Nu avem, dar iata cum ne "sacrificam" pentru sanatatea femeilor.

Foarte bun eseul lui Traian Ungureanu din nr. 4 (19) din ID: "Renaºterea Barbariei" un soi de fenomenologie a decapitãrii în canoanele islamului.
Tot in nr. asta S Damian "Cãlugãrul fãrã credinþã" despre tãcerile (complice?) ale lui Heidegger, tentativa unui excurs moral despre "turpidunile" filosofului de la Freiburg (întîlnirea cu Celan etc. ) fain-fain
ALS cu umori Clermont-Ferrandiene ºi despre cum sã faci un film cu 1000 de euro ( we know somebody who made one with 300 de mii)
Mircea Mihãieº despre Raymond Chandler ºi al sãu Marlowe and much more

articolul lui traian ungureanu este intr-adevar impresionant... il recomand tuturor acelor ametiti care-i apara pe imputitii de teroristi musulmani! sau stiti ceva? mai bine nu: mai bine sa-i decapiteze musulmanii & sa moara cu iertarea politic-corecta pe buze, far-a sti ce-au cu ei & de la ce li se trage :P

un link? sa vad de ce se emotioneaza nenea leo... :D

Oraº între portiere

A fost odatã un oraº în care nu mai era loc, de prea multe maºini. Marginile strãzilor ºi trotuarele erau ocupate de automobile, pe douã sau trei rînduri. Pietonii se strecurau printre boturi, portbagaje ºi oglinzi retrovizoare. Primãria anunþa tot felul de mãsuri pentru decongestionare, care se pierdeau însã pe undeva prin mulþimea maºinilor ºi a claxoanelor. Patronii parcãrilor ºi chiar taxatorii erau tot mai importanþi ºi tot mai bogaþi. Spaþiile verzi dintre blocuri au început sã fie ºi ele ocupate de automobile. La început, erau iniþiative timide care însã au fost repede depãºite de un adevãrat iureº al desfiinþãrilor gardurilor vii ºi al tãierilor copacilor. Peste tot se trasau linii albe pentru parcare, linii care în curînd n-au mai putut fi nici ele respectate. ªoferii parcau tot mai înghesuit ºi abia mai reuºeau sã-ºi deschidã portierele ca sã se dea jos de la volan. Mulþi au început sã þinã curã de slãbire, pentru a se putea strecura mai uºor. Cînd toate spaþiile dintre blocuri s-au ocupat, unii au pus ochii pe grãdinile caselor. La început, i-au rugat pe proprietari sã le dea provizoriu cîte un colþ din grãdinã ca sã parcheze. Cu timpul, nu s-a mai þinut seamã ºi nici nu s-a mai ºtiut care a cui grãdinã este. Gardurile au fost rupte, iarba cãlcatã, copacii mai mari tãiaþi, iar copãceii, pur ºi simplu, smulºi ori cãlcaþi de maºinile de teren. Dupã ce ºi aceastã fazã s-a încheiat ºi nu s-a dovedit de ajuns, proprietarii de maºini, care de fapt erau toþi locuitorii oraºului, au pus ochii pe parcuri ºi pe cimitire. Un analist a lansat teoria cã parcatul pe morminte ar þine de cald sufletelor celor morþi care, astfel, vor ºti cã urmaºilor le m
. erge bine fiindcã au toþi maºini. S-a inventat ºi un sistem de cruci rabatabile, aºa încît sã se poatã circula peste ele. Dar partea carosabilã a strãzilor ºi a bulevardelor devenea tot mai micã ºi mai sinuoasã, aºa ca un rîu de cîmpie la vreme de secetã. Ambuteiajele din intersecþii erau tot mai dese, deveniserã chiar o regulã. Agenþii de circulaþie îºi aruncau caschetele ºi fugeau îngroziþi de o asemenea slujbã. Tot oraºul tremura albãstriu în lumina gazelor de eºapament, care se înãlþau în aer zi ºi noapte. Cu timpul, viteza medie prin oraº a scãzut la cîþiva metri pe orã. Lumea a început sã recurgã tot mai mult la scutere sau motociclete care se puteau parca pe palierele sau pe balcoanele blocurilor. La orele de vîrf, locatarii se înghesuiau pe scãri în sus ºi-n jos, þinîndu-le de ghidon. Pînã cînd, cîþiva tineri au constatat cã pot urca pe roþi pînã în dreptul apartamentului, fãrã sã mai opreascã motorul. Ideea s-a extins. S-au fãcut chiar reguli de circulaþie pe scãri. Dupã o vreme, s-a constatat cã în blocurile mai mari nu e destul loc, iar administratorii i-au obligat pe locatari sã spargã ziduri ºi sã-ºi desfiinþeze camere pentru a se putea construi mai multe benzi de circulaþie. Cu toate astea, viteza medie prin oraº ºi chiar prin blocuri, cu motocicleta, scãdea dramatic. Institutele de sondaj vorbeau de cel mult un metru pe orã. Pietonii nu mai aveau loc oricum pe nicãieri ºi se aºtepta cu o oarecare febrilitate momentul zero, atunci cînd totul avea sã se blocheze definitiv... cînd nimeni nu ar mai fi putut înainta ºi nici n-ar mai fi avut loc sã se dea jos din maºinã sau de pe motocicletã... încremenirea finalã.

Andrei MANOLESCU, in Dilema veche nr. 116

primul film romanesc pe marile ecrane in America.... restecpa!
New Yorker:

In the heartrending Romanian film “The Death of Mr. Lazarescu,” the hero—known in full as Dante Remus Lazarescu—is an unregenerate but oddly lovable mess. A retired engineer who lives in Bucharest, Lazarescu (Ion Fiscuteanu) regularly drinks something called Mastropol—home-brewed alcohol that looks like liquid wood soap. His wife is dead, and he is estranged from his daughter and his sister; he lives with three smelly cats that he loves. Lazarescu is sixty-two, a tough old guy (in Bucharest, sixty-two is elderly) with a heavy chest and thick arms. By temperament, he’s independent to the point of crankiness, and sardonic in a remorseless way that suggests many campaigns and few victories. At the beginning of the film, his head is splitting, and he’s sick to his stomach. Lazarescu is largely the creator of his own problems. What is he to us? That taunting question is part of the dramatic material that Cristi Puiu, the director, who wrote the movie with Razvan Radulesco, has built into “Mr. Lazarescu.” What are the bonds—if any—that hold strangers to a dying man, especially a dying alcoholic who’s a pain in the neck?

Cristi Puiu, who is thirty-nine and has made just one other feature film, doesn’t like to rush. As he records the mood and the flow of people at work, he holds the camera at medium distance, avoiding obvious closeups, and by the end we feel that we have understood something about Romanians, about hospitals, and about dying. This understanding is the product of a special kind of irony: we know that a movie is an artifice, lasting around two hours, in which something happens; we know that Lazarescu will die. But the characters don’t know these things. They feel little of the alarm that we feel, and we want to reach into the frame and shake them by the shoulders.

A tired nurse, Mioara (Luminita Gheorghiu), arrives at Lazarescu’s apartment with an ambulance. She feels lousy herself, but, as the night goes on, she is stirred by her patient’s helplessness, and she becomes his advocate and protector. She’s only a nurse, however, and the doctors brush her aside. It’s a tough night in Bucharest (there’s been a bad bus accident), and they’re annoyed by this drunk with too many problems. They lord it over him and make multiple and confusing diagnoses, rather than taking responsibility for his treatment. Like some awkward, undeliverable package, Lazarescu gets shunted from hospital to hospital, from specialist to specialist, each more callous and vain than the last. An acrid kind of black comedy develops that has its roots, I suspect, both in twentieth-century Eastern European literature and in the long experience of dithering Communist bureaucracy. The doctors gossip, make jokes, and trade favors. (After seeing this movie, you may think better of the American threat of malpractice suits.) As they waste time, Lazarescu lapses into semi-poetic incoherence, like Lear’s fool. The doctors’ inhuman nonsense is mocked by Lazarescu’s all-too-human nonsense as he tries to hold on to some fragment of memory and desire.

It would be a mistake, I think, to read this movie as simply a satire on Romanian medicine and the lethargy of the Romanian character. Lazarescu is just a lonely man who’s going down, but we want at least a moment of recognition that a life is ending. As we watch Lazarescu’s rudely tendered drift toward extinction, our response shifts from disgust to sympathy, from bleak amusement to something like solidarity and love. Laid out, “a poor bare, forked animal,” as Lear describes himself, Lazarescu is our representative as he enters that final night. “The Death of Mr. Lazarescu,” for all its terrible matter-of-factness, produces tumultuous feelings of amazement and revolt.

by DAVID DENBY
Issue of 2006-05-01
Posted 2006-04-24

Nu e primul.

http://www.variety.com/article/VR111...goryid=13&cs=1

Bine, mä Näicä, sä nu stii tu tocmai de tizul täu Caranfil? :oops:
Apropo, "Filantropica" a fost si la o televiziune olandezä, acu' vreo trei ani, pare-mi-se.

http://www.ziua.ro/display.php?id=19...ata=2006-05-04

Expertii astronomi nu exclud ciocnirea frontala dintre Pamant si un asteroid gigantic in data de 21 iunie 2008, relateaza in ultimul sau numar revista New Scientist. Corpul ceresc, cu denumirea de cod 2006HZ51, a fost descoperit la sfarsitul lunii aprilie a.c., iar calculele oamenilor de stiinta au relevat ca exista 165 de cazuri cand asteroidul ar putea sa intre in coliziune cu Pamantul. Probabilitatea producerii catastrofei este de unu la sase milioane, dar acest raport este modificat continuu, in functie de identificarea traiectoriei. Asteroidul mentionat reprezinta cel mai mare corp ceresc de pe lista celor mai periculoase obiective spatiale intocmita de NASA. Mai mult, expertii estimeaza ca, in cei doi ani care au mai ramas pana la posibila coliziune dintre Terra si asteroidul respectiv, este practic imposibil de schimbat traiectoria acestuia cu mijloacele specifice. Potrivit Fundatiei-B612 (numita in cinstea asteroidului mentionat de Saint-Exupery in "Micul Print"), care monitorizeaza corpurile ceresti ce prezinta pericol pentru civilizatia de pe Terra, este nevoie de cateva decenii pentru a-i schimba traiectoria asteroidului mentionat, care ameninta Pamantul. Pentru comparatie, sansele de a se ciocni cu Pamantul sunt mult mai mari in cazul asteroidului 99942 Apopfis, care a fost descoperit in 2004, insa pana la coliziunea acestuia cu Terra ar mai fi 30 de ani, de aceea astronomii sustin ca traiectoria sa poate fi modificata fara dificultate in aceasta perioada. Conform estimarilor, ciocnirea Terrei cu un asteroid gigant ar putea sa duca la schimbarea radicala a climei pe Pamant. In cazul in care asteroidul ar cadea in ocean, acest lucru va provoca valuri seismice uriase tsunami si deversarea de aburi de apa in atmosfera. In caz contrar, atmosfera va fi infectata de praf, ceea ce va impiedica patrunderea razelor solare pe Pamant. Potrivit uneia dintre ipoteze, ciocnirea Terrei cu un asteroid imens a provocat disparitia dinozaurilor in urma cu 65 milioane de ani in urma. (D.M.)

Personal, nu-mi vine-a crede - si nu numai fiindcä aproape tot ce scrie-n "Ziua" e fix pe dos. Da', mä rog...

si a mai fost si 'o vara de neuitat' (= 'an unforgettable summer')- si, daca nu ma-nsel, 'balanta'(= 'the oak')!

si a mai fost si 'o vara de neuitat' (= 'an unforgettable summer')- si, daca nu ma-nsel, 'balanta'(= 'the oak')!

http://www.cotidianul.ro/index.php?i...ash=1387887583

L-am cunoscut pe Ion Gavrilä-Ogoranu prin 1992-3, la Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Alba Iulia... Tot acolo l-am cunoscut si pe Nistor Chioreanu, celebrul legionar. Lucram la "Expres-Magazin", si i-am interviewat pe amândoi. Pânä la urmä, mi-au publicat numai articolul despre Nistor Chioreanu.
Imi amintesc cä Ion Gavrilä era un bätrân masiv, blajin, glumet, ca un bunic în costum, cu baston si pälärie... Mi-a povestit în linii mari ceea ce scrie si în articolul memorialistic din "Cotidianul".
Dumnezeu sä-l ierte.

Note berlineze
(dilema - nr.117: 21-27 aprilie)



Un studiu britanic asupra inteligenþei europene a produs în Germania mici (prudente) accese de mîndrie naþionalã. Plasat în vîrful ierarhiei, cu un IQ egalat doar de olandezi, poporul german e, comparativ, poporul european cel mai inteligent (cota 107). Foarte aproape, la cota 106, se aflã polonezii. La extrema cealaltã a vioiciunii mentale (cota 89) adastã, melancolic, sîrbii. Poziþia penultimã e ocupatã de turci (cota 90), iar noi, ei bine, noi, noi românii, stãm pe poziþia antepenultimã (cota 94), la egalitate cu bulgarii ºi, slavã Domnului, cu francezii. Scara inteligenþei continentale oferã, de altfel, ºi alte surprize. Suedezii sînt mult mai rãsãriþi decît danezii, finlandezii sînt mai bine situaþi decît irlandezii, ungurii ºi cehii sînt sub nivelul austriecilor ºi elveþienilor. Englezii sînt mai puþin inteligenþi decît italienii, dar mult peste spanioli ºi ruºi. Pe scurt, clasificarea domnului Richard Lynn de la Universitatea din Ulster e, pe mai toate palierele ei, iritantã. De fapt, cu excepþia nemþilor, toþi ceilalþi europeni pot avea motive de nemulþumire. Oricum, e limpede cã, dacã Europa se va întregi incluzînd, alãturi de români ºi bulgari, pe turci ºi pe sîrbi, ceea ce va rezulta va fi o Europã mai toantã. Siegfried Lehrl de la Universitatea din Erlangen încearcã, modest, sã relativizeze lucrurile. Cota nemþilor ar fi cãzut, în ultimul timp, de la 107 la 102. Explicaþia? Abuzul telefoniei mobile ºi, în general, al formelor rapide de comunicare (SMS, e-mail), modificarea deprinderilor alimentare (de pildã, dispariþia galopantã a micului dejun, de naturã sã încetineascã demarajul matinal al creierului), dereglarea echilibrului lichidelor în organism (dupã ce pierzi, la saunã, un litru de transpiraþie eºti mai prost...). Nu am acces la detaliul acestor cercetãri ºi nu ºtiu, prin urmare, cum se fac mãsurãtorile, cum se recolteazã informaþia ºi, mai ales, cu ce definiþie a inteligenþei se lucreazã (ca sã se poatã spune, de pildã, cã orãºenii sînt mai inteligenþi decît þãranii). În ce mã priveºte, ºtiu pertinamente cã înclin sã ratez orice test de dexteritate mentalã. Dinaintea unei grile de laborator, cu întrebãri standard ºi fine nuanþe psihologice, toate resursele mele de prostie, de inadecvare ºi blocaj se mobilizeazã instantaneu ºi produc o adevãratã catastrofã statisticã. Dincolo
. de toate astea, mã contrariazã faptul însuºi cã asemenea cercetãri au loc. Care e rostul lor? Ce vrem, de fapt, sã aflãm? Simplã curiozitate ºtiinþificã? Dar ce ne poate spune, despre realitate, o astfel de ºtiinþã? Pregãtim cumva o tehnologie care sã amelioreze IQ-ul universal? Vor exista tratamente speciale, "la bãi", în urma cãrora ne vom întoarce acasã mai sprinþari? Bulã reamenajat ca Einstein, pe bazã de dietã ºi pilule? De mirare e ºi împrejurarea cã, într-o epocã atît de sensibilã la discriminare ºi atît de militant multiculturalã, nimeni nu se scandalizeazã de concluziile subiacente ale acestei (bãnuiesc foarte costisitoare) cercetãri. Europa se împarte brusc în categorii ofensatoare: existã popoare nãtîngi ºi popoare genialoide, existã naþiuni "macre", de calitate superioarã, ºi naþiuni de calitatea a doua ºi a treia - mai potrivite pentru tocãturã. Nu sunã niþeluº a Mengele? Poate un om inteligent sã gîndeascã în asemenea termeni? Poate. E o dovadã cã ºi naþiunile hiperdotate îºi au proºtii lor. ªi dacã e aºa, avem ºi noi o ºansã: poate cã, din cînd în cînd, nasc ºi la Moldova (adicã la cota 94) oameni. Cã nu ei guverneazã întotdeauna, cã nu ei ne reprezintã acolo unde se fac "mãsurãtori" deºtepte, cã nu de ei þin cont "instinctele" naþionale, asta e altã poveste. Aproape de nepovestit.

Ideologiile au, mereu, succes. Dacã un regizor de film vrea sã cîºtige bani cu un horror de mîna a doua, el poate face un horror pur ºi simplu: o familie simpaticã se rãtãceºte în deºert ºi e hãituitã ºi mãcelãritã de cîþiva monºtri misterioºi, cu chipuri terifiante ºi apetituri canibale. Dacã însã regizorul vrea, totodatã, sã-ºi salveze faþa, sã treacã în categoria vandabilã a "criticilor societãþii", el va adãuga carnagiului brutal un "mesaj": monºtrii sînt rezultatul unor experimente militare secrete, finanþate de guvernul american. Violenþa kitsch devine astfel o dramã a iradierii ºi o demascare a iresponsabilitãþii capitaliste. Asta nu schimbã cu nimic imbecilitatea sîngeroasã a spectacolului. Îi adaugã însã un "nu ºtiu ce" nobil, umanist, militant, mai aproape de "artã", de lumea bunã ºi, cine ºtie, de vreun Oscar corect politic, dintre cele distribuite atît de generos în anii din urmã.

Andrei PLEªU

in the same number

L-am regãsit pe Sibianul din New Orleans, Andrei Codrescu cu un text care mi-a re-amintit de ce imi e atît de drag.
(Vasile, vezi cã ºi lui îi place Cãrtãrescu )


Afacerile noastre



În America de Sud existã o pasãre care mãnîncã aur. E un fel de curcan negru la culoare. Aceastã pasãre, al cãrei nume nu-l ºtiu, ºi chiar dacã l-aº ºti, tot nu vi l-aº spune, urmãreºte curentele repezi de apã ºi ciuguleºte grãunþele de aur. Aurul se adunã în guºã. Bãºtinaºii prind pasãrea, o cãsãpesc ºi culeg un boþ de aur suficient cît sã-ºi construiascã din el o colibã din stuf. Cei mai ºmecheri urmãresc pasãrea ciugulitoare de aur de-a lungul rîurilor ºi trec prin sitã nisipul din locurile indicate de ea.

De îndatã ce am auzit acestea, l-am sunat pe prietenul meu Larry, mare amator de scheme exotice. Ultima sa întreprindere, o fermã de cafea în Costa Rica, era specializatã în boabe de cafea mîncate ºi apoi excretate de capre, ceea ce fãcea cafeaua mai valoroasã decît aurul ºi cocaina. Problema era cã a trebuit sã importe caprele din Kenya ºi cînd acestea au ajuns în Costa Rica au refuzat sã mãnînce boabele, preferînd în loc gardurile dimprejurul fermei. Larry a reuºit pînã la urmã sã adune cioporul de capre laolaltã ºi sã le convingã sã mãnînce boabele, dar nu înainte ca unele dintre ele sã intre în greva foamei ºi sã moarã pentru principiile lor. (Sau principiul, care în cazul de faþã era: "Noi mîncãm numai cafea kenyanã!".) Cei de la Starbucks s-au arãtat iniþial interesaþi, dar preþul prohibitiv i-a scos din competiþie, aºa cã Larry a sfîrºit prin a ambala ºi vinde singur produsul, la uncie, starurilor rock ºi tipilor de la Hollywood. O uncie de cafea costaricanã-trecutã-prin-caprã-kenyanã se ridica la 3.000 de dolari plus taxe poºtale. Ambalajele erau produse în SUA, de o tipografie din Boston, care s-a specializat în lucrãri de imprimerie pe hîrtie produsã manual ºi care îi era trimisã lui Larry prin Federal Express. Modelul fiecãrui pachet era gravat în lemn de cîte un alt artist, aºa cã Larry a angajat iniþial cel puþin cincizeci de artiºti. Mai tîrziu, cînd vînzãrile s-au
. înþepenit la circa patru pachete, Larry a vîndut ferma în pierdere unui tip din Miami cu ochelari negri de soare.

Soarta a intervenit în ultimul minut în favoarea lui Larry cînd, exact în momentul în care voia sã se arunce în apele repezi ale rîului Corobici, i-a sunat mobilul. Era maicã-sa, care îl suna din State ca sã-i spunã cã cele patruzeci ºi ºase de pachete de cafea care îi mai rãmãseserã s-au vîndut pe E-Bay cu 7.500 de dolari bucata, datoritã graficii originale. Unul dintre artiºtii gravori a devenit, se pare, atît de "marketabil" în cele trei luni de cînd afacerea lui Larry dãduse chix, cã îi trãsese dupã el ºi pe ceilalþi patruzeci ºi cinci ºi acum valorau toþi mai mult decît cafeaua. Dar aceastã creºtere a influenþat ºi cafeaua, deoarece cumpãrãtorii au vãzut în ea parte a unui pachet de viziuni artistice. Aºa cã ceea ce începuse ca niºte boabe de cafea nevandabile s-a transformat în artã.

"Larry, i-am spus, e o pasãre în America de Sud care mãnîncã aur. Ceea ce trebuie sã facem este sã ne cumpãrãm o canoe ºi sã urmãrim pãsãroiul pe rîu în jos, înarmaþi cu niscai site ºi lopeþi. Aflãm unde îºi fac cuibul, cumpãrãm terenul ºi începem sã le prãsim. Cu propriul nostru cîrd de pãsãri mîncãtoare de aur o sã facem o grãmadã de bani!"

Larry s-a prins imediat. "La dracu! Am face ce n-au putut spaniolii sã facã atunci cînd au venit în Statele Unite. Au cãutat aur în toate locurile nepotrivite."

"Mã rog", am spus eu. "Pe vremea aia nu erau Statele Unite ºi nici acum nu acolo se gãsesc pãsãroiul de aur, cafeaua ºi caprele, dar de ce sã le purtãm picã pentru asta? Vorbim aici de economie globalã, înþelegi?

A înþeles. Ne-am cumpãrat bilete de avion.

Andrei CODRESCU

"Cel mai in voga manelist roman, Adi Minune, a trecut prin clipe de groaza in Spania, la o petrecere privata organizata de mafiotul Ion Clamparu. El a fost umilit de locotenentii „nasului“, pe motiv ca ar fi cerut bani ca sa mai cante „peste program“!

Potrivit unui „locotenent“ de-al lui Clamparu (care ne-a cerut sa-i protejam identitatea), Adi Minune a fost invitat sa cante in Spania, in barlogul clanului. „La un moment dat, ne-a cerut bani ca sa ramana mai mult, fiindca nasu’ convenise cu el o anumita ora! L-am agatat intr-un cuier si l-am luat la tinta cu cutii goale de Redbull. Ii dadusem un munte de bani si facea mofturi!“, ne-a marturisit unul dintre „oamenii de incredere“ ai mafiotului. „Nasu’“ Ion Clamparu a fost dat in urmarire de catre autoritatile romane, fiind acuzat de organizarea in afara granitelor tarii a unei ample retele de trafic de carne vie. Inclusiv presedintele Romaniei, Traian Basescu, l-a indicat pe Clamparu ca pe unul dintre cei mai periculosi gangsteri romani din Europa. Anchetatorii de la Bucuresti sustin ca mafiotul ar fi alimentat piata spaniola cu prostituate provenind din Europa de Est. Clamparu si-a stabilit „cartierul general“ la periferia Madridului, intr-o zona numita Casa del Campo. Acolo, s-a inconjurat de garzi inarmate si s-a impus prin teroare.

Adi Minune nu a putut fi contactat de „Averea“. Un prieten de-al sau care a raspuns la telefon ne-a declarat ca manelistul doarme si ca el, personal, n-are nimic de comentat."
(Averea 8 Mai)

:w00t: Vã închipuiþi meclosanu lu Adrienne the wonderful boy, agãþat într-un cuier, luîndu-ºi în þeastã cutii de redbull....
Super tare frate!

Cannes 2006

„Cãtãlin Mitulescu, un tânãr cineast român supraînzestrat”
Magda Mihãilescu
(Gandul 24 Mai)

Titlul nu este al meu. L-am împrumutat din cronica „Ciao Ceaucescu”, apãrutã în Le Film Français, a doua zi dupã proiecþia pentru presã a debutului în lungmetraj. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii”: „Lectura genericului acestui prim film al regizorului Cãtãlin Mitulescu are de ce sã stârneascã invidii – se spune încã din cea dintâi frazã. Acest tânãr cineast român supraînzestrat („surdoné”, în original) beneficiazã nici mai mult nici mai puþin decât de nãºirea conjugatã a lui Martin Scorsese ºi a lui Wim Wenders în calitate de producãtori executori. (...) Aceastã operã a unei estetici somptuoase, coprodusã de Strada Films ºi Les Films Pelléas, îºi fixeazã acþiunea în 1989, concentratã fiind pe educaþia sentimentalã a unei adolescente care viseazã sã fugã din þarã chiar în momentul în care dictatura lui Ceuºescu era în agonie”. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” s-ar putea numi, cred, ºi „Cum dã peste noi istoria”, pentru cã asta vedem pe ecran, frânturi din viaþa trãitã de oamenii dintr-un cartier mãrginaº, în ultimul an al terorii. Istoria se insinueazã în existenþa fiecãruia, chiar în jocurile copiilor care resimt rãul în felul lor. Dacã ei evadeazã în fantezie, adolescenþii chiar vor sã plece departe de-a binelea, în timp ce pãrinþii îndurã, unii înarmaþi cu modestul curaj de fiecare zi, alþii împãcaþi cu propria lor laºitate. Este cu totul inutil sã comparãm filmul cu alte succese ale cinematografului nostru din ultima vreme. Am auzit, printre ai noºtri, proclamând: „Nu este Moartea domnului Lãzãrescu”. Nu este ºi nici nu trebuie sã fie. Cãtãlin Mitulescu are un cu totul alt dispozitiv estetic, nu te loveºte în moalele capului, ci te învãluie. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” este tulburãtor tocmai prin transparenþa unei stãri difuze de aºteptare a ceva care trebuie sã se întâmple, pluteºte în aer, prin fluiditatea succesiunii imaginilor (operator: Marius Panduru), care adunã toate personajele în aceeaºi barcã a speranþei ce ne rãmâne mereu, chiar dacã vaporul luminos ºi straniu din splendidul final al filmului se tot îndepãrteazã de noi. Am vãzut spectatori ieºind din salã cu ochii aburiþi de emoþie, la sfârºitul unei alte proiecþii, în care mai pãtrunde ºi publicul, nu numai ziariºtii care au pierdut spectacolul pentru presã. De altfel, la aceastã întâlnire din miezul zilei de ieri, cel care l-a prezentat pe cineastul nostru a þinut sã spunã cã face acest oficiu „nu numai cu mândrie, ci ºi cu emoþie”, pentru cã nu se întâmplã mereu sã recomanzi un tânãr care, dupã o Palme d’ Or pentru scurtmetraj, intrã în selecþia oficialã cu debutul în ficþiunea de lung metraj. Pentru cã a fost imediat acaparat de jurnaliºti strãini ºi televiziuni, nu am putut schimba decât câteva cuvinte cu autorul, care a urcat pe scenã însoþit de coscenarista Andreea Vãlean, de actriþele Dorotheea Petre (descoperitã de Ruxandra Zenide în Ryna, produs de acelaºi Mitulescu), Carmen Ungureanu (amândouã, în ciuda puþinei experienþe, deþin secretul vibraþiei în faþa camerei) ºi de o impresionantã echipã de coproducãtori francezi. De altfel, nu cred cã am mai vãzut un generic care sã ne aducã la cunoºtinþã câte forþe s-au unit pentru a susþine un film românesc: Eurimages, Surdances, Canal +, Uni Etoile 3, Cofimage 7, Sofica, Briarclif Film, Acht Frankfurt. Nu sunt sigurã cã i-am notat pe toþi.

Se anunta cumva un nou premiu pentru Mitulescu?

un mic bemol: nu era propriu-zis o 'cronik', ci un material de prezentare...

in 'liberation', in skimb, a aparut astazi o cronik demolatoare; si nici cea din 'screen' nu e superlaudativa... totul e relativ. ;)

in le figaro era de bine sau neutru? ca era interviu, si pe limba mea asta e de bine

sa mai repet k filmu e coprodus de francezi si distribuit tot de ei?
(ceea ce nu-i scade din valoare - atita cita e!)