116 ani de la naştere :<< Nu pot întreba : "De ce m-am născut?"; nu pot blestema ziua naşterii mele sau declara că n-arn cerut să mă nasc>>; ● Jean Paul Sartre :"L'Etre et le neant" (Fiinţa şi neantul, 1943) :??* Fiinţa este peste tot.>>??*<< Fiinţa este sine.>>. Asta Înseamnă că nu este nici pasivitate, nici activitate. Şi una şi cealaltă din aceste noţiuni sunt umane şi desemnează conduite umane sau instrumente ale conduitelor umane. Există activitate atunci când o fiinţă conştientă dispune de mijloace în vederea unui scop. Şi numim pasive obiectele asupra cărora se exercită activitatea noastră, în măsura în care ele nu vizează în mod spontan scopul la care le facem să servească. Într-un cuvânt, omul este activ şi mijloacele pe care le foloseşte sunt socotite pasive. Aceste concepte, împinse la absolut, îşi pierd orice semnifica?*ţie. În special, fiinţa nu este activă: pentru ca să existe un scop și mijloacele, trebuie să existe fiinţă. Cu atât mai mult ea nu ar putea fi pasivă, căci pentru a fi pasivă ea trebuie să "fie". Consistenţa-în-sine a fiin?*ţei este dincolo de activ şi de pasiv. E în aceeaşi măsură dincolo de negaţie ca şi de afirmaţie.??*<< Fiinţa în sine este ceea ce este.>>
??* Neantul este punerea în discuţie a fiinţei de către fiinţă :<<Fisura intraconştienţială este un nimic în afara a ceea ce ea neagă şi nu poate avea fiinţă decât în măsura în care nu se vede. Acest negativ care este neant de fiinţă şi putere neantizatoare totodată este neantul. Nicăieri nu l-am putea sesiza într-o astfel de puritate. Peste tot în altă parte trebuie, într-un fel sau altul, să-i conferim fiinţa-în-sine în calitate de neant. Dar neantul care apare în inima conştiinţei "nu este". El este "fost". Neantul nu se găseşte, nu se dezvăluie în felul în care se poate găsi, dezvălui o fiinţă. Neantul este mereu un "altundeva". Neantul este posibilitatea proprie fiinţei şi unica sa posibilitate. Iar această posibilitate originară nu apare decât în actul absolut care o realizează. Neantul, fiind neant de fiinţă, nu poate veni la fiinţă decât prin fiinţa însăşi. Şi, fără îndoială, vine la fiinţă printr-o fiinţă aparte, care este relitatea-umană.**
***
??*<<Trecutul este substanţa În acest sens cogito-ul cartezian ar trebui să se formuleze mai degrabă: "gândesc, deci eram">> :
**La limită, în clipa infinitezimală a morţii mele, nu voi mai fi decât trecutul meu. El singur mă va defini. E ceea ce Sofocle înţelege să exprime atunci când, în Trahinienele, face să i se spună lui Deianira: "Există o maximă acceptată de mult timp printre oameni că n-ai putea să te pronunţi asupra vieţii muritorilor şi să spui dacă ea a fost fericită sau nefericită înaintea morţii lor." E şi sensul acestei fraze a lui Malraux pe care o citam mai sus: "Moartea schimbă viaţa în destin." E ceea ce, în sfăr?*şit, frapează credinciosul atunci când el realizează cu spaimă că, în momentul morţii, jocurile sunt făcute, nu mai rămâne nici o carte de jucat. Moartea ne uneşte cu noi înşine, aşa cum eternitatea ne-a schimbat în noi înşine. În momentul morţii suntem, adică suntem fără apărare în faţa judecăţilor celuilalt, se poate decide într-adevăr ce suntem, nu mai avem nici o şansă de a scăpa totalului pe care o inteligenţă atotcunoscătoare l-ar putea face. Şi căinţa ultimei ore este un efort total de a sfâşia toată această fiinţă care încet-încet s-a prins şi s-a solidificat deasupra noastră, un ultim suspin pentru a ne desolidariza de ceea ce suntem. În zadar: moartea încremeneşte acest suspin împreună cu restul, el nu mai face decât să intre în compoziţie cu ceea ce l-a precedat, ca un factor printre alţii, ca o determinaţie singulară care se înţelege numai plecând de la totalitate. Prin moarte pentru-sinele se schimbă pentru totdeauna în în-sine.**
***
??*<<Spre deosebire de trecut, care este "în-sine", prezentul este "pentru-sine". Prezentul pentru-sinelui este prezenţă la fiinţă şi, ca atare, el "nu este". Dar el este dezvăluire de fiinţă. Fiinţa care apare la prezenţă apare ca fiind în prezent. Din această cauză, prezentul apare în mod antinomic ca nefiind, atunci când este trăit, şi ca fiind măsura unică a fiinţei în măsura în care ea se dezvăluie ca fiind ceea ce ea este în prezent.Prezentul meu este de a fi prezent. Prezent la ce? La această masă, la această cameră, la Paris, la lume, pe scurt la fiinţa-în-sine >>
***
??**Viitorul e cel care decide dacă trecutul este viu sau mort :<<Viitorul este trecutul depăşit ca în-sine dat către un în-sine care ar fi propriul său fundament, care ar fi în măsura în care eu aş avea spre a fi el. Posibilul meu este libera reluare a trecutului meu, în măsura în care această reluare poate să-I salveze întemeindu-l. Eu fug de fiinţa fără fundament care eram către actul fondator care nu pot să fiu decât sub chipul lui aş fi.*
***
*A avea, a face şi a fi sunt categoriile cardinale ale realităţii umane. Ele subsumează toate conduitele omului. A cunoaşte, de exemplu, este o modalitate a lui a avea. Aceste categorii nu sunt fără legătură între ele şi mai mulţi autori au insistat asupra acestor raporturi. O relaţie de acest fel pune Denis de Rougemont în lumină atunci când scrie în articolul său despre Don Juan: "Nu era suficient să aibă." Şi tot o legătură asemănătoare se indică atunci când se arată un agent moral făcând pentru a se face şi făcându-se pentru a fi. Totuşi, tendinţa antisubstanţialistă biruind în filosofia modernă, cea mai mare parte a gânditorilor au încercat să îi imite, pe terenul conduitelor umane, pe aceia dintre predecesorii lor care înlocuiseră în fizică substanţa cu simpla mişcare. Scopul moralei a fost, multă vreme, acela de a-i furniza omului metoda de a fi. Era semnificaţia moralei stoice sau a Eticii lui Spinoza. Dar dacă fiinţa omului trebuie să se resoarbă în succesiunea actelor sale, scopul moralei nu va mai fi de a ridica omul la o demnitate ontologică superioară. În acest sens, morala kantiană este primul mare sistem etic care substituie pe a face lui a fi ca valoare supremă a acţiunii. Eroii Speranţei sunt în cea mai mare parte pe terenul lui a face şi Malraux ne arată conflictul vechilor democraţi spanioli, care încearcă încă să fie, cu comuniştii, a căror morală se descompune într-o serie de obligaţii precise şi detaliate, fiecare dintre aceste obligaţii vizând un a face particular. Cine are dreptate? Valoarea supremă a activităţii umane este un a face sau un a fi? Şi, oricare ar fi soluţia adoptată, ce devine a avea?*
***
*Ce este, deci, clipa?**Clipa va fi atunci un început şi un sfârşit. Într-un cuvânt, dacă sfârşitul unui proiect coincide eu începutul unui alt proiect, se va ivi o realitate temporală ambiguă, care va fi limitată de un neant anterior în măsura în care ea este început şi de un neant posterior în măsura în care este sfârşit. Dar această structură temporală nu va fi concretă decât dacă începutul îşi apare lui însuşi ca sfârşit al procesului pe care-I paseifică. Un început care apare ca sfârşit al unui proces anterior, aceasta trebuie să fie clipa. Ea nu va exista, deci, decât dacă ne suntem nouă înşine început şi sfârşit în unitatea unui acelaşi act.*
***
**Moartea a fost întotdeauna - pe nedrept sau pe drept, încă nu putem determina - considerată ca termenul final al vieţii umane. Rilke se străduieşte să arate că sfârşitul fiecărui om se aseamănă vieţii sale, deoarece întreaga viaţă individuală a fost pregătire a acestui sfârşit. Ar fi zadarnic să recurgem la sinucidere pentru a scăpa de această necesitate. Sinuciderea n-ar putea fi considerată ca un final al vieţii căruia i-aş fi propriul fundament. Într-adevăr, fiind act al vieţii mele, ea însăsi primeşte o semnificaţie pe care doar viitorul poate să i-o dea; dar cum ea este ultimul act al vieţii mele, îşi refuză acest viitor; astfel, rămâne total indeterminată. Într-adevăr, dacă scap de la moarte sau dacă "dau greş", nu voi judeca mai târziu sinuciderea mea ca pe o laşitate? Evenimentul nu va putea să-mi arate că alte soluţii ar fi posibile? Dar cum aceste soluţii nu pot fi decât propriile mele proiecte, ele nu pot să apară decât dacă eu le trăiesc. Sinuciderea este o absurditate care face ca viaţa să mi se prăbuşeacă în absurd.**
***
("Lumea este umană. Se vede pozi?*ţia foarte specială a conştiinţei - fiinţa este peste tot, în contact cu mine, în jurul meu, ea se lasă pe mine, mă asediază şi eu sunt trimis continuu din fiinţă în fiinţă, această masă care este aici este fiinţă şi nimic mai mult; această stâncă, acest copac, acest peisaj: fiinţă şi altceva nimic. Aş vrea să prind această fiinţă şi nu mă mai găsesc decât pe mine.")
***

* 112 ani; Pentru <<Ziua lui Noica, născut 1909 iulie 12/25>> = un număr de 7 (remarcabile!!) scrisori primite de la prietenul Emil Cioran, anii "67 = "72:**Dragă Dinu, Aflasem minunea dintr-o scrisoare foarte recentă a lui Mircea (care va veni la Paris în 22 iunie). Îţi mărturisesc că tremur la gândul că te voi revedea. E ceva atât de ireal, de postum în această întâlnire: două umbre care se încăpăţânează să persevereze în existenţă. Criză depresivă? Nu, cu siguranţă. Dar la mine, tu ştii, orice emoţie mai puternică primeşte un accent funebru.** Cu drag, E. C., 26 mai 1972, Paris
***
* Către Constantin Noica : Paris, 10 nov. 1967 :** Dragă Dinu, îţi citesc scrierile admirabile şi nu încetez să mă uimesc: cum de ţi-ai putut recăpăta gustul pentru abstracţiuni după un contact atât de brutal cu Istoria? Şi tot eu îmi spun: aici toţi suntem acriţi, pervertiţi, dezamăgiţi, în schimb el, care ar trebui să urle precum Iov, e plin de viaţă, pradă unui entuziasm tineresc. Dacă mă gândesc bine, toate sunt aşa cum se cuvine: tu trebuia să-ţi primeşti răsplata, noi–pedeapsa. Astfel, în vreme ce tu ridici în slăvi devenirea istorică, noi ne scufundăm în „monotonia Destinului". Ataşamentul tău faţă de fenomenologie ţine şi el de miracol. Nu-ţi poţi da seama cât de greu ne vine nouă, celor de aici, să înţelegem cu adevărat sensul adânc al statorniciilor tale. Am renunţat pentru moment la gândul de a veni până acolo. Ar fi o experienţă îngrozitoare să-mi revăd prietenii după atâta amar de vreme. Iar fiinţa mea nu rezistă la astfel de emoţii. Din nefericire sunt mult mai vulnerabil la timpul proustian decât la timpul filosofic. Că fac sau nu călătoria asta vom vedea, important e să ştiu că într-o bună zi ne vom revedea, că am o odaie gata pregătită la tine. Toată prietenia soţiei tale. Cu vechea dragoste*, E. Cioran.
***
* Paris, 27 iunie 1969 ,:** Dragă Dinu, Sunt fascinat de talentul tău de a însufleţi orice, chiar şi filosofia.Toate aceste bătrâne categorii–cu câtă graţie le învesteşti! E drept că şi aveau nevoie.—O mică distincţie însă. Atunci când tu zici şi implicit aprobi: „Nu există nici un motiv ca omul să nu apară pe lume", eu aş adăuga: Din păcate! Cum vezi, sunt mai sensibil la *rost* decât la *rostire* (cuvânt reabilitat pe vecie de tine). Cu drag, E. Cioran
***
* Paris,11 iulie 1969 :** Dragă Dinu, îţi mulţumesc pentru consideraţiile admirabile despre prietenie. Am găsit printre ele o cugetare care m-a izbit puternic: acolo unde zici, în linia lui Aristotel: "Nu poţi purta prietenie dacă nu-ţi porţi prietenie".. Am înţeles că dacă sunt într-o relaţie atât de proastă cu ceilalţi şi mai ales cu mine însumi este datorită faptului că nu sunt în stare de un sentiment constant, normal, ci doar de pasiuni excesive. Mă.Iubesc sau mă urăsc, dar propriul meu prieten nu-mi sunt niciodată. Totuşi al altora mi se întâmplă uneori să fiu, ceea ce mă şi salvează, dacă vrei. Inutil să-ţi mai spun că eşti un scriitor uluitor.** Al tău, E. Cioran
***
* Paris, 21 ian. 1970 :**Dragă Dinu, Primesc Gazeta literară şi ţi-am citit deja acest foarte frumos text pe care mi l-ai trimis. Admirabilă această limbă a noastră, a ta în mod special! În zadar caut în limbile „de circulaţie" un echivalent pentru *părelnicie*, cuvânt care singur ascunde un Lebensgefiihl, o metafizică şi tot ce vrei în materie de poezie. Cobori în adâncurile „rostirii"* noastre şi asta-i foarte important. Vei fi un punct de referinţă, asta cu siguranţă. Cumpănind bine lucrurile, dintre noi = tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi rigoare. E drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct–cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii. În mod normal, eu ar fi trebuit să susţin o idee ca asta şi nu tu, care, filosofic vorbind, te găseai la mii de leghe distanţă, mai ales în epoca slăbiciunii tale pentru Kant. În opţiunile de acest fel intră însă elemente care ţin mai puţin de teoriile noastre cât de *ursita* fiecăruia dintre noi. Sper să te revăd curând: sunt nerăbdător să aflu şi alte amănunte despre acest Coridaleu (Teofil), căruia nu-i ştiam nici numele până să-ţi citesc studiul. Cât despre Sibiu, acolo te întrec, fiindcă nu e zi să nu-mi aduc aminte de vreun colţ: specialist în nostalgie! Îți mulțumesc pentru intenția delicată. Toată prietenia, ție și Marianei.** E.Cioran
***
* 9 aug. 1971 :**Dragă Dinu, Pe vremea când îl citeam pe Kant prin parcurile Sibiul îmi aduc aminte că mă călca pe nervi lista lui de categorii,, a căror simetrie mi se părea pură acrobaţie. Văd astăzi însă = din ea se pot deduce cugetări foarte vii, după cum arăți tu şi meditaţia ta.Te recunosc, bineînţeles, ca întotdeauna când părăseşti desfăşurările pur speculative, când trădezi logica pe care o foloseşti drept pretext pentru consideraţii de o altă natură, de un alt gen. Filosofia este o mască şi, având în vedere ce ne pregăteşte istoria, te sfătuiesc s-o păstrezi.** Cu drag, E. Cioran.
***
* Paris, 3 sept. 1971:**Dragă Dinu, Frumoase broderii! Aşadar, poţi să te dedai filosofiei având şi gust. Totul e cu putinţă, de vreme ce ajungi să-i frecventezi pe Aristotel şi Iov în acelaşi timp. Acesta din urmă, pe care de când mă ştiu mi l-am considerat drept patron, şi-a găsit recent un interpret, a cărui voce cu inflexiuni tragice mi s-a părut deopotrivă cunoscută şi îndepărtată. Treizeci de ani! Oricum, îţi mulţumesc pentru această ploaie de surprize. Dacă am dreptate* sau nu, habar n-am, dar îmi doresc ca istoria (!) să mă pedepsească cu cea mai umilitoare dintre dezminţiri.**
Cu drag, E. Cioran
***
<<"Scrisori către cei de=acasă", Emil Cioran, Humanitas, 2010 >>

234 de ani de la naștere: pesimistul ??*Arthur Schopenhauer??*:"Fiecare nenorocire individuală, desigur, pare o întâmplare excepțională; dar nenorocirea în general este regula."
《'Despre suferința lumii'》
***
??*Arthur Schopenhauer :《"Lumea ca voință și reprezentare"》:
~"Lumea este reprezentarea mea“~ **Acesta este un adevăr valabil pentru orice vietate cunoscătoare, deşi numai omul îl poate conştientiza, reflectându-l în mod abstract: şi chiar aşa face; astfel a apărut la el chibzuinţa filozofică. Atunci, pentru om devine clar şi cert faptul că el nu cunoaşte nici soarele, nici pământul, ci e"ntotdeauna doar ochiul care vede soarele şi mâna care simte pământul, că lumea care-l înconjoară există numai ca reprezentare, adică exclusiv în relaţie cu altceva, cu cel care şi-o reprezintă şi care este el însuşi. Dacă poate fi rostit vreun adevăr a priori, atunci tocmai acesta este, deoarece el exprimă forma oricărei experienţe posibile şi imaginabile, o formă mai generală decât toate celelalte, decât timpul, spaţiul şi cauzalitatea; căci toate acestea o presupun deja, iar dacă fiecare dintre aceste forme, pe care le-am recunoscut ca fiind tot atâtea ipostaze particulare ale principiului raţiunii suficiente, este valabilă numai pentru o clasă aparte de reprezentări, atunci divizarea în obiect şi subiect este, în schimb, forma comună a tuturor claselor respective, singura în care este cu adevărat posibilă şi poate fi concepută vreo reprezentare, indiferent de ce tip ar fi ea: fie abstractă sau intuitivă, fie pură sau empirică. Prin urmare, niciun adevăr nu e mai sigur decât acesta; nici unul nu este mai independent de toate celelalte şi nu necesită dovezi mai puţine că tot ce există pentru cunoaştere, deci întreaga lume, este obiect doar în relaţie cu subiectul, intuiţie a celui ce intuieşte, într-un cuvânt, reprezentare. Fireşte, această afirmaţie este valabilă atât despre prezent, cât şi despre trecut şi despre orice viitor, atât despre lucrurile cele mai îndepărtate, cât şi despre cele apropiate, fiindcă e valabilă despre timpul şi spaţiul
însuşi, singurele forme în care se diferenţiază toate acestea.** ▪︎"Lumea este reprezentare."▪︎
***
《"Lumea este voința mea."》
**Voinţa, constituie cealaltă latură a lumii, aşa cum sper să devină mai târziu o certitudine pentru oricine; căci lumea este, pe de o parte, exclusiv reprezentare, iar pe de alta exclusiv voinţă.**
***
??*Arthur Schopenhauer:
《"Viata, amorul, moartea"》:
**Scopul filozofiei este cunoasterea si explicarea existentei Universului. Expresia acestei existente este Vointa de a trai. Aspiratia la existenta se manifesta prin organizare, viata fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Vointa de a trăi, ca principiu fundamental al existentei, este imuabila și unică. Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în forma și conținut, lanțul fecundare – germinare – fecundare – germinare fiind fără inceput și fără sfârșit. Orice materie susceptibila de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Cînd această Vointa de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează acestă stare, lupta dintre existența și nonexistenta se desfășoară violent, direct, excluzând variantele. Omul prin excelența reacționează prompt la suferinţa sa sau a anturajului său si, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămânând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu constientizate. Oare nu se acorda prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?**
***
??*Arthur Schopenhauer??*:
《"Filosofia moralei"》:
**Omul bun trăieşte într-o lume care se omogenizeaza cu propria lui esenţă, şi nu vede în ceilalţi un non-eu, ci spune despre ei: "sunt tot eu". Simte că este un prieten natural al lor, că orice fiinţă este legată, în fond, de fiinţa lui; el ia parte în mod direct: la binele şi răul tuturor. Cu această încredere, aşteaptă de la ei aceeaşi simpatie. De aici vine seninătatea profundă care-l domină, aerul de siguranţă, de linişte, de mulţumire care face ca toţi cei din jurul lui să se simtă bine. Răuvoitorul în suferinţa lui, nu contează pe ceilalţi. Dacă apelează la ei, o face fără încredere, iar dacă le obţine ajutorul nu este deloc recunoscător, căci nu consideră acest ajutor decât ca fiind un efect al nebuniei celorlalţi. Este complet incapabil să recunoască într-un străin propria sa fiinţă, chiar şi atunci când adevărul i-a apărut prin semnale de netăgăduit De aici i se trage toată partea monstruoasă a ingratitudinii. Izolarea morală în care răuvoitorul se închide, inevitabil şi prin natură, îl expune la a cădea adesea în disperare. Omul bun pune atâta Încredere în apelul pe care-l adresează altora, pe câtă bunăvoinţă le arată atunci când ei au nevoie de ajutorul său.**
***
《 **Am mai spus·o, pentru unul umanitatea este un non-eu, iar pentru celălalt, "sunt tot cu". Omul generos, care-şi iartă duşmanul şi îi răspunde cu bine la rău, iată fiinţa sublimă, demnă de cele mai înalte laude. Recunoaşte eul din interiorul său chiar şi acolo unde identitatea lui este negată cu maximum de forţă. Nu există binefacere pură, ajutor cu adevărat şi pe deplin dezinteresat, inspirat numai de gândul la sufetinţa celuilalt, care să nu apară, la un examen atent, drept un act totalmente misterios, un fel de mistică pusă în practică. Principiul său se află în chiar adevărul care constituie fondul misticii, iar orice altă explicaţie este greşită. Un om dă de pomană; el nu se gândeşte în nici un fel Ia altceva decât la a atenua mizeria care-l chinuieşte pe acel amărât Ei bine, un asemenea act ar fi imposibil dacă autorul lui n-ar şti că fiinţa atât de deplorabilă de lângă el este
însăşi propria-i persoană, dacă nu şi-ar recunoaşte, în această apariţie străină, fiinţa sa intimă. Iată de ce am numit mila :<<<"marele mister al eticii".>>>**》
***
https://humanitas.ro/.../lumea-ca-voin%C5%A3%C4%83-%C5...

<<<***O atare stiintă ar podeda=o numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu***>>>
??*Pentru Ziua mondială a Filosofiei: <**Este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anumite principii, anumite raţiuni de a fi ale lucrurilor.**>??*ARISTOTEL, despre filosofie în "METAFIZICA"
☆**Oamenii poartă în fire aspiraţia de a şti.**☆《**Abia după ce au existat aproape toate cele necesare atât pentru lejeritatea, cât şi pentru desfătările vieţii, a început să fie căutată cugetarea •filozofică•. Se vede, aşadar, că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin, ci, aşa cum declarăm liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul, tot aşa şi pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre ştiinţe. Căci ea singură ţine de sine însăşi.**》
***
**Iată de ce cu dreptate s-ar socoti dobândirea ei ca fiind mai presus de putinţa omenească, de vreme ce firea oamenilor este în multe privinţe servilă. Cum zice Simonide: "numai un zeu ar putea avea cinstirea asta", iar omul nu merită să caute decât ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi. Or, dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divinitatea este pizmaşă, este verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sunt nefericiţi. Numai că nu-i cu putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă - ci, vorba proverbului, multe minciuni zic aezii -, nici ca vreo altă știință să fie socotită mai vrednică decât aceasta. Căci cea mai divină, este și cea mai vrednică de cinste. Or, numai ea este astfel din două puncte de vedere: întâi, fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda=o; apoi, deoarece ea s-ar ocupa cu lucrurile divine. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Dumnezeu, într-adevăr, pare tuturor a fi un principiu al raţiunilor de a fi; pe de altă parte, o atare ştiinţă ar poseda-o ori numai Dumnezeu, ori în cea mai mare
măsură Dumnezeu.**
《**Iar toate ştiinţele sunt mai necesare decât ea, mai bună însă nu-i nici una.**》
***
??*<<** Ca semn al ei stă iubirea de senzaţii: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar şi fără să aducă vreun folos. Cel mai multnînsă dintre toate este iubită senzaţia ce vine prin văz. Deoarece nu numai ca să acţionăm, dar şi fără să avem de gând să acţionăm, preferăm, cumva, vederea celorlalte simţuri. Motivul pentru această preferinţă este că vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi că ea lămureste multe trăsături distinctive ale lucrurilor. Prin natură, vieţuitoarele se nasc cu posesia senzaţiei, dar, pornind de la senzaţie, la unele nu se naşte memoria, la altele da. Din această pricină, ultimele sunt mai inteligente şi mai capabile să înveţe decât sunt cele ce nu pot să memoreze. Cele inteligente, dar care nu pot auzi zgomotele, rămân totuşi incapabile să înveţe (precum albina şi orice altă specie animală asemănătoare cu ea). În schimb, reuşesc să înveţe acele vietăţi care adaugă Ia memorie şi auzul. Restul animalelor trăieşte având reprezentări şi amintiri, dar rămâne puţin părtaş Ia experienţă. Neamul omenesc însă trăieşte fiind în posesia şi a artei şi a raţionamentelor. Iar experienţa, la oameni, se naşte din memorie. Căci numeroasele amintiri asociate aceluiaşi lucru produc capacitatea unei experienţe unitare. Aşadar, se pare că experienţa este ceva destul de asemănător cu arta şi cu ştiinţa. În fapt, ştiinţa şi arta se înfăptuiesc la oameni prin experienţă. Căci experienţa a produs arta - cum spune Polos -, iar lipsa ei dă naştere hazardului. Într-adevăr, arta se naşte atunci când, în baza multor reflecţii izvorâte din experienţă, ia naştere o concepţie generală, privitoare la toate cazurile asemănătoare. Aşadar, faptul de a concepe că un anume leac îi prieşte lui Callias care suferă de o anume boală, la fel şi lui Socrate şi multor altora, fiecăruia în parte, ţine de experienţă; dar faptul că tuturor celor de acest fel, definiţi printr-o unică formă, suferind de o anume boală, le foloseşte acel leac - precum flegmaticilor, bilioşilor sau celor cu febră - ţine de artă. Prin urmare, în ceea ce priveşte practica, experienţa nu pare a se deosebi de artă. Ba chiar, oamenii experimentaţi reuşesc mai bine decât teoreticienii fără experienţă. Explicaţia stă în faptul că experienţa este cunoaşterea situaţiilor individuale, în timp ce arta este cunoaşterea situaţiilor generale; dar toate acţiunile şi procesele au de-a face cu individualul. Căci nu pe "om" la modul general îl vindecă medicul, afară doar dacă nu ne gândim la "omul plasat într-un anume context", ci pe Callias, pe Socrate sau pe un altul dintre toţi cei numiţi aşa sau altfel, şi care, în contextul
respectiv, au proprietatea de a fi om.**>>??*
***
**Aşadar, dacă cineva este teoretician şi are cunoaşterea generalului, dar ar ignora particularul cuprins în acesta, va greşi de multe ori în opera sa de vindecare. Insul particular, deci, este cel vindecabil. Şi totuşi, calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinând artei decât experienţei, şi îi concepem pe artizani mai înţelepţi decât pe oamenii cu experienţă, admiţând că, pentru toţi oamenii, înţelepciunea se asociază cu calitatea de a şti. Aceasta se întâmplă deoarece unii - cunosc raţiunea de a fi a lucrului în timp ce ceilalţi oameni - nu. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect, dar nu ştiu de ce are el loc. Or, ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a fi a lucrului. Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decât pe muncitorii manuali, cât şi mai înţelepţi, deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. Ceilalţi se comportă precum unele
elemente inanimate care produc anumite efecte, dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul arde). Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor, în timp ce muncitorii manuali le produc datorită obişnuinţei. Aşadar, artizanii sunt consideraţi a fi mai înţelepţi, nu fiindcă ar fi oameni practici, ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene şi cunosc raţiunile lor de a fi. În general, semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a transmite altuia ce ştie. De aceea, socotim că arta este în mai mare măsură ştiinţă decât experienţa. Căci artizanii pot să-i înveţe pe alţii să ştie, în timp ce oamenii cu experienţă nu pot. Dintre senzaţii, prin urmare, pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune.**
***
《**De vreme ce căutăm această stiintă, ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a ce fel de raţiuni, de principii este înţelepciunea? Or, dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept, probabil ar deveni mai clar de aici un răspuns:
1. Mai întâi, ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le
cunoaşte pe toate cele, pe cât posibil, fără însă să aibă ştiinţa
lor de detaliu.
2. Apoi, îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucrurile dificile şi care nu sunt uşor de cunoscut omului (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune).
3. Iarăşi, îl credem mai Înţelept pe cel care, în orice ştiinţă, este mai precis şi mai capabil să-i înveţe pe alţii raţiunile de a fi ale lucrurilor.
4. Iar între ştiinţe, o considerăm pe cea aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură înţelepciune decât pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea.
5. De asemenea, este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decât cea situată mai prejos. Căci nu înţeleptul trebuie să se supună, ci el trebuie să dispună, şi nu primul trebuie să asculte de ultimul, ci de primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept. lată deci câte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci acesta cunoaşte cumva toate subiectele acestea sunt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni - cele cu gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sunt cele mai
îndepărtate de simţuri). Apoi, cele mai precise dintre ştiinţe sunt
cele referitoare la primele principii (iar ştiinţele fundate pe mai
puţine principii sunt mai precise decât cele care pornesc de la
principii suplimentare, după cum aritmetica este mai precisă
decât geometria). Iarăşi, ştiinţa care cercetează raţiunile de a
fi ale unui lucru este în mai mare măsură aptă să-i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii numai acei oameni care arată raţiunile de a fi ale oricărui lucru).**》
***
??*Aristotel = în METAFIZICA??* :《**De asemenea, faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei însăşi şi al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei obiect este cognoscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască de dragul cunoaşterii însăşi va alege cel mai mult ştiinţa care este ştiinţă în cea mai mare măsură, iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunoscut în cea mai mare măsură). Însă cele cognoscibile în cea mai mare măsură sunt primele
principii, primele raţiuni (căci datorită acestora şi pornind de la ele sunt celelalte cunoscute, şi nu principiile prime prin intermediul elementelor subordonate. De asemenea, ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvârşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai presus decât ştiinţa supusă ei ; căci scopul acţiunilor este binele lor, iar, în general, scopul este supremul bine în cuprinsul întregului firii. Aşadar, din toate cele spuse, asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat înţelepciunea: aceea, în mod necesar, contemplatoare a primelor raţiuni de a fi, a !primelor principii. Căci binele, scopul sunt una dintre raţiunile de a fi ale lucrurilor. Că această ştiinţă căutată nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. Căci şi acum, şi la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificultăţile aflate în preajmă; apoi, avansând puţin câte puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cât şi geneza Universului. În fapt, cel aflat în încurcătură şi plin de uimire se socoteşte ignorant. <<<Iată de ce şi iubitorul de mituri e, într-un fel, filozof.>>> Căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare. Însă, dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă, este clar că tocmai pentru a şti au luat urma. Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică, nici nevoia de a concepe o viaţă socială şi politică mai bună, ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului. Sau, cel puţin, există în orice ştiinţă ce-şi merită numele un rest de gratuitate, ireductibil la necesitate şi utilitate.**》
▪︎Metafizica, Ed. Humanitas, 2001, traducere Andrei Cornea▪︎
***

133 de ani:***O vorbă pe care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poți nădăjdui că vei înțelege ceva în viață, trebuie să-ți dai seama 7 ani că nu înțelegi nimic”.***??*Nae Ionescu, profesorul=filosof, născut la 16 iunie 1890??* o carte memorabilă: (apare în "37, sub îngrijirea celui care i=a fost student, Eliade, Editura "Cultura Națională"): ★"Roza vânturilor"★: <<***Aparține poate destinului lui această permanentă obligație a lui de a învăța pe oameni lucrurile simple și metodele elementare. Acest mare învățător al neamului său își merită cu drept cuvânt titlul; căci este într'adevăr un „învățător”, care îți amintește necontenit că ai deprins anapoda alfabetul, că nu știi tabla înmulțirii și că privești prost o hartă. Nimic mai surprinzător pentru un om cult — cum este deobiceiu românul — să fie întrerupt într'o erudită discuție geografică și politică, amintindu-i-se — de către paradoxalul Nae Ionescu, firește!, că nu știe cum curg apele într'o țară și cum șe'ntinde o graniță. Acest bărbat care a străbătut atâtea culturi și s'a luptat cu atâtea filozofii, n'a găsit încă timpul să ne întrețină asupra lor — ocupat fiind și-acum să îndrepte greșelile de tabla înmulțirii cu care voiau să pornească la drum și la discuție academică unii dintre contemporanii săi.**>>??*Mircea Eliade??*:**Îmi este foarte greu să scriu așa cum se cuvine despre gândirea și fapta învățătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenția sa hotărâtoare în cultura și viața civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s'o fac într'o zi — cât de curând, și pe îndelete. Prezența lui Nae Ionescu a fost, și continuă să fie, atât de copleșitoare, încât numele său s'a întins de-a lungul țării transfigurat de mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbește de Nae Ionescu, e prezentă legenda sau ura; și una și alta mărturisind, cu aceeași prisosință, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani preface și clădește o țară. Puțini bărbați se pot mândri că au fost cinstiți cu atâta ură, câtă a adunat gândul și fapta profesorului Nae Ionescu. Dar, de asemenea, nici un cărturar — de la Nicolae Iorga încoace — n-a mai întâlnit aderența maselor și a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit a fi avută de Nae Ionescu. Opera sa scrisă, ca și gândirea și fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru — încât cercetătorul de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie, și mai firesc, idei, sugestii, formule și lozinci — de la un singur om, care măcar nici nu s-a ostenit să țină socoteală de ele.**
***
??*Nae Ionescu, în "Prefață": *Mircea Eliade, care a luat asupra lui grija editării acestui volum, îmi cere să scriu câteva rânduri de prefață. O fac cu atât mai bucuros, cu cât găsesc aci prilejul câtorva precizărl pe cari le socotesc necesare. Adunarea între scoarțe de volum a unor articole de gazetă, scrise în timpuri și împrejurări foarte variate, este o operație cu totul ingrată. Evident, există, pentru o asemenea îndeletnicire, nu numai putința, dar și îndatorirea unei selecțiuni. O elementară nevoe de sinceritate mă obligă, însă, a face această alegere nu după ceea ce îmi convine sau nu-mi mai convine mie astăzi să fi scris atunci, ci după ceea ce îmi aduc aminte să fi fost esențial sau nu pentru momentul în care scriam. Așa fiind, colecția aceasta de articole însemnează mai degrabă o cronică a celor câțiva ani pe cari îi încadrează, decât… portretul meu doctrinal, așa cum se vor fi așteptând unii. Oricum ar fi însă, cronică sau material pentru un portret, însemnările și comentariile acestea se prezintă cetitorului în condițiuni extrem de neavantagioase. Un articol de gazetă este scris în trepidația întâmplărilor cotidiene, și nu poate fi înțeles, în toată dreptatea, decât de cel care îl cetește în această trepidație. Ziua de viață publică este o cutie de rezonanță; și fără această cutie de rezonanță, care ea selectează valorile gazetărești, o activitate ziaristică își pierde și sensul și rostul. Desigur, un ziarist aduce în judecarea lucrurilor și situațiilor un punct de vedere relativ statornic, care se trage ca un fir roșu dealungul întregii lui activități. Dar, mai întâiu, necesități tactice obligă adesea pe redactorul cotidianului să ia drumuri întortocheate și cel puțin aparent contradictorii, chiar dacă strategic obiectivele rămân aceleași; și mai apoi, pentru ca firul acesta roșu să se poată în adevăr desprinde de pe fondul confuz al faptelor zilnice, e nevoe de o anumită trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar. Iată de ce, articolele acestea — scrise în marea lor majoritate între 1926 și 1933 — apar prea târziu sau prea devreme: prea târziu pentru a mai păstra prospețimea lor originară, prea devreme, pentru a nu fi urmărite decât în esențialitatea lor — dacă vor fi având una. De ce, totuș, având aceste păreri, am consimțit la publicarea lor în volum? Pentru că, ori cum ar fi, ele reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și desinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplări — sensuri și probleme. Ceea ce, pentru tineri, poate fi un început de școală. S=ar putea ca publicațiunea aceasta să mai aibă un neajuns. S=ar putea, anume, să se găsească cineva care să mă prindă cu ocaua mică a schimbării de atitudine sau — Doamne ferește! — a lipsei de originalitate. S'ar putea — dar treburile astea nu mă privesc.**
***
??*Nae Ionescu: "Roza vânturilor": ●"JUXTA CRUCEM"●:《**Cel spânzurat pe cruce: ECCE HOMO!
Da, iată OMUL. Răstignirca este un fapt istoric, și un simbol. Ea închipue suferința acumulată, de proporții enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, pentrucă numai el putea purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s'a îngrămădit de la săvârșirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgota. Dacă și aceasta are un sens — Golgotha, quod est Calvariae locus (Matei 27.33) — nu știu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus, nu e fără nici un rost. Sus, adică în văzul întregii lumi antice, care într'o desperată stăruință încercase excluderea, sau cel puțin ignorarea suferinței câtă este ea în univers. Aci stă marea întoarcere, mare semnificație omenească a creștinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creștinismul nu ia față de această durere atitudini protivnice; nu o ignorează, nu o combate; ci înșelată în nădejdile ei de mântuire, prin Cristos-omul omenirea se dorește după dreptul și libertatea de a-și plânge înfrângerea.**
***
Omul este cel care se svârcolește în chinuri sus la locul Căpățânii. Nu Cristos-Dumnezeu. Știu, și Dumnezeu poate să sufere; și Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi își întoarce fața dela EL, și lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. Îmi aduc aminte cât de puternic e în L. Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentrucă e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai lăsat?” (Matei 27.46). Și nu este caracteristic că în isbucnirea suferinței Lui, Christos găsește exact aceleași cuvinte ca și psalmistul?: „Deus, Deus meus… quare me dereliquisti?” (Psal. 21. 2). Ca și psalmistul care nu a fost decât om.**
***
Creștinismul primește durerea ca o realitate, dar nu o neagă, ci O VALORIFICĂ. De la răstignire, lumea știe că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărîtoare pentru suferința sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în fața lor. Astfel durerea însăș poate deveni isvor de nesfârșită bucurie, dacă ea îndeplinește un rost și își capătă un sens în ancorarea noastră înspre mântuire. Această înaltă semnificație morală a durerii, creștinismul a găsit-o; ea stă în acțiunea purificatoare asupra sufletului. Askeză. Suferința nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispășirea păcatelor; ci tovarăș iubit și fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingențele concretului, înălțându-se în sferele fericite ale libertății adevărate, — focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creștinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o pute?* primi de cât cu revoltă legitimă, dar în potriva căreia nu er?* în stare să întreprindă nimic…Cristos a fost spânzurat pe lemn; și a suferit; omenește; dar nu atât pentru ca prin suferința lui să ne mântuiască; ci pentru ca prin pilda lui să ne învețe a ne mântui. Cristos a fost răstignit — și a înviat. CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND, — prin suferința lui înfrângând suferința. Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii, — calea pe care ne putem câștiga pe noi înșine; minunile sunt la îndemâna ori cui; numai să știi a te înțelege, și a cere dela tine. Mișcarea lumilor nu s'a săvârșit încă. Legea nouă e legea iubirii și a suferinței; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde înțelesurile Crucii, și pregătește-te întru marea înnoire care va să vină.**
☆Nae Ionescu = la 1927.
***
??*"Prefață": **Aș fi foarte trist dacă cei câțiva cetitori ai acestor rânduri mă vor socoti drept orgolios. Trebue să spun însă că, ce crede lumea despre puținătatea mea, mă interesează foarte puțin. În toate luptele pe cari le-am purtat, m'am dovedit așa de străin de „interesele” mele, așa de „neglijent” cu „cariera” mea, încât am dreptul, poate, să cer — nu numai prietenilor, dar și adversarilor mei — să nu acorde persoanei mele o importanță — în bine sau în rău — mai mare decât cea pe care o acord eu.**
***
*Originalitate? Eu știu câtă greutate se pune în lumea noastră pustiită de personalism pe originalitatea aceasta. Dar ce însemnează originalitate pentru un om care știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate sări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui, — și care nu-și poate dori altă funcțiune decât aceea de a formula, cât mai circulabil și deci cât mai rodnic, sensul vremii și al întâmplărilor pe care le trăiește? Nu e, oare, obiceiul nostru de a pune, prin numele nostru, fierul nostru de proprietate pe orice carte pe care o scriem, semnul însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări sub care suferă încă omenirea? Și dacă nu ar fi nevoie de a identifica răspunderile, nu s'ar găsi atunci atâți oameni între noi pentru cari anonimatul ar fi încă o bucurie a comunierii? Iar cât despre lipsa de originalitate — ce e asta „lipsă de originalitate” pentru un om care își trăiește toate gândurile? Să mi se ierte exemplul, dar a fost lipsit de originalitate Pascal atunci când — fără să cunoască „Elementele” lui Euclid — a construit din capul lui aceste „Elemente”? Sau e, poate, lipsit de originalitate actul meu de conștiință când am văzut luna pe cer, pentru că luna asta a mai fost văzută și de alții? Ce e asta „originalitate", mă rog — patent de exploatare, sau prospețime de viață? Și tot așa de fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu știu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu știu, pentru că nu m'am gândit încă la asta. Și nici n"am să mă gândesc. Eu știu că nu m'am născut din capul lui Jupiter — și cu atât mai puțin gata înarmat, ca Pallas Athene. Știu doar atât, că sunt un biet om care încearcă să înțeleagă ceea ce se petrece în jurul lui, și care își dă seama că instrumentul acesta de înțelegere nu se crează decât încet-încet, printr'o atentă, umilă și stăruitoare aproximare a vieții. Iar dacă articolele adunate în paginile cari urmează vor fi tot atâtea isbânde sau poticneli pe drumul care duce la crearea unei metode de înțelegere a realității, iată încă un motiv, și anume unul hotărâtor, pentru care cred că nu am greșit atunci când am consimțit să pun la îndemâna tinerilor această istorie pe scurt a experiențelor mele.**
***
??*Mircea Eliade: "Cuvântul editorului/ Postfață = în ★ "Roza vânturilor"★:《**Omul nu creiază nimic în istorie — această deznădăjduită și eroică lege o repetă necontenit profesorul ☆Nae Ionescu☆. Omul nu e creiator, în afară de limitele ființei sale. Un om poate face copii — și încă, în măsura în care participă la viață, adică la o realitate care îl precede și îl stăpânește. Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, și el doar le vede și le formulează. Un om nu poate face istorie — căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toți oamenii, cu morții care i-au precedat și cu vii care vor veni. Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creștină. Nicăiri nu întâlnim atâta umilință a omului singur, a omului izolat, rupt din comunitatea de dragoste; nicăiri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu, — nu e mai definitiv înfrânt ca în această concepție creștină. Drumul către ființă începe printr'o mare căutare de sine, dar sfârșește dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îți cere să fii tu însuți — dar realizând-o, te recunoști dincolo de tine. Caută-te pe tine însuți — cu sinceritate, cu îndrăzneală — și vei vedea că tu ești în altă parte decât în tine; te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adânc îngropat alături de morții tăi. Fii sincer până la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, și vei vedea că în puținătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mântuirii sale. Viața omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori și întâmplări — dar atât timp cât e viu și sincer, omul se poate apropia de centrul ființei sale. Și dacă în viața individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceia de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea.**》
******

Trecuți 28 de ani:??*Emil Cioran??*: ★"Lacrimi şi sfinţi"★: ***Dialogul sfinților? L-ar putea scrie un Shakespeare cu inimã de fecioarã sau un Dostoievski exilat într-o Siberie cereascã. Toatã viaţa voi rãtãci în preajma sfinților…La Judecata de Apoi se vor cântãri numai lacrimi.***●Decedat 1995 iunie 20●: 《**Încercat-am sã înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinţi. Sã fie ei responsabili de strãlucirea lor amarã? Cine ar ști? Se pare însã cã lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fãrã ei nu știam cã plângem din regretul paradisului. Aș vrea sã vãd o singurã lacrimã înghițită de pãmânt…Toate apucã, pe cãi necunoscute nouã, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au fãcut altceva decât sã le reabiliteze. Nu e posibilã o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în strãfundurile noastre și cunoaștem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om și nu mai este. Sfinţenia în sine nu e interesantã, ci numai viețile sfinților; procesul prin care un om renunță la sine și apucã pe cãile sfințeniei …Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfinților..a-ți umezi tălpile prin lacrimile lor…**》
***
●Djelal-eddin-Rumi●:
《 "Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.“》
***
** Cu ce ar putea fi atunci comparat un suspin de înger? Ce-i vom rãspunde oarbei care se plânge în poezia lui Rilke: „Nu mai pot trãi aşa, cu cerul pe mine“? Oare am mângâia-o de i-am spune cã nu mai putem trãi cu pãmântul sub noi?**
***
Mulți sfinţi — dar și mai multe sfinte — și-au mãrturisit dorinţa de a-şi odihni fruntea pe inima lui Isus. Tuturora li s-a împlinit dorinţa. Acum înțeleg de ce inima Mântuitorului n-a încetat sã batã în cele douã mii de ani. Doamne! Ți-ai hrãnit inima din sângele sfinților și-ai îmbrãcat-o cu sudoarea frunții lor! Lumea se creeazã în delir, cãci totul, în afarã de el, este o închipuire.…Și atunci cum sã nu te simți legat de Sfânta Tereza, care, într-o zi, dupã ce Isus i se revelase ca logodnic și-i dădu un inel de ametist, ca simbol al unirii lor divine, aleargã în curtea mânãstirii și începe a dansa într-un transport unic, lovind toba, pentru a invita surorile la bucurie și frenezie. În acele clipe și-au luat avântul versurile aeriene și arzãtoare ca echivocul divin al extazului:
●**Vivo sin vivir in mi
Porque tal vida espero
Que muero porque no muero**●
**
La vârsta de șase ani citeşte viețile martirilor și inima ei găsește unicul rãspuns în strigãtul repetat: „Veșnicie, veșnicie!“ Atunci s-a hotãrât sã se ducã la mauri, sã-i converteascã și sã-si riște sigur viaţa. Dorinţa nu și-a putut-o îndeplini: înflãcãrarea însã i-a crescut și nici astãzi nu i s-a stins focul din suflet, din moment ce trãia din cãldura lui. Pentru un sãrut vinovat de sfântã, aș accepta ciuma ca un leagãn. Ce Terezã sau Caterinã m-ar îmbrăţişa cu tot cerul?**
***
☆"Dacã o singurã picãturã din ceea ce simt, spune într-un extaz Sfânta Caterina de Genua, ar cãdea în iad, l-ar transforma pe loc în viaţa de veci.“☆
***
**…Si sufletul meu care așteaptă cu înfrigurare acea picãturã, care, spre a-l atinge, n-ar trebui să-și schimbe ținta..Voi ajunge vreodatã atât de pur, cã nu mã voi putea oglindi decât în lacrimi de sfinţi?**
*****
??*Fostul elev Cioran, despre dascăl și învățăturile profesorului Nae Ionescu: articolul = (contemporani declară: nu prea bine 'primit' de dascăl) = apare în la 6 iunie 1937, în revista "Vremea": ★'Nae Ionescu şi drama lucidităţii"★ : **Am început să descifrez tulburarea ce o inspiră prezenţa profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi încerci să devii totul în altul. Aşa ceva va fi simţit Nietzsche în prezenţa lui Wagner, pe care l-a atacat mai târziu nu din gelozie, ci din instinct de conservare. Pentru ceea ce trebuie să devenim fiecare, oamenii cei mai primejdioşi sunt aceia pe care-i iubim mai mult. De câte ori, în vibrante accente de afecţiune, Nae Ionescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunţa! Tentaţia, adică, de a-i trăi viaţa lui. Şi aş fi nesincer, dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri cari trăiesc în el. Lumea care nu-l cunoaşte decât superficial vorbeşte de „demonie”, ca şi cum Nae Ionescu s-ar sili să ne câştige admiraţia pentru a ne anula. Şi ce uşor i-ar fi fost! N-avea decât să dea „drum slobod” îndoielilor şi chinurilor sale. Dar de câte ori n-a consimţit la eroare numai din slăbiciune pentru viaţă şi poate şi din faptul că n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli.**
***
Farmecul existenţei lui Nae Ionescu îşi are, însă, un temei mai adânc şi mai paradoxal. Căci, alături de tendinţa aceasta de a te pierde în el, de a luneca pe toate conflictele lui, n-am cunoscut alt om care să te oblige a fi mai mult tu însuţi. O alternanţă stranie de tendinţe, care explică de ce fără el nu mai putem trăi. Câţi dintre noi am fi avut curajul atâtor negaţii şi singurătăţi, dacă nu ne-ar fi precedat în relele cunoaşteri şi n-ar fi fost învechit în ele! Scârbit de istorie şi de cunoaştere, mă gândisem odată, la Berlin, să scriu o teză de doctorat despre lacrimi. Şi am fost de acord cu atâţi prieteni, că singurul profesor din univers care ar primi-o ar fi Nae Ionescu. Din paradox? Din tragedie şi luciditate. Am auzit spunându-se: bine, dar nu crede în nimic. Ce naivitate! El ştie că a crede nu e totul. Şi oamenii vorbesc de nihilism. Obiecţia care i-aş face-o eu este că a găsit în lumea asta ceva în ce să creadă. Să nu fi tras ultimele concluzii? Ce n-aş da să pot şi eu crede că nu crede în nimic! Omul care a scris: 《„Simon Petru doarme. Şi noi toţi – ca el. Şi de aceea până şi iubirea e suferinţă. Lumea se răsuceşte în durere ca o râmă pusă pe jăratec. Şi Dumnezeu odată cu ea” (Roza vânturilor)》 nu poate fi însă, în nici un caz, acuzat de iluzii.
***
**Până unde a fost condamnat la luciditate? Nimeni n-a insistat mai mult ca el asupra dramei de a şti. Este singurul profesor de la care am învăţat ce pierdere mare e cunoaşterea. Ruperea echilibrului originar prin spirit şi dezintegrarea din fiinţă prin conştiinţă sunt fructe ale tentaţiei demiurgice.**
***
Dar demiurgia umană este un avânt spre catastrofă. Atâta vreme cât rămânem în cadrele condiţiei umane, salvare nu există. Orice om, din moment ce ştie că există, nu se mai poate mântui, decât negându-şi principiul individuaţiei sale. Şi astfel Nae Ionescu găseşte în individuaţie sursa răului, a căderii, a naufragiului existenţei. Că prin iubire depăşim conflictele legate de subiectivitatea noastră ca atare sau că prin acţiune ieşim din noi înşine intrând în sfera obiectivităţii – ce contează aceste soluţii în faţa tragicului uman, a chinului conştiinţei, a răului esenţial de a şti că trăieşti şi prin asta a nu mai putea trăi! Nae Ionescu şi-a dat seama că pentru a trăi trebuie să-ţi înşeli luciditatea cu diverse „formule de echilibru”: Dumnezeu, naţiune etc. Şi astfel, unul din cei mai lucizi oameni cari au existat pe aceste meleaguri a reuşit să se integreze în istorie, să „adere”, umbrindu-şi voluntar şi dramatic
luciditatea. Participarea la luptă prin hotărâre, iar nu prin instinct, explică de ce a stat în ultimii zece ani în centrul vieţii noastre politice, fără să fie ceea ce se numeşte un om politic, fiindcă totdeauna a fost mult mai mult decât atât. Istoria este făcută de plutonieri inspiraţi. Iată de ce Nae Ionescu nu se va putea realiza direct niciodată în istorie. Turma are instinct şi ea simte că unele sunt căile vieţii şi altele ale spiritului. Şi că, pentru orice om lucid, lumea există prin concesie...**
***
Una este a crede şi alta a avea voinţa de a crede, în primul caz, trăieşti fericit în Dumnezeu; în al doilea, te gândeşti la el. Conştiinţa a transformat absolutul într-o funcţie a disperării. Prea puţini muritori pot trăi în pace şi bunăvoie cu Dumnezeu. Şi atunci se naşte, dintr-un conflict insolubil, o decepţie metafizică, a cărei consecinţă imediată este: pasiunea în imanenţă. Numai aşa pot să-mi explic dorinţa de putere a lui Nae Ionescu şi echivocul straniu al pasiunii lui politice. Orientarea spre concret, spre realităţi istorice,
obsesia României nu sunt la el fructul instinctului. Unii din prietenii mei greşesc când explică prin aderenţă organică la neam şi sol, pasiunea lui pentru România. În realitate, Nae Ionescu este mult mai interesant, pentru a putea vedea în el numai un patriot instinctiv. Un metafizician care face politică, iată un fenomen care nu e atât de simplu. Ce te face să te degradezi „în lume”, ce te scoboară în imanenţă? O sensibilitate metafizică este un dispreţ continuu al temporalului. Atunci, cum se naşte la un metafizician tentaţia timpului, adică bucuria căderii, participarea voioasă la păcatul de a fi, la imediat şi la devenire? Eşecul în experienţa absolutului este izvorul pasiunii în imanenţă.**
***
Când Dumnezeu nu te-a luat în braţe, te consolezi cu dezmăţul temporalităţii. Tăcerea divină duce pe oamenii torturaţi în politică.
Răspunsurile transcendente la chinul şi întrebările noastre întârziind, ne pierdem răbdarea şi ne hotărâm pentru lucrurile trecătoare. Decepţia metafizică ne face ziarişti, oameni politici, naţionalişti etc..Să nu fie aici cheia soartei lui Nae Ionescu? El însuşi pare a fi afirmat cândva ce mort este metafiziceşte de când face politică.**
***
Greu aş întâlni un al doilea om care să-şi fi pus destinul în problemă mai mult decât el. Nu atât tortura subiectivităţii, cât pathosul existenţial, chinul monumental al fiinţei sale, l-au interesat până la obsesie. Şi când vorbea odată de „şarpele demiurgiei”, aş vrea să ştiu dacă l-a muşcat pe cineva mai mult decât pe el.
***
**Un creştin Nae Ionescu? Îi iubesc prea mult orgoliul, pentru a-l crede numai atât. Şi apoi, în toate prelegerile lui, Paradisul n-a fost niciodată o realitate, ci numai Judecata de apoi. Iar eu eram un elev modest, care se prezenta cu maestrul pentru a ne primi condamnarea sigură.**
***
《Răscumpărare? Dar luciditatea este o crimă împotriva Paradisului şi nu există sentinţă mai gravă la marea judecată...Toate lucidităţile sunt criminale. Dacă Nae Ionescu ar fi un temperament nervos şi exploziv, drama care o trăieşte ar fi prea evidentă şi prea accesibilă. Calmul aparent îi dă, însă, gravitate şi ireparabil. Când vorbeşte de condiţia umană ca: naufragiu, catastrofă, păcat – cuvintele au un patetic reţinut şi parcă s-a rătăcit un plâns de clopote într-un tratat de logică..》
***
《*De la el am învăţat că existenţa-i o cădere şi cine m-ar putea opri să trag concluzia că scopul vieţii este chinul, autotortura, voluptatea satanică. Este drept, însă, că nu toţi au fost meniţi unei autodistrugeri frumoase şi pasionante.*》
*****
??*Emil Cioran: "Lacrimi și sfinţi": 《Cerul este singura limitã pentru delirul inimii. De ce sfinții se opresc numai în cer? Fiindcã sfinţenia este alt cuvânt pentru acel delir. Ochii nu vãd nimic. De aceea o înţeleg prea bine pe Caterina Emmerich, când ne spune cã ea vede prin inimã! Acesta este vãzul sfinților. Și atunci, cum sã nu vadã ei mai mult decât noi, care înregistrãm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afarã. Dar lumea fiind interioarã inimii, introspecția este singurul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant.
Adicã tot. Ochiul poate mãri; în inimã totul e mare. Și înțeleg și pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se cã nici frumusețea lumii și nici sfinții n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii și nici sfinţii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…**》
*****
??*Cioran = Nu a scris poezie: (spun mulți..) ★De citit cea care urmează scriere = cu mult mai prețioasă decât poemele romantice ale unor "autentici/ consacrați" dintre poeți, ZIC ȘI EU!!★- a filosofului român, așa cum este 'așezată=n' paginile din ☆"Cartea Amăgirilor"▪︎:
《**Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas;
Când te-am urât nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca să te suport;
Te-am refuzat, ca să te schimbi;
Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat.
Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile.
Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.
Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi.
Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare.
Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.**》
***
??*"Cartea Amăgirilor":《**Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane.**》
***
("Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, 2017")

"Ereticii/ Heretics", publicată în anul 1905: ??*scriitorul englez, G.H. Chesterton, născut în urmă cu 150 de ani??*《**Ceea ce este de preţ şi demn de iubire în ochii noştri este omul, aşa cum a fost dintotdeauna – băutor de bere, izvor de noi credinţe, bătăuş, neputincios, senzual, respectabil. Iar cele ce s-au clădit pornind de la el rămân pe vecie; cele ce s-au clădit pe iluzia Supraomului au pierit odată cu civilizaţiile pieritoare care i-au dat naştere. Atunci când Cristos îşi întemeia într-un moment simbolic minunata sa obşte, nu l-a ales drept piatră de temelie nici pe Pavel sclipitorul, nici pe misticul Ioan, ci a ales un beţiv, un snob, un laş, într-un cuvânt, un om. Iar pe această piatră Şi-a zidit Biserica, iar porţile Iadului nu au biruit-o. Toate împărăţiile şi regatele au eşuat din pricina nesfârşitei slăbiciuni lăuntrice de a fi fost zidite de oameni puternici, pe umerii altor oameni puternici. Însă singură Biserica creştină istorică a fost zidită de un om slab, şi de aceea nu poate fi nimicită, căci nici un lanţ nu este mai puternic decât veriga lui cea mai slabă.**》
***
<<**Orice înţelegere autentică se sprijină pe o anumită taină a smereniei şi aproape chiar a întunericului. Cel care a spus: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela nu va fi dezamăgit“ a plasat lauda nepotrivit şi chiar greşit. Ar fi trebuit să spună: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va fi nespus de uimit“. Cel ce nu aşteaptă nimic vede trandafirii roşii mai roşii decât omul obişnuit, lui iarba i se pare mai verde, iar soarele, mai uluitor. Fericit este cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va stăpâni oraşele şi munţii; fericit cel blând, căci acela va moşteni pământul. Până nu înţelegem că lucrurile ar putea să nu fie, nu putem înţelege că ele sunt. Până nu vedem fondul de întuneric, nu putem admira lumina, unică şi creată. De îndată ce am văzut întunericul, toată lumina este fulgerătoare, năprasnică, orbitoare şi dumnezeiască. Până nu ne închipuim nefiinţa, nu vom acorda însemnătate biruinţei lui Dumnezeu, şi nu vom putea înţelege izbânda vechiului său război. Acesta este unul dintre milioanele de feste pe care ni le joacă adevărul: nu ştim nimic până nu ştim nimic.**>>
***
**Religia este ceea ce nu poate fi lăsat pe dinafară, deoarece cuprinde totul. Nici chiar cel mai neatent om nu poate să îşi facă bagajele şi să uite valiza. Cu toţii avem o idee generală despre existenţă, fie că ne place, fie că nu. Aceasta schimbă sau, mai bine zis, creează şi aranjează tot ceea ce spunem şi tot ceea ce facem, fie că ne place, fie că nu. Dacă privim universul ca pe un vis, privim şi fiscalitatea tot ca pe un vis. Dacă privim universul ca pe o glumă, trebuie să privim şi catedrala Sf. Pavel tot ca pe o glumă. Dacă totul este rău, atunci trebuie să credem (pe cât posibil) că şi berea e la fel. Dacă totul este bun, suntem obligaţi să credem că filantropia ştiinţifică este la fel. Toţi oamenii de pe stradă se ţin de un sistem metafizic, şi se ţin strâns, de el. Este posibil să-l fi ţinut atât de strâns, încât să fi uitat că există.**
***
**Cei săraci au multe vicii, dar cel puţin nu sunt niciodată realişti. Cei săraci sunt melodramatici şi romantici din fire. Săracii cred în platitudinile înalt moralizatoare şi în antologiile de maxime. Poate că acesta este sensul autentic al acelei mari spuse: „Fericiţi cei săraci“. Fericiţi cei săraci, căci ei îşi fac mereu viaţa, sau încearcă să o facă, aidoma ca într-o piesă de teatru. Unii pedagogi şi filantropi inocenţi (căci şi filantropii pot fi inocenţi) s-au arătat uimiţi de faptul că masele preferă nuvelele de doi bănuţi tratatelor ştiinţifice şi teatrul melodramatic celui problematic. Motivul este unul simplu. Povestirea realistă este, fără îndoială, mult mai artistică decât cea melodramatică. Dacă se doreşte un stil fluent, proporţii delicate, o atmosferă artistică, atunci povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. În tot ceea ce este lumină, strălucire şi ornament, povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. Totuşi, melodrama are un avantaj incontestabil faţă de povestirea realistă. Melodrama are mult mai multe în comun cu viaţa. Este mult mai asemănătoare omului, şi, mai ales, omului sărac. Femeia săracă din teatrul de melodramă care întreabă: „Crezi că îmi voi vinde propriul copil?" spune un lucru banal şi lipsit de simţ artistic. Da femeile sărace din colţul mahalalei nu întreabă acelaşi lucru? Acestea o spun cu fiecare prilej. Poţi auzi murmurul şi bolboroseala aceasta de-a lungul uliţei. Avem de-a facencu o artă dramatică răsuflată şi slabă când muncitorul îşi înfruntă patronul şi spune: „Sunt bărbat!“ Dar muncitorul spune că este bărbat de două sau de trei ori pe zi. Este plictisitor să-i auzim pe cei săraci strigând melodramatic dincolo de luminile rampei, dar asta pentru că îi auzim mereu strigând melodramatic pe stradă. Pe scurt, dacă melodrama este searbădă, este aşa pentru că reprezintă adevărul. Dacă dorim cu adevărat să-i ajutăm pe cei săraci, nu trebuie să devenim realişti şi să-i privim din exterior. Trebuie să devenim melodramatici şi să-i vedem din interior.**
***
《**Romancierul nu trebuie să-şi scoată caietul şi să spună: „Sunt un expert.“ Nu, el trebuie să facă întocmai ca muncitorul din piesele de teatru. Trebuie să se bată cu pumnul în piept şi să spună: „Sunt un bărbat.**》
***
*Omul fără vreun vis de perfecţiune este la fel de monstruos ca unul fără nas. Lumea spune despre asemenea oameni, pe şoptite chiar, „Ştie ce spune“, care se traduce prin: „Îşi suflă singur nasul.“ Natura umană pur şi simplu nu poate să reziste fără o speranţă sau un ţel de orice fel. Precum a spus judecata sănătoasă din Vechiul Testament: „Fără o viziune, poporul piere.“ Omul fără idealuri se află într-un permanent pericol de fanatism tocmai pentru că are nevoie de un ideal. Nimic nu poate să lase un om pradă irezistibilei alunecări către o viziune dezechilibrată mai mult decât cultivarea obişnuinţelor ce ţin de afaceri. Cu toţii cunoaştem însemnaţi oameni de afaceri care cred că pământul este plat sau că dl Kruger a fost liderul unei mari dictaturi militare sau că oamenii se hrănesc cu iarbă ori că Bacon l-a scris pe Shakespeare.*
***
《*Credinţele filozofice şi religioase sunt, într-adevăr, periculoase ca focul şi nimic nu le poate răpi splendoarea primejdioasă. Există un singur mod de a ne păzi de excesele lor: să ne scăldăm în filozofie şi să ne îmbibăm de religie.*》
***
**Adevărurile se preschimbă în dogme de îndată ce sunt contestate. Orice om care rosteşte o îndoială creionează o religie. Scepticismul epocii noastre nu năruieşte credinţele, ci le produce, definindu-le conturul şi forma lor sfidătoare. Noi, cei care suntem liberali, am socotit odinioară liberalismul ca fiind un truism. Acum, el a fost contestat, şi ne agăţăm de el cu înverşunare ca de o religie. Noi, cei ce credem în patriotism, am socotit odinioară că patriotismul este raţional, şi am început să cugetăm mai mult asupra lui. Acum ştim că este nerezonabil şi îl luăm drept adevăr. Noi, cei ce suntem creştini, nu am cunoscut vreodată acel măreţ bun-simţ filozofic propriu tainei până când scriitorii anti-creştini nu ni l-au arătat. Lungul drum spre nimicirea minţii va continua. Totul va fi tăgăduit. Totul va deveni crez. Este foarte rezonabil să conteşti pietrele de pe drum. A le afirma va deveni o dogmă religioasă. A crede că toţi suntem într-un vis este o poziţie raţională. A spune că suntem cu toţii treji va deveni o judecată mistică. Ruguri se vor aprinde pentru a arăta că doi plus doi fac patru. Săbii vor fi scoase din teacă pentru a dovedi că frunzele sunt verzi în toiul verii. Vom ajunge să apărăm nu numai uluitoarele virtuţi şi judecăţi sănătoase ale vieţii umane, ci şi ceva mult mai uluitor precum universul acesta imposibil care se uită ţintă la noi. Ne vom lupta pentru minuni vizibile ca şi când ar fi invizibile. Vom privi imposibila iarbă şi cerul cu un curaj straniu. Vom fi dintre aceia care au văzut şi totuşi au crezut.**
******
《**Ne facem prieteni, ne facem duşmani, dar Dumnezeu ne face aproapele de lângă uşă. Aproapele vine către noi înveşmântat în toate spaimele nepăsătoare ale naturii. Este straniu precum astrele, nesăbuit şi nepăsător ca ploaia. El este Omul, cel mai de temut dintre fiare. De aceea, atât religiile străvechi, cât şi scrierile sacre au dat dovadă de o înţelepciune pătrunzătoare când au vorbit nu despre datoria omului faţă de umanitate, ci despre datoria omului faţă de aproapele său. Pe aproapele nostru însă trebuie să-l iubim pentru că există, iar acesta este un motiv mult mai îngrijorător pentru o mult mai serioasă acţiune.
El este acea mostră de umanitate care ne-a fost încredinţată. El este fiecare fiindcă poate fi oricine. Dar, pentru că este un accident, el devine un simbol.**》
*****
●Ereticii - G. K. Chesterton, Humanitas 2018, traducere Cristian Ispir
***

Tricentenar:≪≪"Când citesc câte o pagina din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă."≫≫ (Gothe);★300 de ani★**Critica mea trebuie ori acceptată, ori înlocuită cu o alta mai bună, dar cel puţin studiată, şi mai mult nici nu cer acum.**; născut la 1724 aprilie 22, Konisberg ??*Immanuel Kant??*în volumul 'Prolegomene':☆Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.☆ = ca mijloc <DESPRE CEEA CE POATE FI ÎNTREPRINS PENTRU CA METAFIZICA, ÎNŢELEASĂ CA ŞTIINŢĂ, SĂ DEVINĂ REALĂ>:**De vreme ce toate căile pe care s-a mers până acum nu au atins acest ţel, şi fiindcă un asemenea ţel nici nu va fi atins vreodată fără o critică prealabilă a raţiunii pure, nu pare nechibzuită pretenţia de a supune unei examinări strânse şi amănunţite încercarea ce este pusă acum în faţa ochilor noştri, dacă nu cumva se consideră mai potrivit să se renunţe cu totul la metafizică, în care caz, dacă rămânem credincioşi acestei hotărâri, nu mai este nimic de obiectat. Dacă luăm în considerare mersul lucrurilor, aşa cum estenel în realitate, şi nu aşa cum ar trebui să fie, vedem că existăndouă feluri de judecăţi: o judecată care precedă cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atunci când cititorul judecă, pornind de la propria sa metafizică, asupra criticii raţiunii pure (care e menită să cerceteze ea mai întâi posibilitatea metafizicii); există apoi o altă judecată, care urmează cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atuncincând cititorul lasă deoparte o vreme concluziile ce se desprind din cercetările critice, concluzii ce pot să încalce destul de mult metafizica acceptată de el îndeobşte, şi va examinanmai întâi temeiurile din care sunt deduse acele concluzii. Dacă ceea ce are a spune metafizica obişnuită ar fi absolut sigur, cum este, de pildă, geometria, atunci primul fel de a judeca ar fi cel potrivit; căci dacă concluziile anumitor principii ar contrazice adevăruri sigure, atunci acele principii ar fi greşite şi ar trebui respinse fără nici o altă cercetare. Dacă metafizica nu dispune însă de un fond de propoziţii (sintetice) neîndoielnic sigure, şi, mai mult, dacă dintre acestea o mulţime, care nu rămân în urma celor mai bune dintre ele, se contrazic totuşi în privinţa concluziilor lor şi dacă nu există nicăieri un criteriu sigur al adevărului propoziţiilor (sintetice) propriu-zis metafizice, atunci primul fel de a judeca nu-şi va avea locul şi cercetarea principiilor criticii trebuie să premeargă oricărei judecăţi cu privire la valoarea sau lipsa ei de valoare.**
******
??*Traducatorii = ★Mircea Flonta și Thomas Kleininger★ în "Studiu introductiv":<***Nu încape nici o îndoială că Prolegomenele reprezintă şi astăzi o hartă autorizată şi de nădejde pentru orientarea în monumentala arhitectonică a sistemului raţiunii pure, pe care îl prezintă Critica. Omul cult, dornic să cunoască contribuţia nepieritoare a lui Kant la filozofia teoretică chiar în expunerea autorului, va putea privi deci Prolegomenele drept ţinta cea mai înaltă a străduinţelor sale, în timp ce studiosul mai ambiţios şi mai tenace va vedea în cerce tarea lor doar o pregătire necesară pentru a favoriza apropierea de acel opus magnum care este Critica raţiunii pure. În sfârşit, pe treapta mai înaltă, treapta pe care stă cercetătorul filozofiei kantiene, Prolegomenele vor servi mai departe drept un instrument de lucru preţios şi de nelipsit.***>
*****
??*Immanuel Kant:《**Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.**》
**Sunt recunoscător publicului învăţat şi pentru tăcerea cu care mi-a onorat Critica o bună bucată de vreme, deoarece această tăcere dovedeşte o amânare a judecăţii şi deci şi o anume bănuială că într-o lucrare care părăseşte toate căile bătute pentru a porni pe un drum nou, pe care nu te poţi orienta imediat, trebuie să se afle totuşi ceva prin care o ramură importantă, dar acum uscată a cunoaşterii omeneşti ar putea dobândi o viaţă nouă şi rodnicie, prin urmare o grijă de a nu rupe sau vătăma altoiul atât de fraged printr-onjudecată pripită. Un exemplu al unei judecăţi întârziate din asemenea motive mi-a căzut de curând sub ochi în Gothaische gelehrte Zeitung [Gazeta savantă din Gotha]. Temeinicia acestei judecăţi (fără a pune la socoteală lauda mea care aici dă de bănuit) poate fi cântărită de orice cititor după prezentarea uşor de priceput şi nefalsificată a unei părţi ce ţine de primele principii ale lucrării mele. De vreme ce o asemenea construcţie vastă nu poate fi judecată în întregul ei numaidecât şi dintr-o privire, propun ca ea să fie examinată cărămidă cu cărămidă, pornind de la temelia ei, şi să folosim pentru aceasta Prolegomenele de faţă ca o schiţă generală cu care apoi lucrarea însăşi ar putea fi comparată. Această pretenţie ar fi lipsită de modestie şi ar merita să fie respinsă cu indignare dacă nu ar avea ca temei decât propria închipuire despre însemnătatea lucrării, pe care vanitatea o acordă de obicei tuturor produselor proprii. Întreaga filozofie speculativă este însă pe punctul de anse stinge pe de-a-ntregul, cu toate că raţiunea omenească se leagă de ea cu o pornire ce nu se va stinge vreodată şi care numai fiindcă este tot timpul înşelată încearcă acum, deşi zadarnic, să se prefacă în indiferenţă. Nu se poate crede în veacul nostru luminat că nu se vor găsi destui oameni merituoşi, gata să se slujească de orice bună ocazie pentru a conlucra în interesul comun al raţiunii, al unei raţiuni ce se limpezeşte tot mai mult, dacă se arată doar o oarecare nădejde de a ajunge astfel la ţel. Matematica, fizica, dreptul, artele şi chiar morala, nu ne umplu încă pe de-a-ntregul sufletul; întotdeauna mai rămâne un loc liber hărăzit simplei raţiuni pure şi speculative şi împrejurarea că el nu este umplutnne sileşte să căutăm în schimonoseli, în fleacuri sau în amăgiri aparenţa unei ocupaţii şi a unui punct de sprijin; în fond, nu este vorba decât denun divertisment pentru a putea uita chemarea apăsătoare a raţiunii care, potrivit menirii ei, ne cere ceva ce ar putea s-o mulţumească în sine, ceva ce nu o pune la lucru doar pentru alte ţeluri sau în interesul pasiunilor. De aceea, o cercetare care se îndeletniceşte numai cu acest domeniu al raţiunii existente pentru sine, tocmai pentru că în el se întâlnesc toate celelalte cunoştinţe şi chiar scopuri pentru a se reuni într-un singur tot, are, aşa cum bănuiesc cu temei, o putere de atracţie asupra oricărui om care a încercat vreodată să-şi lărgească în acest fel conceptele şi, îndrăznesc să spun, una mai puternică chiar decât orice altă cunoaştere teoretică, pe care nu am schimba-o cu uşurinţă pe cea dintâi.**
***
**Propun Prolegomenele de faţă drept plan şi fir călăuzitor al cercetării, şi nu lucrarea însăşi, deoarece, deşi sunt şi acum încă pe deplin mulţumit de ea în ceea ce priveşte conţinutul, ordinea, modul de expunere şi grija cu care am cântărit şi examinat fiecare propoziţie înainte de a o pune pe hârtie (căci au trebuit să treacă ani până să mă fi simţit întru totul mulţumit nu numai de întregul lucrării, dar uneori fie şi numai de o singură propoziţie în ceea ce priveşte premisele ei), nu sunt întru totul mulţumit de expunerea mea din unele paragrafe ale teoriei elementelor, de pildă de deducţia conceptelor intelectului sau de prezentarea paralogismelor raţiunii pure, deoa rece o anume prolixitate stânjeneşte aici claritatea. Ceea ce spun Prolegomenele cu privire la aceste paragrafe poate fi luat ca bază a cercetării în locul lor.**
***
Germanii sunt lăudaţi pentru că pot ajunge mai departe,decât alte popoare în domeniile în care este nevoie de stăruinţă şi neslăbită râvnă. Dacă această părere este întemeiată, atunci ni se înfăţişează aici un prilej de a desăvârşi o întreprindere de a cărei încheiere fericită nu ne putem îndoi, care este la fel de importantă pentru toţi oamenii ce gândesc şi totuşi n-a izbutit până acum, în aşa fel încât această părere favorabilă să fie confirmată, cu atât mai mult cu cât știinţa despre care este vorba este de un fel atât de deosebit încât poate fi adusă dintr-odată la deplina ei desăvârşire şi la acea stare durabilă de unde nu poate fi dusă mai departe nici în cea mai mică măsură şi nu mai poate fi îmbogăţită şi nici măcar schimbată prin descoperiri ulterioare. Acest avantaj nu-l are şi nu-l poate avea nici o altă ştiinţă, pentru că nici una nu are în vedere o facultate de cunoaştere atât de izolată, atât de independentă de altele şi atât de puţin amestecată cu ele.**
***
**Metafizica obişnuită a fost deja rodnică prin aceea că a cercetat conceptele elementare ale intelectului pur pentru a le face clare prin analiză şi precise prin explicaţie. Astfel, metafizica a cultivat raţiunea, iar aceasta din urmă a găsit că va face bine consacrându-i-se mai departe. Dar acesta a şi fost tot binele pe care l-a înfăptuit. Căci ea singură şi-a nimicit tot meritul înlesnind prin afirmaţii nechibzuite înfumurarea, prin stratageme subtile şi înfrumuseţări înşelătoare sofistica şi prin uşurinţa de a trece peste cele mai grele probleme cu o brumă de cunoştinţe şcolăreşti superficialitatea, care este cu atât mai seducătoare cu cât are de ales să ia, pe de o parte, ceva din limbajul ştiinţei, pe de altă parte, ceva din popularitate, fiind astfel totul pentru toţi, dar, în realitate, pretutindeni nimic. Prin critică, judecata noastră capătă, dimpotrivă, un criteriu prin care poate fi deosebită cu siguranţă cunoaşterea de aparenţa cunoaşterii şi ea întemeiază, prin aceea că ajunge în metafizică la deplina ei exercitare, un mod de gândire care-şi va întinde apoi înrâurirea binefăcătoare asupra oricărei alte folosiri a raţiunii şi o pătrunde pentru prima dată de adevăratul spirit filozofic. Dar şi folosul pe care-l aduce teologiei, făcând-o independentă de judecata speculaţiei dogmatice şi punând-o prin aceasta la adăpost sigur de toate atacurile unor asemenea adversari, nu trebuie să fie dispreţuit. Căci metafizica obişnuită, deşi i-a făgăduit teologiei mult sprijin, nu a putut mai apoi să-şi ţină făgăduiala şi, pe deasupra, chemând dogmatica speculativă în sprijinul ei, nu a făcut altceva decât să-şi înarmeze propriii ei duşmani. Fanatismul care se poate ivi într-o epocă luminată numai dacă se ascunde în spatele unei metafizici de şcoală, sub a cărei protecţie poate îndrăzni să se dezlănţuie ca şi cum ar fi înzestrat cu raţiune, va fi alungat de filozofia critică din acest ultim ascunziş al său şi, peste toate acestea, pentru un profesor de metafizică va fi desigur de mare însemnătate să poată spune odată, cu aprobarea tuturor, că ceea ce predă este, în sfârşit, o ştiinţă şi că se aduce astfel omenirii un adevărat folos.**
*******
??*Immanuel Kant《"Critica raţiunii pure"》●la 1781:<"Instauratio magna. Prefață">●****Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gândească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor <Instauratio> noastră ca pe un lucru infinit și supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul și hotarul legitim pus nesfârşitei erori.****
*******
**Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică.**
*******
??*I.Kant《"Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă"》 Editura Humanitas, 2014, traducere: Thomas Kleininger, Mircea Flonta
??*I.Kant 《"Critica raţiunii pure"》Editura IRI, 1998, traducere Nicolae Bagdasar

??*Filosoful Renașterii Italiene??*《***Dacă îl vezi pe vreunul dedat pântecului, om şerpuind pe pământ, ceea ce vezi, de fapt nu este un om, ci o plantă!…Dacă vezi un filosof judecându-le pe toate prin dreapta raţiune, îl vei cinsti; acesta nu este nici fiinţă pământeană, nici cerească; este puterea divină învelită în trup omenesc.***》??*Giovanni Pico della Mirandola (1463 =1494)??* = două lucrări definitorii: ★De dignitate hominiis/ Despre demnitatea omului★= (a trăit, numai 31 de ani):《**Cum adică am îndrăznit eu, cel născut de nici 24 ani, să propun o dezbatere despre sublimele taine ale teologiei creştine, despre cele mai profunde locuri ale filosofiei, despre sisteme necunoscute, şi aceasta în oraşul cel mai lăudat şi în acordul prea generos al celor mai învăţaţi bărbaţi, adică în Senatul Apostolic?**》și ★Raţionamente sau 900 de teze propuse spre a fi dezbătute In public, la Roma, în anul 1486, dar neacceptate.★
*****
??*Despre demnitatea omului: 《**Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja după legile tainicei înţelepciuni, această casă a lumii, pe care o vedem, preamăreţ templu al dumnezeirii. Tărîmul de dincolo de cer l-a împodobit cu minţi; sferele celeste le-a însufleţit cu spirite nemuritoare; părţile scîrnave şi întinate ale lumii de jos le-a umplut cu turma feluritelor animale. Dar, după terminarea lucrării, făuritorul dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atît de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia. Din această cauză, după ce toate celelalte lucruri au fost duse la capăt (după cum dovedesc Moise şi Timaios), s-a gîndit în sfîrşit, să creeze omul. Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiască un nou neam; nici printre bogăţii nu mai avea ceva ce să-i dea moştenire noului fiu, şi nici printre locuri nu mai avea vreunul în care să şadă acest contemplator al Universului. Toate erau deja pline ; fuseseră toate împărţite deja ordinelor celor mai de sus, celor de mijloc şi celor mai de jos. Dar, nu i se potrivea puterii creatorului ca, din cauza ultimei sale creaţii, să strice cele deja făcute; nu era înţelept ca din cauza sleirii spiritului să şovăie în privinţa unui fapt necesar; nu-i era propriu binefăcătoarei iubiri ca tocmai pe acela care avea să slăvească generozitatea divină în faţa celorlalţi, să-l silească să o condamne în el. În sfîrşit, preabunul creator a hotărît ca acela, căruia nu mai putea să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun dar cu toate acestea să fie deosebit de fiecare în parte. Aşadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu îl diferenţiază şi, aşezîndu-l în centrul Universului, i-a vorbit astfel: <**O, Adame! nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobîndeşti şi să le stăpîneşti după voinţa şi.hotărîrea ta. Natura configurată în celelalte fiinţe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pămîntean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos ce sînt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărîrea spiritului tău, să renaşti în cele de sus ce sînt divine.**> O, supremă dărnicie a Dumnezeului tată, supremă şi demnă de admirat fericire a omului căruia i-a fost dat să aibă ceea ce doreşte, să fie ceea ce el vrea!**》
*****
??*Raţionamente =★Întrebări la care se încearcă să se răspundă prin numere:
1. Oare există Dumnezeu ?
2. Oare există infinitul ?
3. Oare există o cauză a tuturor lucrurilor ?
4. Oare există cel mai simplu ?
5. Oare există cel ce înţelege?
6. În ce mod înţelege Dumnezeu?
7. Oare este posibil ca prin natură intelectuală să se dea o natură superioară ?
8. Oare fiinţarea quidditativă a lucrului este fiinţarea cea mai din centru pe care o are lucrul ?
9. Ce se poate predica despre starea de om în cea mai sigură abstracţiune a sa, şi ce nu ?
10. în ce mod sînt elementele în cer?
11. în ce mod trebuie luat în seamă ceea ce poate fi ştiut, în cercetarea a ceva ?
12. Să fie dată oare o natură raţională incorporată dea¬ supra naturii lucrurilor corporale ?
13. Să fie dată oare o natură intelectuală deasupra naturii raţionale ?
14. Să fie oare vreo natură intermediară între natura raţională şi cea intelectuală ?
15. Să fie oare vreo natură intermediară între natura intelectuală şi Dumnezeu ?
16. Oare în vreo altă natură contrariile se suportă reciproc ?
******
《**Dar cu ce scop toate acestea?Desigur, ca să înţelegem că după ce ne-am născut cu această condiţie, pentru a fi ceea ce dorim să fim, trebuie să ne îngrijim mai ales de aceasta; astfel încât să nu devină stabilă în noi ideea că, fiind favorizaţi, nu am ştiut că sîntem făcuţi asemănători fiarelor şi animalelor fără judecată. Dar, mai bine acea formulare a profetului Asaf:<**Sînteţi Dumnezei şi fii ai celui Preaînalt cu toţii**>; aceasta, ca nu cumva, abuzînd de binevoitoarea dărnicie a Tatălui, libera alegere pe care el ne-a dat-o, să ne-o facem din binefăcătoare, vătămătoare. Sfînta stăruinţă să ne cuprindă sufletul, încât nemulţumiţi de cele mediocre să tindem către culmi şi să ne străduim din toate puterile (căci putem dacă voim) să ajungem la ele. Să dispreţuim cele pămînteşti, să nu ţinem seama de cele cereşti şi, în cele din urmă, preţuind prea puţin ceea ce aparţine lumii, să zburăm către sălaşul divin cel mai apropiat distinsei divinităţi. După cum dezvăluie misterele sacre, acolo-şi au locurile prime serafimii, cheruvimii şi thronii; noi să nu dăm înapoi neştiutori ci, respectînd cele inferioare (lor), să le imităm demnitatea şi gloria. Dacă vom dori vom fi cu nimic mai prejos decît ei. Dar în ce sens, sau în sfîrşit, ce să facem?**》
*****
《**Am vrut să spun toate acestea pentru ca fiecare să-mi poată cunoaşte truda şi să ştie că pentru a scoate la lumină semnificaţiile ascunse ale filosofiei tainice din ascunzătorile poveştilor cercetate, deci într-un lucru atît de serios, de ascuns şi de necercetat nu m-am sprijinit de opera şi sîrguinţa altora ca de nişte intermediari. Şi totuşi mă latră cîinii pentru că mi-am strîns ceva nimicuri şi lucruri nesigure pentru demonstrarea numărului; de parcă n-ar fi toate problemele foarte neclare şi discutabile, iar în legătură cu cele mai importante nu s-ar duce lupte în Academie; de parcă nu aş fi adăugat suficient de multe pentru aceştia care se folosesc de ale mele, fie necunoscute, fie tratate deja, şi se cred conducători ai filosofilor.**》
*****
17. Oare în vreo altă natură contrariile coincid ?
18. Care număr de ani ar constitui în mod natural debitul vieţii omului bun?
19. Care număr de ani ar fi în mod natural debitul vieţii omului rău ?
20. Care sînt treptele principale ale naturilor Universului ?
21. Oare natura corporală, după cum este ea, este activă sau este doar pasivă ?
22. Ce exprimă corpul ?
23. Oare dimensiunile nesfîrşite sînt în materie?
24. Este mai bine oare ca Dumnezeu să cauzeze lucrurile decît să nu le cauzeze?
25. Oare crearea lucrurilor în afară purcede în mod necesar de la esenţa divină ipostaziată în trei persoane ?
26. Oare între cauză şi cauzat mediază ceva în mod necesar ?
27. Oare mulţimea celor ce pot fi ştiute este redusă în mod corect la un număr de 10 predicaţii?
28. Care să fie diferenţa între modul de înţelegere al îngerilor şi cel al sufletelor raţionale ?
29. Care ar fi diferenţa între modul de înţelegere al îngerilor şi cel al lui Dumnezeu?
30. Oare natura angelică este totalitară în vreun mod ?
31. Oare natura raţională este totalitară în vreun mod ?
32. Pot fi oare mai mulţi dumnezei?
33. Oare infinitul este dat în natură?
34. în ce mod diferă nesfîrşirea pe care teologii i-o atribuie lui Dumnezeu, de cea despre care filosofii spun că este imposibil de redat?
35. Oare Dumnezeu este totul în toate?
36. în ce mod diferă fiinţarea creaturilor de fiinţarea lui Dumnezeu?
37. Care sînt cele ce ţin de cercetarea teologică ?
38. Cînd va fi viitoarea sfîrşire a veacului?
39. Care şi cum va fi starea lucrurilor în sfîrşirea de veac ?
40. Care opinie despre trinitate să fie mai adevărată a lui Arie, a lui Sabellius, a lui Eucliph sau a credinţei catolice ?
41. Oare formele sensibile sînt în mod inteligibil în înger ?
*******
《**Eu însă sînt cu atît mai departe de vreo vină cu cît am putut să-mi restrîng dezbaterea în foarte puţine puncte. Dacă aş fi voit s-o împart în capitole, după cum obişnuiesc alţii, şi apoi să le îmbucătăţesc şi pe acestea, s-ar fi împrăștiat într-un număr nedefinit. Şi, ca să nu mai vorbesc despre celelalte, cine este cel care să nu ştie că o teză din cele nouă sute, adică cea despre legarea filosofiei lui Platon cu a lui Aristotel, puteam, fără a fi bănuit că doresc numere mari, să o tratez în şase sute de capitole, că să nu zic mai multe? Da fel, socotesc să adun fragmentele faţă de care alţii au reţineri, înşirîndu-le unul cîte unul.**》
*******
42. Oare în înger este şi altceva decît intelecţie care înţelege şi ceea ce este înţeles ?
43. Oare acestea se disting în înger în mod real sau prin raţiune ?
44. Oare este aceeaşi natura şi a celui care mişcă şi a celui care este mişcat prin mişcare fizică ?
45. Să fie dat oare ceva care conform naturii sale să fie putinţă pură pe care filosofii o numesc materie primă ?
46. Oare de Dumnezeu depinde materia primă mijlocită sau nemijlocită, şi în ce fel ?
47. Oare tot ce e sub Dumnezeu este compus din act şi putinţă ?
48. Oare materia este de aceeaşi raţiune în toate ?
49. Oare vreun lucru creat poate fi imun la imperfecţiune ?
50. Care naturi sînt proprii stării de fericire ?
51. Oare fericirea stă în intelect sau în voinţă?
52. Oare cantitatea este vizibilă prin sine sau în mod participativ ?
53. Oare natura intelectuală este veşnic unită de Dumnezeu ?
54. Oare în natura intelectuală mai mult aparţine imperfecţiunii decît perfecţiunii ?
55. Cărei naturi să-i fie proprie adevărata stare nobilă?
56. Oare sufletului îi este proprie modalitatea ştiinţei prin calea numerelor ?
57. Care este primul mod al predicării prin sine ?
58. Care ar fi al doilea mod al predicării prin sine ?
59. Oare definiţia este descoperită prin demonstraţie ?
60. Care este motivul pentru care ştiinţa este considerată doar pornind de la inerenţa pasiunii la subiect?
61. Oare sufletul raţional este material?
62. Oare este incoruptibil ?
63. Oare înţelege în mod universal ?
64. Oare după cum este dată lumea sensibilă, tot astfel este dată şi lumea inteligibilă ?
65. Oare numărul speciilor separate este mai mic sau mai mare decît cel al celor materiale ?
66. De ce oare în făptuirea celei de-a doua zi nu s-a spus "Ci a văzut Dumnezeu că era bine?”
67. De ce omul este numit a şasea numărătoare ?
*****
《Dar, pentru că trebuie să spun ceva, măcar că fără modestie şi nu din propriu-mi har, voi spune totuşi, silit de invidioşi şi de cei ce mă ponegresc, că în această alcătuire vorbită a mea, am vrut să dovedesc nu atît că ştiu multe, cît că ştiu multe lucruri pe care mulţi nu le cunosc.**》
******
68. De ce se spune că Dumnezeu le-a săvîrşit pe toate în şa se zile ?
69. Ce să semnifice faptul că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit ?
70. Irascibilul se distinge oare de pătimaş ?
71. Care este distincţia în putinţa sufletului cunoscător?
72. De ce doresc oamenii în mod natural izbînda ?
73. De ce îi este firesc omului modul de a cunoaşte prin raţiunea alăturată fanteziei ?
74. Oare celui ştiutor să le citească îi sînt descrise şi semnificate toate în cer?
*******
*Dar pentru ca aceasta să vă apară pe faţă, Preaînvăţaţilor Părinţi, şi pentru ca dorinţa voastră preadistinşilor învăţaţi, să nu fie pusă la încercare de cuvîntarea mea, văzîndu-vă pregătiţi şi dornici de a urmări cu mare voluptate lupta mea, fie ca tot ce urmează să fie norocos şi fericit, iar noi, ca la chemarea unui semnal, să începem lupta.**
*******
??* Giovanni Pico Della Mirandola: ★Raţionamente paradox = conform propriei mele opinii, raţionamente ce aduc noi dogme în filosofie★:
42. Infinitatea lui Dumnezeu poate fi dovedită prin suprema întoarcere la fiinţarea intelectuală şi la calea Teologiei mistice, iar orice altă cale de a dovedi aceea este ineficientă.
43. Actul care devine fericit prin natura angelică şi prin fericirea raţională ultimă nu este actul intelectului nici cel al voinţei, ci este uniunea unităţii, care este în alteritatea sufletului împreună cu unitatea, uniune care este fără alteritate.
44. Aristotel nu tratează despre Dumnezeu în cartea Metafizicii decît în ultimul capitol, al doisprezecelea care începe astfel: „Trebuie chiar cercetat în care mod posedă Universul binele”.
45. Poate fi totuşi corectă ordinea cărţilor Metafizicii — după cele naturale — în modul în care le-a ordonat Aristotel, adică neurmărind nici un proces compoziţional sau de desfăşurare.
46. Dat fiind orice obiect practicabil, dacă toate celelalte situaţii sînt egale, este mai nobilă operaţia care-l practică, decît cea care-l contemplă.
47. Mai lesne poţi salva textul lui Aristotel în care se spune că întregul suflet este nemuritor decît pe cel în care se spune că întregul suflet este muritor.
48. în afara celor trei genuri ale demonstraţiei cu deoarece (quia), din cauza a ceva (propter quid) şi în mod simplu (simpliciter), genuri stabilite de Aristotel şi de Comentator, este dat şi un al patrulea gen al demonstraţiei, ce poate fi numit demonstraţia transformării, mai puternic decît toate cele spuse înainte.
49. Cu mult mai impropriu se spune despre Dumnezeu că ar fi intelect sau cel ce înţelege, decît despre sufletul raţional că ar fi înger.**》
****
??*Demnitatea omului:《Discordia din noi, preaînvăţaţilor părinţi, are multe feţe. Avem în lăcaşul eului nostru discordii ce sînt mai grave decît războaiele civile. Dacă însă le refuzăm pe acestea şi dacă vom tinde către acea pace care ne înalţă astfel în strălucire încît să ne statornicim printre înălţaţii Domnului, deci dacă astfel vom face, filosofia morală în primul rînd va înfrîna şi va linişti luptele din noi; aceasta desigur, numai dacă omul nostru ar cere într-atît răgaz de la duşmanul său, încît să înfrîngă atacurile neînfrînate ale fiarei cu mai multe feţe şi certurile leului şi mîniile şi capriciile. Dacă, după aceasta, deliberînd cu înţelepciune, ne vom dori siguranţa eternei păci, aceasta va veni şi va împlini cu generozitate rugăciunile noastre şi, fiind ucise şi una şi cealaltă fiară, (precum porcul lovit cu putere), între trup şi spirit va fi încheiată o inviolabilă alianţă a păcii sacre. Dialectica va linişti tulburările raţiunii ce se agită cu nelinişte între contradicţiile cuvîntărilor şi capcanele silogismelor. Filosofia naturală va linişti acele dispute şi neînţelegeri din unele păreri, care cînd dintr-o parte cînd din alta zguduie sufletul, şi aşa neliniştit, îl trag din toate părţile şi îl sfîşie. Se va linişti însă în aşa fel încît să ne silească să ne amintim că sîntem o natură născută din luptă, după cum arată Heraclit, numită de Homer tocmai din această cauză <"rivalitate”>; pornind însă de la aceasta, prin filosofia naturală nu ni se poate oferi de fapt adevărata linişte şi pacea trainică, ci această sarcină şi privilegiu în acelaşi timp îi aparţine stăpînei acelei filosofii, adică preasfintei teologii. Ea însăşi ne va îndruma către acea cale şi ne va însoţi văzîndu-ne grăbiţi: <„Veniţi la mine cei ce vă chinuiţi, — astfel ne va chema =, veniţi şi vă voi odihni; veniţi la mine şi vă voi da pacea pe care lumea şi natura nu vi le-au putut da.">.》
******
★Editura Științifică București, 1991, traducere = DAN NEGRESCU