Windom
22 Aug 2007, 16:57
Critica ºi publicul deopotrivã considerã acest film drept cel mai atipic din cariera lui Lynch. Cred cã lucrurile nu stau chiar aºa.
Întradevãr, îþi dai seama, încã de la apariþia siglei Disney pe ecran, cã e vorba despre un ceva diferit, cã nu avem de-a face cu unul dintre filmele cu care ne-a obiºnuit Lynch pînã la momentul respectiv. Un film de David Lynch distribuit de Disney!!! - o nepotrivire mai mare nici cã se putea (e ca ºi cum Nora Ephron ar regiza un episod din Masters of Horror).
Un asemenea subiect – încãpãþînarea unui om de a face totul pentru a îndrepta lucrurile în relaþia cu fratele sãu înstrãinat – nu pare tocmai pe gustul unui regizor de talia lui Lynch, cu înclinaþiile sale spre subiecte alambicate, condimentate, nu de puþine ori, cu intense scene de sex ºi violenþã. În The Straight Story, singura secvenþã cît de cît turbulentã este aceea în care maºina de tuns iarba pe care cãlãtoreºte eroul, rãmasã fãrã frîne, porneºte într-o cursã nebunã în josul unui deal. Fãcînd aici o parantezã, trebuie spus cã, în cadrul unei conferinþe de presã, Richard Farnsworth, povestind cum a ajuns sã fie distribuit în rol, spunea cã a acceptat sã joace doar dupã ce Lynch l-a asigurat cã este un film fãrã violenþã ºi fãrã cuvinte d-alea care încep cu f.
Structura narativã este, de asemenea, atipicã. Nici un puzzle de descifrat, nici un personaj-semn. În locul unui plot întortocheat, avem de-a face cu o structurã narativã la fel de straight precum drumul parcurs de erou prin mijlocul lanurilor de porumb ºi al peisajelor idilice.
În plus, dacã de la Henry din Eraserhead, pînã la Cooper din Twin Peaks, deºi cel mai catastrofal exemplu în acest sens îl reprezintã Fred Madison din Lost Highway, personajele lynchiene sînt dispuse sã renunþe la propria voinþã în favoarea receptivitãþii, de aceastã datã avem de-a face cu încãpãþînarea întruchipatã, la care se adaugã un individualism american de frontierã tipic. Nimic nu-l poate determina pe Alvin sã renunþe la planurile sale.
În ciuda ciuda celor enumerate mai sus, existã în film secvenþe, stãri, atît de familiare universului lynchian. Chiar dacã sînt mai puþine, ele sînt, cred, definitorii. Alvin Straight nu este prezentat în luminoasele culori marca Disney. Este un fost beþiv înrãit, un om care a preferat întotdeauna singurãtatea în detrimentul companiei celorlalþi. A pierdut contactul cu proprii copii, pãstrînd-o aproape doar pe fiica sa, Rose. Ajuns aproape de finalul vieþii, Alvin împarte în dreapta ºi în stînga vorbe înþelepte despre valorile familiale care contrasteazã puternic cu propriile eºecuri în relaþiile cu familia.
Existã o secvenþã în care Alvin îi demonstreazã unei adolescente fugite de acasã ce înseamnã familia, cu ajutorul unor beþiºoare. Dacã e unul singur, se rupe uºor, dacã sînt mai multe la un loc, este aproape imposibil sã le rupi. Aceea este familia, afirmã el.
Mai tîrziu, Alvin istoriseºte întîmplarea tragicã în urma cãreia lui Rose i s-au luat copiii. Unde era FAMILIA în acele clipe? De ce a fost Rose lãsatã singurã?
Din acest punct de vedere, existã în film o prãpastie între retoricã ºi ceea ce se întîmplã pe ecran. Alvin îºi iubeºte fiica dar o pãrãseºte pentru a pleca în cãutarea fratelui. Chiar ºi revederea celor doi fraþi este tratatã destul de reþinut ºi cu toate acestea, este una dintre cele mai puternice secvenþe din întreg filmul – marii actori n-au întotdeauna nevoie de cuvinte pentru a exprima sentimente profunde.
La fel ca bufniþele din Twin Peaks, intenþiile bune care strãbat acest film de la un capãt la celãlalt nu sînt întotdeauna ceea ce par.
Poate secvenþa în care marca Lynch iese cel mai bine în evidenþã este aceea în care, la începutul filmului, obiectivul de filmat se apropie încet de camera lui Alvin iar dinãuntru se aude un bufnet atunci cînd acesta se prãbuºeºte la pãmînt. Este, dupã pãrerea mea, o secvenþã asemãnãtoare cu aceea din Lost Highway în care camera de filmat se plimbã printr-o încãpere întortocheatã ºi goalã – locuinþa lui Fred Madison ºi sugereazã însingurarea eroului, izolarea lui de societate, în cazul lui Alvin. By the way, cã tot a venit vorba de Lost Highway, nu cred sã mai existe vreun alt regizor care sã creeze o atmosferã atît de tensionatã filmînd o încãpere goalã.
În concluzie, The Straight Story este un film aparte, dar nu atipic. Amprenta lynchianã e prezentã chiar ºi în acest senin film de familie, doar cã e mai dificil de descoperit.
Întradevãr, îþi dai seama, încã de la apariþia siglei Disney pe ecran, cã e vorba despre un ceva diferit, cã nu avem de-a face cu unul dintre filmele cu care ne-a obiºnuit Lynch pînã la momentul respectiv. Un film de David Lynch distribuit de Disney!!! - o nepotrivire mai mare nici cã se putea (e ca ºi cum Nora Ephron ar regiza un episod din Masters of Horror).
Un asemenea subiect – încãpãþînarea unui om de a face totul pentru a îndrepta lucrurile în relaþia cu fratele sãu înstrãinat – nu pare tocmai pe gustul unui regizor de talia lui Lynch, cu înclinaþiile sale spre subiecte alambicate, condimentate, nu de puþine ori, cu intense scene de sex ºi violenþã. În The Straight Story, singura secvenþã cît de cît turbulentã este aceea în care maºina de tuns iarba pe care cãlãtoreºte eroul, rãmasã fãrã frîne, porneºte într-o cursã nebunã în josul unui deal. Fãcînd aici o parantezã, trebuie spus cã, în cadrul unei conferinþe de presã, Richard Farnsworth, povestind cum a ajuns sã fie distribuit în rol, spunea cã a acceptat sã joace doar dupã ce Lynch l-a asigurat cã este un film fãrã violenþã ºi fãrã cuvinte d-alea care încep cu f.
Structura narativã este, de asemenea, atipicã. Nici un puzzle de descifrat, nici un personaj-semn. În locul unui plot întortocheat, avem de-a face cu o structurã narativã la fel de straight precum drumul parcurs de erou prin mijlocul lanurilor de porumb ºi al peisajelor idilice.
În plus, dacã de la Henry din Eraserhead, pînã la Cooper din Twin Peaks, deºi cel mai catastrofal exemplu în acest sens îl reprezintã Fred Madison din Lost Highway, personajele lynchiene sînt dispuse sã renunþe la propria voinþã în favoarea receptivitãþii, de aceastã datã avem de-a face cu încãpãþînarea întruchipatã, la care se adaugã un individualism american de frontierã tipic. Nimic nu-l poate determina pe Alvin sã renunþe la planurile sale.
În ciuda ciuda celor enumerate mai sus, existã în film secvenþe, stãri, atît de familiare universului lynchian. Chiar dacã sînt mai puþine, ele sînt, cred, definitorii. Alvin Straight nu este prezentat în luminoasele culori marca Disney. Este un fost beþiv înrãit, un om care a preferat întotdeauna singurãtatea în detrimentul companiei celorlalþi. A pierdut contactul cu proprii copii, pãstrînd-o aproape doar pe fiica sa, Rose. Ajuns aproape de finalul vieþii, Alvin împarte în dreapta ºi în stînga vorbe înþelepte despre valorile familiale care contrasteazã puternic cu propriile eºecuri în relaþiile cu familia.
Existã o secvenþã în care Alvin îi demonstreazã unei adolescente fugite de acasã ce înseamnã familia, cu ajutorul unor beþiºoare. Dacã e unul singur, se rupe uºor, dacã sînt mai multe la un loc, este aproape imposibil sã le rupi. Aceea este familia, afirmã el.
Mai tîrziu, Alvin istoriseºte întîmplarea tragicã în urma cãreia lui Rose i s-au luat copiii. Unde era FAMILIA în acele clipe? De ce a fost Rose lãsatã singurã?
Din acest punct de vedere, existã în film o prãpastie între retoricã ºi ceea ce se întîmplã pe ecran. Alvin îºi iubeºte fiica dar o pãrãseºte pentru a pleca în cãutarea fratelui. Chiar ºi revederea celor doi fraþi este tratatã destul de reþinut ºi cu toate acestea, este una dintre cele mai puternice secvenþe din întreg filmul – marii actori n-au întotdeauna nevoie de cuvinte pentru a exprima sentimente profunde.
La fel ca bufniþele din Twin Peaks, intenþiile bune care strãbat acest film de la un capãt la celãlalt nu sînt întotdeauna ceea ce par.
Poate secvenþa în care marca Lynch iese cel mai bine în evidenþã este aceea în care, la începutul filmului, obiectivul de filmat se apropie încet de camera lui Alvin iar dinãuntru se aude un bufnet atunci cînd acesta se prãbuºeºte la pãmînt. Este, dupã pãrerea mea, o secvenþã asemãnãtoare cu aceea din Lost Highway în care camera de filmat se plimbã printr-o încãpere întortocheatã ºi goalã – locuinþa lui Fred Madison ºi sugereazã însingurarea eroului, izolarea lui de societate, în cazul lui Alvin. By the way, cã tot a venit vorba de Lost Highway, nu cred sã mai existe vreun alt regizor care sã creeze o atmosferã atît de tensionatã filmînd o încãpere goalã.
În concluzie, The Straight Story este un film aparte, dar nu atipic. Amprenta lynchianã e prezentã chiar ºi în acest senin film de familie, doar cã e mai dificil de descoperit.