Eu am vazut in “La chamade” un film subtil despre iubire si despre felurile in care o traim,functie desigur de ceea ce fiecare suntem de fapt.In plus,mi s-a parut un film feminist de cea mai anti-feminista factura.

Povestea nu conteaza prea mult,ci personajele,felul in care sunt construite si raporturile dintre ele.
In centrul tabloului Lucille - ingénua si senzuala, idealista, rasfatata si libera in colivia de aur a lui Charles. Se indragosteste de mai tanarul Antoine,cu care incepe o relatie in boema pariziana.

Charles si Antoine sunt antiteza absoluta.Relatiile pe care Lucille le are cu fiecare dintre ei sunt nu doar in contrast, ci si in complementaritate, pentru ca reprezinta in esenta experiente diferite spre care tindem inconstient sau intre care oscilam.
Intr-adevar, felul brusc in care incepe legatura dintre Lucille si Antoine surprinde si nemultumeste prin neverosimil.Dar la o privire mai atenta,detaliul este plin de semnificatie.
Imatur,nerabdator,impulsiv si orgolios – Antoine o asalteaza pe Lucille din primul moment, si pe tot pacursul relatiei atitudinea lui este un asediu continuu.El nu isi cucereste iubita,si nici iubirea,e vorba doar de o napustire cu aplomb in viata ei :ii cere impetuos sa il paraseasca pe Charles, ii gaseste singur un serviciu "potrivit" inainte chiar sa aiba acordul ei,incearca sa-i corijeze apucaturile si o condamna inainte de a incerca sa inteleaga de ce face ceea ce face.Ii reproseaza ca “traieste cu ea, se culca cu ea si vorbeste cu ea si nu stie nimic despre persoana ei”,fara sa-i treaca nici o secunda prin cap ca a o cunoaste este in fond in principal treaba lui,si mai putin treaba ei.
Intre momentul in care ii toarna sampanie pe picior si cel in care o plesneste pe fata, Antoine nu reuseste sa construiasca mai nimic interior sau exterior cu Lucille,ci doar sa se impuna.

Daca e s-o privim pe Lucille drept un trofeu,ea este asa doar pentru tanarul ei amant .Oricum n-am vazut nimic de diva in ea,divele sunt creaturi inaccesibile si reci, pe cand Lucille este de-o fragilitate tulburatoare.In triunghiul amoros a carei protagonista este,nu ea dispune de nici unul din cei doi barbati, ci este doar disputata de ei.

Sigur,a crede ca Charles castiga partida prin puterea banilor si a rafinamentului de clasa sociala este o capcana in care se poate cadea usor.Ca intotdeauna,banii sunt doar expresia,manifestarea,simptomul, nu si cauza unei anume realitati.
De la detaliile superficiale si pana la fazele explicite prin dialog, viata de cuplu a lui Lucille cu Charles,respira iubire. Cei doi au preocupari comune,dar si propria libertate; camerele separate nu sugereaza atat confortul mic-bughez cat respectarea unei zone strict personale si in subsidiar incredere.Tabieturile marunte precum servitul mesei la restaurant,afinitatile artistice,mondenitatile pe care le gusta impreuna,dar mai ales acea intimitate compusa din gesturi banale, numai ale lor( sesizati cu cata tandrete priveste Charles placerea lui Lucille de a se aseza in capatul balustradei de pe hol ) - toate contureaza universul unic si miraculos a ceea ce de regula insemna un …“noi”.Charles nu doar intelege natura diafana si imponderabila a iubitei sale,dar se si bucura de ea.Plasarea tensiunii erotice in plan second indica in cazul lor, caracterul profund si matur al atasamentului dintre ei. Lucille este alaturi de Charles ,un diamant in montura perfecta :)

Nu se poate trece cu vederea ca acesta din urma stie de la inceput ce se intampla cu Lucille si faptul ca nu incearca sa impiedice nici o clipa cursul evenimentelor.Amestecul de siguranta,resemnare si tristete pe care il emana barbatul inselat accentueaza caracterul nobil al personalitatii sale.
Partea care m-a impresionat cel mai mult este secventa in care,spre final, Charles o duce din nou pe Lucille la concert.Camera aluneca lin rochia de seara ciclam intens,pe paharele de sampanie,pe mainile lor,prinde privirea lui si respiratia ei.Nu e nevoie de nici un cuvant si nici macar de vreo atingere.Fix in acele cateva secunde Lucille revine…acasa.

Ar mai fi de precizat in ce consta caracterul feminist al acestei istorii previzibile si banale.In faptul ca dupa ce eroina este lasata sa simta,sa aleaga,sa tradeze, sa greseasca si mai ales sa sufere, ea nu mai este pentru toate acestea stigmatizata si aruncata sub rotile trenului…ci iertata :)
Charles,cel care este de fapt centrul povestii, mi-a reamintit ca - “desi ni se pare mereu ca suntem iubiti pentru ca suntem buni,adevarul este acela ca suntem iubiti pentru ca de fapt ….sunt buni cei care ne iubesc”(citat din clasic faimos:D )
Iar filmul m-a atins exact pentru aceasta “morala”.:x

3 stele/4

draga mea, am asteptat nerabdatoare sa-ti citesc comentariul si constat o reala, fina si subtila, intelegere a greudeslusibilului univers al relatiilor de iubire care se nasc intre oameni. intotdeauna mi-a placut genul acesta de film. l-am adorat in special pe cel al francezilor, fiindca ei, au ridicat flirtul intelectual, boem, la rang de arta. ma gandeam, inainte de a scrie si eu, cum sa motivez, cu pareri personale, lipsa aproape totala de expresivitate erotica in cazul relatiei extraconjugale. am putea presupune, in primul rand, ba chiar sa fim siguri, dupa intensitatea intalnirilor clandestine dintre Antoine si Lucille, ca atractia sexuala a fost liantul dintre ei. ori, nu stiu, poate este mai usor sa mimezi orgasmul, sa te dezgolesti in fata camerei, facand credibila o pasiune carnala. in filmul asta, Deneuve, parca este incremenita, o papusa superba invelita intr-un cearsaf...si-atat. m-am intrebat de ce Cavalier nu a insistat mai mult pe latura acesta si m-am gandit, apoi, ca pentru el,nu prea conteaza miza relatiei extraconjugale, adica emotiile si trairile personajului pus sa aleaga (in cazul nostru femeia), ci l-a interesat mai mult ce simte si comportamentul barbatului, adica inselatul. se pare ca triunghiul amoros, cel clasic, nu prea respecta regulile in cazul asta. Piccoli face un rol excelent, un pic deasupra lui Deneuve, care, la nivel de transmitere catre public este un pic depasita, ea castingand mai multa apreciere datorita frumusetii si felului rafinat in care poarta tinutele Yves Saint Laurent. personajul lui Charles este cel care iese din tipare si nu cel al Lucillei. ca ea, sunt sute de femei in societatea mic burgheza pariziana. potenta financiara a barbatilor pe care i-au subjugat sentimental, le-au scos din anonimat, le-au dat o stralucire aparte, le-au stilat, dar le-au si transformat intr-un simplu accesoriu. principala lor problema este plictiseala. ea este aceea care le justifica ifosele, excentritatile, apetitul pentru petreceri frivole. tot din plictiseala si-au perfectionat si arta seductiei, ca arma secreta care le mentine oricand si oricum, in bratele mereu deschise si primitoare, ale barbatilor care cred, cu naivitate, ca ei schimba femeile si nu invers.
Charles este constient ca la un moment dat, Lucille, va avea aceeasi soarta. acest moment dat, coincide cu momentul de inceput al filmului. de-aici, fara stim absolut nimic despre personaje, sintem liberi sa le intuim caracterul, sa descoperim universul intim al personalitatii lor, cat si felul cum se raporteaza la societate. Charles este un fin observator si mai ales, nu numai bogat, ci un barbat care este pregatit dinainte sa faca fata unei astfel de situatii. faptul ca discutiile dintre el si Lucille sunt deschise si ca el insusi o impinge in fata ispitei, denota faptul ca detine controlul mental si sentimental asupra ei. atitudinea lui atat de inteleapta si permisiva, o impinge pe Lucille sa faca singura alegerile (la inceput), iar mai tarziu, cand efemeritatea atractiei fata de Antoine o readuce treptat acasa, l-a ajutat s-o recucereasca, in loc sa-l urasca. capacitatea lui de a tolera, mi se pare mult mai de admirat decat o criza masiva de gelozie, cu toate ca, orgoliul sau masculin, nu a fost deloc insensibil. practic, rolurile celor doua personaje masculine, au fost subtil inversate. in felul acesta, Charles ne-a facut sa fim de partea lui, nu compatimindu-l,ci, admirandu-i tenacitatea, iar cel care pierde teren este Antoine, fiindca el cel care o acapareaza pe Lucille pana o sufoca, incapabil sa fie mai mult decat un amant gelos si impulsiv. intre cei doi, Lucille penduleaza, dar drama ei nu pare a fi una reala. daca este de inteles de ce ezita sa-l paraseasca pe Charles,alegerea lui Antoine este vag motivata, iar dupa parerea mea ( si a altora ) acesta este mare minus al ei, ca personaj. daca Deneuve l-a anulat, transformandu-l in plus, ramane la aprecierea fiecaruia.

Eu as zice ca acest aspect singular nu face, pe de-a intregul, ca filmul sa aiba un caracter feminist. :) Charles, desi un burghez atipic, ramane totusi un burghez. Ce e un burghez? E un om de afaceri, e cineva ce detine proprietati si are implicit un simt foarte dezvoltat al proprietatii. Simt ce se extinde cateodata si asupra partenerei. Iar cand Charles afla ca Lucile a decis sa plece cu Antoine, considera acesta un fel de furt. Un fel de atentat la proprietatea lui. Mentioneaza chiar ca o sa-l distruga pe Antoine daca nu i-o reda 'intreaga' pe Lucile. Ce reiese de aici? Ca Lucile, sau mai bine zis femeia, e tratata ca un obiect. Asta e de fapt imaginea femeii, asa cum e redata in film. In clasa bogata femeia (Lucile) e intretinuta, avem de-a face se pare cu Sindromul Cenusaresei. Iar in clasa muncitoreasca e pusa sa presteze o munca la nivelul de jos. In ambele cazuri se considera normal (chiar de personajul in sine) ca femeia sa fie de conditie inferioara. Ceea ce face ca filmul sa aiba mai degraba un caracter antifeminist.

Mercutio, pana acum ai cea mai fantezista si originala perspectiva :) Ma amuza putin importanta pe care o dai tu determinismului social in explicarea sentimentelor si a comportamentelor.
Nu neg influenta conditiei in astfel de chestiuni,si in absolut totul,dar lucrurile mi se par mai nuantate.
Daca Charles e victima unui furt( si chiar ai zis-o aici !),nu inseamna automat ca Lucille reprezinta pentru el un obiect. Au contraire ! Sau daca vrei sa mergem totusi pe aceasta metafora as zice ca lui Charles nu i se rapeste un obiect ci mai degraba ceva de esenta spirituala.De obiecte te folosesti ,eventual le admiri,atat,lucru de care clar nu e vorba in relatia lui Charles cu Lucille.
Dar,din ceea ce spui tu ,femeia e in clasa de sus intr-o postura de inferioritate pentru ca este intretinuta si tratata ca un obiect,iar in clasa de jos pentru ca e pusa la munca.So,in ce clasa si-ar gasi ea un statut corespunzator si demn ? :)

fusul orar il impiedica momentan pe Mercutio sa-ti raspunda, dar ii sustin teoria. din pacate, oricate nuante roz am vrea sa descoperim in natura unei astfel de relatii, ele nu prea exista, sau daca exista, sunt absolut exceptii. si din pacate pentru Lucille, ea nu are nimic exceptional, in afara de frumusete fizica. din acest motiv, ea nu-si poate gasi statut corespunzator si demn, fiindca indiferent in ce clasa sociala si-ar petrece viata, ea s-ar afla in acesta inferioritate fata de barbati.
intre o inferioritate dulce dar lipsita de pasiune si una pasionala, dar plina de greutati materiale, Lucille a ales, gratie, in sfasit, instinctului de conservare. nu incerca sa-i atribui acestui personaj, calitati interioare iesite din comun, fiindca ele nu exista, cel putin, filmul asa arata. Lucille, chiar daca nu este tratata ca un trofeu in interiorul casei luxoase, in afara ei, grupul social din care face parte, ii pune stampila definitiv.

sau este posibil ca din perspectiva literara sa se perceapa altfel? nu stiu, este posibil ca cei care au citit si cartea, sa aiba un mic avantaj, fata de cei care au vazut doar filmul.

Tocmai asta e unul din cele doua defecte de baza a filmului: relatia dintre Lucile si Antoine nu are sens, e neverosibila de la inceput pana la sfarsit. Nu se construieste, nu se leaga nimic intre ei, dar ar trebui sa credem ca sunt indragostiti nebuneste.
Din partea lui, da. Din partea ei, nu. Afectiune nu inseamna iubire.
Hmm. Pentru mine accentueaza mai degraba slabiciunea lui, faptul ca e dependent de Lucille. Iar a fi dependent de orice nu da nobilitate caracterului, ci dimpotriva il umileste, il subordoneaza persoanei sau lucrului de care e e legat.
Si acesta e cel de al doilea defect de baza a filmului. Lucille e pur si simplu superficiala. Asta nu inseamna ca ar fi o femeie usoara, are unele principii. sigalia o caracterizeaza drept: "ingénua si senzuala, idealista, rasfatata". Dar daca era urata ar mai fi fost lucrurile astea asa atragatoare?

Eu as caracteriza filmul ca feminin, nu ca feminist. Ca femeie, banuiesc ca poate fi placut sa te proiectezi in locul lui Lucille. Trai in lux, huzur, apoi cand ai chef de un barbat mai focos iei o pauza si traiesti o aventura mai rough, la final revii la caldurica. Sounds nice.

Nu-i nici un defect.Cei doi sunt indragostiti nebuneste,dar indragosteala nu-i conditie suficienta sa se lege ceva mai profund.A te indragosti e un lucru destul de comun,a trece dincolo de indragosteala nu mai e asa la indemana.


Dar ce inseamna iubire ?:)



Dependent ! Daca era dependent isi taia venele.Dar dupa cum stim,omul era bine merci atunci cand,speriata ca ar avea cancer Lucille il convoaca de urgenta la o intrevedere.
Slabiciunea e o forma de putere,uneori.Inseamna a avea sentimente.A nu te lasa atins de nimic de frica "subordonarii" nu e nici o bravura.:)


Offf,constat ca nu va place Lucille cea superficiala si tentata de huzur.
Sa inteleg ca ati aprecia mai mult calitatile Dianei,tipa cu care era initial combinata Antoine ?
Dupa ce presteaza servicii de taximetrist,il hraneste bine prin restaurante si-l cara pe la petreceri simandicoase,biata femeie se trezeste concediata pe motiv ca dragul ei Antoine nu o iubeste.:))
N-o fi el mic-burghez Antoine,dar e un tip cu revelatii;)

sincera sa fiu, daca as fi barbat, nu mi-as dori niciodata una ca ea de nevasta.
3 stele pentru Deneuve si Piccoli. si nota 10 pentru haute-couture.

Ne-ar trebui un thread cu haut-couture in filme,rvn,serios...

Pot sa-ti spun ce nu e iubire: sa parasesti persoana pentru altcineva, desi te trateaza bine.
Cu parere de rau, slabiciunea nu e vreodata o forma de putere. Uneori trebuie sa fii puternic ca sa admiti fata de altii sau fata de tine insuti ca ai o slabiciune, dar asta e altceva. In momentul in care persoana pe care o iubesti alege pe altcineva, iar tu accepti sa fii varianta de rezerva, inseamna ca nu te respecti pe tine insuti.
E amuzant cum fiecare vede altceva in film. Credeti-ma ca eu nu am remarcat nici macar o singura rochie din filmul asta si din aproape orice film in general. In the mood for love e singurul film in care rochiile au avut un impact puternic asupra mea si nu persoanele care le poarta. :D E cu siguranta o lipsa de spirit de observatie din partea mea

In filmul asta se pare ca n-are nici o solutie. Deci daca vorbim despre conditia femeii, asa cum reiese din film, aceasta nu poate fi redata decat de Lucile. Pentru ca e singura care reprezinta femeia, nu exista alte personaje feminine bine definite care sa ne dea si alte idei sau care, prin contrast, sa ne arate ca Lucile e un caz particular. :) Hai sa zicem ca filmul are o scuza in faptul ca e realizat in 68, iar intre timp perspectiva s-a modificat. Am citit undeva ca un grup feminist a criticat foarte puternic felul in care este reprezentata femeia in filmul Pretty woman. Femeia e vazuta, zice grupul, ca o 'Cenusareasa', incapabila sa se intretina, mereu avand nevoie de un barbat (printul) care sa aiba grija de ea. Filmul e destul de popular si povestea e romantica. Similara putin cu cea din filmul de fata. Se pare insa ca romantismul nu merge mana in mana cu feminismul. Asta e. :)

Si mie mi s-a parut slab ca si caracter Charles, si extrem de superficiala si falsa relatia celor 2 (de altfel,si relatia intre Lucille si Antoine la fel mi s-a parut).

mie mi-ar placea. dar asta implica sa fiu bourgeois. si n-am nici un talent in directia asta. :D

rvn, sa consider ca ai notat filmul cu 3 stele?

da, cu siguranta, T., ai mari probleme cu spiritul de observatie al vestimentatiei in filme.
In filmul lui WKW era imposibil sa nu observi rochiile. efectul vizual creat de miscarea languroasa a corpului,muzica, incetineala cu care se derula imaginea lasand corpul lui Maggie sa se miste in cel mai erotic mod cu putinta, fara frivolitate si fara a dezgoli nici un centimetru de piele, mi s-a parut senzational. matasea chinezeasca este un material extraordinar de fluid si delicat. in plus, imprimeurile pastelate cu desene florale, amplificau efectul, mai ales in atmostera de noir a filmului. camera de filmat fixata pe spatele lui Maggie in timp ce-si facea plimabarea de seara, a schimbat definitiv dorinta spectatorului de a vedea dezgolit posteriorul actritei, fiindca rochia, asa cum misca in timpul mersului, crea senzatii de excitare a simturilor incredibile, pe care, evident, oricine si le doreste sa fie cat mai prelungi cu putinta.
ideea Sigaliei este minunata. n-ar strica s-o punem in practica.


@mercutio: ai dedus bine: 3 stele.

Exact,rvn .
Barbatii nu observa niciodata hainele femeilor,dar sunt rapusi de efectele lor:D si pana la urma asta este ceea ce conteaza de fapt (pentru noi :)) )

da, si sunt atat de ipocriti, incat sa nu recunoasca chestia asta, mai ales daca-i vorba sa plateasca din portofelul lor.

Ai dreptate. Charles o cunoaste pe Lucille mult mai bine decat Antoine. De la inceputul filmului si pana la final, ramane senzatia ca singura relatie care e inradacinata in ceva mai mult decat doar atractie sexuala este cea dintre Charles si Lucille. Relatia Antoine - Lucille nu prea e o poveste de dragoste, e mai mult o aventura cu termen de valabilitate. Charles stia asta, stie ca tot ceea ce trebuie sa faca e sa astepte sa-i treaca toanele lui madame Lucille si totul va reveni la normal. Unde se complica filmul este la tipul relatiei Charles - Lucille. Cine domina pe cine de fapt, aici e intrebarea. Dar e pana la urma dominatie sau o fi dragoste (imi imaginez ca sunt alte femei frumoase in Paris cu care Charles s-ar fi putut combina - poate ca in modul lui ciudat o iubeste doar pe Lucille). Sau este un soi de ambitie de a recupera ceea ce crede ca a devenit proprietatea lui?

Eu zic ca filmul nu prea te conduce intr-o directie sau alta. Sunt argumente pentru toate ipotezele, tocmai de aceea discutii de genul feminist, nefeminist nu prea isi au locul aici. E mai mult o poveste, un caz de neconcordanta intre personalitatile unor oameni si o potrivire perfecta in cazul personalitatilor altor oameni. Eu n-as extrapola de aici la discutia despre ideologii (chiar si Pretty Woman are destule argumente sa combata ideea cum ca femeile sunt descrise ca entitati neajutorate, Julia Roberts face o treaba buna in filmul ala). Iar legat de Lucille, mie acum, la cateva zile dupa ce am vazut filmul, parca nu mi se mai pare chiar atat de vulnerabila. Privind retrospectiv, mi se pare ca intrezaresc o usuara tendinta manipulatoare si in comportarea ei. Eu n-as mai fi atat de sigur ca Charles are controlul in relatia lor.

si uite asa, ne reintoarcem la arta de a seduce barbatii, arta pe care femeile o folosesc cu inconstienta la varsta inocentei si pe care o aduc la perfectiune, atunci cand sunt la varsta marilor experiente.

Cum au zis si altii, La Chamade e un vehicul pentru Catherine Deneuve. Daca ne arata ceva filmul asta e cat de slabi si usor manipulati sunt anumiti barbatii in fata anumitor femei. Totusi, cu toate ca tema e interesanta, executia lasa de dorit , pentru ca nu avem nici un personaj interesant, real, aici. Nu-mi place nici faptul ca dupa ce Deneuve isi insala barbatul se intoarce la el ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, cu toate ca ea nu s-a schimbat deloc si va ramane, cel mai probabil aceeasi femeie. Nici unul dintre actori nu mi s-au parut foarte convingatori , scenariului ii lipseste intensitate dramatica , dar per total, nu pot sa zic ca a fost un film chiar prost, si cu siguranta nu a fost o pierdere de timp. Mie in general imi plac filmele despre relatii si burghezie, dar acesta nu m-a impresionat cu mai nimic.

2 stele.