "Legături bolnăvicioase", dar cu semnele unei maturizări vizibile, stăpânindu-şi cu siguranţă personajul consistent şi complex, compus din doar trei secvenţe - care, însă, conţin potenţialul unei proiecţii capabile să acopere, în fundal, toată durata filmului. Dragoş Bucur şi Adrian Văncică nu sunt neapărat necesari, dar "dau bine", reîntregind grupul de lucru propriu filmelor lui Radu Muntean, iar Ioana Blaj schiţează cu mult haz, din doar câteva trăsături, portretul unei fâşneţe de o prostie abisală. Nici Victor Rebengiuc nu se ilustrează prin nimic special, însă contribuie decisiv, prin simpla lui "greutate" artistică, la substanţa finalului - în tandem cu Silvia Năstase. Dana Dembinski creionează la rândul ei, cu mijloacele sumare ale unei singure apariţii deliberat clişeatice, un personaj credibil şi de reţinut, iar micuţa Saşa Paul Szel ne prilejuieşte bucuria de a constata din nou (după Bogdan Iancu, din spumosul "Ho, ho, ho!") că, iată, şi în filmele româneşti au început să apară copii capabil să interpreteze natural şi expresiv, nu ca pe vremea poezioarelor pioniereşti.
Cum cu justeţe observa recent Cătălin Olaru, "Marţi, după Crăciun" consacră concluzia estetică a lui "Boogie", confirmată de "Felicia, înainte de toate": filmele regisorilor noştri din actuala generaţie sunt, din multiple perspective, fundamental diferite, iar "infamul mizerabilism" acuzat de destule minţi... fudule (rimă cu tâlc!) există mai ales în ochiul acelor privitori. Chiar e nevoie de o doză apreciabilă de albeaţă pe ochi şi pe ipoteticul cortex, pentru a refuza să vezi trăsăturile definitorii ale lui "Marţi, după Crăciun": eleganţă, rafinament, delicateţe, profunzime, într-un studiu uman pe cât de moral, pe atât de puţin moralizator - căci, din păcate, fracturile familiale sunt la ordinea zilei, şi mulţi semeni de-ai noştri se pot regăsi în tribulaţiile parcurse de Adriana şi Paul Hanganu. Aşa cum am arătat şi la început, chiar dacă nu e un film eminamente de public, nu este nici "elitist" - e pur şi simplu uman. Ceea ce înseamnă enorm.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14-15 septembrie, 2011
Bucureşti, România

cred ca e cea mai lunga cronica pe care am citit-o in viata mea... si culmea, cand am vazut cat e de lunga am zis nu se poate, nu pot sa citesc atat... e absurd de lung... dar in timp ce citeam nu imi mai puteam dezlipi ochii de ecran... e cea mai superba de pana acum... deci si filmul trebuie sa fie pe masura

Hmmm...
http://www.imdb.com/title/tt0075364/
Pitbulleanu, ceva asemanari?

Din päcate, n-am väzut "Ultima femeie", deci nu stiu...

Liebe Lulo, mä bucur cä-ti place - dar te rog, mai ponderat...
(Apropo, cronica la "Restul e täcere" este cu douä pagini mai lungä.)

Ei, uite un subiect de discutat - stii tu unde. ;)

Cred ca si 432 intrece cronica de la Marti... ca lungime. Din pacate nu pot sa o citesc inca, nu vreau spoilere :D.

Pai, in sfarsit ,eu am vazut.
Si nu pot spune decat atat:a facut o treaba excelenta. si el, ca regizor, dar mai ales cei trei protagonisti ai asa-zisului triunghi amoros.
Frumusetea filmului consta intr-o simplitate care te cucereste de la inceput.Nimic artificial, nimic fortat. Trairile interioare ale personajelor sunt atat de intense, incat banalitatea subiectului chiar nu mai conteaza deloc.
Pe mine m-au cucerit extremele,adica secventele de inceput si finalul.Ambele sunt pline de sensuri si foarte bine alese.Senzualitate in primele si putere de a face orice pentru a nu-i rani pe cei dragi,in ultimele.Paul Hanganu a dus o lupta intensa cu el timp de cateva luni.A alege intre o noua iubire si o familie care nu e deloc in pragul de a se destrama, nu e tocmai usor.
Asta este de fapt drama, pe acest lucru se construiesc relatiile lui cu cele doua femei.Momentul cand i-a marturisit sotiei motivul framantarilor lui a fost eliberarea dar si inceputul dezastrului pentru el si familie.Si ne putem pune si noi intrebarea:oare a meritat?
Cei care au comentat cu rautate la adresa afisului,a "mutrei" lui Mimi Branescu si a lipsei de senzualitate a Mariei Popistasu, au facut-o in necunostinta de cauza. Nici nu poate fi vorba de asa ceva.
Cei trei actori, dar mai ales Mirela Oprisor, au avut prestatii de exceptie, care au contribuit enorm la reusita artistica a filmului. Bravo lor si bravo intregii echipe de realizatori.

nimic nu e batut in cuie.
intai vezi filmul! pe urma discutam...
nu te mai repezi ca fata mare la maritat. da verdictul dupa vizionare.
sper sa-mi dai dreptate, keep.
nu uita. si tie ti se poate intampla asta. esti chiar la varsta potrivita.
filmul te poate ajuta sa te redescoperi, poti sa crezi asta?

@rvn

Şi... a fost ceva ce nu ţi-a plăcut? Care sunt minusurile? Ziceai că după ce îl vezi vei comenta şi defectele filmului.

uite, de pilda, imi vine acum in minte, scena aceea in care Adriana il tunde pe Paul in baie.
probabil, intentia a fost de a arata unul din obiceiurile lor domestice, dar lasand la o parte, expunerea directa a goliciunii lui Mimi, parerea mea e ca puteau alege alt gest pentru a arata asta.
nu stiu daca persoanele din categoria lor sociala mai au obiceiul asta acasa si chiar nu i-as vedea nici un rost. de-aia zic, puteau alege o alta particica din rutina lor intima, nu neaparat in baie, poate chiar in dormitor...
si asta mi s-a parut un "defect" al filmului: relatia cu Adriana, la capitolul "intim" nu e prea clara.ar fi fost mai bine daca incercau sa ne sugereze ceva si in acest sens.

@rvn
Eu votez cu ăia care ne învaţă că o scenă sau o secvenţă are ce căuta într-un film doar dacă dezvoltă acţiunea sau caracterizează personajele. Din păcate, în filmele noastre văd multă umplutură, secvenţe fără rost. Sunt curios să văd ”Marţi...” şi, crede-mă, aş fi foarte bucuros să-mi placă, să-l pot considera un film bun etc. Până atunci... trailer-ul şi afişul (singurele mele informaţii nemijlocite) nu mi-au dat mari speranţe. M-ar încânta o surpriză. :)

c,
nu ma indoiesc de capacitatea ta de analiza.din contra, consider ca esti destul de priceput sa apreciezi calitatile unui film, mult mai bine ca mine, dar, in cazul asta, imi permit sa spun
ca ceea ce se vede din trailer e prea putin.
punctul forte al filmului consta in personaje,nu in subiect sau actiune.
ele dau originalitate,actiunile si gesturile lor.filmul e sarac in dialoguri, se bazeaza mult pe expresivitatea actorilor, care, de ce sa nu recunoastem, sunt chiar foarte buni.
si mai sunt convinsa de ceva: filmul, chiar o sa-ti placa.si stii de ce? pentru ca nu plictiseste, nu e obositor,din contra.eu, dupa scena finala , chiar am avut un mic regret ca s-a terminat.
iar afisul.....pana la urma e chestie de gust.
parerea mea: e chiar reusit. si ceea ce imi place cel mai mult, e chiar fondul, griul acela cald si luminos.pune in valoare si mai bine spatele frumos al Mariei.n-are nimic dizgratios!

Eu nu pot să trec peste critica lui pitbull, pur și simplu am impresia că trebuie să am un doctorat ca să înțeleg ce vrea el să zică.

Hai, mä... C-am vorbit destul de clar!
S-a mai trezit unu', pe blogul filmului, tot asa.
Ca sä nu mai vorbesc de Memelito.
Ce-aveti...?

Eu credeam că cronica ar trebui să ne spună ce crezi despre film, nu să faci istoria cinematografiei românești în care să ne explici într-o frază despre ce e fiecare film.
Și apoi mai vii cu tot felul de formule ”sarcina tensională”, ”acrobație dramaturgică”, ”balastul anodin” . Explici filmul punct cu punct cu axe temporale, efectele de unsharf, radiografia dezastrului.
Ne mai spui și de conferința de presă și discuții despre cum s-a vrut filmul.

Pentru mine e prea greu de priceput.

Exact asta am fäcut: am spus ce cred despre film.

N-am fäcut istoria cinematografiei românesti. Una din douä:
- ai dat la alt articol
- confunzi filmografia lui Radu Muntean (si, partial, a Noii generatii), cu toatä cinematografia româneascä.

N-am "explicat într-o frazä despre ce e fiecare film", am punctat doar temele lor (atât reale, cât si asa cum sunt percepute de masa cocäläreascä), pentru a defini contextul unei iminente erori de perceptie si apropo de acest film.

Da, vin cu tot felul de formule: ”sarcina tensională”, ”acrobație dramaturgică”, ”balastul anodin”. Care-i problema? Doar n-o sä scriu scoläreste, ca-n manualele de clasa a III-a.

Da, explic filmul punct cu punct cu axe temporale, efectele de unsharf, radiografia dezastrului.
Care-i problema (bis)?

Da, vä mai spun si de conferinta de presä si discutii despre cum s-a fäcut (nu "vrut") filmul.
Sä n-o fac? OK - convinge-mä (cu motive solide), si promit cä n-am sä mai fac.

Dacä pentru tine e prea greu de priceput, nu pot decât sä regret. Dar nu e totul pierdut. Sträduieste-te, si cred cä vei pricepe - destul de curând, fiindcä nivelul analizei mele e chiar foarte accesibil; am si mentionat, într-un loc, cä nu se adreseazä numai profesionistilor, ci si cinefililor (de un anumit nivel, totusi... Nu de sus-numita "clasa a III-a"! ;) )

În fine, se poate ca tu să te adresezi altcuiva și atunci chiar nu am de ce să te fac să-ți schimbi modul de a scrie.

În orice caz nu am de gând să mă străduiesc să pricep pentru că nu vreau să ajung să mă gândesc la cum trebuie organizat filmul, cum trebuie să arate o scenă sau alta. Prefer să văd filmul ca unul total desprins de fenomen. Să simt filmul nu să-l judec și să-l analizez.

Și asta aș fi vrut să văd și de la tine, ce ți-a ”spus” filmul, ce ți-a plăcut și ce nu. Ori asta nu-mi pot da seama din ce scrii tu. Tu scrii că aia a mers bine, aia nu, aia e conform cu ceva filme anterioare, aialaltă nu se potrivește. Prea multă analiză și prea puțin despre cum ți s-a părut ție.

Pit, degeaba îl spurci pe bietul cititor =)) Ce e drept e drept! Articolul e al naibii de lung. Cu multe paranteze, nepuse în paranteze ;) Poate doar 40% din text are legătură directă cu filmul. Nu prea pricep nici apelativele familiariste "Radu". Şi mai sunt chestii...
Nu te supăra, frate! Chiar, nu meriţi să te supăr. Am citit şi am savurat cronici excelente marca "Pitbull". Bine, e drept că întotdeauna ne e mai uşor să scriem cu ironie, să muşcăm, pentru că e mai simplu si mai copios să critici decât să lauzi, dar... cititorul are întotdeauna dreptate. :D Încă o dată, nu te supăra! N-am pretenţia că mă pricep la cronică de film, dar mă pricep la cronică de... articol. Trust me! ;)

Tocmai asta e.
Intotdeauna, sunt constient de diferenta dintre:

- Cronicä: mai scurtä, mai accesibilä, mai axatä pe impresii, destinatä mai degrabä spectatorilor si profanilor (si nu tocmai my cup of tea)...
- Analizä: mai amplä, mai exigentä, mai orientatä spre mecanisme, destinatä mai curând cinefililor si profesionistilor (genul meu predilect).

Optiunea dintre una si alta mi-o dicteazä filmul. De pildä, ieri, "Resident Evil: Afterlife" m-a îmboldit clar spre cronicä.
Totusi, prefer ANALIZA, fiindcä e mult mai necesarä. Si pentru cä aici nu ne afläm pe cine stie ce www.undemergemdiseara.ro, ci pe CINEMAGIA - un site specializat, care mai are si menirea de a educa publicul de cinema.

Deci, asteptati de la mine "cronici" la pelicule, si "analize" la filme.

Iar dacä vreti impresii - poftim:
"Marti, dupä Cräciun" m-a contrariat în prima orä. Mi se pärea plicticos si trenant.
Brusc, în secventa confruntärii, m-a pälit. Si, începând de atunci, am înteles tot ceea ce-si pregätise anterior - si cât de parsiv (în sens bun!), mä prinsese în cursä... Am descoperit, retrospectiv, încärcätura si valoarea acelor secvente atât de dezamägitoare la prima vedere.
De-atunci, mä urmäreste încontinuu. Mä gândesc la el ceas de ceas. Admiratia mea pentru Radu creste, iar revelatia Mirela mä obsedeazä. Abia astept sä-l reväd - si, mai ales, sä-l am pe DVD si sä-l iau la pigulit cu elevii mei (cum am fäcut cu "M.D.L." si "4,3,2").
Asta-i ceea ce se cheamä a great movie (in my book).

marti, dupa craciun
 

din pacate, nu am reusit sa gust din "Marti, dupa Craciun"... am pierdut scena de inceput, plus ca am alergat de la Sala Elvira Popescu, unde cu 15 minute inainte vazusem "Australia" si zau, mi-a fost greu sa ma "reconfigurez" emotional... pentru ca am simtit diferenta dintre personajul construit migalos, aproape ireal de bine construit, dar CONSTRUIT, din "Marti...." in comparatie cu ce am vazut in "Australia", care -i "docufilm", dle Pitbull?... nu ma pricep... la ''Australia" am ras si plans, la 'Marti, dupa Carciun" am savurat imaginile, lumina, decorul- cele care aduc primele emotii... jocul actorilor? probabil ca excelent, restul previzibil pentru ca nu am avut ragazul sa ma supar pe mine dupa ce ies de la film (adica sa am revelatiile dlui Pitbull). Am facut greseala de a fi o maratonista in seara asta, sa alerg de la un film la altul, fara sa le savurez cu o pauza de minim cateva ore... Si mi-am dorit foarte tare sa vad filmul lui Muntean si am facut asa o varza .... Noapte buna!

Welcome to Cinemagia! :)
...Intr-adevär, filmul lui Radu nu e dintre cele mai usoare, nu e "de public", cum s-ar zice, si poate fi receptat imperfect, sau chiar negativ, în conditiile unui maraton de filme - mai ales pentru cineva, în principiu, lipsit de exercitiul vizionärilor intensive. Dar îl vei revedea în conditii mai prielnice. Oricum, mä bucur cä te preocupä atât de mult filmele românesti, încât ai profitat de Noaptea Lor Albä.! :)

Probabil este prima si ultima oara cand dau un verdict. Ceva pronosticuri?
Indiciu: mi-a placut la nebunie analiza lui Pitbull.

da. pot anticipa eu:
o sa-ti bagi si o sa-ti scoti pana n-oi mai putea(......), ca sa constati ulterior ca, de fapt, tu n-ai nimica impotriva noii generatii de cineasti si nici a acestui film, ci doar iti place sa-i tii isonul lui Keepy.

Ce-are Keepy cu topicul ästa?
Mesajele alea trei de ieri noapte singur si le-a sters, când s-a lämurit - deci e-n ordine.

keepy umbla noaptea pe-aici? da' ce, e fantoma?
nu pot sa cred asa ceva.
si mai ales, nu cred ca-i las...
ii place sa lupte pana la moarte, am vazut eu!

No, gresisi, Heruto. :P

dovedeste ca m-am inselat

filmul e slab... are o serie de probleme - dialog, constructia personajelor, legatura dintre personaje - care distrug credibilitatea povestii (in conditia in care pornim de la ideea ca o poveste trebuie sa fie credibila in raport cu dinamica interna de tip propunere-si-rezolvare-a-propunerii, in cazul realismului de factura estetica).
per total, e un construct mecanic, care mimeaza schematic viata...

Auleo, Gionloace, ai dat-o cu mucii-n fasole - da' räuuu...!!! :">:-&:((

Mäi, e foarte bine cä-n ultimii ani devii din ce în ce mai exigent (si la un mod cât se poate de competent - nu pur si simplu cusurgiu), dar ai grijä, cä deja ai pornit pe panta unui perfectionism tot mai rupt de realitate... Nu meritä - pericolul e la fel de mare ca în extremitatea opusä, printre criticii care gäsesc toate motivele sä ridice-n slävi orice (cum fäcea Suchianu la bätrânete - un mare cap luminat al criticii române de film, dar pe care, din päcate, la sfârsit nimeni nu-l mai lua în serios)...
Incearcä sä-ti recalibrezi viziunea sistemicä - nu mai absolutiza defectele (fie reale, fie raportate doar la expectativele tale), ci recepteazä-le în ansamblul filmului. Astfel, vei scäpa de riscul unor gafe atât de ridicole - a spune despre "Marti, dupä Cräciun" cä "filmul e slab" e ca si cum ai spune despre Doamna T. cä e "o femeie urâtä"; poti alege una dintre urmätoarele douä atitudini legitime si creditabile: "mie nu-mi place", sau "sä nu-i pierdem din vedere firestile imperfectiuni".

da,
la asta ma refeream, ca nu imi place...
dar nu imi place din anumite motive pe care eu le consider intemeieate si le voi expune in textul pe care i-l voi dedica filmului, miine seara probabil.
din pacate nu pot spune ca e un film bun, dar mie nu imi place.
iar ceea ce nu imi place - raportat la anumite standarde pe care nu le astept dela FILM (sau de la CINEMA), ci de la fiecare proiect in parte, in functie de ceea ce el etaleaza si de liga in care joaca - nu imi place fiindca acel anume proiect nu reuseste sa fie suficient de implinit, de convingator...

am citit analiza ta,
am simtit si eu ca filmul in final reuseste sa lege o fraza cu tilc - atunci cind sotii comunica in ducerea cadourilor sub pom. insa, hm, pina atunci e doar o evolutie dupa o schema pe care autorii scenariului mi-e teama ca nu o extrag din viata mic-burgheza pe care vor sa o reprezinte. fiindca pe ecran sint lucruri fara logica, sint lipsuri care ma impiedica sa inteleg de ce iubirea lui radu pentru raluca e iubire si nu altceva, sint lipsuri in constructia casatoriei care ma impiedica sa inteleg de ce sotia sa reactioneaza asa. nu pot lua totul de-a gata, ca atare, fiindca asa trebuie sa fie viata aia de pe ecran si fiindca alea is punctele cheie alese de autor.
sau, ok, daca alea is punctele cheie, atunci nu pot sa cred ce face el. fiindca logica unui demers cere anumite ratiuni pentru ca un demers sa fie valid si adevarat.
doar fiindca e punct culminant sau plot pointuri, nu inseamna ca proiectul are in interior motivatiile pentru care acel punct sa fie ancorat in realitatea personajelor in asa fel incit sa il faca emotionant, incit sa il faca sa spuna ceva veritabil despre viata....ceva mai mult decit spune o relatare de presa in care e prezentat un caz de acest gen. o relatare de presa, adica o relatare sterila!

radu mamii, raduleeeee!
care de fapt era paul toata ziua.
mai. nu stiu cu ce atentie va uitati voi la film.poate in timpul asta va distrage atentia vreo gagica...
dar, cum poti spune ca vrei sa faci o critica profesionista, cand nu retii din film nici numele personajului principal????

lool.. . asa e, paul :D

ma gindeam la radu muntean :-s

Din päcate, rezumatul argumentatiei tale îmi face impresia urmäririi îndârjite a unui rationament valabil în principiu, dar foarte îngust, care omite multe alte ramificatii logice care ar räspunde tocmai reprosurilor tale. De exemplu, te referi la lipsa unor explicatii (cu privire la resorturile relatiilor între presonaje), care nu erau nicidecum strict necesare - ele puteau sä existe, sau nu; iar optiunea autorilor de a nu ni le da murä-n gurä e absolut viabilä. Verdictul täu, "un construct mecanic, care mimeaza schematic viata", nu se sustine de nici o culoare. De când l-am citit, mä tot gândesc la el în raport cu filmul, cäutând una din douä: sau (cu scepticism), acele defecte reale care ti l-au determinat pe bunä dreptate (si pe care abia de-acum le-as observa), sau, mai degrabä, acele elemente pe care tu le-ai fi putut interpreta ca atare (si pe baza cärora as putea zice: "înteleg ce ti-a dat impresia asta, dar nu sunt de acord, si iatä de ce..."). Si nu pot! Pur si simplu, mä dominä senzatia (subiectivä, desigur - dar extrem de vie) cä ai väzut alt film... Adicä, nu se leagä, si pace!

bine ca nu te gandeai la Claudia Schiffer.
ar fi fost fatal

si eu am avut impresia asta - ca ai vazut alt film - cind am citit analiza ta.
eu cred ca in cazul anumitor filme - cum e si acesta, cum e felicia - lumea acorda foarte usor credit autorilor (regizori si scenaristi).
nu e vorba de a avea mura-n gura, ci e vorba de a oferi anumite resorturi pe baza carora explozia sa se produca, sa fie o certitudine. si treaba asta, cu a da credit, am observat-o in scrierea ta atunci cind spui ca a doua parte a filmului te-a facut sa reevaluezi prima parte, care ti s-a parut banala si trenanta.

cind urmaresti o argumentatie - a unui film, sa spunem (filmul si operele de arta in genere sint discursuri despre ceva) - si intr-o expunere care, sa presupunem, aduna sapte pasi argumentativi - daca gasesti ca un pas e fals, ce faci - consideri argumentatia valida?
pentru mine pasii astia care construiesc argumentatia is credibilizati de felul in care autorul pune in secventa anumite intimplari, de felul in care chestioneaza istoria de prezentat, de alegerile sale fata de alte alegeri posibile. poate ca eu gresesc atunci cind stabilesc punctele de referinta (posibilele desfasurari ale povestii pe care o vad, cu accent si pe clipele ei care nu-s vizibile pe ecran si cu accent si pe realitatea exterioara proiectului; istoria cinematografiei).

oricum, vom vedea peste citiva ani daca filmul acesta va fi retinut ca un moment cinematografic insemnat. eu nu cred ca va fi retinut.

asta suna a daca si cu parca...
asa a vrut el! asta a fost viziunea lui.
din ce variante a avut de ales, asta a considerat ca e cea care se potriveste cel mai bine cu felul cum voia sa se exprime artistic.
daca a gresit, oricum a fost penalizat.
filmul n-a castigat nici un premiu la Cannes, iar carcotasii deja nu mai prididesc sa gaseasca nod in papura...

Cä existä oameni care reactioneazä asa, nu încape nici o îndoialä.
In ceea ce mä priveste, la "Felicia..." eram pornit sä nu-mi placä (din anumite motive personale nesemnificative si care nu-mi fac cinste). In prima parte, m-a läsat rece, si construiam deja în minte o analizä foarte criticä; treptat-treptat, m-a cucerit (nu prin vreo secventä anume; pur si simplu filmul, ca întreg, în curgerea lui). La sfârsit, deja întelegeam mult mai bine prima parte. A doua oarä, la premierä, l-am savurat.
O evolutie similarä am parcurs si la "Marti..." (desi färä prejudecata negativä; dar, din motive nedefinite, îl asteptam cu un anume scepticism). Aici, secventa confruntärii a fost cea care a avut efectul de a mä lumina, dupä care am înteles retrospectiv si restul.
In principiu, mi se pare mai bun un film care mä "joacä" asa, decât unul care-mi place încä de la început. De altfel, vezi si mai jos.
Exact lucrul ästa mi s-a întâmplat, de-a lungul anilor, la nenumärate filme pe care nimeni nu le-ar putea contesta: Antonioni, Bergman, Tarkovski, Resnais - regisori adesea nespectaculari, lenti, dificili, subtili, care se devoaleazä foarte încet... La fiecare dintre ei pot cita cel putin câte un film care m-a scos din minti la început, iar acum îl ador.
Päi exact la asta m-am gândit si eu, când am încercat sä-ti descifrez paralelismul perceptiv.
Iar eu îti spun SIGUR cä nu! Nici nu e cazul! ALTELE sunt filmele românesti din ultimul deceniu care au asemenea valente. "Marti, dupä Cräciun" nu are de ce sä fie un "moment însemnat" - este de ajuns cä-i doar un film foarte bun al unei perioade însemnate în ansamblul ei.

Bucătăria spaţială

de Cristian Tudor POPESCU



Un bărbat de 30 şi ceva de ani îi aduce la cunoştinţă soţiei, cam de-o vârstă cu el, că are pe alta, mai tânără. Se sprijină de dulapul din bucătărie când face asta, ea e în stânga lui, aproape, lângă chiuvetă, cu spatele la noi, moşmondeşte ceva.

După ce a târcolit-o îndelung, Paul nu e în stare să înceapă decât spunând că e foarte îndrăgostit. Pentru o fracţiune de secundă, Adriana întoarce capul spre el, o vedem din spate profil zâmbind, un zâmbet care îţi strânge inima: nu mi-ai mai spus asta de-o veşnicie, ce-ţi veni, hai, fii serios, avem copilul Mara, maşină de spălat, rate la bancă, şi totuşi, ce minunat e să te aud spunând asta… Nu apucă decât să-şi întoarcă faţa la treabă şi continuarea vine, devastatoare: "Am întâlnit pe cineva…"

Extraordinara actriţă Mirela Opri şor reuşeşte să-ţi comunice senzaţia înfigerii unui ac gros în creierul mic. Camera aşezată de Tudor Lucaciu o prinde acum la limita de la care semiprofilul se transformă în ceafă. Gâtul tresaltă abia sesizabil când ea înghite în sec, maxilarul se contractă uşor, capul se înclină cu un grad în faţă sub lovitură, colţul ochelarilor severi, cu ramă neagră, pare că e singurul punct de sprijin care i-a mai rămas femeii grav rănite. Cut.

După ce a reuşit să se adune cât de cât, să pareze, Adriana devine crudă, agresivă în disperarea ei, biciuitoare: "Ia spune, Paule, cine e, să ştiu şi eu cu cine te f…, că eu nu mă f… cu alţi bărbaţi…" E aşezată acum semiprofil faţă spre cameră, în dreptul ferestrei. Exact în acel unghi, şi nu în altul, lumina zilei îi transformă ochelarii transparenţi, de profesoară, în dreptunghiuri reflectorizante, scânteietoare, prin care ochii nevăzuţi ai Adrianei aruncă fulgere reci. Pare o procurăriţă, o doctoriţă care chestionează un alcoolic incurabil, femeia hitech dură şi sofisticată din Matrix. Suferind şi speriat, Paul arată ca un pământean pe care extratereştrii fac experimente.

Pe acest cadru, şi numai pe acesta, poate să cadă una dintre cele mai dure replici din cinematograful românesc şi să fie doar teribilă, nu obscenă: "Dentista, deci. Aia, cu aparatul în sus, aparatul în jos, care-i băga Marei mâinile în gură, mâinile alea cu care îţi umblă ţie la p…" Cut.

Două minute şi jumătate mai târziu, prim-plan, Adriana tace şi îşi scoate ochelarii. Bucătăria parcă s-a scufundat în spaţiu-timp, au trecut ere geologice, vieţi, care au muşcat-o adânc de faţă pe Mirela Oprişor, nu-mi amintesc când am văzut ultima dată o actriţă capabilă să îmbătrânească în câteva secunde cu zece ani. Cut.

Mirela Oprişor în Marţi, după Crăciun de Radu Muntean e un medicament antidepresiv după orele în şir de actorie proastă la care trebuie să mă holbez zi de zi în calitate de comentator politic. "E teatru filmat, domle", am auzit reproşuri la ieşirea din sală. În primă aproximaţie, deosebirea dintre cinema şi teatru s-ar vedea limpede într-un film ca, să zicem, Avatar. Poate visa teatrul să pună pe scenă efectele hitech fabuloase imaginate de James Cameron? Nu, nici chiar Silviu Purcărete nu poate s-o facă.

Dar asta e altceva, în alt sistem de referinţă, nu demonstrează nimic. Superioritatea cinematografului poate să apară într-o scenă de interior, cu doi actori, adică pe terenul propriu teatrului, dialogată, filmată şi jucată aşa cum am încercat să vă povestesc.
Subsemnatului, astfel de secvenţe îi taie respiraţia la fel ca fantastica bătălie spaţială dintre călăreţii pe pterodactili coloraţi ai planetei Pandora şi US Air Force.

dupa tot ce am citit aici, nici nu mai trebuie sa vad filmul... deja stiu totul despre el...X( si asta e trist...:((

Bravo, Cristi! >:D<
Mersi, Dulape! :)

N-ai pentru ce.
Abia astept sa-l vad, intr-un viitor nu prea indepartat, sper.


Ete fleosc.
L-ai vazut doar prin ochii celor cativa care posteaza regulat aci.
Da-le si ochilor tai o sansa.

le-oi da cand or merita... =)) (just jokin')
in fine... cu atata tam-tam... ma gandesc sa ma uit si eu la el... intai sa imi gasesc dispozitia necesara...