Pauline Kael
13 Oct 2008, 22:01
As vrea daca se poate cartile lui William Styron.Cartile le pot primi pe mess,si bineinteles ca veti primi si dvs la schimb ce carti doriti,dar pe mess.Se descarca in cateva minute,chiar secunde.Multumesc.Un fragment din "Alegerea Sophiei":
William Styron
Alegerea Sofiei
Editura ART, 2007
traducere din limba englezã, prefaþã ºi note de Virgil Stanciu
Citiþi prefaþa acestei cãrþi.
*****
Mi-am întors paºii înapoi spre casã. Mã gândeam sã mã aºez la masã ºi sã redactez rãspunsul la scrisoarea tatei. Doream sã-i solicit o relatare mai amãnunþitã a împrejurãrilor morþii Mariei, nedându-mi, probabil, seama în acel moment cã subconºtientul meu începea sã se intereseze deja de moartea ei fiindcã simþea încolþind în el ideea centralã a romanului ce zãcea, blocat atât de lamentabil, pe masa mea de scris. În seara aceea însã, n-am scris nici un fel de rãspuns. Cauza fiind cã, la întoarcerea acasã, am întâlnit-o pe Sofia pentru prima oarã, în carne ºi oase, ºi m-am îndrãgostit de ea, dacã nu fulgerãtor, în orice caz rapid ºi pânã peste urechi. O iubire care - mi-am dat seama pe mãsurã ce se scurgea vara aceea - avea numeroase temeiuri sã punã stãpânire pe întreaga-mi existenþã. Sunt nevoit sã mãrturisesc totuºi cã la început unul dintre motive a fost asemãnarea vagã, dar realã, dintre ea ºi Maria Hunt. Iar ceea ce nu pot uita nici acum, privitor la acea primã întâlnire, nu e doar faptul cã-mi pãrea o drãgãlaºã imitaþie a fetei moarte, ci disperarea de pe chipul ei, o disperare ce se putea citi aºa cum, fãrã îndoialã, se putuse citi pe faþa Mariei, însoþitã de umbrele chinuitoare, pline de premoniþii, ale unuia care plonjeazã în moarte cu capul înainte.
La Yetta acasã, Sofia ºi Nathan se certau de mama focului chiar în faþa uºii mele. Le auzeam limpede vocile în seara de varã ºi i-am vãzut hãrþuindu-se în hol când urcau treptele de la intrare.
- Sã nu-mi spui mie una ca asta, m-auzi?! urla Nathan. Eºti o mincinoasã! O nenorocitã de curvã mincinoasã, m-auzi? O curvã!
- ªi tu eºti o curvã, veni riposta ei. Da, eºti o curvã, cred. Vocea ei n-avea nici urmã de agresivitate.
- Eu nu sunt o curvã, rãcni el. Nu pot fi o curvã, târfã polacã murdarã ce eºti! Când ai sã-nveþi odatã sã vorbeºti corect? Oi fi un curvar, dar nu o curvã. Sã nu-mi mai spui aºa ceva niciodatã, m-auzi? De altfel, nici n-ai sã mai ai ocazia.
- Tu m-ai fãcut pe mine aºa!
- Dar asta ºi eºti, cretino, o putoare fãþarnicã, necredincioasã! Sã-þi desfaci picioarele pentru un ºarlatan, un doctor de nimic, care taie-n carne vie! O, Dumnezeule! urlã el ºi vocea i se ridicã, plinã de mânie sãlbaticã, nestãpânitã. Lasã-mã sã ies de-aici pânã nu te omor, târfã împuþitã ce eºti! Te-ai nãscut curvã ºi curvã ai sã mori!
- Nathan, ascultã-mã..., am auzit-o implorând.
Apoi, apropiindu-mã mai tare de intrare, i-am zãrit pe amândoi, lipiþi unul de celãlalt, desenând un contur obscur pe fundalul trandafiriu al holului, unde un bec de patruzeci de waþi, atârnat de o sârmã, aproape sufocat de un nor de molii agitate, îºi proiecta paraliticul lui chiaroscuro. Scena era dominatã, prin înãlþimea ºi forþa lui, de Nathan: lat în umeri, solid la înfãþiºare, încununat de o coamã de pãr negru ca al unui indian sioux, semãna cu un John Garfield mai atenuat, agitat, având trãsãturile chipeºe, plãcute într-un fel ºmecheresc, ale feþei lui Garfield - teoretic plãcute, ar trebui sã spun, fiindcã acum chipul îi era învineþit de patimã ºi mânie, era oricum doriþi, numai plãcut nu, întunecat fiind de setea de violenþã. Purta un jerseu uºor ºi pantaloni, arãta aproape de treizeci de ani. Þinea strâns ca într-o menghinã braþul Sofiei, iar ea tremura în faþa atacului lui, ca un trandafir ce danseazã în bãtaia vântului puternic. În lumina mohorâtã, abia dac-o puteam distinge pe Sofia. Reuºeam sã desluºesc doar coama ei de pãr despletit, de culoarea paiului, ºi, în spatele umãrului lui Nathan, cam o treime din faþã. Porþiunea aceasta conþinea o sprânceanã înspãimântatã, o aluniþã micã, un ochi cãprui ºi umãrul mare, lat ºi drãgãlaº al unui obraz cu trãsãturi slave, pe care se prelingea o unicã lacrimã, ca o picãturã de argint viu. Se pornise pe suspinat, ca un copil cãruia îi iei o jucãrie.
- Nathan, trebuie sã mã asculþi, te rog! spunea printre oftaturi. Nathan! Nathan! Regret cã þi-am vorbit aºa! El îi dãdu brusc drumul braþului ºi fãcu un pas înapoi.
- Mã umpli de o in-fi-nitã repulsie, þipã el. De o urã purã, ne-pre-fãcutã! Acum plec, pânã nu te omor! Se roti pe cãlcâie, gata sã se îndepãrteze.
- Nathan, nu pleca! îl implorã disperatã fata, întinzând ambele braþe spre el. Am nevoie de tine, Nathan! Iar tu, de mine.
Se distingea o notã plângãreaþã, copilãreascã în vocea ei cu timbru fragil, care se frângea câte puþin în registrele superioare ºi rãguºea abia perceptibil în cele inferioare. Accentul polonez suprapus peste toate astea o fãcea încântãtoare, sau, mi-am spus, ar fi fãcut-o, în împrejurãri mai puþin oribile.
- Te rog, Nathan, nu pleca, strigã ea. Avem nevoie unul de celãlalt! Nu mã pãrãsi!
- Nevoie? replicã el, întorcându-i spatele. Eu sã am nevoie de tine? Sã-þi spun ceva - aici începu sã dea din braþul întins spre ea, ameninþând-o -, am nevoie de tine cum am trebuinþã de orice afurisitã de boalã la care m-aº putea gândi! Am nevoie de tine ca de un caz de antrax, m-auzi? Ca de trichinozã! Am nevoie de tine ca de un calcul biliar. De pelagrã! De encefalitã! De boala lui Bright, Isuse Hristoase! De un carcinom al împuþitului de creier, târfã nesãtulã ce eºti! Aaahooooo-o-o! - acesta din urmã era un vaiet tremurat, crescãtor, un sunet ce-þi îngheþa mãduva spinãrii, în care furia ºi lamentarea se amestecau într-un chip ce pãrea aproape liturgic, asemãnãtor cu jeluirea unui rabin înnebunit. Am nevoie de tine ca de moarte, rãbufni, cu vocea sugrumatã. Ca de moarte! Încã o datã îi întoarse spatele, iar ea îl implorã din nou, plângând:
- Te rog nu pleca, Nathan!
Iar apoi:
- Nathan, unde te duci?
El se afla acum aproape de uºã, la nici douã picioare depãrtare de locul unde stãteam eu în prag, nehotãrât, neºtiind dacã sã-mi continui drumul spre odaia mea sau sã mã rãsucesc pe cãlcâie ºi sã dau bir cu fugiþii.
- Unde mã duc? urlã el. Îþi spun numaidecât unde: mã urc pe prima ramã de metrou ºi plec la Forest Hills! Am sã împrumut automobilul lui frate-meu ca sã mã-ntorc sã-mi car calabalâcul. Dupã care voi dispãrea pentru totdeauna din gaura asta împuþitã.
Brusc, volumul vocii îi scãzu, deveni ceva mai stãpânit, aproape indiferent, dar tonul continua sã-i fie ameninþãtor, într-o manierã dramaticã, vicleanã.
- Dupã aceea, poate chiar mâine, îþi spun eu ce-am sã fac. O sã mã pun la masã ca sã aºtern pe hârtie o scrisoare recomandatã cãtre Serviciul de Imigrare. Sã-i înºtiinþez cã nu posezi viza necesarã. Sã le spun cã tu ai nevoie de o vizã de târfã, presupunând cã au aºa ceva. Dacã n-au, le voi spune cã-i mai bine sã te punã pe un vapor ºi sã te trimitã îndãrãt în Polonia, fiindcã-þi vinzi curul oricãrui doctoraº pofticios de una rapidã. Înapoi la Cracovia, puiºor! chicoti satisfãcut. Oh, puiºor, înapoi la Cracovia!
Se întoarse ºi se repezi pe uºã afarã. Fãcând asta, se frecã de mine, ceea ce-l fãcu sã se rãsuceascã din nou pe loc ºi sã încremeneascã. Nu-mi puteam da seama ce crede: dacã-i auzisem vorbind sau ba. Cu rãsuflarea tãiatã, gâfâi tare cât timp mã mãsurã din ochi, câteva minute. Atunci mi-am dat seama cã se gândea cã-i auzisem, dar cã nu conteazã. Þinând seama de nervii pe care-i avea, m-a surprins modul cum mi s-a adresat - dacã nu chiar politicos, în orice caz urban pentru moment, ca ºi cum m-ar fi exclus cu mãrinimie din raza mâniei sale.
- Tu eºti noul chiriaº despre care mi-a povestit Fink? reuºi el sã strecoare, printre gâfâieli. I-am rãspuns cu cea mai scurtã ºi mai leºinatã afirmaþie.
- Eºti din Sud, continuã Nathan. Mi-a spus Morris cã eºti din Sud. Cã te cheamã Stingo. Yetta avea nevoie de un sudist în casã, sã-ºi completeze colecþia de trãsniþi.
Lansã o cãutãturã neagrã înapoi spre Sofia, apoi mã privi ºi zise:
- Regret foarte mult cã n-o sã fiu pe-aici ca sã facem puþinã conversaþie, dar eu, unul, o ºterg din locurile astea. Mi-ar fi plãcut sã stau de vorbã cu tine.
La acest punct, tonul lui îºi asumã un timbru rãu-prevestitor, politeþea forþatã preschimbându-se treptat în sarcasmul cel mai violent pe care-l auzisem în ultima vreme.
- Ce ne-am mai distra, tu ºi cu mine, trãncãnind despre felurite rahaturi! Am fi putut, de pildã, discuta despre sport. Despre sporturile practicate în Sud, se-nþelege. Cum ar fi linºarea negrilor - coons, cum le spuneþi voi, pe-acolo. Sau despre culturã. Am fi putut vorbi despre cultura Sudului ºi poate cam fi stat aici, în casa bãtrânei Yetta, ascultând discuri hillbilly. ªtii tu, pe Gene Autry, Roy Acuff ºi pe toþi ceilalþi purtãtori ai drapelelor culturii sudiste.
Se încruntase în timp ce vorbea, dar acum un zâmbet îi despicã faþa oacheºã ºi tulburatã, ºi pânã sã-mi dau seama ce face, întinse mâna ºi mi-o înhãþã pe a mea, care se cam ferea, într-o strânsoare fermã.
- Aºa e, ce sã-i faci, toate astea ar fi putut sã fie. Mare pãcat! Bãtrânul Nathan trebuie sã-ºi ia valea. Poate cã în altã viaþã, Cracker, o sã ne mai întâlnim. Pe curând. Cracker! Ne vedem în altã viaþã!
Apoi, înainte ca buzele mele sã se poatã dezlipi ºi sã protesteze, indignate, sau sã contraatace cu o insultã sau o vorbã de duh ultragiatã, Nathan se rãsucise pe cãlcâie ºi cobora bocãnind scãrile pânã pe trotuar, unde tocurile lui de toval tare produceau un clac-clac-clac demonic, sunet ce devenea tot mai slab ºi sfârºi prin a se stinge, dincolo de pomii ce se înveºmântau în întuneric, în direcþia metroului.
E o platitudine sã spui cã micile cataclisme - un accident de automobil, un lift înþepenit între etaje, un atac violent asupra persoanei tale, la care au asistat ºi alþii - au darul de a da naºtere unei comunicativitãþi nefireºti între oameni ce nu se cunosc absolut deloc. Dupã dispariþia în noapte a lui Nathan, m-am apropiat de Sofia fãrã ezitare. N-aveam idee ce voiam sã-i spun - fãrã îndoialã niºte vorbe stângace de mângâiere -, dar a grãit mai întâi ea, de dupã mâinile încleºtate peste faþa udã de lacrimi.
- E-atât de nedrept cu mine, oftã ea. Oh, cât de mult îl iubesc!
Am fãcut gestul stângaci ce se schiþeazã adeseori în filme în situaþii din astea, când dialogul e o problemã: am scos din buzunar o batistã ºi i-am întins-o fãrã o vorbã. A luat-o imediat ºi a început sã-ºi ºteargã ochii.
- Oh, exclamã Sofia, îl iubesc atât de mult! Atât de mult! Atât de mult! Fãrã el aº muri.
- Hai, lasã, i-am zis, sau poate am rostit alte cuvinte, la fel de cretine.
Ochii ei mã implorau - tocmai pe mine, pe care nu mã mai vãzuserã niciodatã - cu pledoaria disperatã a unei acuzate nevinovate care-ºi apãrã virtutea în faþa juraþilor. Eu nu sunt târfã, domnule judecãtor, pãrea cã încearcã a spune. Candoarea, cât ºi patima cu care vorbea mã uluiau.
- E atât de nedrept cu mine, repetã Sofia. Sã-mi spunã una ca asta! El e singurul bãrbat cu care am fãcut vreodatã dragoste, în afarã de soþul meu. Iar soþul meu a murit!
Se cutremurã din cauza altor oftaturi, alte lacrimi i se prelinserã din ochi, transformându-mi batista într-un burete mic, umed, cu monogramã. Nasul i se umflase de durere, iar petele rozalii lãsate de lacrimi îi stricau extraordinara frumuseþe, nu în suficientã mãsurã însã, ca acea splendoare (inclusiv aluniþa, ideal plasatã lângã ochiul stâng, ca un satelit minuscul) sã nu mã topeascã pe loc - un sentiment distinct de lichefiere emanând, nu din zona inimii, ci, surprinzãtor, din aceea a stomacului, care începea sã-mi chiorãie ca ºi cum s-ar fi revoltat împotriva unui post prea îndelungat. Aveam o poftã atât de mare sã o cuprind în braþe, sã o alint, încât era ca o suferinþã fizicã purã, dar o serie de inhibiþii ciudat de diferite ca naturã m-au fãcut sã mã abþin. De asemenea, aº fi un mincinos dacã n-aº mãrturisi cã, în timp ce se întâmplau toate astea, în mintea mea prindea proporþii un plan absolut egoist, anume cã într-un fel sau altul, de-mi va da Domnul noroc ºi putere, aveam sã preiau eu bãlaia comoarã polonezã din punctul unde Nathan, porc nerecunoscãtor ce era, o abandonase.
Pe urmã, o furnicãturã uºoarã între umeri m-a fãcut sã-mi dau seama cã Nathan se afla din nou în spatele nostru, pe treptele intrãrii. M-am rãsucit pe cãlcîie. Reuºise sã se apropie cu furiºarea tãcutã a unei fantome ºi acum ne privea pe amândoi cu o lucire rea în ochi, aplecat înainte, sprijinit cu o mânã pe tocul uºii.
- ªi încã un lucru, i se adresã el Sofiei cu vocea seacã ºi asprã. Încã un ultim lucru, târfo. Discurile. Albumele de discuri. Beethoven, Händel, Mozart. Toate. Eu nu mai doresc sã dau vreodatã cu ochii de tine. Aºa cã albumele... scoate albumele din camera ta ºi pune-le într-a mea, pe scaunul de lângã uºã. Pe Brahms poþi sã-l pãstrezi, numai fiindcã þi l-a dat Blackstock. Îl pãstrezi, pricepi? Pe celelalte le vreau, deci ai grijã sã le pui unde-þi spun. Dacã nu, când mã întorc sã-mi fac bagajele am sã-þi rup braþele, pe amândouã odatã.
Dupã o pauzã, inspirã adânc ºi ºopti:
- Aºa sã mã ajute Dumnezeu, o sã-þi rup nenorocitele alea de braþe!
ªi de data asta plecã definitiv, coborând cu paºi mari ºi necoordonaþi pânã pe trotuar ºi pierzându-se foarte repede în întuneric.
Nemaiavând, pentru moment, de unde sã verse lacrimi, Sofia se reculese încet, încet.
- Îþi mulþumesc, ai fost bun cu mine, îmi spuse blând, cu o voce înfundatã, rãguºitã, ca a unuia care a plâns din belºug, vreme prea îndelungatã.
Întinse mâna ºi-mi îndesã în palmã batista, o zdreanþã udã. Când a fãcut asta, am zãrit pentru prima oarã numãrul tatuat pe pielea bronzatã, uºor pistruiatã, a braþului ei - un numãr ruginiu, compus din cel puþin cinci cifre, prea mãrunte pentru a fi descifrate în lumina aceea slabã, dar gravat, îmi dãdeam seama, cu precizie ºi artã. Iubirii ce-mi topea stomacul i se adãugã o durere fulgerãtoare ºi, cu o miºcare involuntarã, absolut inexplicabilã (din partea unuia învãþat de mic sã aibã grijã ce atinge cu mâna), i-am prins tandru încheietura ca sã privesc tatuajul mai de aproape. Chiar din momentul acela am ºtiut cã s-ar putea s-o jigneascã interesul meu. Dar nu m-am putut abþine.
- Unde ai fost? am întrebat-o.
Rosti un nume fibros, polonez, pe care abia l-am înþeles ca fiind "O¶wiêcim". Apoi adãugã:
- Am stat acolo mult timp. Longtemps!
Se întrerupse.
- Vous voyez...
Se întrerupse din nou.
- Vorbeºti franþuzeºte? mã întrebã. Engleza mea e rea.
- Un peu, i-am rãspuns, exagerându-mi extrem de mult priceperea. E cam ruginitã. Ceea ce însemna cã nu ºtiam aproape nimic.
- Ruginitã? Ce înseamnã ruginitã?
- Sale, am spus la întâmplare, nepãsãtor.
- Francezã murdarã? mã întrebã ea, cu cea mai vagã urmã de zâmbet. Dupã încã un moment mã întrebã:
- Sprechen sie Deutsch? , ceea ce nu extrase de la mine nici mãcar un "Nein".
- Oh, las-o baltã, am spus. Vorbeºti englezeºte bine. ªi am continuat, dupã o clipã de tãcere:
- Nathan ãla! În viaþa mea n-am vãzut aºa ceva! ªtiu cã nu mã priveºte, dar trebuie cã-i dus rãu de-acasã! Cum poate vorbi aºa, cu oricine ar fi? Dacã vrei sã afli pãrerea mea, e bine cã ai scãpat de el.
Închise ochii, strângându-ºi puternic pleoapele, ºi-ºi þuguie buzele, îndureratã parcã de amintirea celor ce tocmai fuseserã spuse.
- O, are dreptate în atât de multe privinþe, ºopti ea. Nu cã nu i-am fost credincioasã. Nu vreau sã spun asta. Întotdeauna i-am fost credincioasã. Dar altele. Când a spus cã nu ºtiu sã mã îmbrac. Sau când a spus cã-s o polonezã dezordonatã ºi nu þin curat. Atunci mi-a zis "polacã murdarã" ºi am ºtiut cã... da, cã o merit. Când m-a dus la toate restaurantele alea elegante ºi eu întotdeauna am pãstrit...
Ridicã spre mine o privire întrebãtoare.
- Pãstrat, i-am spus.
Fãrã sã exagerez, va trebui, din când în când, sã îndrept delicioasele imperfecþiuni ale englezei Sofiei. Folosea limba în mod mai mult decât adecvat ºi - pentru mine, cel puþin - de o manierã devenitã ºi mai fermecãtoare datoritã micilor poticneli în hãþiºul sintaxei, provocate mai ales de piedicile sinistrelor noastre verbe neregulate.
- Ce ai pãstrat?
- Am pãstrat... la carte, vreau sã spun meniul. Deseori pãstrez meniul, îl pun în poºetã ca suvenir. El spunea cã meniul costã bani, deci eu fur. În privinþa asta, ºtii, avea dreptate.
- Mie nu mi se pare cã a lua o listã de bucate ar fi chiar furt, pentru Dumnezeu. Ascultã, ºtiu cã nu-i nici asta treaba mea, dar...
Evident hotãrâtã sã reziste tuturor încercãrilor mele de a o ajuta sã-ºi recapete stima de sine, mã întrerupse, zicând:
- Nu, ºtiu cã am greºit. Ce-a spus el era adevãrat, am fãcut aºa de multe lucruri rele. Am meritat sã mã pãrãseascã. Dar niciodatã nu i-am fost necredincioasã. Niciodatã! O, acum am sã mor fãrã el. Ce mã fac? Ce mã fac?
O clipã m-am temut cã s-ar putea sã se lase apucatã de o nouã, scurtã ºi nebuneascã fugã a durerii, dar n-a scos decât un suspin greu ºi rãguºit, ca un fel de semn final de punctuaþie; pe urmã se îndepãrtã de mine.
- Ai fost bun cu mine, îmi spuse. Acum trebuie sã mã duc în camera mea.
În timp ce urca încet scãrile, i-am examinat cu amãnuntul corpul pe care se mula o rochie subþire de varã. Deºi era un trup frumos, posedând toate proeminenþele, rotunjimile, continuitãþile ºi simetriile necesare, din el se degaja o vagã impresie de straniu - nu ceva care sã-þi sarã în ochi prin lipsã, nu era atât deficient, cât pãrea reasamblat. Exact asta era, vedeam eu bine. Atributul straniu se manifesta chiar prin piele. Pielea avea plasticitatea bolnãvicioasã (observabilã mai ales la partea dinspre corp a braþelor) a persoanelor ce au suferit o emaciere severã ºi a cãror carnaþie este chiar în momentul acesta în ultima fazã a refacerii. Aveam totodatã senzaþia cã sub bronzul sãnãtos se mai aþinea paloarea unui corp nerecuperat pe de-a-ntregul dintr-o îngrozitoare crizã. Dar nici unul din aceste amãnunte nu diminua câtuºi de puþin un soi de sexualitate splendid de neglijentã, care, cel puþin în acea clipã, era strâns determinatã de miºcarea nepãsãtoare, dar directã a pelvisului ºi de poponeþul ei cu adevãrat voluptuos. În ciuda foamei îndurate, fundul ei avea o formã la fel de perfectã ca aceea a unei pere fantastice, premiate cu medalii. Vibra cu o elocvenþã magicã ºi, vãzut din unghiul acela, îmi încingea atât de puternic dorinþa, încât am ºi donat, mental, orfelinatelor prezbiteriene din Virginia un sfert din viitoarele mele venituri ca scriitor, în schimbul fericirii de a þine cât de puþin - treizeci de secunde mi-ar fi ajuns - fundul acela gol în cupa palmelor mele pofticioase. Bãtrâne Stingo, am meditat eu, în vreme ce ea se îndepãrta urcând, fãrã îndoialã cã existã un element pervers în fixaþia ta pentru pãrþile dorsale. Apoi, ajunsã în capul scãrilor, femeia se întoarse ºi zâmbi, privind în jos - cel mai trist zâmbet imaginabil.
- Sper cã nu te-am plictisit cu problemele mele, îmi spuse, îmi pare rãu. Apoi se îndreptã spre camera ei ºi adãugã:
- Noapte bunã.
Asta este. De pe singurul scaun confortabil din camera mea, unde am stat în noaptea aceea, citindu-l pe Aristofan, puteam vedea, prin uºa parþial deschisã, o micã secþiune a holului de la etaj. La un moment dat, pe la mijlocul serii, am zãrit-o pe Sofia ducând în camera lui Nathan albumele de discuri pe care acesta îi ceruse sã le înapoieze. Când s-a întors în odaia ei, am vãzut cã plângea iarãºi. Cum putea s-o þinã tot aºa întruna? De unde izvorau atâtea lacrimi? Mai târziu, ascultã de nenumãrate ori la patefon acordurile finale ale Simfoniei I de Brahms, pe care Nathan, mãrinimos, îi îngãduise s-o pãstreze. Probabil cã era unicul ei disc acum. Muzica se insinuã toatã seara prin tavanul subþire ca hârtia, iar aristocraticul ºi tragicul corn francez se amestecã în capul meu cu chemarea de pasãre, antifonicã ºi pãtrunzãtoare, a flautului, pentru a-mi umple sufletul de o tristeþe ºi o nostalgie mai intense decât aproape tot ce simþisem vreodatã. M-am gândit la momentul când fusese compusã acea muzicã. Era o muzicã ce, printre altele, sugera o Europã a vremurilor paºnice, scãldatã în lucirea moale, penumbratã, a unor amurguri senine - copile purtând codiþe ºi ºorþuleþe, legãnându-se în trãsurici minuscule cu douã locuri, excursii în luminiºurile din Wiener Wald, bere bavarezã tare, doamne din Grenoble cu umbreluþe de soare, plimbându-se de-a lungul marginilor scânteietoare ale gheþarilor de pe vârfurile Alpilor, voiajuri în balon, veselie, valsuri vertiginoase, vinuri de Mosella, Johannes Brahms însuºi, cu barbã ºi trabuc negru, meditând la acordurile sale titanice pe sub fagii desfrunziþi, autumnali, din Hofgarten. O Europã de o dulceaþã aproape de neconceput, o Europã pe care Sofia, înecându-se acum în tristeþe în odaia de deasupra mea, nu avusese cum s-o cunoascã.
Când m-am dus sã mã culc, muzica tot se mai auzea. Iar când fiecare disc zgâriat de ºelac se termina, dându-mi posibilitatea sã aud, în intervalul ce se scurgea pânã îl punea pe urmãtorul, plânsul neconsolat al Sofiei, mã zvârcoleam în pat ºi mã rãsuceam, întrebându-mã din nou cum putea deveni un singur om receptacolul unei cantitãþi atât de uriaºe de durere. Mi se pãrea aproape de neconceput ca Nathan sã inspire un chin crud ºi devastator. Dar fãrã îndoialã cã aºa stãteau lucrurile, ceea ce-mi punea o problemã. Pentru cã, dacã simþeam, cum am mai spus-o, cã alunec deja în starea aceea bolnãvicioasã ºi dezarmatã, îndeobºte cunoscutã drept dragoste, nu era oare o nebunie din partea mea sã cred cã voi putea câºtiga afecþiunea - cu atât mai mult cã voi putea împãrþi patul - unei femei ataºate atât de trainic de amintirea fostului ei iubit? Ideea avea în ea ceva cu adevãrat indecent, ca ºi cum ai fi pornit sã cucereºti o vãduvã recent îndoliatã. Nathan, fireºte, nu mai constituia un obstacol, dar nu era o înfumurare din parte-mi sã încerc sã umplu tocmai eu golul? În primul rând - mi-am adus aminte - aveam foarte puþini bani. Chiar dacã aº fi spart bariera suferinþei Sofiei, cum m-aº fi putut aºtepta sã o curtez pe aceastã fostã muritoare de foame, cu gustul ei pentru restaurante elegante ºi plãci de fonograf extrem de costisitoare?
În cele din urmã, muzica încetã ºi Sofia conteni ºi ea din bocit, iar scârþâitul neostoit al arcurilor mã anunþã cã se vârâse în pat. Am zãcut treaz multã vreme, ascultând delicatele zgomote nocturne ale Brooklyn-ului - un câine ce lãtra departe, trecerea unui automobil, un hohot blând de râs scos de un bãrbat ºi o femeie la marginea parcului. M-am gândit acasã, la Virginia. Am alunecat în somn, dar am dormit agitat, chiar haotic, iar o datã m-am trezit în întunericul nefamiliar, pentru a mã surprinde foarte aproape de o caraghioasã penetraþie falicã - prin cute sau un tiv sau o încreþiturã umedã - a propriei mele perne deplasate de la locul ei. Apoi am adormit din nou, doar ca sã mã trezesc speriat chiar înainte de mijitul zorilor, în liniºtea moartã a acelui ceas, cu inima bãtându-mi puternic ºi un fior îngheþat în spate, ºi sã privesc drept în sus la tavanul deasupra cãruia dormea Sofia, înþelegând cu neiertãtoarea limpezime a unuia ce viseazã cã ea este condamnatã la pieire.
William Styron
Alegerea Sofiei
Editura ART, 2007
traducere din limba englezã, prefaþã ºi note de Virgil Stanciu
Citiþi prefaþa acestei cãrþi.
*****
Mi-am întors paºii înapoi spre casã. Mã gândeam sã mã aºez la masã ºi sã redactez rãspunsul la scrisoarea tatei. Doream sã-i solicit o relatare mai amãnunþitã a împrejurãrilor morþii Mariei, nedându-mi, probabil, seama în acel moment cã subconºtientul meu începea sã se intereseze deja de moartea ei fiindcã simþea încolþind în el ideea centralã a romanului ce zãcea, blocat atât de lamentabil, pe masa mea de scris. În seara aceea însã, n-am scris nici un fel de rãspuns. Cauza fiind cã, la întoarcerea acasã, am întâlnit-o pe Sofia pentru prima oarã, în carne ºi oase, ºi m-am îndrãgostit de ea, dacã nu fulgerãtor, în orice caz rapid ºi pânã peste urechi. O iubire care - mi-am dat seama pe mãsurã ce se scurgea vara aceea - avea numeroase temeiuri sã punã stãpânire pe întreaga-mi existenþã. Sunt nevoit sã mãrturisesc totuºi cã la început unul dintre motive a fost asemãnarea vagã, dar realã, dintre ea ºi Maria Hunt. Iar ceea ce nu pot uita nici acum, privitor la acea primã întâlnire, nu e doar faptul cã-mi pãrea o drãgãlaºã imitaþie a fetei moarte, ci disperarea de pe chipul ei, o disperare ce se putea citi aºa cum, fãrã îndoialã, se putuse citi pe faþa Mariei, însoþitã de umbrele chinuitoare, pline de premoniþii, ale unuia care plonjeazã în moarte cu capul înainte.
La Yetta acasã, Sofia ºi Nathan se certau de mama focului chiar în faþa uºii mele. Le auzeam limpede vocile în seara de varã ºi i-am vãzut hãrþuindu-se în hol când urcau treptele de la intrare.
- Sã nu-mi spui mie una ca asta, m-auzi?! urla Nathan. Eºti o mincinoasã! O nenorocitã de curvã mincinoasã, m-auzi? O curvã!
- ªi tu eºti o curvã, veni riposta ei. Da, eºti o curvã, cred. Vocea ei n-avea nici urmã de agresivitate.
- Eu nu sunt o curvã, rãcni el. Nu pot fi o curvã, târfã polacã murdarã ce eºti! Când ai sã-nveþi odatã sã vorbeºti corect? Oi fi un curvar, dar nu o curvã. Sã nu-mi mai spui aºa ceva niciodatã, m-auzi? De altfel, nici n-ai sã mai ai ocazia.
- Tu m-ai fãcut pe mine aºa!
- Dar asta ºi eºti, cretino, o putoare fãþarnicã, necredincioasã! Sã-þi desfaci picioarele pentru un ºarlatan, un doctor de nimic, care taie-n carne vie! O, Dumnezeule! urlã el ºi vocea i se ridicã, plinã de mânie sãlbaticã, nestãpânitã. Lasã-mã sã ies de-aici pânã nu te omor, târfã împuþitã ce eºti! Te-ai nãscut curvã ºi curvã ai sã mori!
- Nathan, ascultã-mã..., am auzit-o implorând.
Apoi, apropiindu-mã mai tare de intrare, i-am zãrit pe amândoi, lipiþi unul de celãlalt, desenând un contur obscur pe fundalul trandafiriu al holului, unde un bec de patruzeci de waþi, atârnat de o sârmã, aproape sufocat de un nor de molii agitate, îºi proiecta paraliticul lui chiaroscuro. Scena era dominatã, prin înãlþimea ºi forþa lui, de Nathan: lat în umeri, solid la înfãþiºare, încununat de o coamã de pãr negru ca al unui indian sioux, semãna cu un John Garfield mai atenuat, agitat, având trãsãturile chipeºe, plãcute într-un fel ºmecheresc, ale feþei lui Garfield - teoretic plãcute, ar trebui sã spun, fiindcã acum chipul îi era învineþit de patimã ºi mânie, era oricum doriþi, numai plãcut nu, întunecat fiind de setea de violenþã. Purta un jerseu uºor ºi pantaloni, arãta aproape de treizeci de ani. Þinea strâns ca într-o menghinã braþul Sofiei, iar ea tremura în faþa atacului lui, ca un trandafir ce danseazã în bãtaia vântului puternic. În lumina mohorâtã, abia dac-o puteam distinge pe Sofia. Reuºeam sã desluºesc doar coama ei de pãr despletit, de culoarea paiului, ºi, în spatele umãrului lui Nathan, cam o treime din faþã. Porþiunea aceasta conþinea o sprânceanã înspãimântatã, o aluniþã micã, un ochi cãprui ºi umãrul mare, lat ºi drãgãlaº al unui obraz cu trãsãturi slave, pe care se prelingea o unicã lacrimã, ca o picãturã de argint viu. Se pornise pe suspinat, ca un copil cãruia îi iei o jucãrie.
- Nathan, trebuie sã mã asculþi, te rog! spunea printre oftaturi. Nathan! Nathan! Regret cã þi-am vorbit aºa! El îi dãdu brusc drumul braþului ºi fãcu un pas înapoi.
- Mã umpli de o in-fi-nitã repulsie, þipã el. De o urã purã, ne-pre-fãcutã! Acum plec, pânã nu te omor! Se roti pe cãlcâie, gata sã se îndepãrteze.
- Nathan, nu pleca! îl implorã disperatã fata, întinzând ambele braþe spre el. Am nevoie de tine, Nathan! Iar tu, de mine.
Se distingea o notã plângãreaþã, copilãreascã în vocea ei cu timbru fragil, care se frângea câte puþin în registrele superioare ºi rãguºea abia perceptibil în cele inferioare. Accentul polonez suprapus peste toate astea o fãcea încântãtoare, sau, mi-am spus, ar fi fãcut-o, în împrejurãri mai puþin oribile.
- Te rog, Nathan, nu pleca, strigã ea. Avem nevoie unul de celãlalt! Nu mã pãrãsi!
- Nevoie? replicã el, întorcându-i spatele. Eu sã am nevoie de tine? Sã-þi spun ceva - aici începu sã dea din braþul întins spre ea, ameninþând-o -, am nevoie de tine cum am trebuinþã de orice afurisitã de boalã la care m-aº putea gândi! Am nevoie de tine ca de un caz de antrax, m-auzi? Ca de trichinozã! Am nevoie de tine ca de un calcul biliar. De pelagrã! De encefalitã! De boala lui Bright, Isuse Hristoase! De un carcinom al împuþitului de creier, târfã nesãtulã ce eºti! Aaahooooo-o-o! - acesta din urmã era un vaiet tremurat, crescãtor, un sunet ce-þi îngheþa mãduva spinãrii, în care furia ºi lamentarea se amestecau într-un chip ce pãrea aproape liturgic, asemãnãtor cu jeluirea unui rabin înnebunit. Am nevoie de tine ca de moarte, rãbufni, cu vocea sugrumatã. Ca de moarte! Încã o datã îi întoarse spatele, iar ea îl implorã din nou, plângând:
- Te rog nu pleca, Nathan!
Iar apoi:
- Nathan, unde te duci?
El se afla acum aproape de uºã, la nici douã picioare depãrtare de locul unde stãteam eu în prag, nehotãrât, neºtiind dacã sã-mi continui drumul spre odaia mea sau sã mã rãsucesc pe cãlcâie ºi sã dau bir cu fugiþii.
- Unde mã duc? urlã el. Îþi spun numaidecât unde: mã urc pe prima ramã de metrou ºi plec la Forest Hills! Am sã împrumut automobilul lui frate-meu ca sã mã-ntorc sã-mi car calabalâcul. Dupã care voi dispãrea pentru totdeauna din gaura asta împuþitã.
Brusc, volumul vocii îi scãzu, deveni ceva mai stãpânit, aproape indiferent, dar tonul continua sã-i fie ameninþãtor, într-o manierã dramaticã, vicleanã.
- Dupã aceea, poate chiar mâine, îþi spun eu ce-am sã fac. O sã mã pun la masã ca sã aºtern pe hârtie o scrisoare recomandatã cãtre Serviciul de Imigrare. Sã-i înºtiinþez cã nu posezi viza necesarã. Sã le spun cã tu ai nevoie de o vizã de târfã, presupunând cã au aºa ceva. Dacã n-au, le voi spune cã-i mai bine sã te punã pe un vapor ºi sã te trimitã îndãrãt în Polonia, fiindcã-þi vinzi curul oricãrui doctoraº pofticios de una rapidã. Înapoi la Cracovia, puiºor! chicoti satisfãcut. Oh, puiºor, înapoi la Cracovia!
Se întoarse ºi se repezi pe uºã afarã. Fãcând asta, se frecã de mine, ceea ce-l fãcu sã se rãsuceascã din nou pe loc ºi sã încremeneascã. Nu-mi puteam da seama ce crede: dacã-i auzisem vorbind sau ba. Cu rãsuflarea tãiatã, gâfâi tare cât timp mã mãsurã din ochi, câteva minute. Atunci mi-am dat seama cã se gândea cã-i auzisem, dar cã nu conteazã. Þinând seama de nervii pe care-i avea, m-a surprins modul cum mi s-a adresat - dacã nu chiar politicos, în orice caz urban pentru moment, ca ºi cum m-ar fi exclus cu mãrinimie din raza mâniei sale.
- Tu eºti noul chiriaº despre care mi-a povestit Fink? reuºi el sã strecoare, printre gâfâieli. I-am rãspuns cu cea mai scurtã ºi mai leºinatã afirmaþie.
- Eºti din Sud, continuã Nathan. Mi-a spus Morris cã eºti din Sud. Cã te cheamã Stingo. Yetta avea nevoie de un sudist în casã, sã-ºi completeze colecþia de trãsniþi.
Lansã o cãutãturã neagrã înapoi spre Sofia, apoi mã privi ºi zise:
- Regret foarte mult cã n-o sã fiu pe-aici ca sã facem puþinã conversaþie, dar eu, unul, o ºterg din locurile astea. Mi-ar fi plãcut sã stau de vorbã cu tine.
La acest punct, tonul lui îºi asumã un timbru rãu-prevestitor, politeþea forþatã preschimbându-se treptat în sarcasmul cel mai violent pe care-l auzisem în ultima vreme.
- Ce ne-am mai distra, tu ºi cu mine, trãncãnind despre felurite rahaturi! Am fi putut, de pildã, discuta despre sport. Despre sporturile practicate în Sud, se-nþelege. Cum ar fi linºarea negrilor - coons, cum le spuneþi voi, pe-acolo. Sau despre culturã. Am fi putut vorbi despre cultura Sudului ºi poate cam fi stat aici, în casa bãtrânei Yetta, ascultând discuri hillbilly. ªtii tu, pe Gene Autry, Roy Acuff ºi pe toþi ceilalþi purtãtori ai drapelelor culturii sudiste.
Se încruntase în timp ce vorbea, dar acum un zâmbet îi despicã faþa oacheºã ºi tulburatã, ºi pânã sã-mi dau seama ce face, întinse mâna ºi mi-o înhãþã pe a mea, care se cam ferea, într-o strânsoare fermã.
- Aºa e, ce sã-i faci, toate astea ar fi putut sã fie. Mare pãcat! Bãtrânul Nathan trebuie sã-ºi ia valea. Poate cã în altã viaþã, Cracker, o sã ne mai întâlnim. Pe curând. Cracker! Ne vedem în altã viaþã!
Apoi, înainte ca buzele mele sã se poatã dezlipi ºi sã protesteze, indignate, sau sã contraatace cu o insultã sau o vorbã de duh ultragiatã, Nathan se rãsucise pe cãlcâie ºi cobora bocãnind scãrile pânã pe trotuar, unde tocurile lui de toval tare produceau un clac-clac-clac demonic, sunet ce devenea tot mai slab ºi sfârºi prin a se stinge, dincolo de pomii ce se înveºmântau în întuneric, în direcþia metroului.
E o platitudine sã spui cã micile cataclisme - un accident de automobil, un lift înþepenit între etaje, un atac violent asupra persoanei tale, la care au asistat ºi alþii - au darul de a da naºtere unei comunicativitãþi nefireºti între oameni ce nu se cunosc absolut deloc. Dupã dispariþia în noapte a lui Nathan, m-am apropiat de Sofia fãrã ezitare. N-aveam idee ce voiam sã-i spun - fãrã îndoialã niºte vorbe stângace de mângâiere -, dar a grãit mai întâi ea, de dupã mâinile încleºtate peste faþa udã de lacrimi.
- E-atât de nedrept cu mine, oftã ea. Oh, cât de mult îl iubesc!
Am fãcut gestul stângaci ce se schiþeazã adeseori în filme în situaþii din astea, când dialogul e o problemã: am scos din buzunar o batistã ºi i-am întins-o fãrã o vorbã. A luat-o imediat ºi a început sã-ºi ºteargã ochii.
- Oh, exclamã Sofia, îl iubesc atât de mult! Atât de mult! Atât de mult! Fãrã el aº muri.
- Hai, lasã, i-am zis, sau poate am rostit alte cuvinte, la fel de cretine.
Ochii ei mã implorau - tocmai pe mine, pe care nu mã mai vãzuserã niciodatã - cu pledoaria disperatã a unei acuzate nevinovate care-ºi apãrã virtutea în faþa juraþilor. Eu nu sunt târfã, domnule judecãtor, pãrea cã încearcã a spune. Candoarea, cât ºi patima cu care vorbea mã uluiau.
- E atât de nedrept cu mine, repetã Sofia. Sã-mi spunã una ca asta! El e singurul bãrbat cu care am fãcut vreodatã dragoste, în afarã de soþul meu. Iar soþul meu a murit!
Se cutremurã din cauza altor oftaturi, alte lacrimi i se prelinserã din ochi, transformându-mi batista într-un burete mic, umed, cu monogramã. Nasul i se umflase de durere, iar petele rozalii lãsate de lacrimi îi stricau extraordinara frumuseþe, nu în suficientã mãsurã însã, ca acea splendoare (inclusiv aluniþa, ideal plasatã lângã ochiul stâng, ca un satelit minuscul) sã nu mã topeascã pe loc - un sentiment distinct de lichefiere emanând, nu din zona inimii, ci, surprinzãtor, din aceea a stomacului, care începea sã-mi chiorãie ca ºi cum s-ar fi revoltat împotriva unui post prea îndelungat. Aveam o poftã atât de mare sã o cuprind în braþe, sã o alint, încât era ca o suferinþã fizicã purã, dar o serie de inhibiþii ciudat de diferite ca naturã m-au fãcut sã mã abþin. De asemenea, aº fi un mincinos dacã n-aº mãrturisi cã, în timp ce se întâmplau toate astea, în mintea mea prindea proporþii un plan absolut egoist, anume cã într-un fel sau altul, de-mi va da Domnul noroc ºi putere, aveam sã preiau eu bãlaia comoarã polonezã din punctul unde Nathan, porc nerecunoscãtor ce era, o abandonase.
Pe urmã, o furnicãturã uºoarã între umeri m-a fãcut sã-mi dau seama cã Nathan se afla din nou în spatele nostru, pe treptele intrãrii. M-am rãsucit pe cãlcîie. Reuºise sã se apropie cu furiºarea tãcutã a unei fantome ºi acum ne privea pe amândoi cu o lucire rea în ochi, aplecat înainte, sprijinit cu o mânã pe tocul uºii.
- ªi încã un lucru, i se adresã el Sofiei cu vocea seacã ºi asprã. Încã un ultim lucru, târfo. Discurile. Albumele de discuri. Beethoven, Händel, Mozart. Toate. Eu nu mai doresc sã dau vreodatã cu ochii de tine. Aºa cã albumele... scoate albumele din camera ta ºi pune-le într-a mea, pe scaunul de lângã uºã. Pe Brahms poþi sã-l pãstrezi, numai fiindcã þi l-a dat Blackstock. Îl pãstrezi, pricepi? Pe celelalte le vreau, deci ai grijã sã le pui unde-þi spun. Dacã nu, când mã întorc sã-mi fac bagajele am sã-þi rup braþele, pe amândouã odatã.
Dupã o pauzã, inspirã adânc ºi ºopti:
- Aºa sã mã ajute Dumnezeu, o sã-þi rup nenorocitele alea de braþe!
ªi de data asta plecã definitiv, coborând cu paºi mari ºi necoordonaþi pânã pe trotuar ºi pierzându-se foarte repede în întuneric.
Nemaiavând, pentru moment, de unde sã verse lacrimi, Sofia se reculese încet, încet.
- Îþi mulþumesc, ai fost bun cu mine, îmi spuse blând, cu o voce înfundatã, rãguºitã, ca a unuia care a plâns din belºug, vreme prea îndelungatã.
Întinse mâna ºi-mi îndesã în palmã batista, o zdreanþã udã. Când a fãcut asta, am zãrit pentru prima oarã numãrul tatuat pe pielea bronzatã, uºor pistruiatã, a braþului ei - un numãr ruginiu, compus din cel puþin cinci cifre, prea mãrunte pentru a fi descifrate în lumina aceea slabã, dar gravat, îmi dãdeam seama, cu precizie ºi artã. Iubirii ce-mi topea stomacul i se adãugã o durere fulgerãtoare ºi, cu o miºcare involuntarã, absolut inexplicabilã (din partea unuia învãþat de mic sã aibã grijã ce atinge cu mâna), i-am prins tandru încheietura ca sã privesc tatuajul mai de aproape. Chiar din momentul acela am ºtiut cã s-ar putea s-o jigneascã interesul meu. Dar nu m-am putut abþine.
- Unde ai fost? am întrebat-o.
Rosti un nume fibros, polonez, pe care abia l-am înþeles ca fiind "O¶wiêcim". Apoi adãugã:
- Am stat acolo mult timp. Longtemps!
Se întrerupse.
- Vous voyez...
Se întrerupse din nou.
- Vorbeºti franþuzeºte? mã întrebã. Engleza mea e rea.
- Un peu, i-am rãspuns, exagerându-mi extrem de mult priceperea. E cam ruginitã. Ceea ce însemna cã nu ºtiam aproape nimic.
- Ruginitã? Ce înseamnã ruginitã?
- Sale, am spus la întâmplare, nepãsãtor.
- Francezã murdarã? mã întrebã ea, cu cea mai vagã urmã de zâmbet. Dupã încã un moment mã întrebã:
- Sprechen sie Deutsch? , ceea ce nu extrase de la mine nici mãcar un "Nein".
- Oh, las-o baltã, am spus. Vorbeºti englezeºte bine. ªi am continuat, dupã o clipã de tãcere:
- Nathan ãla! În viaþa mea n-am vãzut aºa ceva! ªtiu cã nu mã priveºte, dar trebuie cã-i dus rãu de-acasã! Cum poate vorbi aºa, cu oricine ar fi? Dacã vrei sã afli pãrerea mea, e bine cã ai scãpat de el.
Închise ochii, strângându-ºi puternic pleoapele, ºi-ºi þuguie buzele, îndureratã parcã de amintirea celor ce tocmai fuseserã spuse.
- O, are dreptate în atât de multe privinþe, ºopti ea. Nu cã nu i-am fost credincioasã. Nu vreau sã spun asta. Întotdeauna i-am fost credincioasã. Dar altele. Când a spus cã nu ºtiu sã mã îmbrac. Sau când a spus cã-s o polonezã dezordonatã ºi nu þin curat. Atunci mi-a zis "polacã murdarã" ºi am ºtiut cã... da, cã o merit. Când m-a dus la toate restaurantele alea elegante ºi eu întotdeauna am pãstrit...
Ridicã spre mine o privire întrebãtoare.
- Pãstrat, i-am spus.
Fãrã sã exagerez, va trebui, din când în când, sã îndrept delicioasele imperfecþiuni ale englezei Sofiei. Folosea limba în mod mai mult decât adecvat ºi - pentru mine, cel puþin - de o manierã devenitã ºi mai fermecãtoare datoritã micilor poticneli în hãþiºul sintaxei, provocate mai ales de piedicile sinistrelor noastre verbe neregulate.
- Ce ai pãstrat?
- Am pãstrat... la carte, vreau sã spun meniul. Deseori pãstrez meniul, îl pun în poºetã ca suvenir. El spunea cã meniul costã bani, deci eu fur. În privinþa asta, ºtii, avea dreptate.
- Mie nu mi se pare cã a lua o listã de bucate ar fi chiar furt, pentru Dumnezeu. Ascultã, ºtiu cã nu-i nici asta treaba mea, dar...
Evident hotãrâtã sã reziste tuturor încercãrilor mele de a o ajuta sã-ºi recapete stima de sine, mã întrerupse, zicând:
- Nu, ºtiu cã am greºit. Ce-a spus el era adevãrat, am fãcut aºa de multe lucruri rele. Am meritat sã mã pãrãseascã. Dar niciodatã nu i-am fost necredincioasã. Niciodatã! O, acum am sã mor fãrã el. Ce mã fac? Ce mã fac?
O clipã m-am temut cã s-ar putea sã se lase apucatã de o nouã, scurtã ºi nebuneascã fugã a durerii, dar n-a scos decât un suspin greu ºi rãguºit, ca un fel de semn final de punctuaþie; pe urmã se îndepãrtã de mine.
- Ai fost bun cu mine, îmi spuse. Acum trebuie sã mã duc în camera mea.
În timp ce urca încet scãrile, i-am examinat cu amãnuntul corpul pe care se mula o rochie subþire de varã. Deºi era un trup frumos, posedând toate proeminenþele, rotunjimile, continuitãþile ºi simetriile necesare, din el se degaja o vagã impresie de straniu - nu ceva care sã-þi sarã în ochi prin lipsã, nu era atât deficient, cât pãrea reasamblat. Exact asta era, vedeam eu bine. Atributul straniu se manifesta chiar prin piele. Pielea avea plasticitatea bolnãvicioasã (observabilã mai ales la partea dinspre corp a braþelor) a persoanelor ce au suferit o emaciere severã ºi a cãror carnaþie este chiar în momentul acesta în ultima fazã a refacerii. Aveam totodatã senzaþia cã sub bronzul sãnãtos se mai aþinea paloarea unui corp nerecuperat pe de-a-ntregul dintr-o îngrozitoare crizã. Dar nici unul din aceste amãnunte nu diminua câtuºi de puþin un soi de sexualitate splendid de neglijentã, care, cel puþin în acea clipã, era strâns determinatã de miºcarea nepãsãtoare, dar directã a pelvisului ºi de poponeþul ei cu adevãrat voluptuos. În ciuda foamei îndurate, fundul ei avea o formã la fel de perfectã ca aceea a unei pere fantastice, premiate cu medalii. Vibra cu o elocvenþã magicã ºi, vãzut din unghiul acela, îmi încingea atât de puternic dorinþa, încât am ºi donat, mental, orfelinatelor prezbiteriene din Virginia un sfert din viitoarele mele venituri ca scriitor, în schimbul fericirii de a þine cât de puþin - treizeci de secunde mi-ar fi ajuns - fundul acela gol în cupa palmelor mele pofticioase. Bãtrâne Stingo, am meditat eu, în vreme ce ea se îndepãrta urcând, fãrã îndoialã cã existã un element pervers în fixaþia ta pentru pãrþile dorsale. Apoi, ajunsã în capul scãrilor, femeia se întoarse ºi zâmbi, privind în jos - cel mai trist zâmbet imaginabil.
- Sper cã nu te-am plictisit cu problemele mele, îmi spuse, îmi pare rãu. Apoi se îndreptã spre camera ei ºi adãugã:
- Noapte bunã.
Asta este. De pe singurul scaun confortabil din camera mea, unde am stat în noaptea aceea, citindu-l pe Aristofan, puteam vedea, prin uºa parþial deschisã, o micã secþiune a holului de la etaj. La un moment dat, pe la mijlocul serii, am zãrit-o pe Sofia ducând în camera lui Nathan albumele de discuri pe care acesta îi ceruse sã le înapoieze. Când s-a întors în odaia ei, am vãzut cã plângea iarãºi. Cum putea s-o þinã tot aºa întruna? De unde izvorau atâtea lacrimi? Mai târziu, ascultã de nenumãrate ori la patefon acordurile finale ale Simfoniei I de Brahms, pe care Nathan, mãrinimos, îi îngãduise s-o pãstreze. Probabil cã era unicul ei disc acum. Muzica se insinuã toatã seara prin tavanul subþire ca hârtia, iar aristocraticul ºi tragicul corn francez se amestecã în capul meu cu chemarea de pasãre, antifonicã ºi pãtrunzãtoare, a flautului, pentru a-mi umple sufletul de o tristeþe ºi o nostalgie mai intense decât aproape tot ce simþisem vreodatã. M-am gândit la momentul când fusese compusã acea muzicã. Era o muzicã ce, printre altele, sugera o Europã a vremurilor paºnice, scãldatã în lucirea moale, penumbratã, a unor amurguri senine - copile purtând codiþe ºi ºorþuleþe, legãnându-se în trãsurici minuscule cu douã locuri, excursii în luminiºurile din Wiener Wald, bere bavarezã tare, doamne din Grenoble cu umbreluþe de soare, plimbându-se de-a lungul marginilor scânteietoare ale gheþarilor de pe vârfurile Alpilor, voiajuri în balon, veselie, valsuri vertiginoase, vinuri de Mosella, Johannes Brahms însuºi, cu barbã ºi trabuc negru, meditând la acordurile sale titanice pe sub fagii desfrunziþi, autumnali, din Hofgarten. O Europã de o dulceaþã aproape de neconceput, o Europã pe care Sofia, înecându-se acum în tristeþe în odaia de deasupra mea, nu avusese cum s-o cunoascã.
Când m-am dus sã mã culc, muzica tot se mai auzea. Iar când fiecare disc zgâriat de ºelac se termina, dându-mi posibilitatea sã aud, în intervalul ce se scurgea pânã îl punea pe urmãtorul, plânsul neconsolat al Sofiei, mã zvârcoleam în pat ºi mã rãsuceam, întrebându-mã din nou cum putea deveni un singur om receptacolul unei cantitãþi atât de uriaºe de durere. Mi se pãrea aproape de neconceput ca Nathan sã inspire un chin crud ºi devastator. Dar fãrã îndoialã cã aºa stãteau lucrurile, ceea ce-mi punea o problemã. Pentru cã, dacã simþeam, cum am mai spus-o, cã alunec deja în starea aceea bolnãvicioasã ºi dezarmatã, îndeobºte cunoscutã drept dragoste, nu era oare o nebunie din partea mea sã cred cã voi putea câºtiga afecþiunea - cu atât mai mult cã voi putea împãrþi patul - unei femei ataºate atât de trainic de amintirea fostului ei iubit? Ideea avea în ea ceva cu adevãrat indecent, ca ºi cum ai fi pornit sã cucereºti o vãduvã recent îndoliatã. Nathan, fireºte, nu mai constituia un obstacol, dar nu era o înfumurare din parte-mi sã încerc sã umplu tocmai eu golul? În primul rând - mi-am adus aminte - aveam foarte puþini bani. Chiar dacã aº fi spart bariera suferinþei Sofiei, cum m-aº fi putut aºtepta sã o curtez pe aceastã fostã muritoare de foame, cu gustul ei pentru restaurante elegante ºi plãci de fonograf extrem de costisitoare?
În cele din urmã, muzica încetã ºi Sofia conteni ºi ea din bocit, iar scârþâitul neostoit al arcurilor mã anunþã cã se vârâse în pat. Am zãcut treaz multã vreme, ascultând delicatele zgomote nocturne ale Brooklyn-ului - un câine ce lãtra departe, trecerea unui automobil, un hohot blând de râs scos de un bãrbat ºi o femeie la marginea parcului. M-am gândit acasã, la Virginia. Am alunecat în somn, dar am dormit agitat, chiar haotic, iar o datã m-am trezit în întunericul nefamiliar, pentru a mã surprinde foarte aproape de o caraghioasã penetraþie falicã - prin cute sau un tiv sau o încreþiturã umedã - a propriei mele perne deplasate de la locul ei. Apoi am adormit din nou, doar ca sã mã trezesc speriat chiar înainte de mijitul zorilor, în liniºtea moartã a acelui ceas, cu inima bãtându-mi puternic ºi un fior îngheþat în spate, ºi sã privesc drept în sus la tavanul deasupra cãruia dormea Sofia, înþelegând cu neiertãtoarea limpezime a unuia ce viseazã cã ea este condamnatã la pieire.