am vazut si La strada si Noptile Cabiriei, nu ma dau in vant dupa perioada neorealista a lui Fellini, pt mine el reprezinta filmul glamorous, cu lumea aceea nebuna, mondenitatile sterile si superficiale dar extrem de amuzante (intr-un fel ma regasesc in acele party goers si in frivolitatile cu pricina)......

Cred mai mult in Fellini cel sofisticat, metaforic si care problematizeaza existenta decat in Fellin-ul care plange de mila prostituatelor si circarilor de mana a doua. Primii par sa mai aiba speranta si potential de transformare in timp ce ultimii, sarmanii.....


intrebare: credeti in coincidenta faptului ca Fellini a facut film neorealist (despre societatea marginala) in perioada in care el insusi era sarac, la inceputuri dupa care, odata ajuns celebru si patruns in lumea mondena a artistilor si celebritatolor, incepe sa faca filme despre acest mediu in care s-a trezit prins?

Nu vreau sa intrerup un/o catfight dar ma simt dator sa apar complexitatea lui Fellini. Sensibilitatea lui Fellini din filmele neorealiste este o dominanta a operei lui - se prelungeste in Amarcord, Roma, Ginger si Fred si pana la Voce de la luna (ultimul). Asta e omul Fellini. Cinste lui ca avansand in viata si-a diversificat preocuparile, a "problematizat viata" si ne-a luat cu el intr-o lume fantastica si foarte personala.
Mai cred ca party-goer-ul Marcello e "pierdut" pe cand Cabiria e "salvata". Iar la intrebarea ta finala raspunsul meu ferm este NU. Opera lui Fellini este creata asa cum slefuiesti diversele fatete ale unei pietre pretioase. Totul e acolo de la bun inceput dar e nevoie de munca pentru a pune in evidenta frumusetea si glamourul. Cred ca Fellini a facut filme neo-realiste cand curentul era la maxima inflorire (si l-a dus pe "noi culmi"), apoi cand a avut posibilitatea/bugetul a incercat sa iasa din realism si sa-si dea frau liber fanteziei (nu intotdeauna cu cele mai bune rezultate - mie nu-mi plac prea mult nici Satyricon, nici Casanova). Iar mediul in care s-a invartit, niste simple marionete, folosite dupa cum a avut chef si dupa cum o cereau nevoile filmului. Parerea mea ...

Cand spun ca party-goer-ul are sanse de salvare o spun bazandu-ma pe faptul ca fiind cu precadere un intelectual, are capacitatea de a discerne, de a analiza, filosofa, cu alte cuvinte de a-si ridica probleme. in momentul in care incepi sa iti ridici intrebari, esti mai aproape de adevar, nu?

Desigur, , fericiti si cei saraci cu duhul (Cabiria), ei ajung la adevar pe o alta cale, diferita de cea filosofico-etica. Ajung prin umanitatea profund nealterata, prin naivitatea si speranta care continua sa traiasca in ciuda unui trai greu, nemilos.

E interesanta contradictia: in conditii foarte grele de viata, omul "neorealist" reuseste sa-si pastreze inocenta in vreme ce in conditii materiale extrem de favorabile, cu un trai lipsit de griji materiale, omul monden isi pierde cumva puritatea :)


De ce am pus intrebarea cu pricina la care tu ai raspuns cu NU?
Pt ca exista o discrepanta foarte mare intre filmele lui Fellini. Intre filmele de inceput si cele glamorous si incercam sa aflu daca exista o legatura cu propria evolutie sociala a regizorului insusi. Este cunoscut faptul ca a fugit de foarte tanar din Rimini, catre Roma, pentru a-si gasi drumul artistic si etc. Nu am dat un verdict, inca :) mai sapam.


si oricum, Jactati, tu insuti spui ca de indata ce a avut bugete (deci posibilitati, recunoastere, faima) a cotit-o pe o cu totul alta expresie.

Aha, deci tu mai crezi inca in intelectuali. Asta intr-o tara in care, la un moment dat, erau mai multi ingineri decat intelectuali (me included - la ingineri). Si daca tot am facut misto de ingineri, da-mi voie, ca inginer, sa spun despre Marcello ca era ziarist. Se pune la intelectuali? Daca ne uitam la Romania, e greu de spus. Cred ca trebuie sa luam DEX-ul pentru "intelectual". Dragomara ajuta-ne!
Perfect de acord cu paragrafele 2 si 3.
Iar la intrebarea din final, care ne framanta, iata ce spunea Fellini intr-un interviu din '64, explicand ca, daca i s-ar oferi prilejul, probabil ar ecraniza ceva din Boccacio sau Ariosto:
"Eu fac povestiri moderne si de accea sunt conditionat totdeauna de un anumit tip de peisaj si chiar de figura umana, care pare ca ma obliga mereu la o anumita obiectivitate si la un anumit respect pentru realitate. Mi se pare deci ca a incerca un film in culori, cu o povestire cufundata intr-un trecut necunoscut, in care trebuie sa creez totul de la inceput, mi-ar permite o mai larga sarcina vizionara, o mai mare expansiune a fantasticului." Cred ca cele de mai sus ne aduc un pic mai aproape de adevar. Tot Fellini ne spune: "Satyricon, impreuna cu Casanova, Decameronul, Orlando Furioso, inca din vremea Vitellonilor facea parte din filmele pe care le promiteam producatorilor ca un rasfat, in schimbul filmului La Strada sau a altuia care ma interesa cu adevarat". Ai intelege ca era mai aventuros de finantat La Strada decat Satyricon. Oarecum normal, cu clasicii mergi la sigur. Nu si cu Fellini's version of it. Inteleaga cine poate.

Hai sa nu ne blocam in definitii de DEX, we have a brain, arent we?

Marcello e ziarist, ok, nu e cel mai cel mai dintre intelectuali, am folosit termenul pt a crea o diferenta fata de "saracime, marginali, prostituate", in ideea asta.....in schimb, protagonistul din 8 si jumatate este regizor, deci este intelectual (mai mult de atat de fapt, e creator).

In rest sunt foarte misto completarile tale si foarte util citatul...

Discutia pornise insa de la ce anume imi place mie mai mult din filmografia felliniana, imi plac mai mult filmele cu "mondenitati"....si am notat, tie iti plac mai mult cele neorealiste :)

in astea din urma, imi pare ca totul este servit pe tava, sunt facile ca subiect, insa minunate ca imagine, muzica, subtilitati scenografice, mizanscena etc dar nu ma simt provocata (stiu, am mai zis asta in alte parti).

OK. E bine ca amandurora ne place Fellini - chit ca tu esti mai mondena si eu mai paisan. In fond, n-am facut eu, cand eram mai tanar, un film numit Jour de Fete (a carui actiune se petrece la tara). Just kidding. :)

ei, sigur, dar Tati (the real one) era la fel de preocupat de sterilitatea vietii moderne si de supra-tehnicizare, isnt it?

imi place la nebunie constructia alambicata a lui 8 si jumatate si nu-mi place linearitatea cronologica a La stradei. In schimb, povestea Gelsominei a fost in masura sa ma impresioneze foarte tare, m-a miscat emotional (in vreme ce 8 si jumatate m-a emotionat, pe langa afectiv - visul cu parintii morti mi-a smuls lacrimi- m-a mobilizat foarte mult intelectiv....plus ca sunt un mare fan al psihanalizei in film (nu neaparat in viata reala) si orice influenta suprarealista ma da pe spate.....i

La egalitate cu 8 si jumatate este pt mine Amarcord care ma innebuneste prin dinamism, energie (vitala)....totul la limita nebuniei (un nebun, in sensul curat al cuvantului, fiind chiar unul din personaje). Chiar am sa-l revad diseara, l-am vazut demult si am sters detaliile, insa placerea pe care mi-a provocat-o filmul depaseste cam 90% din placerea provocata de alte filme.

Si mie-mi plac 8 si 1/2 si Amarcord.Foarte mult chiar. Dar orice poveste ar trebui sa aiba structura ei narativa. O poveste simpla neorealista ca La strada e liniara. Pe cand, atunci cand iti botezi un film cu numarul curent al poductiilor si habar n-ai ce-o sa turnezi (plus ca pe plan personal te bantuie tot felul de probleme/obsesii si l-ai citit de curand si pe Freud), numai structura liniara nu poti adopta. La fel cu Amarcord, cursul amintirilor nu poate fi liniar. Cinste lui Fellini ca stie sa-si gaseasca limbajul potrivit pentru ce vrea sa spuna. Vorbesc despre el de parca-ar mai trai. Trebuie sa ma psihanalizez. Then again: eu ma cred Jacques Tati. Ce vrei mai mult? ;)
Daca-ti place suprarealismul cata de vezi Antract al lui Rene Clair. Cred ca e savuros. Nici eu nu l-am vazut dar am citit aseara decupajul si promite ... Si vizionare placuta cu Amarcord!

unde se citesc decupaje?
:-/

vreau si eu...

e misto Antract (cred ca titlul in fr e Entr'acte, daca il cauti) cu Picabia costumat in balerina, am scris despre el un pic la film experimental. o mostra

http://www.youtube.com/watch?v=NMaXF-4MMGA

De catre moi se citesc in niste chestii numite "Caiete de documentare cinematografica". Sunt culegeri de articole, scenarii, decupaje regizorale, etc. pe care ACIN si ANF le strangea din presa straina, le traducea, le batea la masina si le publica lunar in perioada 1960-1980 (poate si mai incolo). Prin 1984 m-am dus la ANF si am cumparat toate numerele pe care le mai aveau (vreo 200) cu 5 lei bucata - o suma gigantica pentru bugetul meu de-atunci. De cativa ani imi propun sa le scanez si, daca s-o intampla vreodata, am sa le "urc" pe un site de unde sa le poti citi si tu (si alti cinemagici). Dar nu promit sa fie repede - imi trebuie cateva zile cu doua dimineti. O sa incep totusi cu Antract.

Titlul filmului e ca si la 81/2 foarte plain. A fost proiectat in 1924 intre doua balete suedeze (tot happeninguri promovate de Picabia), deci era filmul de proiectat intre acte. Nimic mai mult. Si totusi ... Pe langa Picabia apare si Erik Satie (care a compus si muzica).

e vorba de Erik Satie, cel cu Gymnopediile?
:-/

mda, prietenul lui Brancusi, ala

da, si muzica lui satie a scandalizat pe atunci, desi daca o ascultam acum ni se pare destul de "clasica"

Am revazut in aceasta noapte Amarcord :x .
This is pure cinema. Nici nu stiu de unde sa incep.
Sa-l situez undeva in epoca, nu are nici o legatura cu neorealismul, desi cred ca multi dintre actori sunt neprofesionisti, ma refer mai ales la copii, care au un rol foarte important aici. Prin ochii lor sunt vazute modelele de feminitate, evenimentele politice, vizita lui Musolini, scoala, familia.

Rama in care se desfasoara naratiunea filmului este constituita de un frumos orasel de provincie locuit parca numai de o mana de oameni - toti oamenii care apar in film.
Ca momente, Fellini alege sa vorbeasca despre cateva sarbatori si evenimente importante ale acestui orasel, de-a lungul unui an intreg. Filmul incepe cu primavara, cand prin aer pluteste puful galben al plopilor si se termina tot cu primavara. Primavara numarul 1 este povestita prin intermediul sarbatorii locale a primaverii, cand pe un munte de lemne, localnicii dau foc unei vrajitori din carpe, iar a doua primavara este redata prin nunta Gradiscai, una din frumoasele localnice de care erau indragostiti baietii: prototipul de femeie matura, robusta (nu chiar ca Saraghina de robusta), senzuala si sentimentala.

Motivul principal al filmului este sarbatoarea, petrecerea, evenimentul. Adica totul se intampla in film pe acest fundal, insa impresia generata este aceea ca si intr-o zi banala in care nu se consemneaza nimic, orasul si locuitorii lui suntla fel de vitali, individuali, expresivi si plin de dorinte si intentii.

Un personaj foarte haios este Istoricul, un domn elegant care apare din cand in cand in film oferindu-ne informatii despre arheologia, geologia, geografia si istoria diferitelor cladiri si puncte importante din oras, si pe care nimeni nu il ia decat in deradere, aruncand fie cu bulgari de zapada in el, fie facand bascalie de el. Interesant ca, la fel ca in filmele lui Godard, Istoricul ni se adreseaza direct noua, spectatorilor, uitandu-se fix in camera de filmat.

De altfel, filmul se incheie in maniera aceasta: la nunta Gradistei, apropiindu-se de sfarsit, unul dintre meseni (un vanzator ambulant tzacanit) se uita in camera si anunta sfarsitul nuntii (si implicit al filmului, al petrecerii) spunandu-ne: "Acum duceti-va cu totii acasa".

Ca tot am pomenit-o pe Saraghina, in Amarcord aceasta este inlocuita de Volpina, o nimfomana bolnava, care in mod identic, traieste mai mult pe malul marii (ea simbolizand libertatea, lipsa oprelistilor de orice fel - in acelasi mod este asociata si Saraghina cu marea). Interesant ca de data aceasta, Volpina arata exact invers decat saraghina - este blonda, subtirica, mica de inaltime, cu ochii foarte verzi si e imbracata in verde (e ca o frumoasa sirena, insa cu privirea si mintea tulburi).

Simbolistica acestui tip de femeie-prostituata-nimfomana are (cel putin pt mine) conotatii usor suprarealiste, in sensul in care nebunia este una din formele de libertate foarte des "cantate" de avangarde.

L-am revut iar. Iar, pt ca il mai revazusem si-n iunie.

Amarcord. I remember.

Da' mai ziceti si voi!

Da, iti zic eu:

Daca vorbim despre Fellini asociem automat numele sau cu Nino Rota si Otto e mezzo, in opinia mea ars filmica lui Federico.

http://www.youtube.com/watch?v=nWqC6kRCLjI