Proza [Archive] - Cinemagia Forum

Cretzulynne

18 Sep 2017, 21:56

Era portarul. Ramase in prag, politicos, aproape absent, neprivind nicaieri, ii întinse o pereche de manusi.
- Le-a adus soferul adineauri. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra si ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. I-am dat o suta de lei...
Stefan lua manusile si le privi lung, concentrat, incruntându-se.
- De ce nu deschideti fereastra ? vorbi din nou portarul. O sa va imbolnaviti. E foarte cald la dumneavoastra...
- Care domnisoara? intreba Stefan.
Dar în acea clipa îsi aduse deodata aminte si se lumina.
- Ah, da, stiu, spuse. Asteapta...
Cauta in portmoneu si îii întinse o bancnota.
- Poate îmi mai dati si o carte sa citesc, spuse portarul dupa ce multumi, impaturind cu grija bancnota.
Stefan se îndrepta spre biblioteca de perete si-si zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.
- Dar macar e sigur ca sunt manusile ei? întreba el deodata.
- Spunea ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra... As vrea un roman frumos, adauga cu un glas mai coborât, zâmbind.
Dupa ce pleca portarul, tinând cartea sub brat, cu o infinita grija, aproape cu spaima, Stefan ramase o clipa în mijlocul odaii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecina. Se apropie de fereastra si o deschise larg. Il întâmpina un miros de gradina proaspat stropita. „Tot mai am timp, îsi spuse rezemându-se de fereastra. Nu e înca miezul noptii..."
... Fata ridicase din umeri si zâmbise. în lumina serii, obrazul ei parea si mai pârlit de soare si parul capatase un luciu stins, de metal vechi.
- Nu te înteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat...
Pe nesimtite, deasupra lor, cerul îsi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stinghera, în crestetul padurii.
- S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fara s-o priveasca. Dar trebuie sa te învete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe lânga ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi...
- Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea târziu. Mi-ar fi placut sa te pot întelege...
- Unii spun ca în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca...
- Nu înteleg nimic, spusese ea. Nu înteleg...
Tresari si se smuci emotionat de lânga fereastra. Manusile erau înca pe pat, asa cum le lasase. Le apropie o clipa de nari. Parca n-ar fi ale ei, îsi spuse, nedumerit. Parca n-ar fi parfumul ei...
Când îsi apropie bricheta ca sa-si aprinda tigara, observa ca ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; pareau asa pentru ca obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degraba de un verde-deschis, batut în aur. Gura foarte rosie si dintii prea albi, stralucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau si mai mult figura.
- Te-am ascultat toata seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrata cu bricheta, si nu înteleg de ce prelungesti gluma. De ce nu mi-ai spus ca esti scriitor si ca te numesti Ciru Partenie ?...
El o privi încurcat, silindu-se sa-i întoarca zâmbetul.
- Nu-ti puteam spune asta pentru ca nu sunt scriitor si ma numesc Stefan Viziru. Foarte exact: Stefan I. Viziru, caci pe tatal meu îl chema Ioan...
Cu un gest scurt, Ileana îsi pleca fruntea. în clipa aceea Stefan îsi aminti, dintr-o data, fara nici un efort, ceea ce se trudise întruna sa afle în ultimele zile: unde mai vazuse el acea culoare stranie de par, care nu era nici neagra, nici albastra, nici argintie ? Acum stia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosita în Capitala, fusese adus pentru prima oara în Cismigiu. Descoperirea aceasta îl insenina.
- Sunt de-abia de câteva luni în Bucuresti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Si n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am vazut cum te arata cineva din ochi: „Uite si pe Partenie, spunea. Ma mir ca a calcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Si toata seara am observat cum te cautau, curiosi, atâtia ochi. Ai fost recunoscut, draga maestre! Inutil sa te mai ascunzi!...
Stefan se multumi s-o priveasca, tacând.
- Te-ai suparat, într-adevar? continua Ileana. Am auzit asta la usa, intrând; a fost fara voia mea. Si am fost destul de intimidata toata seara...
- Te asigur ca nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, daca vrei, am sa-ti fac dovada...
începu sa se caute în amândoua buzunarele deodata. Gasi un plic si i-l întinse. Dar i-l lua repede înapoi si-i întinse un pasaport.
- Are si o fotografie, spuse. E cea mai buna piesa de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele:
- Stefan Viziru. Treizeci si patru de ani? Nu pari...
... Se apropiase de ea, fara sa-i spuna cine e si cum îl cheama.
- Uite, începuse el aratând catre padure, pe locurile acestea erau balti, întorsese brusc capul si tresarise vazându-l atât de aproape de ea. Nu-l simtise. Nu auzise pasi în urma ei. Era un barbat înalt, bine legat si totusi zvelt, aproape fraged, si o intimidase lumina zâmbetului lui.
- ... în locul padurii acesteia erau balti. Aici veneam sa ma scald cu baietii când eram mic...
Vorbea mereu. Despre baltile din jurul Bucurestiului, despre arborii pe care-i vazuse sadindu-se. Vorbea mai ales despre copilaria lui.
- ... în liceu, aveam un arici cu care ma împrietenisem. Când veneam sa-l vad, ma simtea de departe si iesea sa ma întâmpine...
Se oprise si întorsese brusc capul. Apoi îsi trecu mâna prin par, privind-o pe furis, cu un zâmbet timid, încurcat.
- E curios, adaugase, dar nu-mi dau înca seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape strain...
- Am copilarit departe de tara si am învatat târziu româneste. Dar am învatat la mosie, cu taranii...
- Am citit odata o carte, continuase el ca si când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânar care chema serpii si sedea de vorba cu ei. Sunt sigur ca lucrurile acestea sunt cu putinta. Dar trebuie sa te învete cineva... Ariciul meu, bunaoara, se rostogolea în fata mea, îsi ascundea tepii si ma lasa sa-l mângâi pe pântece. Sunt sigur ca as fi putut învata multe de la el, dar nu stiam cum sa-i vorbesc...
Soarele asfintise. începuse sa patrunda pâna la ei miros de fân proaspat cosit.

(fragment din Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade)

White1

19 Sep 2017, 14:55

Din Jurnalul lui Gombrowicz, despre aproape-dar-nu-chiar prietenul Bruno Schulz:

"El era un masochist-permanent si ireductibil-asta se simtea in el necurmat. Nu, nu era facut sa domine! Un gnom, mititel, cu capul mare, parca prea speriat pentru a indrazni sa existe, expulzat din viata, se strecura pe ascuns, pe margine. Bruno nu-si recunostea dreptul la existenta si cauta propria nimicire-nu ca ar fi visat la sinucidere, dar nazuia la inexistenta cu toata fiinta lui. Dupa opinia mea, in aceasta nazuinta nu era nici un sentiment de culpabilitate a la Kafka,ci mai degraba ceva precum instinctul care face animalul bolnav sa se traga intr-o parte. Se simtea inutil. In plus , poate masochismul lui avea si un alt chip -nu stiu-, dar in mod sigur era un omagiu adus fortelor existentei care il calcau in picioare."

victor_homescu

19 Sep 2017, 22:19

'Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale. Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geacu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.mul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.

Mircea Cartarescu,Gemenii - fragment -

victor_homescu

22 Sep 2017, 08:29

Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei - şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zăreasca cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toata ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefanel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherazada, cu Sonia alături.
Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coşilor de pe frunte...
Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la "ţară" niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată.
În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină luna, sau cuvinte patimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns.
Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moşia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului.
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft şi am râs. Am râs de mine - pentru că eram încă sentimental şi visător. Şi mi-am spus:
Uliţa copilăriei e o caramelă bună pentru băieţii slabi de înger, ca Robert şi ca Dinu. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copiii de boieri, care călăresc, fumează şi sărută zarzări înfloriţi.
Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri.
Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi.
Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu ignorează până şi cu numele?
Am plâns, pentru că un adolescent bogat, frumos şi cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boieroaică poftitoare de tutun, care cânta Sheherazada la pian? Mi-am recunoscut eu generaţia în fericiţii de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacanţele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în cămări cu hârţoage, cu ochii lăcrămând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului, pe care-l căutam zi şi noapte?
Unde îmi era hotărârea mea de a mă arăta lumii aşa cum sunt, conştient de superioritatea mea şi de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorinţa cruntă de a mă găsi şi a mă poseda în întregime, dacă plâng, pentru că Ştefanel a cunoscut "cel din urmă basm"?
Am uitat că-mi spărgeam dinţii de furie şi de invidie şi că mi-am făgăduit năprasnic că voi ajunge cât mai curând cineva şi că atunci voi desface sălbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru că eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile cărnii, numai pentru că EU am fost lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi?
Am uitat şi am plâns pe foile unei cărţi din Cultura Naţională? Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi La lutte universelle a lui Dantec?
Şi nu mi-e ruşine de mine însumi?... Nu mi-e ruşine de numele meu şi de durerea mea, şi de vrerile mele?...
....Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia.
Iartă-ma, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere.
Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie şi să nu se înspăimânte de mine.
Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărţile lui Felix Le Dantec şi am să mă duc să mă mângâie Sonia...

Romanul adolescentului miop (fragment)

- Mircea Eliade -

victor_homescu

23 Sep 2017, 18:35

„Epoca noastră, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteligență, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime și frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Buňuel. Cine e imaginea fetiș a cinematografiei zilelor noastre? Woody Allen, care față de un David Lean sau Orson Welles e ca Andy Warhol față de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo față de Cehov sau Ibsen.

De asemenea, nu e surprinzător faptul că, în era spectacolului, efectele speciale în cinematografie au ajuns să trimită pe planul al doilea subiectul, regizorii, scenariul și chiar pe actori. Se poate spune că asta se datorează, în bună parte, uluitoarei dezvoltări tehnologice din ultimii ani, care permite acum adevărate minuni în ceea ce privește iluziile și fantezia vizuale. Desigur, o altă cauză – poate chiar cea principală – ar fi o cultură care încurajează tot mai puțin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te neliniștești și, în ultimă instanță, să nu gândești, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privința drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea „baia de imagini”, o supunere totală față de emoții și senzații stârnite de un bombardament neobișnuit și uneori strălucitor cu imagini care-ți captează atenția, chiar dacă ele, prin natura lor primară și trecătoare, tocesc sensibilitatea și gândirea publicului. (…)

Astăzi, când de la artiști nu se mai așteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare și scandal, îndrăznelile lor sunt doar măștile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluționar a ajuns acum o modă, un mod de a-ți petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic și îl pune în slujba teatrului Grand Guignol.”

(Fragment din volumul Mario Vargas Llosa, „Civilizația spectacolului”, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, Bucuresti, 2016)

victor_homescu

05 Oct 2017, 17:28

Fragmente din volumul „Cugetări”
- Blaise Pascal -

A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura. Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi. Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada. Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul. Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun. Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin. Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.

White1

10 Nov 2017, 14:17

"I lingered before her stall, though I knew my stay was useless, to make my interest in her wares seem the more real. Then I turned away slowly and walked down the middle of the bazaar. I allowed the two pennies to fall against the sixpence in my pocket. I heard a voice call from one end of the gallery that the light was out. The upper part of the hall was now completely dark.
Gazing up into the darkness I saw myself as a creature driven and derided by vanity; and my eyes burned with anguish and anger."

James Joyce, Dubliners (Araby)

White1

13 Nov 2017, 20:24

Mi-a recomandat-o astazi Goodreads-ul. Ştiu că nu sună foarte logic dar rar am mai dat peste un roman cu un umor atât de direct şi subtil, sec şi spumos în acelaşi timp. Nu ştiu dacă e cea mai potrivită mostră, mai ales scoasă din context dar merge perfect cu melodia:

“You look a little worse. Has the pain come back?” he asked me even before we’d sat down in the library. No, I answered, fortunately the stabbing pain had not come back—that was all I needed—but I’d been beset by so many troubles all week that I hadn’t even remembered the pain, because my relationship with my partner, I told him, had collapsed, not because of my upcoming trip but because of the entrance on stage of a two-bit actor she’d had an affair with, I confessed, and I had the impression that he lifted his eyes slightly, as if to look for the horns on my head, though Don Chente would have been incapable of such a thing, he was much too discreet. He asked me, with as much tact as possible, if Eva had persisted in her lapse, using the word “lapse” as if she had simply taken a misstep and tripped and fallen on her back with her legs spreadeagle (https://crookedfingers.bandcamp.com/track/she-spread-her-legs-and-flew-away) so he could penetrate her, hardly what had really happened, with her going off enthusiastically for her early morning fucks, but I refrained from making my accusation too specific and answered only, no, apparently the affair had ended, though when dealing with that kind of sleazy activity it was difficult to know for certain."

Ok, încă unul care nu se potriveşte cu melodia 8-|

"Nor would I tell Don Chente about my via crucis over the following days, when the test came back positive, and thus began the bitter discussion about how to proceed; an abortion seemed to me to be the preferred course of action from every possible point of view, whereas Eva, due to her natural feminine protective instinct, declared somewhat tentatively that she was in favor of keeping the child, though she wavered between that position and mine, constantly bursting out in tears so as to stoke my feelings of guilt, even though she was the only possible guilty party (https://www.youtube.com/watch?v=71xmrULJ-ms), no matter what, whether the child was mine because she had lied to me about her supposed infertility or, more likely, that due to the excitement and urgency of her initiation into adultery, she’d failed to take the necessary precautions and now the spawn of that circus performer was growing in her belly."

Horacio Castellanos Moya, The Dream Of My Return

Namaste

13 Nov 2017, 23:24

I felt compelled to go back out into the streets, where a viscous tide of humanity flowed towards me. It was carnival time, and evening, and everyone was at leisure, out and about, rubbing up against each other. And their faces were filled with the light that fell from the stands, and the laughter oozed from their mouths like pus from open wounds. The more impatiently I tried to make my way through, the more they laughed and thronged closer together. Somehow a woman's shawl got caught on me; I dragged her behind me, and people stopped me and laughed, and I felt I ought to laugh as well but I couldn't. Someone threw a handful of confetti in my eyes, and it stung like a whip. The people were wedged together at the street corners, jammed tight, with no way of moving on, merely swaying gently to and fro as if they were coupling as they stood. But although they were standing still while I raced about like a lunatic at the roadside, wherever there were gaps in the crowd, the truth of it was that they were moving and I never budged an inch. For nothing changed; whenever I looked up, I saw the selfsame buildings on the one side and the carnival stands on the other. Perhaps everyone really was stuck in one place, and it was only because I and they were giddy that everything seemed to be in a whirl. I had no time to think about it, I was heavy with perspiration, and a numbing pain was coursing through me, as if something too large were being borne upon my blood, distending the veins wherever it went. And all the while, I felt that the air had long since been exhausted and I was merely breathing in exhalations, which my lungs refused.

The Notebooks of Malte Laurids Brigg

White1

29 Nov 2017, 12:45

I sense how frightening his world is for him, how tightly he tries to hold it in place. I would like to sense his feelings, and I would like him to know that I understand his feelings. I would like him to know that I stand with him in his tight, constricted little world, and that I can look upon it relatively unafraid. Perhaps I can make it a safer world for him. I would like my feelings in the relationship with him to be as clear and transparent as possible, so that they are a discernible reality for him, to which he can return again and again I would like to go with him on the fearful journey into himself, into the buried fear, and hate, and love which he has never been able to let flow in him. I recognize that this is a very human and unpredictable journey for me, as well as for him, and that I may, without even knowing my fear, shrink away within myself, from some of the feelings he discovers. To this extent I know I will be limited in my ability to help him. I realize that at times his own fears may make him perceive me as uncaring, as rejecting, as an intruder, as one who does not understand. I want fully to accept these feelings in him, and yet I hope also that my own real feelings will show through so clearly that in time he cannot fail to perceive them. Most of all I want him to encounter in me a real person. I do not need to be uneasy as to whether my own feelings are ’therapeutic". What I am and what I feel are good enough to be a basis for therapy, if I can transparently be what I am and what I feel in relationship to him. Then perhaps he can be what he is, openly and without fear.

Carl Rogers, On Becoming a Person

White1

10 Dec 2017, 18:55

(a) Noaptea-i iarăși încleștarea nocturnă cu noaptea, camera cutremurată de orchestre demonice, smulsele clipe de somn înfricoșător, vocile de dincolo de fereastră, numele meu fiind fără încetare repetat cu dispreț de imaginare grupuri de musafiri ce tot sosesc, de spinetele întunericului. Ca și cum nu ar fi destule zgomote reale în aceste nopți de culoarea părului cărunt. Nu asemenea tumultului sfîșietor al metropolelor americane, zgomotul dezbandajării marilor uriași aflați în agonie. Ci cîinii vagabonzi care urlă, cocoșii care vestesc zorii în tot cursul nopții, răpăitul de tobă, geamătul ce va fi găsit mai tîrziu, penele albe răvășite pe firele de telegraf în grădinile din spatele caselor sau orătăniile cățărate pe meri, veșnica tristețe a marelui Mexic. Mie unuia îmi place să-mi duc tristețea în umbra vechilor mănăstiri, să-mi port vina prin sihăstrii și-ntre zugrăveli, milostivirile cîte unor neînchipuite cantinas, în care haimanele cu fețe posace și milogi șchiopi beau în revărsatul zorilor, năpădiți de o rece frumusețe palidă ce ți se redescoperă în prag de moarte. Așa că atunci cînd ai plecat, Yvonne, m-am dus la Oaxaca. Mai tristă lume nu există.

(b) Divorce. What did the word really mean? She'd looked it up in the dictionary, on the ship: to sunder, to sever. And divorced meant: sundered, severed. Oaxaca meant divorce. They had not been divorced there but that was where the Consul had gone when she left, as if into the heart of the sundering, of the severance. Yet they had loved one another! But it was as though their love were wandering over some desolate cactus plain, far from here, lost, stumbling and falling, attacked by wild beasts, calling for help-dying, to sigh at last, with a kind of weary peace: Oaxaca.[...]
“Oh Geoffrey, why can't you turn back? Must you go on and on for ever into this stupid darkness, seeking it, even now, where I cannot reach you, ever on into the darkness of the sundering, of the severance! Oh Geoffrey, why do you do it?”

(c)
https://i.imgur.com/ET3hUqz.jpg1

(a)&(b) => Malcom Lowry , La Poalele Vulcanului/Under the Volcano
(c) => Jose Maria Velasco, The Valley of Oaxaca

victor_homescu

17 Dec 2017, 14:50

Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere.
&
Cel care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cât cuteaşă mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu.
&
Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei "deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni "deosebiţi".

Dostoievski în Crimă şi pedeapsă.

White1

28 Dec 2017, 12:18

Nu sunt la curent cu ultimele tendințe legate de părerile profesioniștilor în ceea ce privește rolul și modul de abordare al istoriei. Presupun că rantul lui Popper (alimentat fără îndoială de exasperarea față de haosul care cuprindea iar continentul) nu mai reflectă o părere la fel de validă acum pe cât era în anii 40', atunci când cartea a fost scrisă, dar tot merită citit și reținut:

"Nu există o istorie a omenirii, există numai un număr indefinit de istorii a tot felul de aspecte ale vieții umane. Iar unul dintre acestea este istoria puterii politice. Ea este ridicată la rangul de istoric al lumii. După mine însă a gândi astfel înseamnă a comite un delict împotriva oricărei concepții decente despre omenire. E aproape ca și cum ai trata istoria delapidărilor, sau a jafului, sau a otrăvirilor drept istoria omenirii. Pentru că istoria luptelor pentru putere nu este altceva decât istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă (inclusiv, ce-i drept, a unor încercări de a le pune capăt). Aceasta este istoria care se învață în școli și unii dintre cei mai mari criminali ai ei sunt ridicați în slăvi ca eroi ai istoriei.

Dar oare într-adevăr nu se poate vorbi de o istorie universală în sensul de istorie concretă a omenirii? Așa ceva nu poate să existe. Acesta trebuie să fie, cred, răspunsul oricărui umanist și, în special, al oricărui creștin. O istorie concretă a omenirii, dacă ar exista una, ar trebui să fie istoria tuturor speranțelor, luptelor și suferințelor. Pentru că nici una dintre acestea nu este mai importantă decât vreo alta. Evident că această istorie concretă nu poate fi scrisă. Suntem nevoiți să construim abstracții, să omitem, să alegem. Odată cu aceasta însă, ajungem la istoriile multiple și, printre ele, la istoria crimei internaționale și a asasinatelor în masă, care a fost prezentată cu grandilocvență drept istoria omenirii.

Dar de ce a fost selectată tocmai istoria puterii, și nu, bunăoară, cea a religiei sau a poeziei? Motivele sunt multiple. Unul e că puterea ne afectează pe toți, pe când poezia interesează pe foarte puțini. Un altul e că oamenii sunt predispuși spre cultul puterii. Însă nu încape îndoială că acest cult al puterii este o idolatrie umană de cea mai joasă speță, o relicvă a epocii cavernelor, a robiei umane. Cultul puterii s-a născut din frică, emoție pe drept cuvânt disprețuită. Un al treilea motiv pentru care s-a făcut din marea politică miezul "istoriei" este că deținătorii puterii au vrut să fie adorați și au putut să impună să li se împlinească dorințele. Mulți istorici au scris sub supravegherea împăraților, a generalilor și a dictatorilor.
[...]
A susține că Dumnezeu se dezvăluie pe Sine în ceea ce în mod curent se cheamă "istorie", în istoria crimelor și hecatombelor internaționale, este într-adevăr o blasfemie; căci ceea ce se petrece realmente în sfera vieților umane nu prea are mare legătură cu aceste lucruri crude și totodată puerile. Viața omului individual uitat și anonim, necazurile și bucuriile lui, suferințele și moartea lui reprezintă conținutul real al experienței umane de-a lungul secolelor. Dacă aceste lucruri ar putea fi povestite de istorie, atunci cu siguranță nu aș spune că e o blasfemie să vedem în ele degetul lui Dumnezeu. Dar o asemenea istorie nu există și nu poate exista; iar toată istoria care s-a scris, istoria celor Mari și Puternici, este cel mult o comedie ieftină; este opera bufă jucată de niște puteri aflate în spatele realității (comparabilă cu opera bufă a lui Homer jucată de puterile olimpiene din culisele luptelor dintre oameni). Este ceea ce unul dintre cele mai urâte instincte ale noastre, adorația idolatră a puterii, a succesului, ne-a făcut să credem că e real. Și, în această "istorie", nici măcar făcută, ci contrafăcută de oameni, unii creștini cutează să vadă mâna lui Dumnezeu!"

https://i.imgur.com/b71tTB2.jpg1

*Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei & Frederick Varley, For What?

White1

10 Jan 2018, 21:08

O singurătate prea zgomotoasă e, în principiu, o carte care o să fie iubită de cei care iubesc cărțile în general chiar dacă, la fel ca în cazul meu, nu o să fie dragoste la prima vedere. Nu am întâlnit până acum o pledoarie mai convingătoare în favoarea/împotriva cititului. Întreaga contradicție e cuprinsă în caracterul lui Hanta, "călăul afectuos ", pe jumătate filozof iluminat de anii petrecuți în "inima singuratică" a adevărului, pe jumătate un inadaptat incapabil, educat mult peste puterile sale intelectuale. Așadar, deopotrivă îndemn și avertisment, despre bucuriile lecturii și tristețea paginilor albe.
Și cum atunci când citesc nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine ca alcoolul...să bem:

(a) Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.

(I) Manuscripts Don't Burn

Locuiesc într-un fost regat unde a existat și persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime în minte gânduri și imagini care aduc cu ele o bucurie de nedescris precum și o tristețe încă și mai mare.

Konias-ii din întreaga lume încearcă în zadar să ardă cărțile, iar dacă aceste cărți au însemnat ceva, se aude doar râsul tăcut al volumelor arse, pentru că o carte adevărată arată undeva într-altă parte, în afară.

În mâinile mele și în presa mea hidraulică pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui debit. Nu sunt decât un tăietor tandru. Cărțile m-au învățat plăcerea și bucuria distrugerii.

Odată, pe când presam cărți frumoase, când presa ajunsese la ultima fază și strângea cărțile cu o putere de douăzeci de atmosfere, am auzit zgomote de oase omenești zdrobite, ca și când, cu o râșniță manuală, măcinam cranii și oase ale clasicilor, ca și când aș fi presat fraze din Talmud: suntem asemenea măslinelor, când suntem striviți dăm din noi tot ce am avut mai bun.

(II) Of Mice and Books

Nimeni n-ar crede ce poate fi într-un asemenea beci cu șoareci, vreo două sute, poate cinci sute, mai toate aceste vietăți, care vor să se împrietenească, s-au născut pe jumătate oarbe, dar toți acești șoareci au ceva în comun cu mine: împreună ne hrănim cu litere, cel mai mult ne plac Goethe și Schiller legați în piele.

Jgheabul plin al presei mele, antrenat de forța orizontală a șurubului, sfărâmă șoarecii tăcuți, care nu mai au nici glas, exact ca atunci când sunt prinși de pisică, exact cum iubitoarea natură împrăștie groază, când sar siguranțele, iar groaza- mai puternică decât durerea- învăluie ceea ce vizitează într-un minut de adevăr

Câțiva șoareci tremurau de foame, pentru că nu mai aveau hârtie. Unul dintre ei s-a apropiat de mine, m-a atacat, a sărit pe mine, voia să mă muște sau să mă trântească la pământ, poate doar să mă rănească, toată forța acestui corp de șoarece s-a năpustit asupra mea și m-a mușcat de pingeaua umedă; îl împingeam delicat, dar el a sărit încă o dată la pingea, apoi s-a așezat gâfâind într-un colțișor, m-a privit în ochi și eu m-am cutremurat, am văzut că în ochii acelui șoarece se afla ceva mai mult decât stelele de deasupra mea și de legea morală din mine.

(b) Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compasiunea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.

https://i.imgur.com/Dwv6bUe.jpg1

White1

16 Jan 2018, 10:42

The last trip Under the Volcano

He imagined he could smell the rain, and it ran in his head he would enjoy nothing better than to get wet, soaked through to the skin, to walk on and on through this wild country in his clinging white flannels getting wetter and wetter and wetter. He watched the clouds: dark swift horses surging up the sky. A black storm breaking out of its season!
That was what love was like, he thought; love which came too late. Only no sane calm succeeded it, as when the evening fragrance or slow sunlight and warmth returned to the surprised land! Laruelle hastened his steps still farther. And let such love strike you dumb, blind, mad, dead-your fate would not be altered by your simile. Tonnerre de dieu ... It slaked no thirst to say what love was like which came too late

For the tree was burning, the fire was spreading faster and faster, the walls with their millwheel reflections of sunlight on water were burning, the flowers in the garden were blackened and burning, they writhed, they twisted, they fell, the garden was burning, the porch where they sat on spring mornings was burning, the red door, the casement windows, the curtains she'd made were burning, Geoffrey's old chair was burning, his desk, and now his book, his book was burning, the pages were burning, burning, burning, whirling up from the fire they were scattered, burning, along the beach, and now it was growing darker and the tide coming in, the tide washed under the ruined house [...] Their house was dying, only an agony went there now. And leaving the burning dream Yvonne felt herself suddenly gathered upwards and borne towards the stars, through eddies of stars scattering aloft with ever wider circlings like rings on water, among which now appeared, like a flock of diamond birds flying softly and steadily towards Orion, the Pleiades..

What did it matter? Let it go! There was a kind of fierce delight in this final acceptance. Let everything go! Everything particularly that provided means of ingress or egress, went bond for, gave meaning or character, or purpose or identity to that frightful bloody nightmare he was forced to carry around with him everywhere upon his back, that went by the name of Geoffrey Firmin.

This must be not unlike, he told himself, what some insane person suffers at those moments when, sitting benignly in the asylum grounds, madness suddenly ceases to be a refuge and becomes incarnate in the shattering sky and all his surroundings in the presence of which reason, already struck dumb, can only bow the head. Does the madman find solace at such moments, as his thoughts like cannonballs crash through his brain, in the exquisite beauty of the madhouse garden or of the neighbouring hills beyond the terrible chimney? Hardly, the Consul felt. As for this particular beauty he knew it dead as his marriage and as wilfully slaughtered. The sun shining brilliantly now on all the world before him, its rays picking out the timberline of Popocatepetl as its summit like a gigantic surfacing whale shouldered out of the clouds again, all this could not lift his spirit. The sunlight could not share his burden of conscience, of sourceless sorrow.
It did not know him.

https://i.imgur.com/xaLOF1F.jpg

victor_homescu

20 Jan 2018, 22:38

Franz Kafka – in Das Urteil
„Părăsiţi suntem toţi ca nişte copii rătăciţi în pădure. Dacǎ ai sta în faţa mea şi m-ai privi, ce-ai şti tu de suferinţele mele şi ce-aş şti eu de ale tale. Şi dacă m-aş arunca la picioarele tale şi aş plânge şi ţi-aş povesti, ce-ai şti tu mai mult despre mine decât ai şti despre iad, atunci când îţi povesteşte cineva că este fierbinte şi îngrozitor. Măcar de aceea ar trebui noi oamenii să avem unul faţǎ de celălalt atât de mult respect, atâta înţelegere şi iubire ca şi cum am sta în faţa intrării spre iad.
Testamentul
„Dragul meu Max,
O ultimă dorință: tot ce las în urma mea, sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori, atât în calitate de expeditor cât și de destinatar, desene etc. (că se află în biblioteca mea, în sertarele cu haine, în biroul de la mine din casă sau în orice loc în care le găsești) trebuie arse în integralitate și fără a fi citite, la fel ca tot ce a fost scris sau desenat și care se află în posesia ta sau în posesia altor persoane, cărora trebuie să le ceri, în numele meu, să procedeze la fel. Toți cei care vor refuza să îți încredințeze scrisorile lor trebuie măcar să promită că le vor arde ei înșiși.
Al tău,
Franz Kafka”

White1

20 Jan 2018, 22:47

Si Brod a respectat intocmai dorinta defunctului sau prieten. A, nu, a publicat tot, inclusiv corespondenta intima. Way to go, Max.

victor_homescu

22 Jan 2018, 18:54

Numele trandafirului/Umberto Eco

- fragmente -

La început era Cuvîntul si Cuvîntul era la Dumnezeu si Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu si datoria calugarului credincios este sa repete în fiecare zi cu psalmodianta umilinta unicul si neschimbatul fapt al carui adevar de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate si adevarul, mai înainte de a ne sta întreg în fata, se manifesta treptat (si ce trepte greu de urcat!) în greseala lumii, asa încît trebuie sa-i deslusim semnele credincioase chiar si acolo unde ele ne apar nedeslusite si amestecate parca într-o vointa pornita cu totul spre rau.
Ajuns la sfîrsitul vietii mele de pacatos, în vreme ce carunt îmbatrînesc asemenea lumii, asteptînd sa ma pierd în abisul fara de sfîrsit al divinitatii tacute si pustii facînd parte din lumina neschimbatoare a inteligentelor îngeresti, tinut captiv acum cu trupul meu greu si bolnav în aceasta chilie a iubitei manastiri din Melk, sînt gata sa las pe aceasta piele marturia faptelor uimitoare si înspaimîntatoare la care mi-a fost dat sa iau parte în tinerete, repetînd verbatim tot ceea ce am vazut si auzit, fara a cuteza sa trag din asta o învatatura, pentru a lasa celor ce vor sa vina (daca Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor sa-si arate puterea, rugaciunea descifrarii.
&
Domnul a încredintat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a se împotrivi goanei acesteia spre prapastie, pastrînd, reînnodînd si aparînd tezaurul de întelepciune pe care parintii nostri ni l-au încredintat. Pronia cereasca a poruncit ca guvernarea lumii, care la început era la rasarit, pe masura ce trece timpul, sa se mute la apus, pentru a ne vesti ca sfîrsitul se apropie, întrucît petrecerea lucrurilor a ajuns deja la marginile universului. Dar pîna nu se istoveste întru totul mileniul, pîna cînd nu triumfa, chiar si pentru putina vreme, fiara murdara care este Antichristul, ne revine noua sa aparam tezaurul lumii crestine, si chiar cuvîntul lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor si apostolilor, pe care preotii îl repeta fara sa schimbe nimic la el, pe care scolile au încercat sa-l comenteze, chiar daca astazi tocmai în aceste scoli se culcuseste sarpele trufiei, al invidiei si al smintelii. In apusul acesta noi sîntem înca faclii si lumina înalta la orizont. si atîta vreme cît zidurile acestea vor dainui, noi vom fi pastratorii Cuvîntului lui Dumnezeu.
&
Monstrii exista, pentru ca fac parte din proiectul divin, si chiar în trasaturile înspaimîntatoare ale monstrilor se vadeste puterea Creatorului. Tot asa exista, prin hotarîrea Domnului, si cartile magilor, kabbalele iudeilor, nascocirile poetilor pagîni, minciunile necredinciosilor. si a fost nestramutata si sfînta convingerea celor care au voit si sprijinit aceasta abatie secole de-a rîndul, ca si în cartile mincinoase poate sa se întrezareasca, pentru ochiul cititorului clarvazator, o palida licarire a întelepciunii dumnezeiesti. De aceea e loc si pentru ele în aceasta biblioteca. si tocmai din aceasta pricina, întelegi domnia ta, în ea nu poate sa patrunda oricine. Iar în afara de asta, a mai spus Abatele, cerîndu-si parca iertare pentru cît de firav era acest din urma argument, cartea e o faptura delicata, sufera din pricina trecerii timpului, se teme de rozatoare, de vremea rea, de mîinile nepricepute. Daca de sute si sute de ani fiecare ar fi putut sa se atinga, fara opreliste, de codicele noastre, cea mai mare parte dintre ele nici n-ar mai exista. Asadar, bibliotecarul le apara nu numai de oameni, ci si de natura, si îsi închina toata viata lui acestei lupte împotriva fortei uitarii, dusmana a adevarului.Biblioteca e dovada adevarului si a greselii.
&
Sufletul este netulburat numai cînd contempla adevarul si se bucura de binele savîrsit, iar despre adevar si bine nu se rîde. Iata de ce Christos nu rîdea. Rîsul este izvor de îndoiala.
- Dar uneori este drept sa te îndoiesti.
- Nu vad motiv pentru asta. Cînd te îndoiesti trebuie sa te întorci înspre o autoritate, înspre cuvintele unui parinte si orice motiv de îndoiala înceteaza. îmi pari adapat la doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor, rostind sententios: e asa sau nu e asa. Desigur, cel ce accepta aceste idei din cale-afara de periculoase poate sa aprecieze si jocul celui ignorant care rîde de ceea ce are un singur adevar pe care trebuie sa-l stim, carele a fost spus o data pentru totdeauna. si rîzînd asa, cel ignorant spune implicit: Deus non est.

White1

27 Jan 2018, 23:15

"Dar vocea a revenit și de data asta i-a spus, l-a implorat, să se poarte ca un bărbat și nu ca un poponar. Poponar? a zis Amalfitano. Da, poponar, curist, pederast, a spus vocea. Ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Imediat l-a întrebat dacă cumva este și el unul din ăștia. Din care? a zis Amalfitano, îngrozit. Un ho-mo-se-xu-al, a spus vocea. Și mai înainte ca Amalfitano să răspundă, s-a grăbit să explice că vorbea în sens figurat, că nu are nimic contra poponarilor sau curiștilor, mai curând dimpotrivă, pentru unii poeți care profesează această înclinație erotică avea o admirație nemărginită, ca să nu mai vorbim de unii pictori sau de unii funcționari [...]
Mult mai târziu, după un sfert de oră sau poate în noaptea următoare, vocea a spus: să presupunem că sunt bunicul tău, tatăl tatălui tău, și să presupunem că în această calitate pot să-ți pun o întrebare personală. Tu poți să-mi răspunzi dacă vrei, sau nu, dar eu pot să te întreb. Bunicul meu? a spus Amalfitano. Da, bunicuțul tău, bunelul, a zis vocea. Și întrebarea este: ești un curist, o să ieși în fugă din camera asta, ești un ho-mo-se-xu-al, o să te duci s-o trezești pe fiica ta? Nu, a spus Amalfitano. Te ascult. Spune ce ai de spus.

Și vocea a spus: ești?ești? și Amalfitano a zis că nu și a făcut semn cu capul că nu. N-o să ies în fugă. Și n-or să fie spatele și talpa pantofilor mei ultimele lucruri pe care ai să le vezi, dacă vezi. Și vocea a spus: de văzut, văzut, ceea ce se înțelege prin a vedea, sincer, nu văd. Sau nu mult. [...]
Și vocea a spus: astăzi cred că începe o lungă și sper satisfăcătoare relație. Dar pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul, doar calmul este incapabil să ne trădeze. Și Amalfitano a zis: toate celelelalte ne trădează? Iar vocea: da, într-adevăr, da, e greu de acceptat, vreau să spun că e greu să accepți asta tu însuți, dar acesta este purul adevăr. Etica ne trădează? Simțul datoriei ne tradează? Onestitatea ne trădează? Curiozitatea ne trădează? Iubirea ne trădează? Curajul ne trădează? Arta ne trădează? Da, a spus vocea, totul, totul ne trădează sau te trădează pe tine, ceea ce e altceva, dar în cazul de față e același lucru, cu excepția calmului numai calmul nu ne trădează, dar nici asta, dă-mi voie să recunosc, nu este sigur. [...]

Și apoi, în șoaptă, ca tot ce spusese până atunci, a întrebat dacă, în acest caz, calmul este antonimul nebuniei. Și vocea i-a spus: nu, nici vorbă, dacă ți-e teamă că o să înnebunești, nu-ți face griji, nu înnebunești, întreții doar o conversație informală. Deci nu înnebunesc, a spus Amalfitano. Nu, nicidecum, a zis vocea. Deci tu ești bunicul meu, a spus Amalfitano. Tata-mare, a spus vocea. Deci totul ne trădează, inclusiv curiozitatea și onestitatea și ceea ce iubim. Da, a zis vocea, dar consolează-te, în fond este amuzant.

Nu există prietenie, a zis vocea, nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit de egoiști, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de ariviști, ciripit de poponari. Dar tu, a murmurat Amalfitano, ce ai contra homosexualilor? Nimic, a spus vocea. Vorbesc la figurat, a spus vocea..."

Roberto Bolano, 2666

victor_homescu

31 Jan 2018, 19:29

(Ziua de ieri s-a sfarsit noaptea trecuta.Fiecare zi este un nou inceput.Invata sa uiti si mergi mai departe.Oricine renunţă să înveţe este bătrân, chiar dacă are 20 sau 80 de ani. Oricine continuă să înveţe rămâne tânăr. Cel mai important lucru în viaţă este să-ţi păstrezi propria minte tânără)
(....)
Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran,in Cartea Amagirilor

Qube86

21 Feb 2018, 15:45

''Câinele îşi aşeză unul dintre capete pe genunchiul stăpânului, pradă mângâierilor obişnuite. Înserarea lâncezeşte sub crengile grele ale teilor din grădină. Pleoapele animalului tremură uşor, gata să se deschidă de teamă că degetele nu îşi vor repeta mişcarea odată ajunse pe ceafa lată. Îşi potoleşte dorul de îndată ce creştetul aspru simte iar apăsarea mâinii dragi.

Ochiul stăpânului fixează cerul obosit. Pare preocupat de soarta soarelui care se stinge lent, împroşcând cu seva sa norii înghesuiţi să îl privească. Ştie că soarele exultă sinucigându-se în fiecare sfârşit de zi pentru ca în dimineaţa următoare să-şi recucerească locul cu o prospeţime inepuizabilă. Totuşi, în fiecare seară gravitatea gestului îl nelinişteşte: dacă din prea multă extravaganţă, nechibzuitul cascador face o mişcare fatală? Dacă a doua zi refuză pur şi simplu să răsară, invocând vreun capriciu de stea fără căpătâi? E cu neputinţă, îşi aminteşte el şi cu o încruntare abia schiţată goneşte gândul nebunesc şi-şi reia veghea, aprinzând pe rând luminile de pe stradă.

Miezul roşu se prelinge pe frunzele copacilor şi pe uluca veche dinspre casă. Stăpânul îşi sprijină alene spinarea de gardul putrezit, iar botul câinelui îi împunge pieptul până-şi face loc sub coaste, însetat. Nările îi şuieră înecându-se în roşu aprins şi iarba arsă de la picioarele sale se deschide în verde. Colţii lucesc dezgoliţi şi timpul întârzie în tandreţea umedă a atingerii, cuibărindu-se cu nostalgie între ei.

Cu capul întors spre drum, adulmecă şi aşteaptă. Fălcile uriaşe stau încleştate, îngroşând întunericul cu un mârâit întrerupt. Dincolo de trunchiurile groase se sting lumile nebotezate şi neputincios, aerul cade rostogolindu-se din faţa sa.''

Elena Toma - ''Fragmente de proza''-

klute

23 Feb 2018, 16:18

De Hermann și Hermina Hesse, duetul de aur al foxtrotului paraguayan:

"Muntele, lacul, furtuna și soarele erau prietenii mei, îmi povesteau și mă educau și mi-au fost mult timp mai dragi și mai apropiați decît oricare ființă sau soartă omenească. Cei mai dragi însă îmi erau norii, pe care îi puneam mai presus decît lacul strălucitor, decît pinii triști și decît stîncile însorite.

Arătați-mi în lumea largă un om care cunoaște mai bine norii și care-i iubește mai mult decît mine! Sau arătați-mi ceva în lume care să fie mai frumos decît norii! Ei sînt jocul și desfătarea ochilor, sînt binecuvîntarea și harul lui Dumnezeu, sînt urgia și puterea morții. Sînt gingași, moi și pașnici ca sufletele celor nou-născuți, sînt frumoși, bogați și darnici ca îngerii buni, sînt întunecați, statornici și urîți ca solii morții. Plutesc argintii în straturi subțiri, binecuvîntează rîzînd alb cu margini aurii, stau și se odihnesc în culori galbene, roșii și albăstrui. Se tîrăsc negri și întunecați precum criminalii, vînează năpustindu-se unul asupra altuia, precum cavalerii furioși, atîrnă triști și visători în înălțimile albe precum pustnicii melancolici. Au formele unor insule fericite și formele unor îngeri binecuvîntători, se aseamănă cu mîini amenințătoare, cu pînze fluturînde, cu cocori călători. Plutesc între cerul lui Dumnezeu și pămîntul sărman ca asemănări frumoase ale tuturor dorințelor omenești, înrudiți cu cele de sus și cele de jos - vise ale pămîntului prin care acesta își mlădiază sufletul pătat către cerul pur. Ei sînt imaginea veșnică a tuturor călătoriilor, a tuturor căutărilor, dorințelor și dorurilor de casă. Și așa cum ei atîrnă între cer și pămînt temători, dornici și dîrji, la fel atîrnă temătoare, dornice și dîrze sufletele oamenilor între temporalitate și veșnicie.

O, norii, frumoșii, plutitorii, neodihniții! Eram un copil neștiutor și îi iubeam, îi priveam și nu știam că și eu, asemenea unui nor va trebui să trec prin viață rătăcitor, străin peste tot, plutind între timp și eternitate. Din vremea copilăriei ei mi-au fost ca niște prieteni dragi și ca niște frați. Nu pot merge pe stradă fără să le dau binețe, fără să-i salut și fără să zăbovesc o clipă ochi în ochi cu ei. De asemenea, nu am uitat ceea ce am învățat odinioară de la ei: formele lor, culorile, șirurile lor, horele, dansurile, popasurile lor și istoriile lor pămîntene și cerești în același timp."

Qube86

24 Feb 2018, 10:47

''Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
[...]
În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie.

Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus.

La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte.

Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme.

Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit.

Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el...

Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios.

Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă.

Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame.

– Lave or hankist gu ţike mez konè...[Bine că ne lasă măcar în pace... (armeană)], mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele.

– Nèm tudom mit mondasz...[Nu înţeleg ce spui... (magh.)], se răsti ungurul.

– Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.''

(George Topirceanu - Minunile Sfantului Sisoe, roman din pacate neterminat)

victor_homescu

26 Feb 2018, 19:40

Unul, nici unul şi o sută de mii,Luigi Pirandello,(1866 – 1934)

(Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond)
Cand voi muri, sa nu ma imbracati. Infasurati-ma intr-un cearsaf. Fara flori, fara lumanare la capatai. Un dric saracacios. Gol. Si nimeni sa nu ma-nsoteasca, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeti-ma.
(,,,)
Am reusit sa-mi vad trupul detasat de spiritul imperios, acolo, in fata mea, in oglinda. Ah, in sfarsit, uite-l acolo! Cine era? Nu era nimic! Nimeni. Un biet trup mortificat asteptand ca cineva sa-l ia in posesie...Da, da, dragul meu, gandeste-te bine: acum un minut, inainte sa ti se intample acest lucru, erai un altul, ba mai mult, erai o suta de altii, o suta de mii de altii. Si n-ai de ce sa te miri, crede-ma. Incearca mai curand sa vezi daca esti asa de sigur ca o sa fii maine cel care te pretinzi azi.
(...)
Fiindca o realitate nu ne-a fost data si nu exista, ci trebuie sa ne-o facem noi, daca vrem sa existam. Si nu va fi niciodata una pentru toti, ci schimbatoare mereu, la infinit. Capacitatea de a ne face iluzii ca realitatea de azi e singura adevarata, daca ne sustine pe de o parte, pe cealalta ne impinge intr-un gol fara sfarsit, deoarece realitatea de azi e sortita sa ni se decopere maine ca o iluzie. Si viata nu se opreste. Nu se poate opri. Daca maine se opreste, s-a sfarsit.Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine şi pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea şi o doamnă realitate a voastră, egale între ele şi neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea şi pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră şi pentru voi e aceea pe care vi-o acordaţi. Dar ele nu vor fi niciodată aceleaşi nici pentru voi, nici pentru mine.
(,,,,)
Reflecţii
1) - că eu nu eram pentru ceilalţi acela care crezusem până acum că eram pentru mine;
2) - că nu mă puteam vedea trăind;
3) - că, neputându-mă vedea trăind, rămâneam un străin pentru mine, adică unul pe care ceilalţi îl puteau vedea şi cunoaşte, fiecare în felul lui, iar eu nu;
4) - că era imposibil să mi-l pun în faţă pe acest străin pentru a-l vedea şi cunoaşte; eu puteam să mă văd, dar nu să-l văd pe el;
5) - că trupul meu, dacă-l analizam din afară, era pentru mine ca o apariţie de vis, un lucru care nu ştia că trăieşte şi stătea acolo, aşteptând ca cineva să-l ia în posesie;
6) - că, aşa cum îmi luam eu în posesie trupul, pentru a fi din când în când cum mă doream şi mă simţeam, tot aşa îl putea lua în posesie oricine altcineva,pentru a-i da realitatea dorită;
7) - că, în fine, corpul acela, în sine, era în acelaşi timp nimic şi nimeni,întrucât un curent de aer îl putea face să strănute, azi, iar mâine să-l ia cu el.
(...)
Ştiţi, de fapt, pe ce se sprijină totul? V-o spun eu. Pe presupunerea că Dumnezeu v-ar păstra mereu neschimbaţi. Presupunerea că realitatea, aşa cum e pentru voi, trebuie să fie, şi chiar este, aceeaşi pentru toţi ceilalţi.
Trăiţi, păşiţi cu siguranţă în ea. O vedeţi, o atingeţi; şi, dacă vă face plăcere,fumaţi chiar o ţigară (pipă?, pipă) şi priviţi, cu beatitudine, la rotocoalele de fum ce dispar încet, încet, în aer. Fără cea mai mică bănuială că toată această realitate a voastră nu are pentru ceilalţi o consistenţă mai mare decât fumul de ţigară...
Timp, spaţiu: necesitate. Soartă, noroc, întâmplări: toate, curse ale vieţii.
Vreţi să existaţi? Asta e. În abstract nu poţi să exişti. Trebuie să prinzi existenţa într-o formă şi pentru o vreme s-o întrupezi în ea, aici sau acolo, aşa sau altfel.
Şi orice lucru, atât timp cât durează, poartă cu sine pedeapsa propriei forme, pedeapsa de a fi aşa şi de a nu putea fi altfel. Rahiticul ăla pare o ironie a sorţii,o glumă de plâns, dar numai un minut şi gata: pe urmă sus, drept, zvelt, ager,
înalt... aiurea!... aşa rămâne toată viaţa, care e una singură. Şi trebuie să te resemnezi să ţi-o trăieşti aşa pe toată, chiar pe toată.Îndeplinim o acţiune. Credeam sincer că ne regăsim total în ea. Ne dăm seama însă, din păcate, că nu e aşa, că acţiunea aparţine întotdeauna numai unuia din atâţia care suntem sau care am putea fi, când, printr-o întâmplare nefericită, rămânem deodată ca agăţaţi, suspendaţi; ne dăm seama, deci, că nu ne regăsim total în acţiunea aceea, şi că ar fi deci o mare nedreptate să fim judecaţi numai în funcţie de ea, să fim agăţaţi, suspendaţi de ea, la stâlpul infamiei, pentru întreaga viaţă, pe care am fi consumat-o în acea singură acţiune
(...)
(O, Doamne, n-o să simtă odată cum le dispare siguranţa asta a lor,văzându-se priviţi de ochii mei care nu ştiu ce văd?Dacă te opreşti să te uiţi la unul care se ocupă cu cel mai simplu şi obişnuit lucru din lume, dacă îl priveşti în aşa fel încât să ajungă să creadă că nouă nu ne este clar ce face el, ba chiar poate să nu-i fie clar nici lui, asta poate fi de ajuns ca siguranţa să i se clatine. Nimic nu tulbură şi nu deconcertează mai tare decât doi ochi goi care arată că nu văd, sau că nu văd ceea ce vedem noi.
„De ce te uiţi aşa?”
Şi nimeni nu se gândeşte că toţi ar trebui să ne uităm mereu aşa, fiecare cu ochii plini de spaima propriei singurătăţi fără leac.)
Oraşul e departe. Ajunge la mine, câteodată, în liniştea asfinţitului, sunetul clopotelor. Dar acum nu mai aud clopotele înăuntrul meu, ci în afară, bătând pentru ele, cum freamătă poate de bucurie în cavităţile lor sonore, într-un cer frumos şi albastru, plin de soare cald, printre chemările rândunelelor sau în vântul înnorat, grele şi atât de înalte în clopotniţele aeriene. Să te gândeşti la moarte, să te rogi. Mai sunt şi unii care simt nevoia aceasta, şi-i dau glas prin clopote. Eu nu mai simt o astfel de nevoie; fiindcă eu mor în orice clipă şi renasc nou şi fără amintiri: viu şi întreg, dar nu în mine, ci în orice lucru din afară.
( Editura Humanitas, 2004,traducere Tudor Moise)

White1

09 Mar 2018, 18:21

"No se puede vivir sin amar," they would say, which would explain everything, and he repeated this aloud. How could he have thought so evil of the world when succour was at hand all the time? And now he had reached the summit. Ah, Yvonne, sweetheart, forgive me! Strong hands lifted him. Opening his eyes, he looked down, expecting to see, below him, the magnificent jungle, the heights like those peaks of his life conquered one after another before this greatest ascent of all had been successfully, if unconventionally, completed. But there was nothing there: no peaks, no life, no climb. Nor was this summit a summit exactly: it had no substance, no firm base. It was crumbling too, whatever it was, collapsing, while he was falling, falling into the volcano, he must have climbed it after all, though now there was this noise of foisting lava in his ears, horribly, it was in eruption, yet no, it wasn't the volcano, the world itself was bursting, bursting into black spouts of villages catapulted into space, with himself falling through it all, through the inconceivable pandemonium of a million tanks, through the blazing of ten million burning bodies, falling, into a forest, falling...

https://i.imgur.com/sUazuKV.jpg1

Sorry....too cool a painting not to share it.

victor_homescu

09 Mar 2018, 20:43

(Pentru gândirea creştină, dragostea este Dumnezeu Însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu este arătat şi apropiat ca dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei, nu este decât produsul acestei dragoste. Acesta este punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu de toate celelalte idei despre Acesta. Creator, atotputernic, omniprezent, atotţiitor sunt caractere pe care le găsim şi în alte metafizici prin analogie. Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har rămâne o dezvăluire proprie doar Bisericii creştine. Cuvântul în creştinism nu e doar o expresie abstractă a „temeiului” oricărui lucru. Nu e o formulă sau un obiect formal prin care se explică lumea şi cele ce se petrec în ea. Cuvântul, Logosul, Cunoaşterea întemeiată nu reprezintă nici măcar un atribut al divinităţii. Logosul este Dumnezeu Însuşi)
(...)
Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.Pacatosi suntem.De cai de indreptare avem nevoie. Dar caile astea le avem. Si singura scapare e sa nu le smintim. Asta era singura intrebare: societatea romaneasca e primejduita. Trebuie spre a o salva sa ne schimbam Biserica (cum vor unii) sau sa intoarcem oamenii la ea, asa cum e, ortodoxa, neclintita?Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism, cum n-a fost nici cea care pleaca.Ci,tot veacul, vremea ce vine, e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti, [dupa] cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
(...)
Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie,la stanga,la dreapta. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.Acolo unde mintea noastra a modernilor inclina catre scepticism, catre negare, acolo tocmai cantaretul Icosului scoate un motiv de mai tare adorare intru Bucurie.Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna, este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc.Toata stradania lui e sa o inlature si daca, dintr-o intamplare, nu reuseste, el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste sau se-ndraceste.Intelgem acum rostul fericirii pamantului si setea omului care-si stie zilele numarate, pe-o planeta pierduta in puzderia materiei, nascuta fara rost. El a ajuns sa aiba constiinta existentei sale proprii si a valorii ei fara pret, si pe aceasta lupta s-o invesniceasca cu patima deznadajduita a celui fara aparare, a carui moarte de tot nu e dacat amanata.
(...)
Bogatia, ideal suprem al omului ahtiat sa smulga vietii cat mai multa si cat mai intensa bucurie pamanteasca, in scurtul ragaz ingaduit omului pentru asta; puterea, care e mijlocul de a dobandi bogatia; iscusinta, galceava, banuiala, ne-ndurarea, lauda de sine, care sunt sculele cu care dobandesti puterea si cu care o tii atunci cand ai dobandit-o, alcatuiesc valorile esentiale ale codului moral modern, chiar atunci cand ipocrizia le drapeaza-n altele, aparent potrivnice.Ele izvorasc direct din mentalitatea demiurgica pe care am infatisat-o si sunt roadele spirituale ale prabusirii launtrice ale omului care a pierdut odata cu sentimentul transcendentei si adevarata lui idee despre sine, aceea ca era chemat la viata pentru alte minuni decat aceea de a se robi cautarii hranelor pamantului.
(...)
Rezumand ceea ce nu este crestin in felul de a fi al lumii moderne, voi spune ca e,in primul rand, aceasta indumnezeire a omului si acest amestec al lui in lucrarea dumnezeiasca a mantuirii. Pierderea sentimentului transcendentei lasa pe om in lume singur si fara sens si introduce anarhia in intelegerea lumii. Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa: cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi, caci toate cele dintai vor fi fost, omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la faptele lui.
(...)
Fericiti cei tari, ca aceia vor stapani pamantul. Fericiti aceia care nu se vor teme de nimeni. Fericiti cei ce rad si se bucura, ca aceia de nimic nu au nevoie. Fericiti cei indrazneti,ca aceia vor avea parte de praznic. Fericiti semanatorii de vant, ca aceia se vor chema fii furtunii. Fericiti cei iscusiti, ca aceia vor afla taina multor lucruri.
Fericiti veti fi, cand va vor slavi si va vor tamaia, mintind pentru voi, caci v-ati aflat plata acum, pe pamant, si maine de voi cine o sa-si mai aduca aminte!
Mircea Vulcanescu,Crestinul in lumea moderna,Editura Cuvantul Ortodox,2013

White1

01 Apr 2018, 00:48

And now, as the night lazily stretched its back over me, I was continuing, by force of habit, with the silent letter in which i defended myself and tried to prove that I did'n want to hurt her. Before throwing it into the big box full of unsent letters and wishes, full of promises, requests and half-wispered hopes I tried once more to visualise what she was doing just then, at least to visualise her room. Who knows if she was even there.I no longer knew how she spend her nights. Maybe she was just returning home, her swift footsteps were closing the circle. If i got up now and ran after her, maybe i could cut the circle open, clutch her to myself, within the confines of that circle forget everything outside it, everything that was, that is, that would inevitably be. But i knew I wouldn't do it. I'd only get up in the morning to set off for the streets I'd decided to sweep clean. It suddenly occured to me that this was the reason why I'd found myself in the street with a handcart yesterday morning. I needed to go somewhere in the morning, at least I'd now have a natural objective for a while: set out somewhere, perform whatever kind of activity and listen to whatever kind of talk, just so I don't have to sit amidst the silence listening to the snapping of the threads.
Perhaps, it occured to me, I was in some new space. I'd entered the place where oblivion was born. Or despair.

Ivan Klima, Love and Garbage

victor_homescu

05 May 2018, 10:58

Cine trage clopotele?,Thomas Mann,in Alesul (Der Erwählte),1951-

Clopotarii nu.Au dat si ei navala in strada,ca toata lumea,din moment ce clopotele bat asa de inspaimantator de mult.
Convingeti-va singuri : clopotnitele sunt parasite.Funiile atarna moale si totusi clopotnitele se balanseaza,limbile izbesc,bubuind.Se va spune oare ca le trage nimeni?Nu,numai o minte negramaticala,lipsita de logica,ar putea sa se exprime astfel.Cine trage,asadar,clopotele Romei?Spiritul povestirii.Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, ( ) în sute de lacasuri sfinte deodata? Negresit, este în stare de asta.E straveziu, lipsit de trup, omniprezent si nu e obligat sa se supuna deosebirii dintre aici si acolo.El este cel care graieste: «Toate clopotele sunau» si, prin urmare, el este cel care le trage.Atat de spiritual este spiritul acesta si atat de abstract,incat despre el nu se poate vorbi corect gramatical decat la persoana a treia,putandu-se spune doar : Iata-l. Si totusi el se poate aduna intr-o persoana si sa se intrupeze in cineva care graieste.
(...)
Spun aceasta poveste intru desfatare si neasemuita desfatare sufleteasca,incepand cu preamilostivul ei sfarsit si tragand clopotele Romei,id est : relatez ca in ziua acelei intrari solemne,toate,fara exceptie,au inceput sa bata de la sine.Spiritul povestirii este un spirit comunicativ, care-si conduce amabil cititorii si ascultatorii pretutindeni, chiar si-n singuratatea personajelor sale tesute din cuvinte, si în rugaciunile lor.
(...)
Dangat de clopote, susur de clopote, supra urbem, peste- orasul tot, în vazduhu-i de sunet umplut! Clopote, clopote, oscileaza si se clatina-n zbor, unduiesc si se leagana înaltându- se- n grinzi, în lacasurile lor, pe sute de voci, într- o babilonie deplina. Greu si-avântat, tunator si cântat, n-au masura, nici acord, glasuiesc deodata toate si se amesteca-n vorba, din vorba întrerupân du- se singure: limbile bat bubuind si nu dau timp metalului în vibratie sa se potoleasca, ci bubuie pendulând la marginea cealalta, izbesc din nou în propriul bubuit, încât, atunci când suna înca In te Domine speravi, rasuna deja si Beati, quorum tecta sunt peccata, iar înlauntru se aude si clinchet limpede din alte salasuri, ca si cum ministrantul ar scutura clopotelul transsubstantierii.
(..)
Nu sustin nicidecum ca asi stapani toate limbile,insa ele curg in scrisul meu si devin un singur tot,si anume Limba.Limba insasi ce se impune in mod absolut si nu prea intreaba de dialecte si de divinitati lingvistice provinciale.Ar fi si politeism si paganism.Dumnezeu este spirit,iar peste limbi este Limba.
(..)
Eu sunt Clemens irlandezul,ordinis vidi Benedicti,sunt trimis al abatelui meu Kilian de la manastirea Cloncmanois,casa mea din Irlanda,ca sa cultiv vechile legaturi dintre patria mea si aceasta trainica cetate a lui Cristos.Ma asociez parerii verificate a abatelui nostru,ca religia lui Isus si cultivarea Antichitatii trebuie sa mearga mana in mana spre a infrunta barbaria care nu stie de nimic,nici de una,nici de cealalta.Ar fi intru totul gresit sa se creada ca as dori sa ponegresc Roma si suprematia ei al caror adept credincios marturisesc a fi.In calitatea mea,mult mai modesta,de incarnare a spiritului povestirii,am tot interesul ca numirea in Sella gestatoria sa fie considerata,odata cu mine,cea mai inalta si mai plina de har dintre alegeri...tocmai cand esti pe cale sa spui o poveste sau s-o innoiesti ( caci ea a mai fost povestita,si chiar de mai multe ori,desi nu indeajuns),o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre ce este in stare sa faca trupul.Adunandu-se in faptura mea monahiceasca,pe nume Clemens Irlandezul,spiritul povestirii si-a pastrat acea abstractie cel face capabil sa traga deodata clopotele din toate bisericile orasului...Caci iata ca scriu aici si sunt gata sa marturisesc o poveste groaznica si totodata inaltatoare.
(...)
Un lucru este sigur si anume: scriu proza, si nu versulete, fata de care, îndeobste, nu nutresc un respect exagerat. În aceasta privinta ma situez mai degraba în traditia Împaratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor si judecator al popoarelor, ci si protectorul gramaticii si un zelos binefacator al prozei corecte si pure.
Aud, ce-i drept, spunîndu-se ca abia metrica si rima dau o forma riguroasa, dar as dori sa stiu, ma rog, de ce topaiala pe trei, patru picioare iambice, pe lînga care se ajunge în orice clipa la tot felul de poticneli dactilice si anapestice si un fel de asonanta caraghioasa a cuvintelor finale, ar reprezenta o forma mai exigenta fata de proza bine potrivita, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine si mai tainice, si daca as vrea sa încep:
Un print nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi si rece fu pe dat'.
Lasa în urma doi copii frumosi.
Ehei! ce mai pereche fu de pacatosi!
sau cam asa ceva - ar fi asta o forma mai exigenta decît proza temeinic tocmita gramatical, în care voi prezenta de îndata legenda mea plina de îndurare si pe care o s-o înfatisez atît de pilduitor si de veridic, încît mai tîrziu multi francezi,briti si germani vor putea s-o modeleze si sa-si faca micile lor rime pe seama ei.
Acestea fiind zise, încep precum urmeaza"

Alesul, traducere din germana de Corneliu Papadopol, Îngrijire de editie si prefata de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas ,2014.

White1

14 Jul 2018, 14:44

Some time ago a classmate of my daughter's came to see me, a youngster who'd already cut his wrists once, and who asked me: Why should a person live?
What could i say to him? We live because that is the law of existence, we live so we should pass on a message whose significance we cannot quite fathom because it is mysterious and unrevealable. My father, for instance, lived for his work: whenever he'd managed to set some inert matter in motion he'd be so pleased he'd think of nothing else, and for that goal he would give up all other pleasures and even his sleep. But maybe just because of that he was able to be startled when he saw the sun rise or when he heard a Schubert quintet. It also occurs to me that we live because there are a number of encounters ahead of us for the sake of which living is worthwhile. Encounters with people who will emerge when we least expect them. Or else encounters with other creatures whose lives will touch on ours with a single shy glance. What more could i say to him?
Anyway he cut his wrists again one evening, and with his hands bleeding even managed to hang himself on a tree at the northern tip of the Zofin island in the Vlatva while his young friends were having a good time in the old dance hall there. My daughter cried bitterly as she told me about it, and in conclusion she said of her dead classmate: But otherwise he was quite normal.

Ivan Klima, Love and Garbage

victor_homescu

02 Sep 2018, 17:03

In graiul moldovenesc,plin de farmec,Constantin Negruzzi,August 31,vineri,Ziua Limbii Romane,2018/Sa-i dati la dascalul din sat sa-i invete limba lor,ca sa poata ceti cartile cele bune care-i invata cum sa cinsteasca pre Dumnezeu,pre parinti si pre mai marii lor/-din Moralicesti haractiruri//Noi am fost zis,nu ne mai aducem aminte unde,ca sunt multi care schingiuiesc si sfasie frumoasa noastra limba si in loc de creatori se fac croitori si croitori rai -
Necredința este o izgonire cu totul a slavii lui Dumnezău, iar necredinciosul nu vre să știi nici un Dumnezău, decât că lumea este raiul său, și el însuș idolul său. Cătrâ celi sfinte inima sa esti o bucată de carne moartă cari nu sâmțăști nici frică, nici grij, nici mustrări de cuget. Alt stăpân nu are decât poftile lui. Minte ești robul său, legea,comedie lui,sâmțâre- evanghelie lui și pofta trupului său-canonul credinții sale. Pe efsevie atunci învață a o fățarnici sau a o difăima, când știe că să va folosi de dânsa. De nu să va întâmpla bine vreo lucrare a lui, hulești pronie și pe Dumnezău, pe care îl difaimă, iar de să va întâmpla după dorința lui, o socotește urmare a norocirii sau a minții sale: norocul este idolul la cari să închini și pe cari îl cinstești. Ilicrinia îi slujăști numai pentru luare în râs. El dreptățăluiești toate răutățile și ocărăști toate faptile bune; nu îș poate aduci aminte de moarte fărâ groază și blestem, de cari să și temi mai mult decât de pedeapsă, căci de ea esti încredințat, iar de pedeapsă să află la îndoială. El mergi des pe la locurile celi sfinte, dar pentru pitreciri ca la theatru, ca să-ș sature ochii și urechile și ca să iei nouă materii de hulă. O, cum calcă și celi ominești și dumnezăiești, cât agiunge să-s măreascâ! și de n-ar purta trup ominesc, ar puté zâci cineva că ești mai mult drac decât om.
- Pentru necredinta -
(,,,)
Disidemonul întemeiazâ credința sa pe o sfințănie greșită. El nu iasâ întăi din casa lui păn nu-ș va tâlcui toate visurile. Frica întovărășăști sufletul lui, precum și umbra trupul lui. De va călători și-ș va aduci aminte pe drum că au purces întru o zi pe care babile o socotesc ră, să întoarce îndată acasâ. De va întâlni vreun călugăr sau iepuri, sau va vide vreun șerpi mort, sudori răci și tremur de moarte îl cuprinde și să socotești prăpădit. De va auzi vreo cucuveică pe casa megieșului său, sau va vidé sara vreun liliac zburând pe deasupra capului său, aleargâ cu multă grabă acasâ ca să-ș facă diata, și așază ale casii lui cu atâta fricâ, ca când i-ar ieși sufletul într-acel ceas. Eclipsis a lunii la dânsul este un sămn rău; un meteor în atmosferă-o ursită, și orice sunet din casâ-zuzătul unui tricolici. De să va bolnăvi și nu mai are nădejdi de scăpări, să mâhnești mai mult pentru că au lucrat o duminecă după toacâ decât că au adichisit sau au înșălat pe cineva. El are mult sévas cătrâ toate locurile întunecoasă și păreții zugrăviți. Toate drumurile sunt primejdioasâ pentru dânsul. Orice loc nu ești sigur, și orice păduri plină de tâlhari. Nici un om n-au văzut mai multe videnii, nici au avut mai multe prorociri. Acela cari vre sau prin cercări sau cuvânt, sau prin Sfânta Scriptură să-i arate înșălăciune disidemoniei lui, acela este neândumnezăit. Aceli ci el slăvești trebui să fie evanghelii, și părerea lui moare împreunâ cu dânsul.
- Pentru Disidemonie-
(...)
Nestatornicie este o ades schimbări a socotinții, iar nestatornicul îi așé: lasă celi mai buni socotinți mai mult pentru nătângime decât pentru o dreaptâ giudecată și, după cum el esti foarte nerăbdători ca să socoteascâ cu înțălepciuni faptile sale, așa vre să-ș urmezi și să-ș facă toate lucrurile după fantasie și plăcerea lui; nici o dreptate sau înțălepciuni nu poate pune hotar patimilor sale, fiindcă este înfierbântat și iute cătrâ dânsâle. Di-i placi ceva, în menuntul ci să bucură de dânsâle le și urăște.Toate mișcările sale samănă fulgerului cari, când lucești, și treci. Ura și dragoste lui nu țân mai mult decât ca o nălucire. De întrâ în inima lui niscaiva bune gânduri, nu le găzdăluiești în sâni mai mult decât o noapte iar, de-i vin iarâș piste puțân, le peripiisăști numai ca pe niște oaspeți, iar nu ca pe niști prietini. Socotința sa este așa de cu îndoialâ, încât în menuntul acesta nu știe ci are să facâ în celalalt, căci schimbă pe tot menuntul socotința, precum schimbă luna față. El nu are prietin, ca să-l iubascâ cineva, nici vrăjmaș de care să-ș teamâ, căci iubire lui esti fărâ statornicie și urâciune lui fărâ multă țineri, măcar că pe fiiștecari zi faci nouâ închipuiri, dar poate cineva zâci că nu faci niciuna, căci schimbându-le des, îndatâ le și uită. Atâta iubești schimbările, încât s-ar bolnăvi de ar fi numai un feli de pitreciri. De va privi cineva năravurile, socotințâle și obiceiurile lui, mai va puté credi că el s-au făcut mai mult din ce dintăi materii decât din celi patru elementuri. Orici lucru îi vesălești auzul, îi stăpânești și sufletul. Fiiștecari zâ îi pricinuiești măhniciuni și bucurii. El este un strein în casa lui: momiță în alte locuri și orice altă decât om..
- Pentru nestatornicie -
(...)
Grăire de rău esti o plecari a sufletului spre a grăi cineva rău de cielalți oameni. Grăitoriu de rău nu lasâ nici un lucru necatigorisât: el difaimâ și pe aceastâ evgheniceascâ faptă bună, zugrăvindu-o cu celi mai urâte văpsăle ci poate. Să închide în casa sa ca să alcătuiascâ minciuni, și mergi în adunare oamenilor să versă huli. De să întâmplă cineva să grăiascâ de rău pe vreun om ci nu este de față, îl agiutâ și el, pentru ca să-l înnegreascâ mai rău: nu poate ascunde nici ce mai micâ greșală a altora, dar o propovăduiești pretudindine, mai vârtos o mărești, și de multe ori dintr-un țânțari faci harmasari. Nu vedi bârna în ochiul său, dar caută paiu dintr-a frățâne-său, nici vre să-s îndrepți pe sâni, dar să sârguiești a huli pe aproapile său. El varsâ ca un stomah stricat toate câte ari în sâni, și, măcar că plata ce obșteascâ a grăitoriului de rău ești să-s lepide de la Dumnezău, precum și diavolul părintile său, și să-s urascâ de toți oamenii ca o ciumă stricătoare a orașului, dar are o satanicească bucurie să înnegrească ipolipsul aproapelui său, să strice fericire lui și să scurteză viața lui. Gura lui izvorăște amărăciune și vicleșug. Gâtlejul lui varsă blăstămuri și ocărâ. Limba lui este săbii ascuțită. Voroava lui-otrava viperii.
-Pentru graire de rau-

Cretzulynne

05 Sep 2018, 13:51

La prima scrisoare, pe barol îl apucă una din acele mînii teribile care pot ucide milionarii; se privi în oglindă, sună.
- O bai te bigioare, îi strigă dînsul noului valet.
Pe cînd făcea baia de picioare, sosi a doua scrisoare, o citi și căzu leșinat. Îl culcară în pat. Cînd își reveni în simțiri, doamna de Nucingen era așezată pe marginea patului.
- Are dreptate femeia asta, îi spuse ea. De ce vrei să cumperi iubirea? E ceva ce se vinde pe piață? Arată-mi scrisoarea dumitale.
Baronul îi dădu diferitele ciorne pe care le făcuse; doamna de Nucingen le citi zîmbind. A treia scrisoare sosi.
- Extraordinară ființă! exclamă baroana, după ce o citi pe aceasta din urmă.
- Ce e de văgud, matam? o întrebă baronul pe nevastă-sa.
- Trebuie așteptat.
- Ajdebdad? urmă dînsul, nadura e nemiloasă...
- Ascultă, dragul meu, zise baroana, pînă la urmă ai fost foarte bun cu mine, așa că am să-ți dau un sfat.
- Ești o zoție pună!... zise dînsul. Vă datorii, le blădezg.
- Ceea ce ți s-a întâmplat la primirea scrisorilor acestei curtezane mișcă o femeie mai mult decît niște milioane cheltuite pentru ea sau decît toate scrisorile, oricît de frumoase ar fi; încearcă s-o faci să afle indirect, poate o vei avea! Și... nu te sinchisi de nimic, n-o să moară din atîta, zise dînsa, privindu-l din cap pînă-n picioare.

(...)

Se întîmplă cu capacitățile minții noastre ca și cu aptitudinile corpului. Dansatorul își are puterea în picioare, fierarul o are pe a sa în brațe, hamalul de la hale se învață să poarte poveri, cîntărețul își exersează gîtlejul, iar pianistul își oțelește încheieturile mîinilor. Un bancher se obișnuiește să combine afaceri, să le studieze, să pună în mișcare interese, așa cum un autor de vodeviluri se deprinde să combine situații, să studieze obiecte, să pună în mișcare personaje. Nu trebuie să-i cerem baronului de Nucingen o conversație spirituală, după cum nu trebuie să dorim imaginile poetului în cugetul matematicianului. Cîți poeți oare găsești să fie și prozatori, și plini de duh în relațiile vieții, în felul doamnei Cornuel? Buffon era greoi, Newton n-ai iubit niciodată, lord Byron nu s-a iubit decît pe sine, Rousseau a fost sumbru și aproape nebun. La Fontaine era zăpăcit. Împărțită deopotrivă, forța omenească produce proști sau mediocritate pretutindeni. Înegală, însă, dă naștere acestor ciudățenii cărora li se dă numele de geniu și care, dacă ar putea fi văzute cu ochii, ar părea niște diformități. Aceeași lege domnește și asupra corpurilor: o frumusețe desăvîrșită e aproape totdeauna însoțită de răceală sau prostie. Că Pascal a fost totodată mare geometru și mare scriitor, că Beaumarchais a fost și mare om de afaceri, că Zamet a fost un adevărat om de curte; aceste rare excepții confirmă principiul specializării inteligențelor.

(...)

Blajina filantropie modernă crede că a ghicit tortura cumplită a izolării, dar se înșală. De la suprimarea torturii, Parchetul, din dorința firească de a liniști conștiințele chiar și așa destul de gingașe ale juraților, a ghicit armele cumplite, pe care singurătatea le dă Justiției împotriva răufăcătorului ce se căiește. Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)

victor_homescu

25 Sep 2018, 20:39

- 1930,Eternul feminin,Garabet Ibraileanu (1871-1936)/Nu-ţi sunt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale? Gândeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi.Gândeşte-te bine că ele sunt semnul că se apropie vremea când tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna.Gândeşte-te că asta e faţa râzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară/ =
(Fara indoiala ca femeia are o finete intelectuala prin care ea intrece pe barbat.Un barbat niciodata n-are sa ghiceasa cu atata siguranta si repreziciune,intr-un moment dat,ceea ce se petrece in sufletul altui om,mai ales in sufletul femeii)
=E greu s-ascunzi ceea ce simti si ce gandesti in fata unei femei,mai ales atunci cand ea e interesata in cauza.Un barbat, din acest punct de vedere,e dezarmat.Parca ar fi de sticla.Pe cand femeia,pentru el ramane vesnic o enigma=de aici reputatia femeii de mister indescifrabil.
=Aceasta insusire a femeii se explica,desigur,prin rolul ei de mama,care o sileste sa ghiceasca ce simte copilul si prin rolul ei,de-a lungul istoriei,de supusa a barbatului,rol care o facea sa-si ascunda gandurile sale si,totodata,sa ghiceasca gandirile stapanului…
=O femeie de lux,in sensul de femela umana plina de seductie,nu poate sa spuna adevarul,ci numai ceea ce-i convine.Numai astfel isi poate pastra caracterul de sfinx si deveni,cum se zice,irezistibila,incomparabila,unica etc.
=Toate femeile stiu sa taca ori sa ascunda.Si o femeie,cu cat e mai femeie,cu atata poseda mai mult acest caracter si deci cu atat e mai enigmatica,ori cu atata e toate acestea,cu cat e mai femeie.
=Este drept ca femeia,prin natura ei mai afectiva,ar trebui sa fie condamnata numai la efuziuni de sentiment(in voia carora se lasa in adevar unele scriitoare);dar nu-i mai putin adevarat ca in femeie exista si o seculara rezerva innascuta=ca o adaptare la viata erotica=rezerva care se generalizeaza in toata viata ei sentimentala.Si nu putine femei se supun mai degraba acestuia din urma decat celuilalt imperativ al naturii lor.In cazul acesta poezia feminina se poate defini ca un romantism comprimat.
-Situatia subordonata a femeii din toate timpurile,necesitatea de a ingriji si de a intelege fiintele mici,cand acestea nu stiu inca sa vorbeasca,precum si propria ei slabiciune de fiinta vesnic dezarmata,care are vesnic nevoie de protectie,au determinat si au dezvoltat in femeie aptitudinea nu numai de a intelege intuitiv mai bine decat barbatul orice suferinta,dar si de a compatimi anticipat cu orice fiinta dezarmata.Aceasta tendinta,mai cu seama intr-un suflet feminin de elita,se rezolva intr-o simpatie autentica,naturala,care se rasfrange asupra intregii naturi vii cu o amploare si cu o intensitate absolut necunoscute barbatilor.
=Feminitatea puternica este,in adevar intotdeauna in lupta cu masculul.Sensibilitate la,sa-i zicem,eternul masculin,cochetarie,defensiva provocatoare fata de agresor,in sfarsit,o intreaga politica si diplomatie cu adversarul,plina de suspiciuni ca orice politica de acest fel.
=Am spus aiurea ca in afacerile de sentiment femeile, constient si inconstient,isi tin jocul ascuns fata de barbat.Acest secret il pastreaza si scriitoarele,cand sunt femei de rasa,adica femei in adevaratul inteles al cuvantului.Si-l pastreaza chiar si pe socoteala eroinelor lor.Altfel si-ar trada sexul,ar deroga de la obligatiile spiritului afatai de corp,ceea ce ar fi un defect estetic,dar un castig pentru stiinta sufletului,caci numai o femeie ar putea sa ne spuna bine ce se petrece in sufletul femeiesc.Dar acest lucru nu-l va face niciodata o femeie.Nu cred sa fi existat vreodata o femeie adevarata care sa fi spus=in viata reala sau in literatura=tot ce se petrece in sufletul ei.Numai barbatii spun tot=femeii iubite,confidentilor,cititorilor,lumii intregi.Sunt si femei care,pana la un punct,dar numai pana la un punct,se destainuiesc,dar acele femei nu fac parte din cele mai feminine=si destainuirea lor nu aduce o lumina apreciabila asupra sufletului femeiesc.
=Corpul unei femei tinere-elasticitatea lui,rotunzimile calde,finetea si luminozitatea epidermei-este realizarea formala si structurala cea mai desavarsita a materiei vii,este miracolul suprem infaptuit de natura dupa miliarde de dibuiri si incercari neizbutite,este termenul ultim al evolutiei cosmice.
=Feminitatea agita molem.Fiinta neutra,improblematica,inofensiva,fata mica de zece ani,in unghiuri drepte ori ascutite,cu doua bete in loc de picioare,dizgratioasa la figura,devine adesea la cincisprezece ani izvor de seductii roind din formele rotunzite,din reliefurile ce se anunta,din enigmaticul ,,da si nu” inconstient inca al figurii,din incretiturile rochiei,din atitudini pasive si cu atat mai imperative=seductii care lipsesc adesea femeilor frumoase,,reci”,cum spunem noi,lipsite de ,vinoncoace”,cum spune poporul,expresii care indica deficitul acelui principiu,vital nou,care a operat la pubertate mai puternic in fata mica,dizgratioasa,decat in ceafrumoasa,supraincarcand-o de electricitate feminina.Amorurile inspirate de aceste femei=de obicei pasiuni tiranice,pana la degradarea barbatului,fiindca nu sunt provocate si de impresii estetice,ci numai de cauze biologice=sunt privite ca niste nebunii,iar poporul le crede datorite farmecelor si vrajilor.
=O femeie pudica ar trebui sa nu umble.Daca ar fi logica in rezerva ei,ar trebui nici sa respire!Ar trebui sa se suprime.
=De ce femeile n-au gelozie retrospectiva?Pentru ca la ele e senzatia principala,nu forma si deci imaginatia (adica chinul grozav al obsesiei imaginatiilor precise si odioase).
=Unele femei iubesc mai mult barbatul ori amantul,altele mai mult copiii.Tot asa si scriitorii: unii mai mult operele scrise,altii mai mult opera planuita.
=Exista imagine mai incantatoare undeva pe planeta,in sistemul solar,in univers,decat o femeie inalta si zvelta,frumoasa si eleganta,care se dezbraca incet,a lene, cu gandul aiurea,zambind unei amintiri,unei asteptari?
=Fara iubire si chiar fara simpatie,un barbat poate sa aiba legaturi cu o femeie;o femeie,fara nici un sentiment pentru barbat, nu poate sa aiba legaturi, decat cu un adanc dezgust…
=Un barbat urat poate fi iubit tocmai pentru ca nu are calitatile ca sa fie iubit…O femeie poate iubi pe un barbat ca sa-i aline suferintele ca nu poate fi iubit…Si,oare,aceasta jertfa de sine nu poate fi si ea cauza marii pasiuni a femeii care se ,,jertfeste”? Caci,cine nu stie?=iubim mai mult pentru ceea ce dam,decat pentru ceea ce ni se da si,mai ales,pe acei pentru care ne jertfim.Cea mai mare iubire din lume,a mamei pentru copil,nu are alta cauza…
=Nimic nu este mai deosebit de barbat,decat femeia.Priviti numai la aceste doua fiinte,la barbosul animal masculin,atat de banal,bietul,si la gingasa creatura alba,idealizata in toate felurile,si in Venerea de la Milo si in Venerea Calipige de la Siracusa, si spuneti daca aceste doua fiinte pot fi egale la suflet?
=Se spune ca femeia e mai sentimentala,ca ne-ar fi superioara prin afectivitate.In adevar,femeia are o sentimentalitate superioara barbatului:sentimentalitatea ,,casnica”.Sentimentul de familie e mai dezvoltat la ea.Femeia va sacrifica aproape totdeauna interesele generale intereselor ei.Pentru femeie,acei care nu fac parte din casa ei sunt straini,sunt chiar dusmani.Cand o femeie are simpatie pentru cineva,ea simte nevoia ca acela sa devina membru al familiei ei.Ea nu poate concepe simpatia pentru cineva care,intr-un fel sau altul,n-ar face parte din ,,casa” ei.Mai curios e ca chiar atunci cand femeia da o lovitura teribila casei,ea tot ramane ,,casnica”.Rolul femeii de a purta si creste copii,de a fi zeita casnica,o face nesociala,daca nu chiar antisociala.
-Barbatul,din contra..Dar cine nu stie ca,in genere,barbatul e socotit de femeie ca ,,un dusman al casei”.El are sentimentul casnic foarte slab,iar sentimentul social foarte dezvoltat.Un barbat pune de multe ori interesele comunitatii mai presus de ale familiei.Generozitatea e o insusire eminamente barbateasca,ca si iertarea si uitarea.Barbatul e prin natura sa mult mai gata sa zica ,,treaca de la mine” si ,,sa taie poala si sa fuga”.Femeia e mai vindicativa,ea are memoria jignirilor si a ofenselor mult mai lunga,e vesnic in garda.Toate acestea,desigur,tot din pricina rolului ei de supusa a barbatului.Se stie ca robia nu e o stare favorabila pentru dezvoltarea generozitatii si a iertarii.Generozitatea e virtutea celor tari.
-Un barbat poate lega o discutie intima cu orice femeie,cu o femeie pe care abia a vazut-o,cu o femeie pentru care nu are nici o consideratie,cu o femeie dintr-o categorie sociala cu totul inferioara etc.O femeie,din contra, daca e normala,nu acorda nimic unui barbat,pentru care n-are cel putin afectiune,daca nu chiar iubire.Desigur ca acest lucru are o explicatie naturala.Ti-i indiferent moralmente,la urma urmei,pe cine supui,dar nu-ti poate fi indiferent cui te supui de buna voie.
=Barbatul,cand e gelos,prefera sa se schilodeasca,femeia iubita,sa moara chiar,sa moara in torturi,daca nu se poate altfel,decat sa iubeasca pe altul sau,chiar,decat sa devina indiferenta sau,si mai putin,decat sa-i scada patima.
Situatia femeii nu o poate simti si nu o poate vedea bine decat numai o femeie.Barbatul,prin definitie,e neatent la munca de ceas cu ceas a femeii gospodine,fara nici o stralucire si fara efecte vadite si apreciabile.
-Un om care-si pompeaza in chip nefiresc toata energia la creier,e deja un batran.Un intelectual batran e un batran la patrat.Femeia stie toate acestea inconstient.De aceea,pe o femeie ,,fina” mai degraba o va ,,cuceri” un domn tomnatic simplu,decat unul tomnatic la puterea a doua.
Pentru barbat intelectualismul femeii,adica,de obicei,bas-bleu-ismul,e ceva oribil,dar inteligenta si cultura ei este o calitate. Nu pentru ca sa citeasca impreuna cu ea Critica ratiunii pure, dar pentru ca inteligenta sau, mai exact,finetea intelectuala a femeii este un semn de delicatete sufleteasca si organica,lucru foarte placut barbatului si pentru ca,in momentele cand ,,omne animal” etc.,e mai bine sa poti discuta cu femeia ,,fina” despre valuta,decat sa n-ai ce vorbi si sa nu poti face fata imprejurarii.
Natura imperecheaza fiinte cat mai apropiate ca varsta.
-Asa-i trebuie ei pentru scopurile sale.La oamenii simpli,mai aproape de natura,imperecherile nepotrivite se datoresc unor cauze care nu au nimic comun cu dragostea mutuala.Omul civilizat s-a indepartat de natura si in privinta aceasta.Nu e deloc natural ca adolescenta ,,l’Occitanienne” sa se inamoreze de sexagenarul Chateaubriand.Nu e deloc natural ca un barbat sa iubeasca femei mai in varsta decat el,dar biografiile scriitorilor mari ne arata necontenit aceasta abatere de la normal.Pricina sta,credem,in insemnatatea tot mai mare,pe care o capata sufletul in ,,geneza” amorului la oamenii care,prin prea multa viata intelectuala,nu mai sunt naturali.Din punctul de vedere al naturii,fireste ca unui poet si filozof de douazeci si cinci de ani ii convine,ca oricarui mascul,o fata de optsprezece ani.Dar din punct de vedere sufletesc=al nevoii de un suflet cu care sa se ,,inteleaga”=se poate sa-i convina mai bine o femeie ,,fina” de treizeci de ani,caci natura,acum,nu mai vorbeste singura.
=O femeie adevarata priveste in sufletul unui barbat ca intr-o vitrina,pe cand barbatul e lipsit,fata de ea,de acest talent…
Exista,fara ndoiala,la orice barbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc si,la orice femeie,o legatura intre temperamentul ei,conformatia ei fizica si predilectia pentru unele culori.
=Un logodnic este o virtualitate.Un amant este o realitate teribila.Incomparabil mai ingrozitoare decat un sot.In casatorie,semnificatia sociala o mascheaza pe cealalta.O femeie se poate marita pentru zece motive,din care sa lipseasca acela pentru care se da unui amant:selectia pasionata!
=Cine a spus ca,odata cu hainele,barbatul si femeia arunca toata cultura si civilizatia si se intorc la starea de natura?
=O femeie spirituala,cu care schimbi idei fine,ca niste sageti de aur,intr-o atmosfera de sensibilitate delicata,creata de amandoi…si,la un moment dat,ca ultima concluzie,ca incoronare suprema,violarea tuturor secretelor ei,a tot ceea ce ea ascunde,constienta ca e partea brutala a fiintei ei, oficiile vietii organice,care n-au alta justificare decat aceea ca sunt suportul vietii spirituale,unde se fabrica forta care,in salon,straluceste in ghirlanzi de lumini.
=Intotdeauna dibuiesti ca un orb.Grava e pasiunea,ori adoratia pierduta.Dar femeile nu devin pasionate decat dupa ce se intampla ceea ce trebuie sa se intample pentru ca un barbat si o femeie sa-si spuna ,,tu”.Pana atunci ele sunt in defensiva,au spiritul mai liber decat oricand,cocheteaza,in deosebire de barbat,care e pasionat si idiot intotdeauna inainte de acel eveniment capital si ridicol,dar care dupa aceea isi recapata libertatea de spirit,pentru ca,in stricta economie a speciei,si-a indeplinit tot rolul.
=Orice femeie are ceva matern fata de barbatul pentru care are afectiune cand el sufera,chiar si fata mica pentru un om in varsta,si o taranca pentru Napoleon I Bonaparte.

carmen_angelus_romila

14 Oct 2018, 09:56

Fragmente deosebit de interesante, felicitari...!

victor_homescu

03 Nov 2018, 18:52

-Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare,nici profesiune de credinta.Vrea doar sa încerce sa înfatiseze o generatie care a fost distrusa de razboi,chiar daca a scapat de obuzele lui/Razboiul ne-a stricat,nu mai sintem buni de nimic.Nu mai sintem tineri.Nu mai vrem sa cucerim lumea.Sintem niste fugari.Fugim de noi insine.De viata noastra.Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta;dar a trebuit sa le impuscam.Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima/"Pe frontul de vest nimic nou",1929,Erich Maria Remarque (1898-1970),1931,nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru roman/Singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea mintea limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii=

Mi se pare ciudat când ma gândesc ca acasa,într-un sertar,se afla o drama începuta:Saul,si un teanc de poezii.Câte seri n-am stat aplecat deasupra lor!Mai toti am facut de-astea;dar acum mi se pare atât de nefiresc,încât nici nu-mi mai pot închipuicum a fost posibil.De când suntem aici,tot trecutul nostru e rupt de noi,fara ca vreunul sa fi contribuit cu ceva la asta.Cautam uneori sa întelegem si sa gasim o explicatie, dar nu reusim niciodata.Tocmai pentru noi,cei de douazeci de ani,toate sunt neclare:nu eram înca înradacinati.Razboiul ne-a atras în vâltoarea lui.Noi am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfârsi.Deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit în chip neobisnuit si întristator,desi nici macar tristi nu mai stim sa fim,uneori.
(...)
Când ne-am dus la centrul de recrutare,eram douazeci de baieti din aceeasi clasa,si unii dintre noi,cei mai zburdalnici,s-au barbierit pentru prima oara,în comun,înainte de a pasi în curtea cazarmii.N-aveam planuri de viitor bine conturate;numai pentru putini preocuparile cu privire la cariera si profesie erau atât de bine conturate,încât sa poata fi privite drept un ideal de viata;în schimb,ne furnicau prin cap mii de idei nebuloase,care dadeau vietii si chiar razboiului,în ochii nostri,un caracter idealizat si aproape romantic.Zece saptamâni am facut instructie cazona.În acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoala.Am învatat ca un nasture bine lustruit are mai multa însemnatate decât patru volume de Schopenhauer.La început mirati,apoi scârbiti si în cele din urma indiferenti,ne-am dat seama ca nu spiritul se afla pe primul plan,ci peria de ghete;nu ideea,ci sistemul;nu libertatea,ci instructia cazona.Cu entuziasm si voie buna am devenit soldati;dar s-a facut totul pentru a alungadin noi si entuziasmul si voia buna.Dupa trei saptamâni nu ni s-a mai parut ciudat ca un factor postal cu galoane are mai multa putere asupra noastra decât au avut pe vremuri parintii,profesorii si toate somitatile culturale de la Platon pâna la Goethe.Cu ochii tineri si treji vedeam ca notiunea clasica de patrie a dascalilor nostri se cristaliza aici,deocamdata,în renuntarea lapersonalitate,astfel cum n-am fi pretins vreodata nici slugilor celor mai de rând.Salutul,pozitia de drepti,marsul de defilare,prezentarea armei,la dreapta-mprejur,la stânga-mprejur,pocnitul calcâielor,înjuraturile si miile de mizerii:hotarât,ne închipuisem cu totul altfel misiunea noastra si descopeream subit ca eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ.Dar ne-am obisnuit repede.Ba am înteles chiar ca unele din aceste lucruri sunt necesare,pe cât erau altele de inutile.Soldatul are mirosul fin pentru asemenea discernaminte.
(...)
Pentru mine,frontul e o vâltoare halucinanta.Chiar când esti departe de centrul ei,în ape linistite,îi simti puterea aspiratoare ce te atrage,încet,inevitabil,fara putinta de împotrivire.Din pamânt însa,din aer,patrund în noi forte care ne dau rezistenta,mai cu seama din pamânt.Pentru nimeni pamântul nu înseamna atât de mult ca pentru soldati.Când soldatul se lipeste de el,îndelung,cu toate puterile,când se adânceste în el cu fata si cu madularele,rascolit de frica de moarte a bombardamentelor,atunci pamântul e singurul lui prieten,fratele sau,mama sa;el îsi geme teama si strigatele,în tacerea si tainitele lui,si pamântul le primeste si-i da apoi drumul pentru alte zece secunde de alergatura si vietuire,dupa care îl cuprinde din nou,si uneori pentru totdeauna.-Pamânt=pamânt=pamânt!Pamânt,cu cutele,cu gropile si cu adânciturile tale,în care te poti arunca si ascunde!Pamânt=în înclestarea groazei,în spasmul distrugerii,în urletul de moarte al exploziilor,tu ne-ai dat uriasul val îmbietor al vietii câstigate!Vi jelia salbatica a fiintei aproape nimicite a trecut din tine,ca un suvoi,în mâinile noastre,astfel ca,salvate,le-am îngropat în tarâna ta si,în fericirea muta a clipei,dupa groaza din care ne-a fost dat sa scapam,am muscat din tine,pamânt!Prima bubuitura de obuz ne face sa ne refugiem cu un zvâcnet într-o latura a fiintei noastre,care ne azvârle cu mii de ani în urma.E instinctul animalului care se trezeste în noi,care ne calauzeste si ne apara.Nu e constient acest instinct,dar e mult mai rapid,mai sigur,mai infailibil decât constiinta.Nu poate fiexplicat.Pornesti si nu te gândesti la nimic=si,deodata,zaci într-o scobitura de pamânt si deasupra ta zboara schijele=dar nu poti sa-ti amintesti daca ai auzit venind srapnelul sau daca ai gândit sa te lungesti în adâncitura.De-ar fi fost sa te bizui pe asta,de mult ai fi un morman de carne tocata.A fost cu totul altceva,simtul clarvazator din noi,care ne-a culcat la pamânt si ne-a salvat fara sa ne dam seama cum.Daca n-am avea acest simt,din Flandra si pâna în Vosgi,n-ar mai fi de mult picior de om.Plecând,suntem ostasi posaci sau bine dispusi=sosim în zona unde începe frontul si devenim animale-oameni.
&
Frontul e o colivie în care trebuie sa astepti,cu nervii biciuiti,ce se va întâmpla.Ne aflam sub grila traiectoriilor de obuze si traim în încordarea nesigurantei.Deasupra noastra planeaza hazardul.Hazardul acesta e pricina care ne face nepasatori.Ma aflam acum câteva luni într-un adapost si jucam carti;dupa aceea m-am ridicat si m-am dus sa vizitez pe niste cunoscuti dintr-alt adapost.Când am revenit,n-am mai gasit nici urma din adapostul unde jucasem;un obuz cazut în plin l-a facut una cu pamântul.M-am întors la al doilea adapost si am sosit tocmai bine ca sa dau o mâna de ajutor la dezgroparea lui;în lipsa mea, fusese astupat si el de o explozie.Tot atât de întâmplator cum pot fi lovit de moarte,tot astfel ramân în viata.Într-un adapost blindat pot fi facut ciulama,iar pe câmp deschis sa stau zece ore sub foc de baraj si sa scap nevatamat.Fiecare soldat ramâne în viata numai datorita unui numar nesfârsit de hazarduri.Si fiecare soldat crede si se încrede în hazard.
&
Grozavia frontului piere de cum îi întoarcem spatele si începem sa ne batem joc de ea cu glume vulgare si amarnice:când moare cineva,spunem ca si-a încuiat sezutul,si tot asa vorbim despre toate;asta ne fereste sa nu înnebunim;si câta vreme privim lucrurile astfel,ne putem împotrivi.Dar nu uitam!Cele ce apar în ziarele de razboi, despre umorul sanatos al trupelor care,pasamite,au început sa organizeze chiar si mici baluri de îndata ce scapa din urgia bombardamentelor,sunt minciuni gogonate.Nu facem asta pentru ca avem umor,ci avem umor pentru ca altfel ne-am curata.Ne dam seama ca urciorul nu va mai merge mult la apa,si de aceea umorul e în fiecare luna mai muscator.Iar eu mai stiu ca,atâta vreme cât ne vom afla în razboi,tot ce se duce la fund în noi,ca niste pietroaie,se va trezi dupa razboi,si abia atunci va începe rafuiala pe viata si pe moarte.Zilele,saptamânile,anii de aici se vor întoarce cândva,si camarazii nostri morti se vor scula atunci din morminte si vor marsalui alaturi de noi;capetele ne vor fi limpezi,vom avea o tinuta,si astfel vom pasi înainte,cu camarazii morti lânga noi,cu anii de front îndaratul nostru:împotriva cui,împotriva cui?
&
În fata garii,vad gârla care alearga pe lânga strada,care tâsneste vijelios din stavilarele de la puntea morii.Alaturi e vechiul foisor cu patru colturi,în fata lui teiul cel mare, iar în zare amurgul.Aici am stat adesea cu baietii=cât e de atunci? La cofetaria asta am mâncat înghetata cu baietii si am învatat sa fumam.Pe ulita asta,care aluneca acum pe lânga mine,cunosc fiecare casa,bacania,drogheria,brutaria.Apoi ajung la usa cafenie cu clanta uzata si mâna mi se face grea.O deschid:racoarea dinauntru ma izbeste ciudat si-mi împaienjeneste ochii.Scara,sub cizmele mele,trosneste.Sus se deschide o usa si cineva priveste peste balustrada.Stiu,e usa de la bucatarie,si înauntru se prajesc chiftele de cartofi;toata casa e plina de mirosul lor.Fireste=doar e sâmbata,si probabil ca sora mea cea mare e aceea care s-a aplecat sa vada cine vine.O clipa ma simt rusinat si las capul în piept,apoi scot casca si ma uit în sus.Da,e sora mea mai mare.=Paul! striga ea.Paul...!Dau din cap, ranita se izbeste de balustrada si pusca mi se pare nespus de grea.Sora-mea deschide furtunos o usa si striga:=Mama,mama,a venit Paul!Nu mai pot face nici un pas.„Mama,mama,a venit Paul.”Ma lipesc de perete si strâng în mâini,cu toata vlaga din mine,casca si arma.Le strâng cât pot,dar nu mai sunt în stare sa ma misc;scara îmi fuge din fata ochilor, ma lovesc la picioare cu patul pustii si-mi înclestez furios dintii,dar n-am nici o putere în fata acestor cuvinte strigate de sora mea;nimic nu ma poate face sa trec peste ele.Ma straduiesc cu toata fiinta sa râd si sa vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet din gâtlej,si stau astfel pe scara,nefericit,nevolnic,într-o încordare groaznica,si nu vreau,si totusi lacrimile mi se rostogolesc pe fata,unele dupa altele.
&
Ce este permisia?O nesiguranta care face ca dupa aceea toate sa fie mult mai dificile.Chiar din primele zile simti clipa despartirii.Mama ma priveste muta=numara ceasurile,stiu;în fiecare dimineata e trista.Înca o zi mai putin! Ranita mi-a ascuns-o undeva;nu vrea s-o vada, ca sa nu-si aminteasca.Tot mai grele devin zilele, tot mai tristi ochii mamei,înca patru zile.Trebuie sa ma duc la mama lui Kemmerich.Nu, asemenea lucruri nu se pot scrie.Femeia aceasta care plânge cu hohote si tremura,care ma zgâltâie si se rasteste la mine:„De ce traiesti tu,daca el e mort?”,care ma scalda în lacrimile ei si striga:„De ce-ati mai venit pe lume,copii ca voi..”,care se prabuseste pe un scaun si ma întreaba printre sughituri:„L-ai vazut?L-ai mai vazut? Cum a murit?”Îi spun ca a fost lovit de un glont în inima si a murit numaidecât.Dar ea se uita la mine si se îndoieste:=Minti.Stiu eu mai bine.Am simtit cât de greu a murit.I-am auzit glasul,si în fiecare noapte am trait spaimele lui.Spune-mi adevarul;vreau sa-l stiu,trebuie sa-l stiu.=Nu,îi raspund,am fost lânga el.A murit imediat.Ea ma roaga cu glasul strivit:=Spune-mi.Trebuie.Stiu ca vrei sa ma consolezi cu vorbele tale,dar nu vezi ca ma chinuiesti mai rau decât daca mi-ai spune adevarul?Nu pot suporta nesiguranta;spune-mi cum a fost,oricât de groaznic
ar fi.Tot e mai bine decât ceea ce mi-as închipui eu.N-am sa-i spun niciodata;mai degraba sa ma toace de viu.De ce nu-i ajunge ce i-am spus?Kemmerich e mort si ramâne mort,indiferent daca stie ori nu stie ea cum a murit.Când ai vazut atâtia morti,nu mai poti întelege o asemenea revarsare de durere pentru unul singur.Spun deci pe un ton destul de nerabdator:=A murit imediat.Nici n-a simtit.Fata îi era linistita de tot.Ea tace.Apoi întreaba taraganat:=Ai putea sa juri?=Da.=Pe tot ce ai mai sfânt?O,Doamne,ce mai am eu sfânt?Când sa plec,ma saruta si-mi daruieste o fotografie a lui.E în uniforma de recrut,rezemat de o masa rotunda cu picioare din crengi necojite de mesteacan.Îndarat,ca fundal,e pictata o padure.Pe masa se afla un tap de bere.
&
Viata noastra se deapana când pe front,când în baraci.Într-o oarecare masura ne-am deprins;razboiul e datator de moarte,la fel ca tuberculoza si cancerul,ca gripa si dizenteria.Numai ca în razboi cazurile mortale sunt mai frecvente,mai felurite si mai crunte.Gândurile noastre sunt ca lutul,plamadite de alternarea zilelor=senine când ne aflam în repaus, lipsite de viata de câte ori intram în foc.Câmpuri de gropi afara si în sufletele noastre.Ce-a fost cândva nu mai e valabil si a pierit din memoria noastra.Deosebirile create de cultura si educatie s-au sters aproape cu desavârsire si sunt de nerecunoscut.Suntem soldati si numai dupa aceea,mult mai târziu,într-un fel ciudat si timid,individualitati.E o mare fraternitate si, datorita ei,un reflex al camaraderiei din cântecele populare, al sentimentului de solidaritate dintre puscariasi,al întrajutorarii disperate pe care-o manifesta condamnatii la moarte,se îmbina în mod bizar cu o scânteie de viata care,din încordarea si singuratatea mortii,apare în mijlocul primejdiei si ne da putinta sa traim în fuga ceasurile ce ne mai sunt harazite,fara urma de patetism.E ceva eroic si banal,daca am sta sa cântarim lucrul=dar cine sta sa mai faca asa ceva?Viata de aici,la hotarul mortii,are o linie de o simplicitate uriasa,se rezuma la strictul necesar;tot restul e cufundat într-un somn letargic=si asta e primitivitatea si salvarea noastra.Daca am fi mai diferentiati,de mult am fi înnebunit,am fi dezertat sau am fi cazut.E ca o expeditie în gheturile eterne=orice manifestare a fiintei omenesti trebuie sa slujeasca numai la mentinerea vietii si e canalizata în mod obligatoriu în directia asta.Tot restul e dat la o parte,pentru ca ar consuma de prisos forte utile.Este de altfel singurul mijloc de a ne salva=si de multe ori stau în fata mea însumi ca înaintea unui strain,când reflexul misterios al trecutului îmi prezinta,în ceasurile de liniste,dincolo de fiinta mea,ca într-o oglinda mata,contururile existentei mele de acum,si atunci ma minunez cum de-a fost posibil ca acea inexprimabila forta activa care se numeste viata sa se adapteze pâna si la aceasta forma.Toate celelalte manifestari sunt cufundate într-un somn hibernal;singura,viata sta necontenit la pânda împotriva amenintarii mortii=ne-a transformat în animale cugetatoare,pentru a ne darui arma instinctului,ne-a cufundat în apatie,ca sa nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi daca am avea minte limpede si constienta,a trezit în noi simtul camaraderiei,ca sa nu ne prabusim în abisul singuratatii,ne-a dat indiferenta omului primitiv,pentru ca,în ciuda tuturor împrejurarilor,sa putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sa înmagazinam aceste senzatii ca arme de rezerva împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul.Traim astfel o existenta dura si izolata,de suprema superficialitate,si numai rareori câte un eveniment face sa scapere scântei.Atunci,însa,razbeste surprinzator o flacara de grea si înfricosatoare nostalgie.
&
E toamna.Dintre oamenii vechi n-au mai ramas multi aici.Eu sunt ultimul dintre cei sapte din clasa noastra.Toti vorbesc de pace si armistitiu.Toti asteapta.Daca va fi din nou o deceptie,oamenii se vor prapadi;sperantele sunt prea puternice,nu mai pot fi spulberate fara sa se produca o explozie.Daca nu se va face pace,va izbucni revolutia.Am paisprezece zile de repaus,pentru ca am înghitit ceva gaze.Stau toata ziua la soare,într-o gradinita.Armistitiul nu mai e departe;acum sunt si eu convins.Atunci vom pleca acasa.Ceea ce ma atrage cu toata puterea spre casa si totodata ma asteapta acolo sunt sentimentele.E pofta de a trai,e dragostea,e legea sângelui,e betia ramânerii în viata.Dar nu sunt teluri.
&
Daca ne-am fi întors la vetre în 1916,desigur ca vehementa suferintelor noastre si a evenimentelor traite pâna atunci ne-ar fi facut sa dezlantuim o furtuna.Întorcându-ne acum,suntem obositi,destramati,secatuiti,dezradacinati si fara sperante.Nu ne vom mai putea adapta.Nici nu vom fi întelesi=caci înaintea noastra avem o generatie care a trait,ce-i drept,împreuna cu noi,anii de aici,dar care a avut pe vremuri camin si profesie si se întoarce acum la vechile ei rânduieli,unde va uita razboiul=iar dupa noi creste o generatie,asemenea noua în trecut,dar care ne va fi straina si ne va da la o parte.De altfel,noi ne suntem noua însine de prisos;vom creste,unii se vor adapta,altii se vor supune,iar multi vor fi dezorientati=anii se vor scurge si în cele din urma ne vom duce de râpa.
&
Sunt foarte calm.Lunile si anii pot veni;nu-mi vor mai lua nimic,n-au ce sa-mi mai ia.Sunt atât de singur si atât de lipsit de speranta,ca pot astepta fara teama venirea lor.Viata care m-a purtat de-a lungul acestor ani e înca în mâinile mele,în ochii mei.Nu stiu daca am încheiat toate socotelile cu ea.Dar câta vreme va mai exista,va cauta sa-si faca drum=fie ca va voi,fie ca nu=acel ceva ce spune în mine„Eu”.
(...)
A cazut în octombrie 1918,într-o zi care s-a scurs atât de linistit pe întregul câmp de lupta,încât comunicatul oficial s-a putut margini la fraza:„Nimic nou pe frontul de vest”.A fost gasit cu fata în jos,rasturnat în tarâna,ca si cum ar fi dormit.Când l-au întors,au vazut ca nu s-a chinuit mult;trasaturile lui aveau o expresie atât de senina,încât parea aproape multumit.
&
(Nascut,22 iunie 1898,Osnabrück,Erich Maria Remarque,pe 21 noiembrie 1916,este recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 si trimis pe Frontul de Vest.Un an mai târziu,a fost rănit,de schijele unei grenade,si spitalizat până în 1918.Pe 5 ianuarie 1919,paraseste armata.Cartea,publicată în Germania,in 1929 (titlul Im Westen nichts Neues),a devenit cea mai bună scriere despre Primul Război Mondial.În numai un an,romanul se vinde în peste un milion de exemplare,fiind tradus în douăsprezece limbi.Pe 29 aprilie 1930,a fost ecranizat,în regia lui Lewis Milestone,sub denumirea englezească All Quiet on the Western Front,ecranizare care a primit doua Premii Oscar.Romanul are parte si de ecranizarea germană în luna decembrie a aceluiasi an,la Berlin.După nici trei ani,cartea şi filmul sînt interzise de regimul nazist,sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane,autorului cartii fiindu-i retrasa si cetătenia germană,Remarque,locuind in mai multe state,SUA,Mexic,Elvetia.Moare pe 25 septembrie 1970 în spitalul Saint Agnes din oraşul Locarno)
-Pe frontul de vest nimic nou,Ed.Polirom,2016,traducere Emanoil Cerbu-

victor_homescu

20 Nov 2018, 17:10

- El Camino si Sfântul Iacob de la Compostella/un Dumnezeu adormit se trezea în mine,şi durerea era din ce în ce mai intensă.Simţeam în apropierea mea prezenţa Maestrului meuşi am reuşit,pentru prima oară,să transform hohotele în lacrimi.Am plâns de recunoştinţă pentru el care mă făcuse să-mi caut sabia mergând pe drumul Sfântului Iacob.Am plâns de recunoştinţă pentru Petrus care-mi dăduse învăţătură fără să-mi spună nimic de faptul că aveam să-mi împlinesc visele,dacă descopeream mai întâi ce voiam să fac.Am văzut crucea goală şi mielul în faţa ei,liber să se plimbe unde voia prin aceşti munţi,şi să contemple norii.Mielul s-a ridicat,şi eu l-am urmat.Ştiam unde mă duce.Cu toţi norii,lumea-mi devenise transparentă.Chiar dacă nu vedeam Calea Lactee pe cer,aveam certitudinea că ea exista şi arăta tuturor drumul Sfântului Iacob.Mielul s-a îndreptat spre acel satcare se numeşte Cebrero,ca şi muntele.Aici,într-o zi,se produsese un miracol,miracolul transformării a ceea ce faci în ceea ce crezi.Secretul sabiei mele,al straniului drum al Sfântului Iacob/in Jurnalul unui mag (O diario de um mago),Paulo Coelho,1987 -

(Iar ei au zis:Doamne,iată aici două săbii.
Zis-a lor:Sunt de ajuns,Luca XXII,38)

Acum zece ani,intram într-o căsuţă mică la Saint-Jean-Pied-de-Port,convins că-mi pierdeam timpul degeaba.Pe vremea aceea,căutarea mea spirituală era legată de ideea că existau secrete,drumuri misterioase,oameni capabili să înţeleagă şi să controleze lucruri interzise majorităţii muritorilor.De aceea,a străbate “drumul oamenilor obişnuiţi” mi se părea un proiect lipsit de interes.O parte din generaţia mea,inclusiv eu,se lăsase fascinată de secte,societăţi secrete şi de părerea că ceea ce este dificil şi complicat ne duce totdeauna la înţelegerea misterului vieţii.În 1974, a trebuit să plătesc asta foarte scump.Totuşi,după ce frica a trecut, o fascinaţie a ocultului s-a instalat în viaţa mea.De aceea,când maestrul meu mi-a vorbit de drumul Sfântului Iacob,am găsit ideea acestui pelerinaj obositoare şi inutilă.Am ajuns chiar să iau în considerare posibilitatea de a părăsi RAM-ul,o confrerie mică şi fără importanţă, bazată pe transmiterea pe cale orală a limbajului simbolic (iniţieri transmise de la maestru la discipol).Când,în final,împrejurările m-au făcut să înţeleg ce-mi cerea maestrul meu,am hotărât că o voi face în felul meu.La începutul pelerinajului,încercam să fac din Petrus vrăjitorul Don Juan,personaj la care recurge Carlos Castañeda pentru a explica contactul său cu extraordinarul.Credeam că,cu puţină imaginaţie, aş putea face experienţa parcurgerii drumului Sfântului Iacob una agreabilă şi că aş putea înlocui revelatul prin ocult, simplul prin complex, şi luminosul prin misterios.Dar Petrus a rezistat de fiecare dată când am încercat să-l transform în erou.Acest fapt a făcut relaţia dintre noi foarte dificilă,şi,în final,ne-am despărţit,simţind şi unul şi altul că această intimitate nu ne-a dus nicăieri.La multă vreme după această despărţire,am înţeles ce-mi adusese de fapt experienţa aceasta.Astăzi,această înţelegere este tot ce am mai de preţ: extraordinarul se găseşte pe calea oamenilor obişnuiţi.Ea îmi permite să înfrunt toate riscurile pentru a merge până la capătul lucrurilor în care cred Ea mi-a dat curajul să scriu prima mea carte,‘Pelerin spre Compostella’(Jurnalul unui mag).Ea mi-a dat forţa să lupt pentru carte,chiar dacă mi se spunea că este imposibil pentru un brazilian să trăiască din literatură.Ea m-a ajutat să găsesc demnitate şi perseverenţă în Lupta cea Bună în care trebuie să mă înfrunt în fiecare zi pe mine însumi, dacă vreau să continui să parcurg ‘drumul oamenilor obişnuiţi’.Nu l-am mai văzut niciodată pe ghidul meu.Când cartea a fost publicată în Brazilia,am încercat să-l contactez,dar nu mi-a răspuns.Când a apărut traducerea în engleză,eram mulţumit la gândul că va putea în sfârşit să citească versiunea mea referitoare la ceea ce trăisem împreunăAm încercat din nou să-l găsesc,dar îşi schimbase numărul de telefon.Pe pământ francez l-am întâlnit pe Petrus pentru prima oară.Sper să-l întâlnesc într-o bună zi, pentru a-i putea spune: ‘Mulţumesc, îţi dedic această carte’.
(...)
Primul mileniu de creştinism a cunoscut trei drumuri sfinte,care îi aduceau o serie de binecuvântări şi de iertări oricui parcurgea unul dintreele.Primul ducea către mormântul Sfântului Petru,la Roma.Simbolul său era o cruce.Cei care-l parcurgeau erau numiţi “romite” sau “romiţi”.Al doilea ducea către Sfântul Mormânt al lui Christos,la Ierusalim,şi cei care-l urmau erau numiţi “palmieri”,pentru că simbolul său erau care-l întâmpinaseră pe Christos când intrase în oraş.În sfârşit,exista un al treilea drum,un drum care ducea spre moaştele apostolului Iacob,îngropate într-un loc din peninsula iberică,unde,într-o seară,un păstor văzuse steaua strălucind deasupra unui câmp.Conform legendei,Sfântul Iacob şi Sfânta Fecioară însăşi trecuseră pe acolo după moartea lui Christos,purtând cuvântul Evangheliei şi îndemnând populaţia să se convertească.Locul a primit numele de Compostella,câmpul stelei,şi curând aici se înălţă un oraş care avea să atragă călători din toată creştinătatea.Celor care parcurgeau acest al treilea drum sfânt,li se dădu numele de “pelerini”,şi-şi luară drept simbol o scoică.
(...)
Drumul Sfântului Iacob e marcat cu puncte galbene, răspândite prin toată Spania,mi-a explicat preotul.Dacă,vă rătăciţi,căutaţi aceste semne pe copaci,pe pietre,pe tablele semnalizatoare,şi veţi fi în măsură să găsiţi un loc sigur/Am un ghid bun/Încercaţi să vă bazaţi mai ales pe voi înşivă.Asta ca să nu mergeţi înainte şi înapoitimp de şase zile prin creierii Pirineilor/Mergeam pe pământuri pe care ţăranii le pregăteau pentru însămânţat.Ici şi colo,lucrători conduceau cisterne rudimentare,ducând o luptă seculară împotriva aridităţii solului.Pe marginile drumului Sfântului Iacob,pietre clădite una peste alta formau zidurinesfârşite care se încrucişau şi se confundau cu contururile câmpiei.Aceste pământuri aufost lucrate de secole,mă gândeam eu,şi totuşi apare întotdeauna o piatră care trebuie scoasă,o piatră care rupe cuţitul plugului,care sufocă calul,care lasă bătături pe mâinile lucrătorului.O luptă care reîncepea în fiecare an şi nu se va termina niciodată.
(...)
Sfantul Iacob de la Compostella
De la fereastra hotelului meu,zăresc catedrala Sfântului Iacob şi câţiva turişti în faţa portalului principal.Studenţi în costume întunecate de Ev Mediu se plimbă prin mulţime,şi negustorii de suveniruri încep să-şi instaleze barăcile.E dimineaţă devreme şi,cu excepţia notiţelor mele,aceste rânduri sunt primele pe care le scriu pe drumul Sfântului Iacob.Am ajuns în oraş ieri,după ce luasem un autocar ce asigură legătura dintre Pedrafita,în apropiere de Cebrero,şi Compostella.În patru ore,am parcurs cei o sută cincizeci de kilometri care separau cele două oraşe,şi mi-am amintit de marşul cu Petrus=uneori ne trebuia două săptămâni pentru a parcurge o asemenea distanţă.În scurt timp,voi ieşi şi voi depune pe mormântul Sfântului Iacob imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida montată pe cochilii.Apoi,dacă e posibil, voi lua un avion ca să mă întorc în Brazilia,unde mă aşteaptă numeroase treburi.Îmi aduc aminte de vorbele lui Petrus povestindu-mi că el rezumase întreaga sa experienţă într-un tablou.Ideea de a scrie o carte despre ce am trăit îmi trece prin minte,dar e încă un proiect îndepărtat,şi am multe de făcut acum că mi-am regăsit sabia.Secretul sabiei mele îmi aparţine, nu-l voi dezvălui niciodată.A fost scris şi lăsat sub o piatră,dar cu ploaia care a căzut,hârtia trebuie să fi fost deja distrusă.E mai bine aşa.Petrus nu avea nevoie să ştie.L-am întrebat pe Maestru cum de ştia data la care voi sosi,sau dacă se găsea acolo de câtva timp deja.A râs şi a spus că sosise în dimineaţa din ajun şi că ar fi plecat a doua zi,chiar dacă nu aş fi venit.Am insistat să ştiu cum era posibil aşa ceva:nu a răspuns nimic.La ora despărţirii,când se aşezase într-o maşină care trebuia să-l ducă la Madrid,mi-a dat o mică insignă a Ordinului Sfântul Iacob al Sabiei şi mi-a spus că avusesem deja o mare revelaţie când îl privisem pe miel în străfundul ochilor.Totuşi,cu puţin efort,poate că voi ajunge într-o zi să înţeleg că oamenii ajung întotdeauna la ora exactă acolo unde sunt aşteptaţi.
&
De-ar cădea o mie lângă tine,şi zece mii la dreapta ta/Tu nu vei fi niciodată atins/Nici un rău nu ţi se va întâmpla,nici o urgie nu va atinge/ cortul tău/Pentru că le vei ordona Îngerilor tăi/Să te protejeze pe toate Drumurile tale/.
Atunci,am îngenuncheat,şi mi-a atins cu lama umerii unul după celălalt spunând:
Îi vei strivi pe leu şi pe aspidă,
Îi vei avea la picioarele tale pe puiul de leu şi pe dragon.
În clipa în care a terminat de rostit aceste cuvinte,a început să plouă.Ploua şi ploaia îngrăşa pământul.Această apă nu se va întoarce în cer decât după ce va fi făcut să se nască o sămânţă,să crească un copac,să se deschidă o floare.Ploua din ce în ce mai tare şi mi-am ţinut capul drept,simţind,pentru prima oară pe tot drumul Sfântului Iacob,apa care venea din ceruri.Mi-am reamintit câmpiile uscate şi eram fericit pentru că,în această noapte,aveau să fie inundate.Mi-am reamintit pietrele din Léon, câmpiile cu grâu din Navarra,uscăciunea din Castilia,viile din Rioja,care astăzi aveau să bea ploaia căzând cu găleata,distilând forţa cerurilor.Mi-am reamintit că ridicasem o cruce,darcă furtuna trebuie că o va răsturna din nou,pentru ca un alt pelerin să poată învăţa ordinul şi ascultarea.M-am gândit la cascadă,care acum trebuie că era mai puternică,alimentată cu apa de ploaie,şi la Foncebadon unde abandonasem atâta putere pentru a îngrăşa din nousolul.M-am gândit la toate apele pe care le-am băut din atâtea fântâni şi care acum erau restituite.Eram demn de sabia mea pentru că ştiam ce să fac cu ea.Maestrul mi-a întins-o,şi eu am luat-o.Am căutat mielul cu privirea,dar dispăruse.Cu toate acestea,nu avea nici cea mai mică importanţă:apa vie cobora din ceruri şi făcea să strălucească lama sabiei mele

(Jurnalul unui Mag,Ed.Humanitas,2013,traducere Gabriela Banu)

victor_homescu

06 Jan 2019, 19:57

Liviu Rebreanu,la 1921,povestirea**Dumnezeu**,pentru copilul din noi/“Adevăr zic vouă:De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii,nu veţi intra în împărăţia cerurilor”(Matei,18,3),la 1922,despre credinţe,in Pădurea spânzuratilor**Când simti pe Dumnezeu în sufletul tău,nu mai ai nevoie nici de explicatii,nici de trecut si viitor.Dacă Dumnezeu e pretutindeni,n-ai nevoie să alergi la el fortând zăvoarele mortii!**si un documentat articol despre creatorul romanului românesc modern,semnat Monica Andrei,28 Noiembrie 2016 în Ziarul Metropolis -
***
Într-o tara indepartata a fost odata un imparat care cu cat imbatranea,cu atat simtea mai mare mahnire in suflet."in viata mea,zicea dansul,am gustat si am vazut tot ce este ingaduit omului sa guste si sa vaza.Ceva insa in toata viata mea n-am vazut:pe Dumnezeu.Trebuie sa-l vad!"si dadu porunca mare boierilor,sfetnicilor si preotilor sai:-Daca nu-mi veti arata pe Dumnezeu,am sa va pun pe toti la inchisoare si am sa va pedepsesc strasnic!si le dadu un soroc de trei zile.in curtea imparateasca se stinse veselia.Curtenii umblau de ici-colo,cu capetele plecate,asteptandu-si groaznicul sfarsit.In ziua sorocului hotarat,toti boierii,sfetnicii si preotii fura chemati inaintea imparatului.Si boierii,sfetnicii si preotii pastrau tacere mare,iar imparatul tocmai se pregatea sa rosteasca osanda infricosatoare.In clipa aceea insa un copil de pastor pasi in fata imparatului si-i zise:=Da-mi voie,maria-ta,sa-ti implinesc eu dorinta!-Bine,raspunse imparatul.Dar baga de seama ca ti-e capul in joc!Si copilul de pastor lua de mana pe imparat si-l duse intr-o piata si-i arata soarele stralucitor si-i grai:-Priveste in sus!imparatul vru sa ridice capul ca sa arunce o privire spre soare,dar razele orbitoare ii pricinuira durere in ochi si-l silira sa plece capul si sa inchida ochii.-Vezi,stapane?Si doar soarele e numai o mica raza a marirei lui Dumnezeu,un coltisor neinsemnat al imparatiei lui Dumnezeu!Cum ceri tu atunci sa vezi pe insusi Dumnezeu cu ochii tai slabiti si inlacrimati?Mai bine cauta sa vezi pe Dumnezeu cu ochii sufletului tau!Aceasta placu imparatului, care grai astfel catre copilul de pastor:-Vad ca ai o minte luminata si un suflet inaltat.Mai raspunde deci la urmatoarea intrebare:Ce a fost inainte sa fie Dumnezeu?Pastorul statu pe ganduri o clipa si apoi vorbi:-Stapane,nu te supara,dar te rog sa numeri!imparatul incepu sa numere: Una,doua,trei=Nu,nu,intrerupse pastorul,nu numeri bine. incepe inainte de unu!-Cum asta?Nu stii ca inainte de unu nu este nimic?-inteleapta vorba ai rostit stapane;nici inaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic!Aceasta placu si mai mult imparatului,care grai astfel:-Am sa-ti fac un dar imparatesc daca ai sa-mi mai raspunzi la o intrebare:Ce face Dumnezeu?Iar pastorul raspunse:-Bine,am sa raspund si la intrebarea aceasta,dar implineste-mi intai o rugaciune.Schimba cu mine hainele tale!Si imparatul isi scoase hainele imparatesti si le dadu pastorului.si pastorul se urca pe tron,lua sceptrul in mana,si,aratand spre imparatul imbracat ca pastor, care statea la picioarele tronului, glasui astfel:-Iata ce face Dumnezeu: pe unii ii ridica pe tron iar pe altii ii alunga.Si se imbraca iarasi cu hainele lui de pastor.imparatul ramase multa vreme pe ganduri,apoi zise inseninat:-Da,acuma vad pe Dumnezeu!
(...)
***Liviu Rebreanu,despre Dumnezeu,in Pădurea spânzuratilor,1922:
*Fericirea e totdeauna iubire,zise Apostol Bologa schimbat,privindu-l cu o usoară mustrare.=Si iubirea e Dumnezeu,adăugă Gross râzând ironic.Da,da,cunoastem!Începutul si sfârsitul e Dumnezeu,fiindcă habar n-avem de unde venim si unde mergem si,prin urmare,înlocuim întunericul cu un cuvânt mare si gol.=Când simti pe Dumnezeu în sufletul tău,nu mai ai nevoie nici de explicatii,nici de trecut si viitor,zise iar Bologa,linistit.Când crezi aievea,te-ai ridicat deasupra vietii!=Ce-i,Bologa,ai nebunit?întrebă brusc locotenentul,foarte serios.=Toate stiintele trecute si viitoare nu vor putea înăbusi în sufletul omului glasul lui Dumnezeu!urmă Apostol cu o înflăcărare umilă.Pretutindeni te izbesti de întrebări,numai în Dumnezeu găsesti împăcarea fără îndoieli! Vesnic te chinuieste rostul vietii dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet si niciodată nu stii unde-i binele si unde-i răul,căci ce-a fost bine azi,mâine va fi rău.În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om,definitiv,fără sperantă,lumea ar deveni o imensă masină fără conducător,osândită să scârtâie infinit,fără rost,îngrozitor de fără rost.În asemenea lume viata ar fi un chin atât de cumplit,că nici o fiintă simtitoare nu ar mai putea trăi!Ar fi într-adevăr sfârsitul lumii.Gross îl privi cu dispret,zâmbitor mai întâi,apoi cu mirare si în sfârsit izbucni adânc indignat:=De mii de ani se zbuciumă omul implorând binefacerile Dumnezeului iubirii,si din an în an mai rău!Fiindcă iubirea e zestrea fricosilor si a neputinciosilor.Martirii întru Hristos primeau moartea preaslăvind pe Dumnezeul iubirii.Victoria crestinismului a fost dobândită prin umilintă si lasitate,de aceea a întronat pe pământ domnia falsitătii,prefăcătoriei,nedreptătii.Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decât toti ceilalti zei împreună!=Iubirea n-a ucis niciodată,Gross,zise Apostol netulburat.Numai oamenii ucid în numele ei!Dar când va veni adevărata stăpânire a iubirii.=Dragul meu,îl întrerupse Gross,mai agitat,stăpânirea iubirii adevărate nu poate veni niciodată,pentru că ar fi o absurditate.Când s-ar convinge omul că,în afară de viata de aici,de viata noastră pământească,îl asteaptă aievea dincolo de moarte o viată nouă,fericită,în clipa aceea,da,cu adevărat s-ar sfârsi rostul nostru pe pământ.De ce as trăi eu aici,în ticălosie,când,cu ajutorul unui glonte,pot ajunge,într-o secundă,în împărătia fericirii?Cine crede sincer în viata de apoi si totusi tânjeste aici,e imbecil,prietene!=Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca si dincolo,răspunse Bologa.Dacă Dumnezeu e pretutindeni,n-ai nevoie să alergi la el fortând zăvoarele mortii!

https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-rebreanu-scriitorul-incarcerat-sase-luni-apoi-santajat-o-viata/

victor_homescu

27 Feb 2019, 21:44

A implinit de curand 83 de ani,nascut,Albania,1936,ianuarie 28, Gjirokaster,orasul dictatorului comunist Enver Hodja,scolit la Institutul de Literatura Maxim Gorki din Moscova,criticii îi reproseaza apartenenta la Partidul Muncii,precum si functiile detinute in regimul Hodja,Ismail Kadare,a scris mult,poezie,romane,eseuri,memorialistica,un mijloc de supravietuire fizica si artistica într-unul dintre cele mai dure regimuri dictatoriale europene,publică în 1963 romanul care avea să-i aducă,celebritatea:*Generalul armatei moarte *,ecranizat in Franta,1983(Il generale dell'armata morta),in regia lui Luciano Tavoli,in rol principal,celebrul Marcello Mastroianni,cert:scriitorul nu a facut compromisuri majore cu dictatura,opera literara sta marturie,este tradus in zeci de limbi,in 1990 primeste azil politic în Franta,pe lânga numeroase premii si distinctii literare,a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel,este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Booker Prize,in 2009,premiul Prince of Asturias pentru literatură,Kadare este si autorul cartii-document *Moartea care ne-a unit*,1998,despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie,declara că aparţine unui popor care a pierdut contactul cu Europa de două ori,mai întâi în timpul ocupaţiei otomane,apoi,în timpul perioadei comuniste/**Multe am urât şi am iubit în viaţă/Multor dorinţi am fost „citta aperta”/Dar iar şi iar/Ca flăcăul ce se întoarce în miez de noapte/Acasă/Obosit şi mahmur după cheful de aseară/Aşa mă întorc şi eu la tine ostenit/După fiecare rătăcire/Iar tu/Fără a-mi purta pică pentru trădările mele/Mă alinţi cu dragoste/Ultima mea gară/Poezie**/,adevaratul sau crez si destin a fost pe taramul literaturii,al cartii=
***
Ismail Kadare,*Accidentul*,2008=Un splendid roman de dragoste:
**Era pentru prima oara când ma prefaceam ca dorm.De ce?Nu stiu nici eu.Mi-a venit asa,cum îmi venea încopilarie,când mi se parea ca,stând cu ochii închisi,aveam un avantaj în fata celorlalti.L-am simtit atingându-mi parul,apoi când mi-a dezvelit pântecul.Tocmai în momentul acela,când am vrut sa-i spun„Iubitule,te-ai trezit?”,am facut contrariul:am strâns mai tare din pleoape.si,la fel ca în copilarie,când îi pândeam pe ai mei ca sa vad daca mai erau suparati pe mine pentru ceea ce facusem cu o zi în urma,am început sa-l observ de la spate.Nervozitatea îi izbucnea prin toti porii,dar spinarea parea ca duce tot greul.Adevarul e ca asa,din spate,îl vazusem pentru prima oara.Ba chiar as putea sa mai spun ca nici ochii,nici vocea si nici mersul nu ma impresionasera la el mai mult ca spinarea.Cine m-ar auzi ar crede ca sunt nebuna sau,în orice caz,ciudata,una dintre acele femei care se dau originale cu orice pret.Adevarul e ca nu sunt asa.Îl vezi pe ala care se duce spre poarta?E Besfort Y,,tipul despre care s-a discutat ieri.E cel care a avut încurcatura aia în Israel?Exact si,din câte se pare,asta e motivul pentru care l-au dat afara de la universitate,daca n-o pati-o si mai rau.Eram curioasa sa-l vad,dar el a iesit fara sa întoarca capul,asa ca în memorie mi-a ramas doar dreptunghiul întunecat al spatelui lui.Care mi s-a parut apasat de o mare greutate,aproape dramatic.Câteodata am impresia ca indecizia mea în fata barbatilor cu probleme de atunci mi se trage.Acum,dupa atâtia ani,lânga fereastra hotelului,spatele lui era la fel de întunecat si de misterios ca atunci.Iar cuvintele acelea dureroase,cum ca nimic nu mai e ca înainte,care si la restaurant mi s-au parut de o tristete sfâsietoare,acum,transmise de spatele lui,erau cu mult mai dezolante.Rovena se misca imperceptibil în pat.Dar nici din pozitia aceea nu vedea mai bine.Spinarea lui era la fel,cea cunoscuta,doar ceva mai întunecata din pricina luminii de afara.Puteai crede ca povestea lor se întorsese în locul de unde plecase. Asa cum facea de fiecare data în momentele de triste]e,Rovena ar fi vrut sa-si aminteasca clipele frumoase ale relatiei lor.Parca dinadins,nu rememora decât certurile,mai ales cele legate de discu]iile la telefon sicare,de obicei,aveau doua variante:cea reala,traita,si a doua,cea pe care Rovena i-o povestea prietenei din Elvetia.Aceasta varianta din urma,din pricina frazelor pe care nu ajungea sa le mai spuna,dar pe care le gândea totusi,mult maiexpresiv,si care ajungeau sa se contopeasca mai bine cu povestirea,era mult diferita de prima.Nemultumirea mea permanenta privitor la natura lui posesiva(m-ai facut sclava ta,faci ce vrei din mine) nu-i convine.Spune ca barbatii vanitosi gusta,în secret,asemenea cuvinte.Pe el,din contra,îl întristeaza.Nu e o mândrie sa înrobesti pe cineva.Toti ignorantii din Orient si din Balcani se mândresc cu asta.Este foarte greu sa te certi cu el.Uneori,în toiul ciorovaielii,îti vine sa-l iei în brate.În asemenea momente,Rovena încerca sa tina piept valului de tristete care o cuprindea,dar nureusea.Repeta în sinea ei:el ti-a smuls lanturile,te-a facut printesa,dar,în realitate,el este printul,iar tu nu esti decât sclava lui.Îmi spun toate astea,desi nu se schimba nimic.Pricepi?Nu mi-e usor sa te înteleg,îmi raspundea prietena de la Berna.Pricep când îmi spui ca împreuna va în]elegeti de minune,dar la telefon va certati,cu toate ca eu patesc exact pe dos cu iubitul meu,suntem numai lapte si miere la telefon,iar când ne întâlnim parca luam foc.Aici te înteleg,iubitico,dar cu celelalte,sclavi,stapâni de sclavi si alte bazaconii,mi se pare ca exagerezi.Stiu,stiu foarte bine ca asa se vede de la distanta.Uneori se întâmpla ca explicatiile cu cealalta s-o oboseasca,la fel ca faptele în sine.Încerc sa ti-o spun pe sleau:el nu ma lasa sa traiesc.Nu cred ca o face cu intentie,dar adevarul asta este:m-a legat de el si nu-mi mai da drumul.Via]a lui,fata de a mea,e în declin.Iar el nu face altceva decât sa ma traga si pe mine în jos.Fara sa-i pese de mine,de tineretea mea,de sacrificiul meu.Problema este ca,asa cum ti=am spus,cu el este greu sa te certisi cu atât mai putin sa-l învingi.Odata,când i-am spus plângând ca i-am daruit toata tineretea mea fara sa-i cer nimic în schimb,el mi-a raspuns calm ca si el si-a sacrificat perioada cea mai delicata a existentei lui ca barbat.Asa se terminau,de regula,certurile lor.Dupa care o tragea din nou dupa el,convins ca ea avea sa-l urmeze.Pentru ca el stia deja ceea ce Rovena învata pas cu pas.Iar ea,ca o tembela,nu numai ca-i spusese,dar îi si scrisese toate astea.Acum întelegi?Nu,nu înteleg, fusese raspunsul celeilalte.În scrisori mi-ai spus altceva.Ca esti fericita,ca esti îndragostita nebuneste,cum se spune.La urma-urmei,toate asteptam acelasi lucru de la viata: sa ne îndragostim,sa cadem în mrejele lui.Chiar cuvintele astea au ceva necurat pentru cineva din afara.A cadea în mrejele cuiva.Ca si când ai cadea într-o groapa,într-o cursa,adica,într-un fel,a cadea în robie.Sa-l înfrunti daca se poarta rau cu tine,pentru ca ai dreptatea de partea ta.Dar sa-l înfrunti pentru ca te-a facut sa-l iubesti,asta n-ai dreptul.Pentru asta trebuie sa-i multumesti.Si daca o sa crezi într-o zi ca relatia asta a voastra e una falsa,vina va fi a ta,nu a lui.Rovena,sufletelul meu,nu în]eleg nimic din toate câte-mi spui.Doar daca nu sunt si altele,pe care eu nu le stiu.Am impresia ca nici tu nu stii ce vrei.Adevarul era ca nici Rovena nu stia ce vrea.Se enerva când el dadea semne ca ar fi gelos,dar mai mult decât asta o supara indiferenta lui.Cu prilejul uneia dintre iesirile ei nervoase,dupa cuvintele lui taioase:„aha,te gândesti la vreo aventura”,urmau frazele otravite:„fa ce vrei,doar n-avem vreo clauza de fidelitate”.A,asa?,rabufnea în sinea ei.Deci nu-ti pasa? Stai atunci sa ma vezi.Si zile întregi nu-i trecea supararea în urma disputei de la telefon.O sa vezi tu,îsi repeta în gând.O sa vina ziua în care o sa-ti lepezi masca.Si tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea,si masca aceea,si daca dorea într-adevar ca lucrul acela sa se întâmple.El statea în continuare nemiscat în cadrul ferestrei.Mai exact,nu i se vedea decât spinarea.Rovena încerca din nou sa mai doarma,câteva minute macar,sperând ca asa va reusi sa înceapa altfel ziua aceea.Ca de obicei în zilele de criza,era întoarsa pe dos.Nu era usor s-o iei cu binisorul.**/ Editura Humanitas Fiction, Colecţia "Raftul Denisei", Bucureşti, 2011 traducere din albaneză Marius Dobrescu
***
(**Viaţa albanezului,continuă preotul,e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi.El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă,cu o singură diferenţă:scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul,unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină.Adesea moare,dar nu pentru că ar avea vreun motiv,ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor.Viaţa,care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri,viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul,nici foamea şi nici asprimea muntelui,se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei,a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia.Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune,dar numai pentru că aşa o cere obiceiul.Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima,el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii,până într-o zi,când, nemaiputându-se elibera din ele,cad la pământ şi nu se mai ridică.Aşa că,în decursul întregii lor istorii,albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată**/,Ismail Kadare in Generalul armatei moarte)

https://bookhub.ro/marius-dobrescu-ismail-kadare-este-una-dintre-vocile-importante-ale-literaturii-europene/?fbclid=IwAR2Kq3bcLd1mTmeDRiqt6GWHxzGTkSQPIDYbW3oy 36eC6JVFsr-sxGCfqak#.XFHG0X9BSBc.facebook

victor_homescu

30 Mar 2019, 16:26

=*S-au născut pruncul,parte bărbătească,în luna Ianuarie,ziua 18 a anului 1848.Tatăl pruncului,Slavici Savva şi mama Elena,s-au botezat cu sfântul mir prin mine,preotul Ioan Secula,parohialnic al sfintei biserici care se află în Vil[agoş],(Siria,limba maghiară) şi s=au dat în sfântul botez pruncului numele Ioann*,se implinesc astazi 171 de ani *Cine este Mara?Muiere mare,spătoasă,greoaie și cu obrajii bătuți de soare,de ploi și de vânt.Nu doară că i-ar fi greu ceva;când simte greul vieții,Mara nu plânge,ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri.Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă,cât are acum și cât o să aibă odată.Și chiar Mara să fii te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba*/**„Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească,şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.Scriam pentru că nu eram în stare să mă stăpânesc.Scăpat însă de neastâmpărul de care eram cuprins,puţin îmi păsa dacă se publică ori nu ceea ce am scris:îmi era destul că am citit scrisa mea în faţa cuiva**,Ioan Slavici (1848-1925),Curtea Marţială,la 18 ianuarie 1919,iniţiază Procesul ziariştilor,Slavici(avea 71 de ani),şi colaboraţioniştii D.Karnabatt,Tudor Arghezi,S.Grossmann,Dem Teodorescu, pentru că redactaseră la cererea ocupanţilor germani ai Capitalei „Gazeta Bucureştilor”au fost judecaţi şi condamnaţi la temniţă,este închis la Mănăstirea Văcăreşti*(**Eu am citit Infernul lui Dante,am văzut în Capela Sixtină,iadul lui Michelangelo,am văzut şi Campo Santo din Pisa.După cele ce am văzut la Văcăreşti, Michelangelo şi zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu nişte cârpaci neajutoraţi**),autorul sintagmei „literatura poporană”,titlu de studiu publicat în revista „Educatorul”,scria,1883/**Pentru orice ocazie românul are datine cu înţeles tainic,un şir întreg de ceremonii ale unei religii,strecurate din geniul poporului,nu mai puţin frumoase decât simbolice.Afară de asta,de-a pururea tânărul spirit al poporului este nesecat în producerea noilor forme:bătrânii îţi fac proverbi asupra întâmplărilorzilnice;junii satirizează prin chiote improvizate; păstorii,inspiraţi de natura dimprejurul lor îşi varsă simţămintele într-o doină gemene cu acea natură;babele îşi adorm nepoţii cu poveşti; întreaga viaţă se petrece într-o lume alcătuită din gândiri frumoase.Şi această lume este temeiul moralei poporului român** =
***
Ioan.Slavici,**Mulţumirea cea mai mare a vieţii este de a-ţi fi făcut datoria!O singură datorie are omul:să nu fie prost**,in romanul Mara,paginile revistei „Vatra”,1884 :
***
**A rămas Mara,săraca,văduvă cu doi copii,sărăcuții de ei,dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.Nu-i vorbă, Bârzovanu,răposatul,era,când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă;tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului,viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre.Apoi,mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna,Lipova e numai aci peste Murăș,iar la Arad te duci în două ceasuri.Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului,unde se adună la târg de săptămână murășenii până de pe la Savârșin și Soboteliu și podgorenii până de pe la Cuvin.Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stâng,unde se adună bănățenii până de pe la Făget,Căpălnaș și Sân-Miclăuș.Vineri noaptea,după cântatul cocoșilor,ea pleacă la Arad,ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare,unde lumea se adună din șapte ținuturi.Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale;vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești la Radna ori la Lipova.Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu câștig puțin decât ca să-i„clocească”marfa.Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.Sus,pe coasta unui deal de la dreapta Murășului,e mănăstirea minoriților,vestita Maria Radna.Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș;în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești,iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfârșit al Țării Ungurești.Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în fața mănăstirii,unde se adună lumea cea multă,grozav de multă lume.Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni,o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși,cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.Mara,deși creștină adevărată,se duce și ea câteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește,cu cruci și cu mătănii,cum se cuvine în fața lui Dumnezeu.Că icoana face minuni,asta n-o crede;știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă.E însă altceva la mijloc.Călugării,care umblă rași ca-n palmă și se strâmbă grozav de urât, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac,săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească.Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine,și Marei îi râde inima când pe la Sinte Mării timpul e frumos,ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile,cete-cete,cu praporele în vânt,cu crucile împodobite cu flori și cântând psalmi și litanii.Acum,când vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăstirii,acum e secerișul Marei,care dimineața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dânsa,îi dă puțin înainte și le zice:„Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!”Sunt săraci,sărăcuții,că n-au tată;e săracă și ea,c-a rămas văduvă cu doi copii;cui,Doamne,ar putea să-i lase când se duce la târg?cum ar putea dânsa să stea de dimineață până seara fără ca să-i vadă?Cum,când e atât de bine să-i vezi?!Umblă Mara prin lume,aleargă sprintenă,se târguiește și se ceartă cu oamenii,se mai ia și de cap câteodată, plânge și se plânge c-a rămas văduvă,și apoi se uită împrejur să-și vadă copiii și iar râde.Tot n-are nimeni copii ca mine!” își zice ea, și nimeni nu poate s-o știe aceasta mai bine decât dânsa,care ziua toată vede mereu copii și oameni și nu poate să vadă ființă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei.Mult sunt sănătoși și rumeni,voinici și plini de viață, deștepți și frumoși,răi sunt,mare minune,și e lucru știut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepieptănați și nespălați și obraznici,sărăcuții mamei;dar tot cam așa e și mama lor ea însăși;cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă?cum ar putea să fie copiii săraci,care își petrec viața în târg, printre picioarele oamenilor?Muiere mare,spătoasă,greoaie și cu obrajii bătuți de soare,de ploi și de vânt,Mara stă ziua toată sub șatră,în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce.La stânga,e coșul cu pește,iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru „vornoviști”,pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.Copiii aleargă și își caută treabă,vin când sunt flămânzi și iar se duc după ce s-au săturat,mai se joacă voioși,mai se bat,fie între dânșii, fie cu alții,și ziua trece pe nesimțite.Serile,Mara,de cele mai multe ori, mănâncă ea singură,deoarece copiii,obosiți,adorm,în vreme ce ea gătește mâncarea.Mănâncă însă mama și pentru ea,și pentru copii.Păcat ar fi să rămâie ceva pe mâine.
***
Nu doară că i-ar fi greu ceva;când simte greul vieții,Mara nu plânge,ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri.Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă,cât are acum și cât o să aibă odată.Și chiar Mara să fii te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba.Peste zi ea vede multă lume,și dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place și ca fire,și ca stare,și ca înfățișare,ea-și zice cu tainică mulțumire:„Așa are să fie Persida mea!”Iar dacă bărbat e cel ce-i place,ea-și zice „Așa are să fie Trică al meu!”Era una,preoteasa de la Pecica,o femeie minunată, și dulce la fire,și bogatăși frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot așa,ba chiar mai și mai.Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugărițele din Oradea-Mare:era deci lucru hotărât că și Persida are să stea cel puțin cinci ani la călugărițele din Lipova.
***
A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia,econoama,i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru numai 60 florini pe an,căci e văduvă cu doi copii,sărăcuții de ei.Au trecut însă doi ani de atunci,Persida împlinise nouă ani,și Mara nu se putu hotărî să dea atâta bănet-pentru nimic.Ar fi putut să dea;avea de unde; asta ea însăși o știa mai bine decât orișicine;dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.
***
Trică îi făcea mai puțină bătaie de cap.Era un om la Lipova,Bocioacă, starostele cojocarilor,care lucra vara cu patru și iarna cu zece calfe,scotea la toate târgurile cele mai frumoase cojoace,ținea tăierea cărnii în arândă și avea de nevastă pe Marta,fata preotului de la Cladova.Minunat om!,așa trebuia să fie și Trică!Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă școală:atât ca să-l primească ucenic.Maica Aegidia cerea însă mult,șase florini pe lună,și pe deasupra mai erau și alte cheltuieli.
***
„Hm” zise Mara,încrețindu-și sprâncenele,și începu să facă în gândul ei socoteala cam câți oameni vor fi trecând în fieștecare an peste podul de plute de pe Murăș.Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa,care atâta timp a stat pe țărmurii Murășului.Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arânda podului?Putea să dea mai mult decât alții,fiindcă nu voia să câștige decât cei 60 florini și încă ceva pe deasupra.Apoi mai câștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capul podului,pe unde trecea toată lumea.Stătea Mara,stătea și număra în gândul ei banii,câte doi creițari de om și câte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți,încât ochii i se umpleau de lacrimi.
***
S-ar putea oare să fii văduvă săracă,să-ți vezi fata preoteasă,feciorul staroste în breasla cojocarilor și inima să nu ți se moaie?!Că lucrurile ar putea să vie și altfel,asta Mara nu putea s-o creadă când vedea ca-n aievea cum atât de bine au să iasă odată toate.

http://blog.revistacultura.ro/2017/07/06/ioan-slavici-intre-loialismul-prohabsburgic-si-devotamentul-national-dosar-de-ioan-bolovan/?fbclid=IwAR1rckOKhT9yXzxfimXV6gKLPxn0U5gi2D88cifG vEBiAioaeHB_fBAI6UQ

White1

28 Apr 2019, 11:41

"Shy steps down the sidewalk and then i stopped. I froze. It was not guilt that froze me. I taught myself never to feel guilt. It was not a ghastly sense of lost that froze me. I have taught myself to covet nothing. It was not a loathing of death that froze me. I taught myself to think of death as a friend. It was not heartbroken rage against injustice that froze me. I had taught myself that a human being might as well took for tiaras diamond in the gutter as for rewards and punishments that were fair. It was not the thought that i was so unloved that froze me. I taught myself to do without love. It was not the thought that God was cruel that froze me. I taught myself never to expect anything from Him. What froze me was the fact that i had absolutley no reason to move in any direction. What had made me move through so many dead and pointless years was curiosity. Now even that had flickered out. How long i stood frozen there i cannot say. If i was ever going to move again, someone else was going to have to furnish the reason for moving. Somebody did."

into_the_labyrinth

28 Apr 2019, 22:30

Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)

Să-mi fie ruşine că nu am citit acest fragment genial în original, ci l-am aflat de la tine... :"> :"> Altfel, Sărbători fericite! :)

victor_homescu

16 May 2019, 19:11

- Si-a dorit a scrie la viata sa si un roman ("ma leagan cu iluzia ca voi ajunge romancier")/*Cine sunt eu?Îmi place să mă uit în oglindă,parcă m-aș vedea la persoana a treia.Dar nu numai că apar diferit.Ajung să îmi par astfel chiar mie diferit,confuz.Nu mai știu exact cum sunt în realitate,sentiment neprecis și enervant*,Nicolae Steinhardt,("Calatoria unui fiu risipitor"),roman scris in tinerete,anii:30,rămas printre manuscrisele scriitorului,în chilia de la Rohia,scos la iveala postum,1995,Ed.Adonai/**Atâta lumină îmi aduce aminte de literatura realistă.Sunt sătul de lumina necăjită,de peisajele hâde și jilave în ploaie,de atmosfera tristă și sărăcăcioasă,de boală,de suferință.Nu vreau să știu de ceainăriile pierdute în funduri de mahala,de maidane cu oameni murdari,de odăi și dimineți reci de iarnă.Cumpar carti neserioase si dubioase in loc sa cumpar acestea.Sa fie carti dintre acelea pe care le citesti vara dar sa nu-ti fie rusine de ele iarna.Am nevoie de carti pline de lumina.**
***
*Omul trăiește în cercuri diverse,sub aspecte diverse-apare diferit în locuri care se succedă.Ceea ce faci aici nu se știe dincolo,și invers.Dar omul are nevoia unității.Vrea să apară același,să stabilească o comunicație între aceste aspecte variate,să realizeze o unitate.De aceea unii oameni vorbesc mult despre ei înșiși și încep să-ți spună:Știi ce-am făcut?Nu din mândrie,ci din necesitatea de a se arăta unitari și compleți celor cu care se văd sporadic.La școală există un
catalog și nimeni nu vorbește despre el însuși În societate nu există catalog și acesta e motivul pentru care se produc tristețea și confuzia că nu apari deodată cum ești,ci fragmentar,parțial.Tristețea vine și din faptul că fiecare se mișcă pe un fel de parabolă,foarte diferită de a celorlalți,și că ele se întâlnesc numai uneori,ca pe planșele cu desene curioase din volume de geometrie superioară,în momente neașteptate și de aceea dureroase.Sunt la o oră într-un loc și după o jumate de ceas în cu totul altul,cu alți oameni,am trecut deodată în alt cerc.*
***
Am deodată senzația Timpului și a Spațiului.Și aceasta îmi dă în primul rând voluptatea de a fi undeva,la un moment dat.Sunt în cutare stradă,la cutare oră.Sunt acum,în momentul acesta.Și Timpul nu mai trece,se oprește în moment,e prins în spațiu,adică e static și obiectiv.Așa,prins în clipe,timpul nu mai e trist,e raportat la spațiu,și simt totul dintr-odată.În al doilea rând,o tristețe,tristețea de a fi aici,și nu altundeva,când atâtea lucruri se petrec aiurea și pentru că numaidecât îmi dau seama că timpul trece,că am fost aici și nu voi mai fi,nu voi mai vedea locul acesta precum acum. Oamenii care trec,mi-e milă de ei,dar nu mă simt trist ca în romanele de periferie sau în serile de vară,și mi-e frică de moarte.Da,moartea ne e străina,seamănă cu suflul larg al vieții,care nu e bine crescut.Și timpul e de cele mai multe ori indecent și prost crescut,schimbă oamenii,le schimbă și trăsăturile și aspectul,face să iasă la iveală însușiri pe care nu le aveau deloc sau într-o atât de mică măsură încât nu erau aparente.Dar nu erau perceptibile nici chiar lor,și îi surprinde și pe ei tot atât de mult ca pe cei care îi privesc cu mirare.**
***
**Când ești ocupat,îți dai seama că e frumos să poți să vii și să stai acasă.De altfel viața așa e frumoasă,deși mi se spune de atâția și de atâta timp că dimpotrivă.Ei vor să ne facă să credem că trebuie să ieșim din familie pentru ca să vedem frumusețea vieții,adică ne îndeamnă să fim singuri,zic ei că numai singuri putem înainta pe calea succesului.Nu cred ca oamenii devin mai buni,mai intelegatori si mai inteligenti in nevoi si mizerie.Eu cred ca atunci cand e fericit si multumit, omul e mai bun si mai aproape de realizare.**

victor_homescu

29 May 2019, 16:55

=Născut 1871 mai ziua 23,singurul său roman"Adela",Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“(câteva cărţi mai interesante,ai să le comanzi cu siguranţă.Le însemni cu o cruce.Pe cele mai importante,cu două.De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie,şi crucile duble devin tot mai dese.Atunci,pe cele câteva mai importante le însemni cu trei cruci,care,în curând,încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă)/**Elaborat la mijlocul anilor 20 dar publicat,din raţiuni pecuniare,mult mai târziu micul roman sentimental şi psihologizant al criticului Garabet Ibrăileanu,un alt caz de modernism,dovedeste retro ataşamentul autorului pentru o cultură a pudorii proprie sfârşitului de secol XIX,montat într-o formulă de rafinată actualitate,oferind,la apariţie,o replică ironică literaturii autenticităţii din epoca jazzului**(Modernismul retro în romanul românesc interbelic,Paul Cernat),„Cel mai bun roman de analiza pe care il avem"Adela" este o carte despre dragoste și moarte",scria G.Calinescu la publicare,**Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac.Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit,fără să aibă aerul.Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului,s-o fac impermeabilă.Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna.Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început,o cauză.Devin tot mai mult o prelungire,un efect. Nefericirea mea,cauzată de mine,ar fi o catastrofă individuală,şi meritată.Dar nefericirea ei,provocată de mine,ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii,pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea,şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.În infinitul acesta etern există oare loc și timp pentru repetarea planetei în toate vârstele ei?Îmi cere Adela acum,la depărtări de ani de lumină,să-i hrănesc păpușa cu biberonul?Îmi pune ea,aiurea în univers,o floare mică în piept?îmi zâmbește în altă Cale lactee,netezindu-și părul la oglindă?îmi„dovedește“poate,pe un Pământ mai vechi cu o lună,că sunt tânăr?**/Ibrăileanu?**Un artist al exprimării frapante și memorabile,un remarcabil stilist,care găsește stilul fără să-l caute**(Alexandru Paleologu,în Spiritul și litera.Eseuri critice,1970)
***
Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei.
Timpul vine din viitor,trece în urmă,se dărâmă peste ea,o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor și ei, mereu.Când voi dispărea și eu,va fi murit și ea complet din univers.Prea mic,când a murit,ca s-o țin minte,imaginea ei mi-am creat-o mai târziu,în copilărie,după o fotografie rea și ștearsă,pe care am înviat-o și am colorat-o cu tot ce am auzit de la alții și cu propria mea fantezie:o fată tăcută,înaltă,cu părul castaniu,cu ochii căprui.Amintire a unei imagini arbitrare de altădată,aceasta și atâta este mama.În cursul vieții,imaginea rămânând aceeași,a variat,totuși,odată cu punctul de privire în care mă mutau anii.În copilărie,fata cu părul castaniu îmi era mamă.La douăzeci de ani,soră.Astăzi, o simt fiică.Dar aceste sentimente sui-generis,aceste ipoteze afective,fără substratul vreunei realități experimentate în viața de familie,au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă,moartă de mult.Ca și furtunile, care răscolesc numai fața oceanului,pasiunile tinereții au venit și au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă,neamestecată, de o esență unică,și în nopțile senine,în prima tinerețe și uneori și astăzi,când mă simt singur,nedreptățit,nefericit,mi se pare că mă privește cu grijă și duioșie,aplecată peste o balustradă ideală din spațiile interplanetare.
***
În strigătul de iubire,bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții.De aceea „amorul e tare ca moartea“.De aceea nemilosul lui egoism în doi.De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui.De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții.De aceea absolvirea minciunii,coruperii servitorilor,efracției,crimei,când au de scop posesiunea femeii iubite-conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății.De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură:eternitatea splendidă a universului exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui.De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului,când moartea începând să-i trimită crainicii,el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită,în voința ei de a nu muri,își întinde brațele către altul,către bărbatul tânăr,către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.Voința de a nu muri,exprimată în fiecare zâmbet, în fiecare inflexiune a vocii,în fiecare gest al celor doi,știința a identificat-o în elementul etern,plasma originară,viața în sine -pe care natura a reușit s-o creeze cu sforțări de miliarde de ani,și acum vrea s-o păstreze cu orice preț.Individul,viscerele, creierul,nervii,mușchii;„viața vegetativă și de relațiune“, e un simplu mijloc pentru un scop,e servitorul elementului etern,e destinat să-l păstreze și să-l transmită din generație în generație până la stingerea soarelui.Și atunci cum vrei să te eliberezi?Cine de cine să se elibereze?..Ce tulburătoare sunt mișcările Adelei când umblă!
***
Când trebuia să plece,după ce și-au luat adio cu toții, s-a întors și,crezând momentul potrivit,căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte și a persoanei lor în landau,mi-a pus încheietura mâinii pe gură (mâna și brațul!), mi-a dat mănușa pe care i-am scos-o aseară din mână,și apoi,fulgerător,s-a aplecat cu buzele pe mâna mea,cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi și,fără nici un cuvânt,s-a întors la trăsură.Cu mâna pe mânerul de la portița landaului,a șovăit un moment,apoi s-a urcat repede.Birjarul a închis portița în urma ei și,în clinchet de zurgălăi,Adela s-a dus.De pe canapeaua de dinainte,și-a mai scos capul de câteva ori din landau,cu fluturări de voal,voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată și,la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată,dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.În acest moment începu trecutul.„Fost-a,n-a fost,ori a fost vis?“A trecut fericirea pe lângă mine,și nu i-am pus mâna în piept?

victor_homescu

24 Oct 2019, 21:30

Septembrie 2019,s-au împlinit 95 de ani de la nastere (New Orleans,30 septembrie 1924,ca Truman Streckfus Persons),(*Foarte puţini scriitori,mai ales cei nepublicaţi, rezistă invitaţiei de-a citi din opera proprie.Am turnat câte un păhărel de whisky pentru fiecare şi,după ce m-am aşezat pe scaunul din faţa ei,am început să-i citesc cu o voce uşor tremurată,cu un amestec de trac şi entuziasm:era o povestire nouă,abia o terminasem cu o zi mai înainte şi sentimentul inevitabil de nemulţumire nu avusese încă timp să se manifeste*),biografii retin că ar fi scris prima carte pe când avea nouă ani,dintre cărţi"Alte glasuri,alte încăperi" (Other Voices,Other Rooms),1948,roman care l-a consacrat,Muzele sunt ascultate (The Muses Are Heard),"56,Cu sânge rece (In Cold Blood),"66,pentru care a primit Premiul Edgar,Amintire de Crăciun (A Christmas Memory) 1966,în spatele zidurilor închisorii (Behind Frison Walls),1972,peste 20 de filme şi piese de teatru au la origine lucrări semnate de Truman Capote (1924-25 august 1984)**Cu dedicatie-Pentru Jack Dunphy (Breakfast at Tiffany 's),1961"Am avut întotdeauna nostalgia locurilor unde am trăit cândva,a caselor şi a cartierelor acelora.Ca de pildă,o clădire de piatră de pe strada 70 Est,unde,în timpul primilor ani de război,am avut primul meu apartament la New York.Consta dintr-o cameră plină de mobilă veche,din aceea care se ţine de obicei în pod,o sofa şi nişte fotolii îmbrăcate în acel soi de catifea roşie care îţi dă mâncărime şi te duce cu gândul la zilele de caniculă în tren.Pereţii de stuc aveau culoarea cafenie a tutunului de mestecat.Pretutindeni,până şi în camera de baie, atârnau gravuri cu ruine romane,scorojite de vreme.Singura fereastră dădea pe o scară de incendiu exterioară.Cu toate astea,eram foarte încântat când simţeam cheia de la apartament în buzunar;în ciuda atmosferei lui apăsătoare,apartamentul era locuinţa mea,prima de fapt,unde îmi ţineam cărţile,borcanele cu creioane boante ce trebuiau ascuţite,toate acele lucruri de care aveam nevoie,credeam eu,pentru a-mi realiza ambiţiile de scriitor.Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte pe vremea aceea să scriu despre Holly Golightly,calatoare(dupa cum ii scria pe cartea de vizita),dacă o discuţie cu Joe Beli nu mi-ar fi adus-o în minte.Holly Golightly locuise în aceeaşi clădire cu mine,în apartamentul de dedesubt.Cât despre Joe Beli,era patronul barului de după colţ, de pe Lexington Avenue,şi continuă să fie.Aveam obiceiul ca,împreună cu Holly,să mergem acolo de şase,şapte ori pe zi,nu neapărat ca să bem,ci mai ales ca să dea ea telefoane;în timpul războiului era greu să-ţi instalezi telefon acasă."
***
"Deşi Holly a rămas complet nepăsătoare faţă de existenţa mea,cu excepţia ajutorului pe care i-l dădeam cu uşa de la intrare,eu în schimb am devenit în timpul verii aceleia o autoritate în privinţa existenţei ei.Am descoperit astfel,cercetând coşul de gunoi din faţa uşii ei,că lecturile ei constau din ziare de scandal,broşuri de călătorie şi previziuni astrologice;că fuma o marcă rară de ţigări,numită Picayune,că supravieţuia mâncând brânză de vaci şi pâine prăjită şi că părul ei în mai multe culori era rodul unor iniţiative proprii.Cânta foarte bine şi uneori cânta şi din gură.Avea un glas răguşit şi spart ca al unui adolescent.Ştia toate şlagărele din spectacolele de pe Broadway,muzica lui Cole Porter şi Kurt Weil.îi plăceau mai ales melodiile din opereta Oklahoma,care erau noi în acea vară şi se auzeau pretutindeni.Uneori însă cânta nişte melodii de te mirai de unde le-a învăţat,şi te întrebai de unde venea.Cântece de pribegie,aspre şi duioase,care te duceau cu gândul la păduri de pini şi prerii Iată versurile unuia:=Nu vreau să dorm,Nu vreausă mor,Vreau doar să cutreier păşunile cerului.-Se pare că acest cântec îi plăcea cel mai mult,căci continua să-l fredoneze multă vreme după ce pârul i se uscase,soarele
apusese şi se aprinseseră luminile amurgului."
***
"Lunile de aprilie n-au însemnat niciodată mare lucru pentru mine,toamna mi s-a părut întotdeauna anotimpul începutului,adevărata primăvară;aşa m-am simţit alături de Holly, aşezaţi pe balustrada debarcaderului.M-am gândit Ia viitor şi am vorbit despre trecut. Fiindcă Holly voia să afle amănunte despre copilăria mea.A vorbit şi ea despre copilăria ei;dar într-un mod vag,fără nume,fără locuri,un recital de impresii,deşi impresia produsă era contrariul a ceea ce te-ai fi aşteptat,căci era o povestire aproape voluptuoasă despre înotat şi despre vară,despre pomi de Crăciun,despre verişori atrăgători şi despre petreceri;pe scurt,o fericire care nu-i semăna,şi într-un cadru care,fără îndoială,nu era cel al unui copil care fugise de acasă.Amintirile îmi spun că am petrecut multe zile cu
Holly rătăcind de colo-colo;e adevărat,în unele momente ne-am văzut destul de des;dar, în ansamblu,amintirea este falsă.Pentru că pe sfârşitul lunii am găsit o slujbă;ce să mai adaug la asta?Cu cât mai puţin,cu atât mai bine;ajunge să spun că aveam mare nevoie de ea şi că ţinea de la nouă dimineaţa la cinci după-amiaza.Ceea ce făcea ca orarele noastre,al meu şi al lui Holly,să fie cu totul diferite."
***
"Eram în metrou,undeva prin Brooklyn,când am văzut titlul.Ziarul care îl afişa aparţinea unui pasager din metrou.Singura parte din articol pe care am reuşit s-o citesc spunea:Rutherford 'Rusty' Trawler,milionarul playboy deseori acuzat de simpatii naziste,a fugit ieri la Greenwhich cu o frumoasă..Nu mai aveam chef să citesc restul.Holly se măritase cu el:mă rog,asta era.Mi-aş fi dorit să fiu sub roţile metroului.Dar îmi doream asta încă înainte de-a fi zărit titlul din ziar.Din mai multe motive.N-o mai văzusem pe Holly de la întâlnirea noastră din duminica aceea,când ne îmbătasem la barul lui Joe Beli.Săptămânile care trecuseră de-atunci îmi dăduseră ocazia să aflu pe pielea mea cum te simţi atunci când ai draci roşii,în primul rând,am fost concediat din slujbă;pe drept şi din cauza unei întâmplări amuzante,prea complicată ca s-o povestesc aici.Pe deasupra,comitetul de recrutare începuse să manifeste un interes îngrijorător faţă de mine;şi cum scăpasem abia de curând de viaţa înregimentată a unui orăşel,ideea de-a intra într-o altă formă de viaţă disciplinată mă umplea de disperare.Neştiind dacă voi fi concentrat sau nu,şi neavând nicio calificare specială,nu prea era sigur că-mi voi găsi o altă slujbă.Asta făceam în metroul din Brooklyn:mă întorceam de la un interviu fără speranţă cu editorul unui ziar acumdefunct,numit PM.Toate astea,combinate cu zăpuşeala oraşului în acea vară,mă aduseseră într-o stare de apatie şi deprimare.Aşa că eram destul de serios când îmi doream să fiu sub roţile metroului.Titlul articolului făcea ca dorinţa să-mi devină cât se poate de precisă.Dacă Holly era în stare să se mărite cu acel „fetus absurd",atunci armata răului răspândit în lumea întreagă n-avea decât să mă zdrobească.Sau,şi întrebarea era doar de formă,jignirea mea era doar rezultatul faptului că mă îndrăgostisem eu însumi de Holly?Puţintel.Căci eram îndrăgostit de ea.La fel cum pe vremuri o iubisem pe bucătăreasa negresă a mamei mele,sau pe poştaşul care îmi îngăduia să mă ţin după el pe traseu,sau fusesem îndrăgostit de o familie întreagă,cu numele McKendrick.Acel tip de dragoste produce de asemenea gelozie.
***
(*Erau atât de multe lucruri despre care vroiam să-i scriu:că am vândut două povestiri,că am citit unde are loc divorţul celor doi soţi Trawler,că aveam să mă mut din casa de piatră
pentru că era bântuită.Dar vroiam mai ales să-i spun despre pisică,îmi îndeplinisem promisiunea:o găsisem.Mi-au trebuit săptămâni de căutare,în care,după orele de lucru, am rătăcit pe străzile Harlemului spaniol; de multe ori a fost alarmă falsă:câte-o blană tigrată trecând fulgerător şi care,la o cercetare mai atentă,se dovedea a nu fi el.Dar într-o zi de iarnă,o după amiază de duminică,rece şi însorită,l-am găsit,înconjurat de ghivece de flori şi încadrat de perdele curate de dantelă,şedea la geamul unei camere care părea caldă şi plăcută.M-am întrebat ce nume o fi având,căci eram sigur că dobândise în sfârşit unul,eram sigur că a ajuns în locul de care aparţinea.
-Colibă africană sau cine ştie ce altceva,sper că şi Holly şi-a găsit locul ei.*)-/Editura UNIVERS,traducere Constantin Popescu

http://www.carteadelaora5.ro/cartea-saptamanii-mic-dejun-la-tiffany-de-truman-capote/?fbclid=IwAR2TXgxCZUkcJ4mxekkAL3M_tD4833wAa4RE-R1xyYhnbR_r6Q5FaRzY-pQ

victor_homescu

27 Oct 2019, 18:41

26 octombrie,de Sfântul Mucenic Dumitru "Întoarcerea în literatura română a coincis cu revenirea mea fizică (fie și temporară) în spațiul românesc,care îmi fusese interzis timp de aproape treizeci de ani.Probabil că,în ciuda dezamăgirilor inerente și paralele cu satisfacțiile,și asta a contribuit la revigorarea literaturii mele.M‑a scos dintr‑un formalism din ce în ce mai sterilizant.M‑a limpezit.Pe scurt:m‑a ajutat să ies din ghetou.Din marginalizare.Nu e o formulare paradoxală.Pentru cineva care scrie în limba română,centrul se află în România,nu la Paris”,Dumitru Ţepeneag,născut la Bucureşti,la 14 februarie 1937,ostracizat de regimul comunist,exilat în Franţa,i se retrage cetăţenia română"75,a devenit şi scriitor francez,publicând opere în limba franceză (unele sub pseudonimul Ed Pastenague,de exemplu"Pigeon vole",Paris,1988,publicat sub acest pseudonim,roman scris direct în franceză,tradus în română de către autor cu titlul "Porumbelul zboară",Bucureşti,Ed.Univers,1997),lider al „grupului oniric“,alături de poetul Leonid Dimov,şi teoretician al esteticii onirismului (scria „visul nu se poate nara,trebuie să-l prezentăm,să-l reconstituim,să-l scriem,să-l rescriem,să-l fabricăm de la început şi până la sfârşit.Visul cel adevărat,visul nocturn,nu poate fi decât un model pentru naraţiunea onirică.Nu furnizează decât legile,structura,nu şi materia”),carti precum Exerciţii (1966),Frig (1967), Aşteptare (1972),romanul „Zadarnică e arta fugii”într-o traducere numită „Arpièges” (1972),din 1990 scrie din nou în româneşte,trilogia Hotel Europa (1996),Pont des Arts (1998) şi Maramureş (2001),recunoscut ca una din valorile de frunte ale prozei române contemporane,volumul"Nunţile necesare" (1992,premiul Academiei Române),**,Asadar,de ce am început sã scriu din nou în româneste?Fusesem alungat nu doar din tara mea,din România,ci si din literatura românã.Îmi pierdusem cetãtenia,iar cãrþile mele erau interzise,nu se gãseau pe nicãieri,nici mãcar în bibliotecile publice.Desi fusesem considerat una dintre marile sperante ale literaturii de cãtre anumiti critici literari români,ajunsesem,douãzeci de ani mai târziu,aproape uitat.Asa încât,da,am început sã scriu din nou în limba românã,ca un fel de rãzbunare.Una dintre cãrtile mele,care a fost publicatã câtiva ani mai târziu,se chema "Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rãtãcite".Nu mã vedeam pe mine ca pe un fiu rãtãcitor.Nu-mi pierdusem calea.**
***
- D.Țepeneag,învolumul"Frig",Ed.pentruLiteratură,1967 -**„Pătrunsesem într‑o adevărată pădure de felinare.Pâcla devenise mai deasă.Stâlpii felinarelor nu se vedeau,trebuia să le pipăi cu palmele fierul rece și umed.Obosisem.Mă ghemuii la rădăcina unui felinar.Îmi cuprinsei trupul cu brațele încercând să mă încălzesc;apoi mă sculai și începui să țopăi,să mă lovesc cu palmele peste coate,peste șolduri.Ceața mă înfășurase într‑o cămasă de gheață iar frigul mă pătrundea cu cruzime,treptat.**
***
Aude Jeanson-într-un Interviul cu Dumitru Ţepeneag,realizat pe e-mail în iunie 2008 :
-Puteti explica mai întâi diferenta dintre modul în care muzica influenteazã romanul "Zadarnicã e arta fugii" si cel în care influenteazã romanul"Porumbelul zboarã!",iar apoi sã explicati interesul special pe care-l aveti pentru muzicã si,în egalã mãsurã,pentru sah? Cum se raporteazã acestea una la cealaltã?
(..)
-Dumitru Ţepeneag-"În textul francez,cuvântul folosit pentru a denumi notiunea de substantã vitalã e"sân“,în formularea „muzica si sahul sunt cei doi sâni la care se hrãneste literatura mea“.Sânii sunt legati de posesorul lor,sau de autor,ca în deja conventionala metaforã folositã de Tiresias-prin restul trupului,în special prin cap.Unul dintre sâni este de obicei mai mare decât celãlalt–sau,în acest caz,mai important decât celãlalt.De pildã,muzica,mama tuturor artelor,stã la originea artei europene.Muzica este importantã întrucât ea creeazã structurã purã.Tonul sau melodia nu sunt decât pretexte.Sahul este de asemenea structurã purã:câstigãtorul jocului este cel care gãseste cea mai bunã structurã pe tabla de sah.A-l face sah-mat pe oponent înseamnã sã-i impui o structurã ultimã.O moarte resemnatã.Îti pui jos pe tablã regele,îi accepti înfrângerea,dar regele nu moare.Jucãtorul învins poate juca un alt joc de sah.Jucãtorul nu este totuna cu regele.El este,întocmai ca un autor,doar pãpusarul care trage sforile din spatele scenelor.El se crede nemuritor, ceea e,desigur,culmea ironiei.Modelul sau structura globalã a muzicii,precum si a sahului, este totusi starea de a visa.Dacã vrei sã câstigi un joc de sah,trebuie sã descifrezi fiecare miscare a oponentului tãu,intentiile lui secrete,malefice,letale.Asta înseamnã multã bãtaie de cap!Dincolo de simpla aparentã, „continutul latent“ este foarte semnificativ,chiar dacã a fost supus unei anume abstractizãri.Poti pune pe hârtie fiecare miscare dintr-un joc de sah,dar rezultatul va reprezenta doar schema fomalã a miscãrilor,lãsând pe dinafarã ceea ce s-a întâmplat în mintea jucãtorilor în timpul jocului."Zadarnicã e arta fugii" este structuratã muzical într-un mod mai evident:un canon pentru douã voci,s-ar putea spune. Sau,mai precis,rectus si inversus:tema o ia cu un pas înainte,apoi face un pas înapoi,si asa mai departe.Tema este întârziatã de capcane de tot felul,care,paradoxal,asigurã înaintarea.Cazul din "Porumbelul zboarã!"e ceva mai complex.La prima vedere,aminteste de proiectul lui Flaubert de a scrie o „carte despre nimic“.Dar-Porumbelul zboarã!- trateazã mai mult refuzul unui subiect preconceput,asociat cu supunerea în fata muzicii,vãzutã ca o hranã esentialã,ca o sursã a vietii.Nu e vorba despre o supunere în fata muzicii clasice,ci în fata muzicii atonale,care poartã în sine semintele sfârsitului:sfârsitul muzicii,al artei în general.Ce mai rãmâne de spus?-As mai adãuga un ultim lucru.Nu existã un subiect înainte ca textul sã fie scris.Cu toate astea,dupã câteva pagini,o multime de subiecte sunt sugerate,unul câte unul,mai multe povesti si anecdote diferite se amestecã si interfereazã,precum porumbeii în zbor.Printre acei porumbei,unii sunt porumbei de postã,care poartã mai multe mesaje;odatã puse cap la cap,acele mesaje dizarmonice anuntã moartea unui anume gen de literaturã:acea literaturã care încã mai nutreste iluzia cã se poate revigora la nesfârsit./(Revista"Apostrof"Anul XX,nr.5,228,2009)

http://www.culturaneamt.ro/dumitru-tepeneag-scriitor-incomod-dar-foarte-apreciat-de-public-si-critica-deopotriva/?fbclid=IwAR2hz-8wBi0HXXSI6iFRD_EF4nn1edwHygC7cgW21XE5m9Fzhl22ftcc Cyw

victor_homescu

05 Dec 2019, 19:49

(Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge), Rainer Maria Rilke (1875-1926), născut în Praga, decembrie 1875, moare bolnav de leucemie, avea 51 de ani, tot într-o zi de decembrie, sanatoriul Valmont-sur-Territet, lângă Montreux, Elveţia, este înscris pe piatra sa de mormânt, cimitirul din Raron în Cantonul Wallis ("Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui"), anul 1926, poetul, în unicul său roman (autobiografic?!),"Însemnările lui Malte Laurids Brigge", scris 1904 -1910 **Paris septembrie 11, rue Toullier"Am mai spus‑o oare? Învăţ să văd, da, încep.Merge greu încă, dar vreau să profit de timpul care îmi stă la dispoziţie.De exemplu, nu mi‑a trecut prin minte niciodată câte feluri de feţe există.Există o mulţime de oameni, dar şi mai multe feţe, căci fiecare om are mai multe.Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă ani întregi.Fireşte, se uzează, se murdăreşte, se încreţeşte pe la riduri, se lărgeşte, ca mănuşile purtate în călătorie.Aceştia sunt oamenii simpli, economi; n‑o schimbă, nici măcar n‑o spală.E destul de bună, susţin ei, şi cine le poate dovedi contrariul?Acum se pune totuşi întrebarea, dacă au mai multe feţe, ce fac cu celelalte?Le pun deoparte.Să le poarte copiii lor, dar se întâmplă să le poarte şi câinii lor.De ce nu?Faţa e faţă.Alţi oameni îşi schimbă feţele uimitor de repede, una după alta, şi le uzează.La început li se pare că au o faţă pentru totdeauna, dar la numai patruzeci de ani, asta să fie ultima?Fireşte, e tragic.Nu sunt obişnuiţi să‑şi cruţe feţele, ultima s‑a deteriorat în opt zile, are găuri, în multe locuri e subţire ca hârtia şi apoi, treptat‑treptat, apare fondul, nefaţa şi pe asta o arată lumii.Învăţ să văd.Nu ştiu de ce totul se adânceşte din ce în ce mai mult în mine şi nu rămâne în locul unde se oprea altminteri totdeauna.Am în mine un interior adânc de care nu ştiam.Acum totul se duce într‑acolo.Nu ştiu ce se întâmplă acolo.**
***
"Astăzi, în timp ce scriam o epistolă, am constatat cu surprindere că sunt aici abia de trei săptămâni. Trei săptămâni în altă parte, la ţară de pildă, puteau să pară cât o zi, aici însă sunt cât nişte ani. Nu vreau să mai scriu nicio epistolă. De ce i‑aş spune cuiva că mă schimb? Dacă mă schimb, nu mai rămân cel ce am fost, ci devin altcineva, şi atunci e limpede: nu am cunoscuţi. Iar oamenilor străini, oamenilor care nu mă cunosc, e imposibil să le scriu."
(..)
"Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie"
&
"Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască ? Eu aş spune mai curând că aici mor. Am fost pe afară. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s‑a prăbuşit. Lumea s‑a îmbulzit în jurul lui şi m‑a scutit de ceea ce a mai urmat. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de‑a lungul unui zid înalt, cald, pe care îl pipăia din când în când, parcă voia să se convingă dacă mai există. Da, mai era încă acolo. Dincolo de el ? Am căutat pe planul oraşului:Maison d’accouchement. Bine. O vor ajuta să nască,se pricep. Mai departe,rue Saint‑Jacques, o clădire mare cu o cupolă. Planul indica:Val‑de‑Grâce, Hôpital militaire. Asta, de fapt, nu era necesar să ştiu, dar nu‑mi strica. Străduţa începuse să duhnească din toate părţile. Duhnea, pe cât puteam să deosebesc, a iodoform, a pommes frittes, a frică.Toate oraşele duhnesc vara."
***
"Dar femeia, femeia:era cu totul adâncită în sine, cu faţa ascunsă în mâini. Era la colţul cu rue Notre‑Dame‑des‑Champs. De cum am văzut‑o, am început să calc uşor. Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi. Poate că totuşi le vine vreo idee bună. Strada era prea pustie, pustietatea asta îmi lua paşii de sub tălpi şi clămpănea cu ei, de colo până colo, de parcă ar fi fost în saboţi. Femeia s‑a speriat şi a ieşit din sine, prea repede, prea violent, încât obrazul i‑a rămas în mâini. Am putut vedea cum zace în palme forma lui concavă. M‑a costat un efort indescriptibil să rămân la mâinile ei şi să nu mă uit la ceea ce se smulsese din ele. Mă îngrozea gândul să văd o faţă pe dinăuntru, dar cu mult mai mult mă temeam de capul dezgolit, fără faţă."
***
"Asta nu era moartea vreunui oarecare bolnav de dropică, ci moartea hâdă, princiară, pe care şambelanul o purtase în el şi o hrănise toată viaţa.Tot prisosul de mândrie, voinţă şi autoritate, pe care nu le putuse folosi el însuşi în zilele lui liniştite, se adunaseră în moartea lui, în moartea care stăpânea şi adăsta acum în Ulsgaard.Cum l-ar*ar fi privit şambelanul Brigge pe cel ce i-ar fi cerut să moară de altă moarte decât asta? El murea doar de moartea lui cea grea. Ea venise pentru zece săptămâni.Atât a şi rămas.Şi în timpul ăsta a fost mai stăpână decât fusese vreodată Christoph, era ca o regină, supranumită mai târziu şi pentru întotdeauna:„Înspăimântătoarea”.
(..)
"Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi/se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând/ blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care/avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale/
se naşte un suiş fericit : am putea oare exista fără ei?"
***
"Şi dacă mă gândesc la ceilalţi pe care i-??*am văzut murind sau despre care doar am auzit,înţeleg că întotdeauna e la fel.Toţi au avut parte de o moarte numai a lor.Acei bărbaţi care o purtau înăuntrul lor ca pe o prizonieră închisă într-??*o armură, acele femei care au îmbătrânit şi s-au pipernicit,apoi,pe un pat enorm,ca pe o scenă de teatru,s-au sfârşit discret şi nobil în faţa întregii familii,a servitorilor şi a câinilor.Iar copiii,chiar şi cei mici de tot,nu au avut parte de o moarte oarecare de copil,căci s-au străduit şi au murit aşa cum erau deja şi cum ar fi trebuit să devină cândva.Şi ce frumuseţe melancolică le era dată femeilor gravide când în pântecele lor uriaş,pe care mâinile lor mici se rezemau fără voie,erau doi plozi:un copil şi o moarte.Nu venea oare zâmbetul intens,aproape hrănitor, de pe faţa lor pustiită,de la sentimentul că în ele cresc amândoi?"/(Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Editura Corint, traducere Corneliu Papadopol)
(..)
"Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos? Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar înainte de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte."

https://www.youtube.com/watch?v=gxyUDte5jAw&t=9s&fbclid=IwAR0pnrU-TN9DUUUhmZUedvQKrpSjA7-CWbZqBXBGDpdRRZqOXA_9WpFQZ_0

victor_homescu

19 Dec 2019, 16:47

"Norocu-i după cum şi-l face omul. Trece uneori pe lîngă tine. De nu-l pofteşti în casă, pleacă mai departe", Se împlinesc 30 de ani, se stinge din viaţă la 19 decembrie 1989,prozator, autor de literatura pentru copii si tineret, (cartea "Povesti cu talc", o colectie de basme si legende adunate din popor, profesor de literatură română şi universală şi istorie la Liceul <Gheorghe Lazăr> din Bucureşti, unde conduce, aproape două decenii, cenaclul literar <Luceafărul>, traducator ("Poveşti populare româneşti şi săseşti"), Alexandru Mitru (pseudonimul literar al lui Alexandru Pârâianu), născut la 6 noiembrie 1914, în Craiova, scrie "Din marile legende ale lumii", o antologie de miturile celebre si una dintre lucrarile de referinta, publicată în a doua jumătate a secolului trecut, "Legendele Olimpului", ciclu de povestiri inspirate din mitologia greacă, "o carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi", cuprinde două volume – „Zeii” și „Eroii” – pentru care a primit în 1972 premiul Ion Creangă din partea Academiei **Am primit o scrisoare. Suna cam asa: Mos Mitrule! De toate stii matale, spui ici o snoava, colo alta, un basm sau o legenda. De ce nu scrii o carte, ca sa ne spui mai multe dintr-o data? Ca dragi ne sunt povestile batrane; si talcul lor ni-e drag sa-I intelegem!..."Sa stii ca-i drept, mi-am spus. De ce nu scriu? E treaba grea! Multe sunt cuvintele intelepte rostite de popor si nu-i usoara munca a le pune pe hartie. Nenumarate sunt povestile in care, din vechime, omul se razboia, glumind, cu rautatea, lenea, lacomia, trufia si minciuna, zavistia si inselaciunea, fudulia, zgarcenia, artagul, pizma, viclenia si cate or mai fi naravuri. Nu este bici sa usture mai tare decat rasul!" ...Si atatea sunt povestile batrane, ca de s-ar imparti fiecaruia din tara asta cate una si tot ar mai ramane de zece ori pe atatea ...Si apoi, daca-i asa, asterne-te la scris, mos Mitrule! Poate vei izbuti sa inmanunchezi o sama din povestile acelea, create de popor cu talc si intelepciune. Povestea cea mai buna e si cea mai umblata. Vezi care au umblat mai mult pe drum? Pe care le-a indragit mai mult poporul? Si scrie-le cu grija. E treaba grea, mos Mitrule, sa stii!. ..Pune si tu umarul si talcuieste cate o vorba de demult! Mai scrie si povesti dintr-ale tale, c-ai fost indestulat cu bogatii cat par este pe broasca; si ti-a fost viata dulce ca pelinul. .. (Amar peste amar, si-n varful amarului, si firul pelinului!) Nevoia te-a-nvatat destule, ca nu este vreun sfetnic mai bun decat nevoia**
***
"Legendele Olimpului", Alexandru Mitru**= "Cutia Pandorei" :
*Cînd Zeus ne trimite daruri, oricît sînt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug !..către muritori. Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultîndu-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. în acea clipă, Afrodita s-a avîntat către pămînt şi l-a rugat pe micul Eros să tragă iute o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a clătinat şi a-ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către Epimeteu, zîmbind. Şi el le-a glăsuit voios :- Pandora o să-mi fie soaţă ! Voi v-aţi ferit dar eu o vreau.- Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pămînt, prin mîna mea, stăpînul, Zeus, a glăsuit frumoasa fată şi i-a dat lui Epimeteu cutia încă zăvorită, ce-o adusese din Olimp. Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea că-s daruri preţioase. Cînd colo, din acea cutie s-au ridicat, zburînd în cete, toate nenorocirile şi relele pe care lumea le-a avut de atunci mereu. S-au răspîndit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hîda moarte. Toate cu-nfăţişări de spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspîndit care-ncotro, umplînd pămîntul şi făcîndu-şi cuiburi în toate cele patru zări Văzînd Epimeteu că ies atîtea rele din cutie, a şi trîntit la loc capacul. Dar prea tîrziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră, şi lumea le purta în cîrcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele : Speranţa. Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pămînt : rele, nenorociri şi boale. Numai speranţa cea firavă avea să fie lîngă oameni, să le-n-colţească-n cugete, în ceasuri grele, în restrişti**
(..)
(Legendele Olimpului nu constituie, în fond, altceva decât o mitologie, dar o mitologie scrisă într-o formă literară vie, plastică prin pregnanţa şi culoarea termenilor şi epitetelor, sprintenă prin muzicalitatea ritmului frazei.Prin toate aceste calităţi, cartea de faţă este una dintre cele mai izbutite scrise la noi în acest gen, dacă nu cea mai izbutită).Prof. NICOLAE I. BARBU
***
Alexandru Mitru povestirea "Banul munci"/**Traia odata un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţa. Cat era ziua de mare, Iliuţa nu ştia altceva sa faca decat sa doarma. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţa şi i-a zis:- De maine sa mergi la lucru şi sa nu te intorci pana nu ai sa caştigi un galben. A plecat Iliuţa. S-a facut ca munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.- Iata, tata, banul muncit! Parintele a luat banul şi l-a aruncat in foc spunand:- Acesta nu e ban caştigat de tine! A plecat Iliuţa. Era trist ca işi necajise parinţii. S-a apucat de munca. Pe la sfarşitul lunii se intoarce acasa.- Te uita, tata! zice Iliuţa, şi ii intinde un galben cu zimţii noi. Tata il cantareşte in palma şi il azvarle in foc.- Nu, tata, incepu sa strige Iliuţa, nu-l arunca! E galben muncit! Se repede cu mainile in flacari, se frige, dar scoate galbenul. Se lumineaza faţa tatalui.- Vezi, Iliuţa?Aşa e banul muncit. Il preţuieşti cu adevarat!**
***
Alexandru Mitru - *Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată"- povestirea "Tatăl și cei zece feciori"
***
Alexandru Mitru - "Povești despre Păcală și Tândală"- **Tândală se numeşte. Şi cei din Sărăcani povestesc că Tândală – dar nu e de crezut! – s‑ar fi născut în pădure, sub forma unei gogoşi amare de tufan. De‑acolo – sfătuit de Noroc, un omuleţ ciudat – l‑ar fi adus moş Negru…— Întocmai ca moş Albu pe tine, Păcală!— Mi‑este deci frate de Noroc! s‑a bucurat Păcală. Mi‑ar plăcea să‑l cunosc!— Ehei, îl vei cunoaşte, n‑ai teamă, l‑a încredinţat moş Albu. Cine s‑aseamănă s‑adună. Şi poate c‑o să faceţi chiar unele isprăvi împreună, feciorule, că lumea toată este‑nsetată de dreptate şi de unii ca voi are întotdeauna nevoie.**

https://adevarul.ro/cultura/carti/cine-fost-alexandru-mitru-1_55f54731f5eaafab2c8e70e0/index.html

https://www.youtube.com/watch?v=C8oBLv-EuQk&fbclid=IwAR2DXamzVODZUR5fvAJIfooQbauoPJ2aUGiHwwc0y fNiTUqG_FxvR7JdCpk

victor_homescu

08 Jan 2020, 21:16

Se împlinesc 77 de ani, născut pe 30 decembrie 1942 ("M-am născut în perioada evacuării, în Urali, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Başkiria, unde familia noastră a fost adusă din Moscova, când nemţii atacau capitala. Orăşelul unde m-am născut mi-a dat multe bătăi de cap, deşi niciodată n-am mai trecut prin el. În primul rând, mereu greşeau transcrierea lui şi mereu trebuia să-l dictez funcţionarilor pe litere: Be-le-bei. Nu, nu Pe-lelei, şi nu Belidei, ci Belebei, dracu’ să-i ia, nu ştiu geografie. Şi cu toate acestea tot se încurcau. În ultimul meu buletin de identitate mi-au scris pocit Belebel"), scriitor si disident rus Vladimir Bukovsky, a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor "60-’70", este închis timp de 12 ani în penitenciarele rusesti, spitale de psihiatrie și lagăre de muncă forțată, scrie în cartea "Şi se întoarce vântul"/**Mai aveam de stat foarte puţin, doar niscaiva cinci luni aici în închisoare, apoi în regiunea Perm, în „îndrăgitul” de mine, lagăr nr.35, cam vreo zece luni. Asta-i ca o sărbătoare, ca şi cum aş fi acasă. Şi apoi, prin martie 1978, mă aştepta deportarea, domiciliul forţat. Aceşti cinci ani nefericiţi de domiciliu forţat care mă aşteptau mă iritau mult mai tare ca perioada de detenţie, erau ca un fel de adaos inutil, nici în car, nici în căruţă, nici tu libertate, nici tu închisoare. Şi mai depinde de locul unde te deportează, ce fel de activităţi vor fi acolo, ce fel de conducere. S-ar putea să fie mai rău ca în lagăr. Se cunoştea că din lagărele din Perm deportările se făceau în regiunea Tomsk, iar acolo, cum se ştie, există păduri de nepătruns, mlaştini, pustietate; legea o dictează taigaua, iar urşii sunt adevăraţii stăpâni. Din Vladimir însă, deportările se făceau îm Komi, şi cu toate că în Komi nu curgea lapte şi miere, ci întâlneai aceleaşi păduri de nepătruns şi aceleaşi mlaştini, el se afla, totuşi, mai aproape de Moscova, cum necum era situat în Europa. De aceea meditam că ar fi bine să reuşesc încă o dată să mă întorc din lagăr în Vladimir.Cele cinci luni de închisoare pe care le aveam de executat le programasem mai demult: ce carte şi în cât timp voi reuşi s-o citesc. În lagăr nu sunt condiţii pentru lectură, acolo totul este să reuşeşti să supravieţuieşti. Dar chiar şi în surghiun, alte probleme vor fi prioritare. Atunci când să te mai instruieşti, dacă nu în închisoare?**, ajunge în Occident în "76 - din închisoarea Vladimir prin aeroportul din Zurich (Leonid Brejnev acceptase un schimb de detinuti politici: Vladimir Bukovski pentru Luis Corvalan, lider al Partidului Comunist din Chile), expulzatul avea a declara unui reporter " Era mai bine ca schimbul sa se fi facut intre Brejnev si Pinochet", devine un profund analist ai perioadei războiului rece, publica "Judgement in Moscow: (1995) - denuntă complicitătile guvernelor Europei de Vest cu Moscova, un critic eurosceptic**Nimic nu se schimbă. URSS avea Gulagul. Cred că el există și în UE. Un gulag intelectual numit „Corectitudinea Politică”. Când cineva vrea să spună ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății**, scrie în ultima sa carte, publicată în engleză mai 2019 "Judecată la Moscova: Crimele sovietice și complicitatea occidentală"(Judgement in Moscow: Soviet crimes and Western complicity), a fost, în iulie 2002, invitat la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet (in 2012, la Editura Fundația Academia Civică urma să apară volumul "Bukovski la Sighet", a murit de curând, într-o duminică, octombrie 2019/27 la Cambridge, avea 76 de ani, memorabile scrieri **Oricum aş fi sucit-o, reieşea că nu voi mai avea alte universităţi, cu excepţia închisorii din Vladimir. Şi dacă nu mă vor mai încălţa cu o nouă condamnare, atunci voi ieşi din deportare în anul 1983, când voi împlini patruzeci şi unu de ani, o vârstă total nepotrivită cu învăţământul. Dar nici în libertate nu mă aşteaptă nimic bun. Şi numai un novice, aflat pentru prima oară în închisoare, aşteaptă eliberarea, numărând zilele. Şi această libertate i se pare că e ceva luminos, însorit, inabordabil. Eram închis deja a patra oară şi ştiam că pentru mine nu există în viaţă o mai mare deziluzie ca eliberarea din închisore. Ştiam, de asemenea, că mai mult de un an niciodată nu am reuşit să mă adaptez şi niciodată nu voi reuşi în această blestemată libertate. Deoarece motivele pentru care m-au băgat la închisoare prima oară se vor repeta, mă vor băga şi pentru a doua, şi pentru a treia oară. Ele, motivele, sunt invariabile, cum invariabilă este însăşi viaţa sovietică, cum nu te schimbi nici tu însuţi. Niciodată nu ţi se va permite să fii tu însuţi, iar tu nu vei fi de acord să minţi şi să fii ipocrit. Cale de mijloc aici n-a existat.**
***
"Soluţia Vladirair Bukovski, în "Jurnalul fericirii" N. Steinhardt" (Testament politic - "Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare")-Despre Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski -*Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. Vladimir Bukovski. povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb - nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.*
***
*Se pare că în Occident s-a trecut cu vederea acest moment, considerându-se adesea că mişcarea pentru drepturile omului în URSS este încă una din variantele neomarxismului. Paradoxul constă în faptul că puţinii participanţi la această mişcare, care, în acţiunile lor de protest, ajung să creadă în mod sincer în socialismul cu faţă umană, în activitatea practică sunt alături de toţi ceilalţi. Luptăm cu toţii, la urma urmei, pentru o faţă umană, că de socialism suntem sătui până peste cap! Recitarea de versuri direct în piaţa din mijlocul oraşului crea o atmosferă cu totul neobişnuită. Mulţi dintre recitatori erau autori profesionişti excelenţi, alţii erau poeţi talentaţi: Şciukin, Kovşin, Mihail Kaplan, Victor Kalughin, Alexandrovski, Şuht şi alţii. La fiecare lecturare se adunau sute de oameni. Întâlnirile aveau loc de obicei seara, sâmbăta şi duminica.Una dintre creaţiile cele mai recitate la Maiak era Manifestul uman al lui Galanskov. Îl recita chiar autorul sau amicii noştri, actorii. Până în clipa de faţă nu-mi dau seama, dacă acestea erau cu adevărat versuri bune, deoarece erau prea profund legate de amintirea noastră despre acele timpuri. Noi receptam Manifestul uman ca pe o simfonie a răzmeriţei, ca pe o chemare la nesupunere:
"Ies în piaţă
Şi oraşului îi asurzesc
urechile
Cu strigătul meu de
disperare..."/ răsunau versurile deasupra pieţei Maiakovski, ca şi cum, acolo şi în acel moment a fost găsit tocmai cuvântul necesar poetului. În versurile sale, Iurka era exact ceea ce simţeam, ceea ce însemna viaţa noastră însăşi:
"Acesta-s eu,
Cel ce vă cheamă la adevăr şi răscoală, pe alţii nu mai doresc deloc să-i slujesc,
Rup lanţurile negre, de smoală,
Plăsmuite din minciuni ce nu mai contenesc."/Ca şi el, noi, toţi ceilalţi, simţeam cum din această disperare, din revoltă, creşte şi renaşte personalitatea liberă şi independentă:
"Nu-mi trebuie pâinea voastră amestecată cu lacrimi.
Şi cad şi mă ridic, zbor în semivis, în seminălucire...
Şi simt cum înfloreşte
omenescul în mine."
(..)
Cu adevărat, acesta era un manifest al omului, iar nu un mărginit manifest politic.* ( Vladimir Bukovski - "Şi se întoarce vântul" )

http://www.memorialsighet.ro/vladimir-bukovski-sistemul-dublelor-structuri-dublului-limbaj-dublei-constiinte/?fbclid=IwAR2Bh5TcBxRfnulQAUVv4ooWZU1PzbkmIvMRnZSE XdSRBObhqBM-WULQLRk

victor_homescu

28 Jan 2020, 22:53

=Se împlinesc anul acesta 92 de ani de la naștere și 9 ani de la moarte, născut la 23 ianuarie 1928, la Târgoviște, Mircea Horia Simionescu, este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficianta PTT, si al lui Stelian Simionescu, ofiter de infanterie, bunica paterna facea parte din familia Bratianu si era ruda cu Istrate Micescu si cu Ion Pillat, **Am spus cândva cã Târgovistea este o «Florentã valahã», acum spun cã Târgovistea tine de constelatia celor mai frumoase amintiri. Plimbându-mã pe strãzile cetãtii mã simt eu însumi un personaj livresc, poate anacronic, asta nu înseamnã cã decorul nu mã invitã sã revin la primele mele ipostaze, cele autentice, cele trãite cu 50 de ani în urmã. Precum în copilãrie cetatea era pentru mine un muzeu, unde Târgovistea era asezatã într-o albastrã mitologie, si astãzi, când revin în spatiul orasului natal, vãd în oameni personaje simbolice, emblematice, iar situatiile pe care le întâlnesc pot tine si ele de anecdotic si mitologic**, reprezentant al Şcolii de la Târgovişte (alaturi de Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Alexandru George, Petru Cretia şi Costache Olăreanu,), debuteaza tarziu, adicã dupã 40 de ani, anul 1969, literar în „Luceafărul" cu povestirea "Cum l-am trădat pe Pascal", pentru ca un an mai târziu să debuteze în volum cu "Dicționarul onomastic", urmat în 1970 de "Bibliografia generală"-din ciclul "Ingeniosul bine temperat")-, a marcat proza si viata literarã a vremii, este unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române contemporane, scrie**Este nevoie de un spatiu de coacere a literaturii. Apare un roman mare, sã zicem atunci când nu te astepti, în urma coacerii unor conditii de toate felurile, de la cele economice pânã la cele privind sistemele culturale. Trebuie sã atingem un vârf, sã spunem Omu, ca sã avem o vedere mult mai largã, decât acum, asupra unei perioade care bate, iatã, la usã.**, avea a publica un prim volum autobiografic, intitulat "Trei oglinzi", scriere destinată unui an din adolescența scriitorului, mai exact anului 1946 (Jurnalul de tinerețe) si un alt jurnal, intitulat "Febra", care cuprinde anii 1963-1971, o perioadă a vârstei maturității.**Anii 1944-1945. Grei, dar, Doamne, cat de frumosi erau anii aceia! Bombardamentele, spaima ca va pica bomba si pe casa noastra de la Targoviste, foametea, caci ne cam clatinam pe picioare. Dar ne pasa noua de toate astea? Tot saream gardurile si urcam in pomi. Timp de vreo luna si jumatate am mancat stir, planta care vad ca aici la Bucuresti cam lipseste, iar la mine, la Pietrosita, e chiar necunoscuta. Stir fiert cu putin otet. Ulei de unde? Nici nu erau bani, nici de gasit nu se gasea usor. In acea perioada am facut prima schita a "Istoriei literaturii organice", idee care, daca privesti cu acuitate spre vest, o regasesti in Argentina lui Borges. Simpla coincidenta, de altfel, verificabila oricand, caci ce comunicare putea sa fie pe vremea aceea si la acest nivel?! Am aflat de Borges - cu care sunt mereu comparat, desi suntem total diferiti - abia prin anii '60. In afara de lumea ca biblioteca - si nu suntem primii care au avut aceasta viziune, toata Italia renascentista este inseminata cu ea, apoi Franta si Elvetia, nu avem, desigur, mare lucru in comun**, a fost șeful de cabinet.al lui D.Popescu ziarul "Scanteia", de acolo se cunosc titlurile originale ale volumelor sale de proză:"Dicționar onomastic sentimental (pentru Dicționarul onomastic), "Breviarul sau Istoria critică a secolului 20 (pentru cel de-al treilea volum al ciclului Ingeniosul bine temperat), "Dincolo de bine și de rău (pentru Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău), și "Tetralogia erorilor sau Clavecinul bine temperat ( pentru titlul tetralogiei Ingeniosul bine temperat), a criticat cenzura de partid din interior (scrie in Jurnalul Febra**„Îi datorez enorm ziarului. M-a disciplinat, m-a forțat să văd în față realitatea, despre care aveam cunoștințe destul de vagi, mi-a deschis ochii către ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor șuvoi, mi-a ascuțit (scuze!) simțul critic și m-a îndemnat, desigur fără voia lui, să pricep că satira e o armă în mâna celui care știe să o mânuiască. Nu trecuseră trei ani de la angajare, și eu scriam "Comentariul asupra lucrurilor particulare", satiră destul de străvezie la adresa struțo-cămilelor, a lumii întemeiate pe simulacre. Ca să ajung la acest mod de a vedea și a face, n-a fost deloc greu: m-am mulțumit să întorc lucrurile cu susul în jos. Experiența aceea mi-a oferit un procedeu, abia acum îmi dau seama de câștig, la scrierea Bibliografiei. Se va vedea. Deja sesizabil efectul în "Leipzig oraș de carton", scrisă la sfârșitul lui martie, unde numai despre Leipzig nu e vorba, se înțelege de ce plasarea în geografia germană: <<fenomenul german ne preocupă în continuare>>**, În dimineaţa zilei de miercuri 18 mai 2011, M.H.S. moare, la vârsta de 83 de ani, Ultima carte care a văzut lumina tiparului înainte de moartea scriitorului este culegerea de poeme "Versete de unică folosinţă" (2010), despre prozator avea a spune scriitorul Tudorel Urian : "Toatã lumea este de acord cã Mircea Horia Simionescu este unul din autorii emblematici pentru proza româneascã din a doua jumãtate a secolului XX. Formula care l-a fãcut celebru, «ingeniosul bine temperat», îi vine ca o mãnusã acestui prozator greu de clasat, pentru care fiecare nouã aparitie editorialã înseamnã o altã formulã stilisticã, spre admiratia cititorilor si uimirea criticilor. Mircea Horia Simionescu este unul dintre marii novatori în proza româneascã postbelicã. Ignorat de o bunã parte a criticii, tratat cu superficialitate de alta, el riscã paradoxul ca, în viatã fiind, sa fie simultan un clasic al literaturii române si un scriitor aproape uitat. Cu sigurantã, locul sãu în peisajul prozei românesti de azi trebuie regândit."(cronica in România literarã, nr.10/16 martie 2007) sau "“Cel mai original scriitor român postbelic și primul nostru mare prozator postmodern“, criticul Marius Chivu.
***
Sorin Antohi: „Cred că Mircea Horia Simionescu este sfârşitul unui ciclu istoric şi literar în toate sensurile: stilistic, formal, al conţinutului. El încheie un secol de literatură modernă şi modernistă, cam între anii 1870-1880 şi 1970-1980, este opera subversivă care deconstruieşte din interior după ce atinge câteva culmi în manieră aproape tradiţională. Dacă cineva îşi poate imagina o lectură cursivă, neîntreruptă a operei lui Mircea Horia Simionescu este poate cea mai bună formulă de a te despărţi de literatura română râzând, de a vedea acolo toate lucrurile care explodează şi implodează, se autopastişează, se contrazic, se reconstruiesc, se înalţă, se sublimează. Asta am văzut după vârsta mea de 20 de ani când am avut imaginea seriei culturale româneşti. Ceea ce a fost pentru mine frapant, şi prin asta cred că el nu numai că premerge postmodernismul, dar se înscrie într-o logică diferită, parţial acoperită de postmodernism, dar pornită dintr-un alt resort, care este resortul gândirii post-istorice, este o gândire care boicotează istoria în acest mod foarte specific gândirii post-istorice, experimentale, aceea care a dat în Franţa Colegiul de Sociologie, care a dat toată această pleiadă de gânditori şi de scriitori dintre care (.)cel mai zglobiu este Queneau, insuficient cunoscut şi apreciat tocmai pentru aceasta(..)Căldura atentă, prevenitoare, asta este marca unui om ieşit din comun. Auzindu-l, îl poţi vedea; el îşi citeşte şi îşi interpretează în acelaşi timp scrierile într-o manieră memorabilă. Lucrul acesta, în cazul acesta, este un lucru extraordinar.”
***
*Iubite Cezar Ivănescu, Pietroşiţa 10 nov.1983 **Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea universale, zilnice plictiseli. Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe. Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş, cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat. De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre din prea-evocata maşină de Mangalia. Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti, îmbrăţişarea mea sinceră*/-Mircea Horia Simionescu.

http://revistaechinox.ro/2011/06/1982-interviu-cu-mircea-horea-simionescu-goldmine/#disqus_thread

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/litere-si-filosofie/mircea-horia-simionescu?fbclid=IwAR1JyAw-5cz-SsWfgmw8tbcMi7Bla6mJl7BFYbwbTN1HvYqefm1UOasP_S0

victor_homescu

28 Jan 2020, 23:13

=Se împlinesc 84 de ani **Remember ?, da, firește că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate și închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult.**, La 17 ianuarie 1936 a părăsit această lume Mateiu, avea 51 de ani, ultimului vlăstar din ramura Caragiale-(**Cam între două vârste, cu părul încărunţit, cu figura slabă şi nemişcată, vorbind rar şi strângând buzele când tăcea, ca şi cum ar fi vrut să pecetluiască încă mai puternic tainele firii lui complicate şi adânci. Păşea tacticos şi rar, cu pleoapele mai totdeauna lăsate şi purtând un trup rigid, uşor aplecat pe spate, în nişte costume care nu erau propriu-zis ale vremii noastre, vreo jachetă desprinsă din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr-o speţă rară şi demodată. Marea economie a mişcărilor lui, glasul baritonal care rostea puţine cuvinte, alese cu grijă şi cumpănite cu înţelepciune, dădeau impresia că Mateiu I. Caragiale înţelegea să fie artist nu numai la masa lui de lucru. În timpul din urmă, când o oboseală timpurie îl reţinea cu lunile la o proprietate a sa din apropierea Bucureştilor, avea spiritul deschis către chestiunile de botanică şi astronomie. Conversaţia era în aceste domenii de o rară suculenţă. Afirmaţiei uşoare şi pripite el îi opunea cunoştinţa precisă a unui mic fapt elocvent. Şi tonul lui îndeobşte, nu numai curtenitor, dar grav şi solemn, se modula ironic când era vorba să corecteze o eroare**-Tudor Vianu, revista Gândirea, nr. 3, martie 1936), Mateiu Iubea singurătatea, scrie**Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea/De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea**, la fel de mult iubea Berlinul, o declară în nuvela "Remember"(1924, la editura „Cultura Naţională”)-*Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars, hârtiile încurcă, am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind și i-am spus să fie pe pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Așa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată. Ca să-l vântur însă și să-l colind ca odinioară, nu mai mergea.E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgână și cucernică pentru copacii bătrâni. Lor le datoresc inspirații mult nobile și grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cântare meșteșugită care să mă miște mai viu ca tainicul freamăt ce-l deșteaptă în frunzișul lor vântul serii. Arborii aceia zugrăviți mă încântau totuși mai mult chiar decât cei adevărați, acel mic peisaj melancolic înfățișându-mi o oglindire a sufletului meu. Mergeam la muzeu foarte des. Cât de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeți, interesanți uneori, așa că printre ei băgasem de seamă că se află nelipsit un tânăr, care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-ar fi putut cu drept zice că-l desprinsese de pe o pânză veche o vrajă. Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtășit cu evlavie întru taina trecutului decât să întâlnească în carne și oase o icoană din veacuri apuse?.*
(..)
**E drept că aşa frumoase nopţi două n-am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi mai cu nesaţ şi patimă. Era o noapte de catifea şi de plumb; Ca o adevărată pasăre de noapte urăsc zorile.**
***
Din revista „Via]a Româneasca” (martie 1913) unde Mateiu I. Caragiale a publicat trei poezii: Gradinile amagirii, Întoarcerea învinsului si "Marturisire", incluse în volumul postum Pajere (1936)
*Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți,
Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătății trist veghează pe colină,
Și în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe un mormânt."/Mărturisire
***
De notorietate tensiunile dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul Matei ** Margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie/Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt/Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie/Şi supt călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie/Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt**
(...)
*Am conştiința de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale, ultimul Mateiu. Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.*/-Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale. Ed. A II A - Ion Iovan

https://identitatea.ro/mateiu-caragiale/?fbclid=IwAR3MDcV9aU_sPHCQGC78JX35oTUWfKUozmiDLLBT ay36h0-SMSp5fQksRU0

victor_homescu

13 Feb 2020, 21:02

Se împlinesc 36 de ani astăzi -**Toate povestirile mele sunt asemenea unor fiinţe vii, căci ele sunt organisme complexe în adevăratul sens al cuvântului, trăiesc independent şi de-a dreptul respiră. Aşa trebuie să poţi spune despre orice povestire care vrea să reziste testului timpului.**, scriitorul argentinian Julio Cortázar (1914 -1984) încetează din viata în urma unui atac de cord ( avea leucemie), la 12 februarie 1984, este inmormantat la cimitirul Montparnasse, Paris=**Unul din noi trebuie sa scrie, dacă toate acestea vor fi povestite. Mai bine sa fiu eu care sunt mort, care sunt mai putin implicat decat ceilalti; eu care nu văd decat norii si pot sa ma gândesc fară sa-mi pierd sirul, să scriu fara sa-mi pierd sirul (trece acolo sus altul, tivit cu cenusiu) si-mi pot aduce aminte fara sa-mi pierd sirul, eu care sunt mort si viu, nu-i cazul sa însel pe nimeni, o să se vada bine când va sosi ceasul, fiindcă în vreun fel tot trebuie s-o pornesc si am luat-o de la capatul asta, de la sfârsit, de la început, care la urma urmelor e capatul cel mai bun când vrei sa povestesti ceva**, - născut in Belgia - luna august a anului 1914, prima luna a Primului Razboi Mondial, Cortázar a crescut, si-a primit educatia si s-a format ca scriitor în Argentina in conditii sociale dificile, astfel se explică simpatiile de stanga ( dă credit Revolutiei cubaneze), Ascensiunea peronismului l-a determinat sa se exileze in Franta, Paris, unde a trăit din 1951 pana la sfarsitul vietii. A scris în spaniolă, temele lucrărilor sunt legate de Argentina, dar stilul prezintă influențe europeane. Criticii au afirmat că genul lui de proză ar putea fi scris fie de un autor francez foarte bun fie de un geniu al literaturii latino-americane, (pe scurt s-a retinut) :-"proza lui Cortázar ţine de ambele lumi", Gabriel Garcia Márquez, oferă verdictul final, avea a scrie: *Si eu împartaseam ideea, destul de generalizata, potrivit careia Cortázar nu este un scriitor latino-american. Mi-am rectificat-o total acum, cînd am fost în Buenos Aires în 1967. Cel care face cunostiinta cu Buenos Aires-ul, acest imens oras european, asezat între selva si ocean, între Matto Grosso si Polul Sud, are impresia ca se afla într-o carte a lui Cortázar, altfel spus, ceea ce parea influenta europeana la Cortázar este de fapt influenta europeana a orasului Buenos Aires. Am avut impresia, în Buenos Aires, ca personajele lui Cortázar se gasesc pe strazile orasului, la orice pas. Acolo mi-am dat seama ca Julio Cortázar este profund latino-american* - *Soarta celui care nu îl citeste pe Cortázar e pecetluita. Va suferi de o boala grava, invizibila, care, în timp, poate avea consecinte îngrozitoare. Ceva asemanator cu ceea ce poate pati un om care nu a mîncat niciodata piersici. Va deveni din ce în ce mai trist..si, probabil, încet-încet, îsi va pierde parul.* (Pablo Neruda)
***
- Cortázar debuteaza în 1938 cu volumul de poeme Prezente - poemul "Nocturna":
**În noaptea asta am mâinile negre, inima asudata
ca dupa o lupta purtata pâna la uitare cu urechelnitele fumului.
Totul a ramas acolo, sticlele, barca,
nu stiu daca ma iubeau si daca se asteptau sa ma vada.
În ziarul aruncat pe pat se vorbeste despre întâlniri diplomatice,
un pahar cu vin rosu la început, l-a învins din fericire în patru seturi.
O padure foarte înalta înconjoara aceasta casa din centrul orasului,
iar eu stiu, simt ca un orb moare chiar acum în apropiere.
Sotia mea tot urca si coboara pe o scarita
asemenea unui capitan de vas ce nu se încrede în stele.
E aici o cana cu lapte, alaturi, hârtii, ora unsprezece noaptea.
Afara e ca si cum herghelii nesfârsite de cai s-ar apropia
de fereastra pe care-o am în spate.**
***
Julio Cortázar, ( la bătrânete, a susținut revolutia lui Castro, în Cuba), Opera postumă - din volumul "Pagini neaşteptate", îngrijit de sotia Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, publicat la împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la moartea scriitorului :
- **(Interviu în faţa unei oglinzi)**, scris în 1980 :
**J.C. în oglindă. - Uite, îţi voi lua personal interviul acesta pentru că am constatat că de fiecare dată când pleci în Cuba, şi până acum ai fost de cel puţin treisprezece ori, cifră pe care o iubesc din motive magice, cei care la întoarcere îţi iau interviuri nu se prea interesează despre ce anume ai putut vedea şi trăi în insula‑caiman, ci vor imediat să afle ce crezi despre Conul Sudic, atât în general cât şi în particular, ceea ce sigur că e grozav, iar tu le răspunzi cât poţi de bine, dar totodată mi se pare un fel de escamotare suspectă, un păcat prin omiisiune, de parcă în zilele noastre Cuba ar fi încetat să mai atragă atenţia.
J.C. în persoană. - De acord, şi‑ţi stau la dispoziţie cu răspunsurile, mai ales că în Europa (ca să nu mai vorbim de SUA) sunt mulţi care iau interviuri sau se lasă intervievaţi cu intenţia deliberată de a ponegri Cuba, fără ca înşişi cubanezii să le facă faţă. Vezi bine că încep cu o critică ; e una din multele pe care le fac ori de câte ori mă înfiinţez pe meleagurile lor, fiindcă mă dor anumite tăceri ce s‑ar părea că le dau dreptate urzitorilor de minciuni şi calomnii. În multe ocazii Cuba nu‑şi arată autentica realitate aşa cum ar putea şi chiar ar trebui s‑o facă, mai ales pe orbita capitalistă, unde o mai bună cunoaştere a procesului său de dezvoltare pe atâtea planuri ar fi pozitivă pentru toată lumea, de acolo şi de aici.
J.C. în oglindă. - Şi de ce naiba n‑o face ?
J.C. în persoană. - Uneori fiindcă e o insulă, cred eu, uneori pentru că cubanezii se simt atât de siguri în privinţa cauzei lor încât nu li se pare necesar să dea explicaţii ; fapt e că asta se traduce într‑o anumită pasivitate din partea serviciilor culturale şi de presă. Cineva mi‑a spus odată : „Ştim că în acest caz avem dreptate şi nu vom răspunde la calomnii“. „Foarte bine“, am zis eu, „şi cum va afla omul de rând din Paris, Londra sau Geneva că voi aveţi dreptate ?“
J.C. în oglindă. - Nu‑i vorba oare de faptul că Cubei îi lipsesc căile de comunicare cu o lume dominată de agenţii de presă de al căror nume nu vreau să‑mi aduc aminte* ?
J.C. în persoană. — De bună seamă, dar atunci ar trebui să inventăm alte canale pentru că, dacă nu inventează, o revoluţie se împotmoleşte, iar cubanezii au dat cu prisosinţă dovezi de inventivitate pe multiple planuri. De pildă, pe mine mă surprinde că scriitori şi poeţi cubanezi foarte cunoscuţi, dintre care unii fac incursiuni şi în jurnalistică, scriu aproape exclusiv pentru consumul intern. Dacă şi‑ar dedica o parte din muncă în vederea difuzării în exterior, am avea mărturii incontestabile ale procesului revoluţionar în diverse aspecte şi la diferite niveluri şi, datorită prestigiului semnatarilor, n‑ar mai exista atâtea dificultăţi în difuzarea lor prin cărţi, reviste şi ziare. Dar adevărul e că arareori dai de o semnătură cubaneză la sfârşitul a ceva scris pentru cititorul european, şi cred că asta e o greşeală ce se plăteşte scump ori de câte ori se iveşte un nou val de calomnii şi minciuni, căci acestea apar într‑adevăr din belşug şi mai întotdeauna sub semnătură.
J.C. în oglindă. - În fine, gata cu protestele, povesteşte ce‑ai văzut acolo.
J.C. în persoană. - Am văzut multe lucruri noi. Schimbările nu sunt numai perceptibile, ci şi profunde, de la bază până la vârful piramidei sociale, şi să fie clar că piramida asta n‑are nimic egiptean. De exemplu, una din minciunile fundamentale răspândite în exterior este aceea că mersul înainte al puterii populare în Cuba e o comedie. Uite ce-i, dacă toate comediile ar fi aşa, eu m‑aş abona pentru tot restul vieţii la teatrul care le prezintă. Vigoarea şi conştiinţa puterii populare se fac tot mai mult simţite şi se simt într‑un fel pe care simplii ideologi n‑ar reuşi să‑l reflecte cu exactitate. Asta e ceva ce trebuie intuit pe stradă, în casele oamenilor, prin cafenele şi la orice întâlnire sau adunare. E ceva ce se reflectă în cuvinte, în atitudini şi purtări. Fervoarea şi încrederea poporului în conducătorii lui au susţinut şi au întărit forţa revoluţiei în primii săi ani ; acum, acelor impulsuri primare ale sângelui şi instinctului le urmează încetul cu încetul alt tip de sprijin, care se naşte din reflecţie, din discuţie şi din capacitatea tot mai mare de a manifesta păreri asemănătoare şi discrepanţe. E uşor să constaţi că aceşti conducători nu numai că ţin seama de conştientizarea realizată în urma unui lung şi dificil proces, care a mers de la alfabetizare până la instituţionalizarea canalelor ce permit exprimarea nemijlocită a vocii poporului, ci vor continua s‑o impulsioneze şi s‑o intensifice prin toate mijloacele.
J.C. în oglindă. — Ar fi bine-venit un exemplu după torentul ăsta de cuvinte.
J.C. în persoană. — De acord, îi dau cuvântul lui Raúl Castro însuşi, care a ţinut un discurs la comemorarea ridicării la luptă din 30 noiembrie 1956, unde, după ce a criticat cu asprime lipsurile şi erorile perceptibile atât la nivelul conducerii, cât şi la acela al muncitorilor şi funcţionarilor, a afirmat : „Nu trebuie să punem nici un fel de piedică criticii revoluţionare din partea maselor, ci s‑o stimulăm. Uneori se argumentează că nu trebuie să ne facem publice defectele şi greşelile pentru că astfel le dăm apă la moară duşmanilor. Acesta e un concept cu desăvârşire fals. Ceea ce ne slăbeşte şi le dă apă la moară duşmanilor e lipsa unei asumări curajoase, hotărâte, deschise şi sincere a greşelilor şi deficienţelor noastre“.
J.C. în oglindă. - Şi asta se realizează în practică ?
J.C. în persoană. - Da, pentru că poporul cubanez are memorie bună şi e veşnic gata să‑şi amintească acele directive care sunt de folos propriei exprimări şi propriei critici. Rezultatul acestei evidente deschideri în domeniul intelectual şi politic, care cuprinde toate nivelurile de exprimare, de la literatură până la opiniile în orice adunare, se constată de cum intri în contact cu oamenii ; şi asta nu se traduce numai prin opinii, ci şi printr‑o atitudine în faţa vieţii şi lucrurilor, printr‑un mod de a înfrunta cu mai multă încredere realitatea drept ceva ce nu mai funcţionează prin persoane interpuse, ci reiese din abordarea directă şi coti?*diană a problemelor şi a posibilităţii de a le găsi o soluţie.
J.C. în oglindă. — Dă‑i înainte cu exemplele, dacă mai sunt.
J.C. în persoană. — Pentru a începe, îţi voi arăta reversul medaliei, fiindcă sunt, bineînţeles, unii care se prind ca nişte lipitori de vechile module, şi partea proastă e că sunt oameni situaţi la un nivel la care nu se poate invoca lipsa de cultură şi nici de capacitate analitică. Pe când un Raúl Castro sau un Armando Hart deschid acum un amplu spaţiu critic (fiindcă a sosit momentul s‑o facă, şi nu din pură întâmplare, de asta să ţii seama în faţa a tot ce‑ţi vor spune cei care sunt de partea cealaltă), lipitorile se prind de ceea ce e depăşit şi încearcă să menţină o stare de lucruri care nu mai corespunde în nici un fel posibilităţilor actuale. Eu am aflat‑o de curând pe pielea mea, şi chiar în sfera jurnalismului, care ar trebui să fie primul în a urma şi stimula acest curent atât de benefic. Dintr‑un discurs pe care l‑am ţinut la ceremonia de constituire a juriului pentru premiul anual acordat de Casa de las Américas, ziarele au suprimat tocmai pasajul unde elogiam deschiderea tot mai mare în domeniul criticii constructive. Lipitoarea de serviciu a crezut că e de datoria ei să elimine ceva ce i s‑a părut distonant ; ca întotdeauna, birocraţia zăboveşte în raport cu prezentul.
J.C. în oglindă. - Şi partea pozitivă, atunci ?
J.C. în persoană. - Ca exemplu invers în acelaşi domeniu, foarte ampla anchetă publicată de Bohemia, în care tocmai ziariştii şi‑au expus în amănunţime criticile, preocupările şi criteriile de reînnoire a mass-media. Dar poate că faptul cel mai important e cel ce se desprinde din experienţa de zi cu zi a vieţii cubaneze. Acum zece ani vorbeai cu oamenii de pe stradă, cu un liftier sau un măturător şi aproape imediat te pomeneai cu fraze gata făcute, cu repetarea oarecum automată de lozinci, lucru ineviabil într‑o etapă de conştientizare progresivă. În prezent auzi tot mai mult cum lumea vorbeşte cu propriile‑i cuvinte, ceea ce nu înseamnă nici pe departe distanţare faţă de lozincile revoluţionare, ci capacitatea de a le aplica cu mai multă spontaneitate, aş spune cu mai multă personalitate.
J.C. în oglindă. - Ni se termină hârtia. Continuăm altă dată?
J.C. în persoană. - Dacă vrei, pentru că tema e generoasă..**/ (Julio Cortázar," Pagini neaşteptate" traducere şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, după o ediţie îngrijită de Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, Iaşi, Editura Polirom, 2010.)

https://www.larevista.ro/julio-cortazar-pentru-mine-literatura-este-o-forma-de-joaca/?fbclid=IwAR2tOkqCYfTNHKVlmeYjCQTlv8fml20qnfG1F78l b74s9UNBEHB_-dUOd88

https://www.youtube.com/watch?v=N6yVsGfulDE&fbclid=IwAR2IvzsWr68zxjmlc6DikfeoNxpMCLPmaNFDfw5Si md0K7pm_K4Lti6cdE4

victor_homescu

22 Feb 2020, 16:22

=**Nu contează de câte ori şi-ar schimba numele. Culoarea ei e o cruce pe care trebuie s-o poarte veşnic**, Impliniti astăzi 89 de ani, Premiul Nobel pentru Literatură, prima autoare afro-americană, 1993, (datorită romanelor sale caracterizate de lirism și forță vizionară, prin care a reușit să creioneze importante aspecte ale realității americane), Toni Morrison, născută Chloe Anthony Wofford, pe 18 februarie 1931 în Lorain, Ohio, scrie "Beloved"/Preaiubita (1988), scriitoare descendentă dintr-o familie de sclavi, ("care nu scria pentru albi ci pentru negri"), în epitaful romanului "Cântecul lui Solomon, avea a spune**Parintilor li se ingaduie sa se avante in zbor, iar copiilor li se ingaduie sa-si cunosca numele. Negrii isi primesc numele asa cum primesc orice altceva, asa cum pot mai bine. () Nu există albi nevinovaţi, fiindcă fiecare dintre ei este un posibil ucigaş de cioroi, chiar dacă nu-şi mânjeşte mâinile direct. Crezi că i-a surprins atitudinea lui Hitler? Crezi că monstruozitatea lui vine doar din faptul că i-a făcut să lupte în războiul acela? Hitler a fost cel mai natural alb din lume. I-a omorât pe evrei şi pe ţigani fiindcă nu ne-a avut pe noi la îndemână. Ţi-i poţi imagina pe ăia din Klan şocaţi de el? Nu, exclus aşa ceva. Albii sunt nenaturali ca rasă, omul alb e nenatural. Şi e nevoie de un imens efort de voinţă pentru a înfrânge un inamic nenatural** (considerat unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză scrise în secolul XX, 1977) **Lumea întreagă este așa o mascaradă, poate că de-aia încearcă oamenii s-o tragă-n piept și să etaleze pe coverta ei tot ce simt, numai și numai ca să demonstreze că pot și ei să contribuie cu câte ceva, cu lucruri mândre și înfricoșătoare, cum ar fi lupte pe viață și pe moarte, adultere, incendieri de așternuturi. Sigur că nu le reușește. Lumea îi ia prin surprindere de fiecare dată**, prozatoare, eseista și profesorul universitar de limba si literatura engleza la Howard, a predat si la Princeton University, a avut doi baieti, T. Morrison a decedat în urmă cu putine luni, 2019 august, luni ziua 5, **Cerul de-acum e pustiu, ca tabla ștearsă, dar, pe vremea de care vorbesc eu, Calea Lactee parc-ar fi fost un drum colbuit, numai că așezat acolo sus. Lumina ei făcea ca totul să arate ca într-un film sclipitor, alb-negru. Oricare ar fi locul tău pe lume sau starea de spirit, faptul că aveai drept fundal nocturn un cer spuzit cu stele te făcea să te simți bogat**, ("Toni Morrison a trecut prin literatura lumii ca un uragan. Cu aroganță și cu un talent comparabile doar cu o furtună electrică. „The Bluest Eye”, „Beloved”, „Song of Solomon”, „Paradise”, „Love”, „Home”, „A Mercy”, „God Help the Child”, „Jazz” - titlurile care, afirma scriitorul Marlon James, au hrănit generații de autori și au modificat ADN-ul literaturii universale")“
**I will call them my people, which were not my people; and her beloved, which was not beloved”*, motto biblic din "Beloved"
***
Toni Morrison : rosteste discursul despre femeia oarbă, contextul - primirea Nobelului & romanul "God Help the Child/Ajuta-l, Doamne, pe copil" - **A fost odată o femeie bătrană dar inteleaptă. Ce e viata? Murim.Asta s-ar putea să fie chiar sensul vietii. Dar avem, creăm limbajul. Iar asta s-ar putea s-ar putea să fie chiar măsura vietilor noastre.(.) Cred că bunătatea este mai interesantă, Răul e constant. Poti să concepi feluri diverse de a ucide oameni, dar asta poti s-o faci si la cinci ani. Insa trebuie sa fii adult ca sa fii bun in mod constient si voit, iar asta-i complicat.**
(..)
**Mai toţi mulatrii şi cei care aveau doar un sfert de negru în ei făceau la fel la vreme aia - dacă aveau părul cum trebuie, desigur. Habar nu ai caţi albi au sînge de negru în ei! Ce credeţi? Cică douăzeci la sută. Aşa am auzit. Maică-mea, ar fi putut şi ea să se dea drept albă. Numai că nu a vrut. Şi mi-a spus ce-a avut de suferit de urma deciziei ei. Cand s-a dus împreună cu taică-meu la Judecătorie, să se căsătorească, şi a trebuit să pună mîna pe Biblie, a văzut că erau două - una pentru albi şi una pentru negri. Două Biblii! Îţi vine să crezi aşa ceva? Maică-mea făcea menajul la o familie de albi bogaţi. Oameni ce mîncau mîncarea pregătită de ea, pe care îi scărpina pe spate cînd erau în cadă, şi pentru care cine ştie ce alte lucruri intime trebuia să mai facă, dar să pună mîna pe aceeaşi Biblie? Nu.. Și nici unul din ei nu ar fi băut apă de la o cișmea pe care scria "Doar pentru negri" chiar dacă ar fi murit de sete.**
***
** „Când eşti părinte, o să vezi tu ce trebuie să dai din tine, cum e lumea, cum se învârte şi cum se transformă. Noroc şi ajută-l, Doamne, pe copil”.**

https://www.editura-art.ro/info/blogitem/toni-morrison-o-adevarata-institutie-literara

https://www.youtube.com/watch?v=vgdw-3SnlJg&fbclid=IwAR3elY4q9tTD-OiCX5uG96IEmOLHUc09WH5t3SG3ite1iC08YRr4ibtlD00

victor_homescu

18 Mar 2020, 17:59

Bujor Nedelcovici, 84 de ani, născut pe16 martie 1936, Bârlad, aflat în exi din 1987, a cerut, obține azil politic în Franța, în volumul autobiografic "Cine sunteți, Bujor Nedelcovici ?"-**Sunt de origine scriitor, de naționalitate scriitor și de profesie scriitor. Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Un exilat are întotdeauna aerul de a-şi cere iertare”, spunea Cioran. Şi tot el afirma: „Nu sunt de aici; condiție de exilat în sine; nu sunt niciunde acasă – inapetența absolută la orice. Paradisul pierdut – obsesia mea de fiecare clipă”. Sau: „Cine eşti? Sunt un străin pentru poliție, pentru Dumnezeu şi pentru mine însumi”. Să nu uităm că doi poeți români exilați s-au sinucis aruncându-se în Sena: Paul Celan şi Gherasim Luca. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi. Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”. Ce consideri adevăr?Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif. Un exilat este în căutarea permanentă a unei limbi, a unei țări, a unui loc, a unui „acasă”. Un exilat este un Iov care încearcă să afle de ce s-a abătut suferința asupra lui şi, de aceea, se revoltă cerându-i socoteală lui Dumnezeu. Eu mi-am păstrat scrierea romanelor în limba română, pentru că un roman nu se scrie numai la nivel rațional; o narațiune complexă de genul romanesc se scrie şi cu emoții, sentimente, percepții figurative…Un roman este o imersiune în imaginar şi ficțiune, într-un domeniu mântuit sau damnat şi, atunci când vrei s-o traduci într-o limbă străină, produci, din păcate, doar o călătorie avortată. În schimb, am avut tot timpul uşurința de a scrie eseuri, articole de presă, cronici literare, cronici de film, toate în limba franceză.”, Bujor Nedelcovici și-a donat întreaga colecție cuprinzând cărți, reviste și corespondență către colecțiile Muzeului Cărții și Exilului Românesc din Craiova
***
**După ce am terminat Facultatea de Drept, am fost nevoit să mă duc la munca de jos, fiindcă tatăl meu fusese condamnat politic. Am muncit la Bicaz, în Oraşul Stalin şi Bucureşti, timp de 12 ani. La Bicaz, am început să scriu. Iată, deci, că Securitatea mi-a făcut un imens serviciu. După ce am debutat cu romanul „Ultimii”, bine primit de critică, mi-am dat demisia din funcția de economist. Nu am fost primit în justiție, de unde fusesem radiat, şi nu mi-am găsit niciun post de muncă la o revistă, la un ziar sau la o editură. Din acel moment am început să greşesc şi să comit multe erori. Am pornit să scriu romane – unul, două, trei şi chiar o trilogie – pe vremea când la modă erau povestirea scurtă şi nuvela. Redactorii de la editură şi de la Cenzură îmi cereau să fac modificări de cuvânt, fraze, pagini întregi şi să plasez narațiunea în altă...țară. Refuzam orice modificare, iar, din cauza asta, trebuia să aştept un an sau doi până publicam o carte. Ar fi trebuit să cad la un compromis, aşa, acolo, o târguială cu târguitorii de cuvinte, o corectură, două, dar nu era vorba de „şopârle”, ci de o viziune contrară normelor în vigoare. Totul s-a împotmolit în 1982, când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”, scris în deplină libertate interioară şi exterioară. Am aşteptat răspunsul doi ani de zile, până când, în cele din urmă, directorul Editurii Cartea Românească mi-a spus că nu poate să publice romanul. Am dus atunci manuscrisul la Editura Albatros. Dar şi aici, acelaşi rezultat sau aceeaşi lipsă de rezultat. S-a spus: „Ar fi mai onest să admitem că romanul era de nepublicat. Autorul nu s-a împăcat niciodată cu această idee, dând vina pe editori, pe critici, pe toată lumea”. Dacă lucrurile erau atât de simple şi de clare, de ce oare am fost obligat să aştept doi ani, ca, după aceea, directorul Editurii Cartea Românească să-mi spună că nu poate să-mi publice cartea? De ce m-am certat cu criticii şi cu toată lumea, când cartea nu fusese publicată?! Deci, eu eram vinovat că scrisesem un astfel de roman, şi nu editurile şi cenzura? Eu am fost vinovat că am vrut să rămân în țară? Eu am fost scandalagiul şi certărețul? Cel care s-a răfuit cu toți şi cu toate! Iată, aşadar, cum se inversează rolurile! Am greşit! Şi iarăşi am greşit, atunci când am trimis manuscrisul, pe căi clandestine, la Paris. Eroare capitală, deci! Doar că în 1985, eram în Franța şi, după câteva luni, urma să fie publicat romanul „Al doilea mesager” la Editura Albin Michel. Şi ce credeți? M-am întors în țară, contrar sfaturilor pe care le primisem. Mare greşeală! Puteam să cer azil politic la Paris. La Bucureşti, însă am fost primit cu brațele deschise. Obligat să-mi dau demisia din funcția de responsabil al Secției de proză a Asociației Scriitorilor din Bucureşti…am fost scos de la „Almanahul literar”, propunându-mi-se, în acelaşi timp, să public o altă carte. Am prezentat imediat manuscrisul unui volum de nuvele, „Oratoriu pentru imprudență”, la aceeai editură, Cartea Românească. Şi, din nou, mi s-au cerut modificări, ba chiar şi retragerea unei nuvele. Şi eu iarăşi am refuzat! Iar am greşit! De data asta, însă grav şi irevocabil. Am hotârât să plec din țară şi, în 1987, am ajuns la Paris.**
***
**Am fost gata să mă răfuiesc cu toți şi cu toate! Este adevărat! Ştiu că sunt o persoană dificilă, poate chiar antipatică, provocatoare, rebelă, anacronică, iconoclastă, inclasabilă, inadecvată la timpurile moderne, incomodă pentru mulți, dar cum poate fi un scriitor comod şi să se acomodeze într-un „timp al violențelor şi al asasinilor” ? Nu am avut o strategie a afirmării; nu am avut o tactică a tăcerii ambivalente”. Ni-e teamă că nu există alternativă. Se cade ca scriitorul să se opună puterii politice, dacă o socoteşte egoistă, cinică, tangentă la corupție, în loc de-a nutri iluzii sau a o adula: „Un scriitor trebuie să fie prezent în „Cetate”, este o conştiință, are o responsabilitate. „Ecrire c’est agir”, spunea Francois Mauriac. „Ecrire comme un combat”, „scriu, deci sunt.** Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie.**N-am tăcut, m-am revoltat, m-am indignat şi n-am suportat insuportabilul, am strigat în deşert, chiar dacă ştiam că strigătul meu poate a fost inutil. Mi-am asumat anumite riscuri, am trecut prin momente grele de disperare, de sfâşiere, de angoasă şi m-a bântuit chiar şi gândul sinuciderii, dar am spus NU! „Ce este un om revoltat?, se întreba Albert Camus. Un om care spune nu, asta însemnând că lucrurile au durat prea mult timp”. La rândul său, Miguel de Unamuno afirma: „Despre ce este vorba, ca să mă opun!?”. Iar Mario Vargas Llosa era de părere că „Scriitorii trebuie să învețe să rostească cuvântul NU”. De aceea, îmi pare bine că am spus de fiecare dată „Nu” în fața inacceptabilului şi a insuportabilului.**
***
**La Paris, am început prin a lucra, aşa cum se spune, la munca de jos. Am muncit, printre altele, ca spălător de vase şi portar la un mare imobil de pe Avenue Montaigne, unde am cunoscut-o pe Marlène Dietrich…la telefon. Apoi, am fost primit în colegiul de redacție al revistei „Esprit”. Ceea ce nu obținusem timp de 17 ani în România, adică de la debutul din 1970 şi până la plecarea din 1987, iată, la Paris izbândisem, unde mă integrasem în mai puțin de un an. Am publicat, apoi, cinci romane bine primite de presa de la Paris, din Belgia, Suedia, Italia, pentru care am primit numeroase premii în Franța, Statele Unite şi Canada. Bref! dosarul meu de presă din străinătate este mai voluminos decât cel din țară.(.) Unii au binecuvântat închisoarea, pentru că le-a oferit o experiență existențială pe care, altfel, n-ar fi avut-o. În ce mă priveşte, eu binecuvântez exilul. Care a fost pentru mine o probă inițiatică, de cunoaştere a propriilor limite de rezistență fizică, sufletească, mentală şi spirituală. O moarte şi o înviere care m-au ridicat pe o treaptă superioară a cunoaşterii ontologice şi existențiale, în timpul şi spațiul în care trăiesc.**- (Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore, Ed. Allfa, 2010)
***
Alexandru Tomescu :- ("Activitatea de scenarist a lui Bujor Nedelcovici, a fost o adevărată aventură, mai puţin cunoscută, datorită condiţiilor impuse de cenzura comunistă. Ca ploieştean, la noi în casă se discuta foarte des, cu admiraţie, despre Bujor Nedelcovici. El a scris scenariile pentru trei filme: "Întâlnirea", "Faleze de nisip" şi "Somnul insulei". Fiecare film are „povestea” lui Scenariu pentru "Întâlnirea" a fost scris în 1971. Aprobarea scenariului a durat mai mulţi ani, de insistenţe şi aşteptări. În 1979, Sergiu Nicolaescu, fără a cere consinţământul autorului, modifică scenariu, imprimându-i o tentă „ilegalistă”, declarându-se "coscenarist". Filmul a fost un exemplu clasic de deformare a subiectului cărţii după care s-a scris scenariu; în fapt un eşec. La scurt timp, filmul "Faleze de nisip" inspirat din romanul, "Zile de nisip" s-a turnat sub regia lui Dan Piţa. A fost o colaborare fericită unde şi autorul a participat la turnarea anumitor secvenţe. Premiera filmului - la "Cinematograful Scala". După patru zile filmul a fost retras, datorită unei critici aspre din partea lui Ceauşescu cu ocazia "Consfătuirii de lucru pe probleme organizatorice şi politico-educative" de la Mangalia, 1983. Filmul "Somnul insulei" a fost realizat în 1994 la "Casa de filme Solaris", condusă de Dan Pita, regia Mircea Veroiu, întors după şase ani de exil la Paris. Premiera a avut loc la Paris, la cinematograful "Le latin". Filmului i s-a acordat premiul "Makhila de argint" la Festivalul de la Arcachon, Franţa. Chiar dacă filmele sale nu au avut şansa de a ajunge la masa largă a spectatorilor, autorul rămâne drept un mare iubitor, un pasionat, al celei de a şaptea artă, în ţară şi în exil.")

https://www.youtube.com/watch?v=UTPqLBqlkXY&fbclid=IwAR1GnKgch77VRpJH9ziOV16S2GInQeEgf0jZ9C5UK DJ2rHJ2SP414FWAuMg

White1

23 Apr 2020, 21:13

"The most obvious and important carry-over from the previous mentality is thus our religious heritage in all its labyrinthine beauty and variety of forms. The overwhelming importance of religion both in general world history and in the history of the average world individual is of course very clear from any objective standpoint, even though a scientific view of man often seems embarrassed at acknowledging this most obvious fact. For in spite of all that rationalist materialist science has implied since the Scientific Revolution, mankind as a whole has not, does not, and perhaps cannot relinquish his fascination with some human type of relationship to a greater and wholly other, some mysterium tremendum with powers and intelligences beyond all left hemispheric categories, something necessarily indefinite and unclear, to be approached and felt in awe and wonder and almost speechless worship, rather than in clear conception, something that for modern religious people communicates in truths of feeling, rather than in what can be verbalized by the left hemisphere, and so what in our time can be more truly felt when least named, a patterning of self and numinous other from which, in times of our darkest distress, none of us can escape."

Julian Jaynes, The Origin Of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind

nathalie_dinu

02 Jul 2020, 00:20

''Sometimes, vainly trying to overcome the imperfections of the organism in the
midst of the deepest sleep, the hypnotized senses perceive with astonishment that it is now only
a block of sepulchre-stone, and reason admirably, with incomparable subtlety: 'To get up from
this bed is a more difficult problem than one might think. Sitting in a cart, I am being taken off
towards the binarity of the guillotine posts. Strange to say, my inert arm has knowingly taken on
the stiffness of a chimney stack. It is not at all good to dream that one is going towards the
scaffold.' Blood flows in wide waves over the face. The breast repeatedly gives violent starts,
heaves, and wheezes. The weight of an obelisk suppresses the free expression of rage. The
real has destroyed the dreams of drowsiness! Who does not know that when the struggle
continues between the ego, full of pride, and the terrible encroachment of catalepsy, the deluded
mind loses its judgment? Gnawed by despair, it revels in its sickness, till it has conquered nature,
and sleep, seeing its prey escape it, retreats, angry and ashamed, far away, never to return.
Throw a few ashes on my flaming eyeballs. Do not stare at my never-ending eyes. Do you
understand the sufferings I endure? (However, pride is gratified.) As soon as night exhorts
humans to rest, a man, whom I know, strides over the countryside. I fear my resolved will
succumb to the onset of old age. Let it come, that fatal day when I fall asleep! When I awake,
my razor, making its way across my neck, will prove that, in fact, nothing was more real.'' Comte de Lautréamont, Maldoror and Poems

victor_homescu

02 Jan 2021, 07:19

Părintele lui Godot, 31 de ani, în curând, de la moarte: *Eu lucrez cu neputința. Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeti - mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla*: - Samuel Beckett (1906 =1989 decembrie 22, Paris, îngropat, împreună cu soția Suzanne, la Montparnasse), o serie, impecabilă de patru episoade ("Les vies silencieuses", "Cap sur Beckett", "Le theatre de Beckett" și "Beckett et l'art moderne") - despre dramaturgul, romancierul, eseistul, poetul/"Vom sta așa întreaga noapte/ Întreaga noapte așa vom sta/ Așa vom sta întreaga noapte/ Sta-vom întreaga noapte așa/ O beznă, stare, răsuflare/ Noaptea așa, noi noaptea așa/ Un mic răgaz în goana mare/ Și-o goană, goană spre răgaz"), născut irlandez, francez prin adopţiune - în 1969 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură: motivaţia juriului: „Pentru scrisul său care – în forme noi, atât în roman cât şi în teatru – îşi capătă elevaţia în însăşi starea de indigenţă a omului modern”, Beckett refuză să ia parte la ceremonie; revin la serie: un studiu realistic = viața, evocațiuni, mărturii, lucrările beckettiene, și receptarea critică - réalisé Laurence Millet pentru France Culture în toamna lui 2019.
***
*Viziunea unică a lui Beckett asupra lumii, forța limbajului și umorul său ironic sunt cele care atrag oamenii să-i citească proza si piesele de teatru. Mesajul lui e clar: viețile noastre sunt scurte și brutale, în cea mai mare parte caracterizate de suferință și nefericire, cu excepția poate a cîtorva scurte episoade de plăcere. Cea mai intensă dintre acestea este satisfacția sexuală, care are doar un singur scop – să aducă pe lume o alta generație destinată suferinței.*(John Calder, The Importance of Samuel Beckett)
***
- din "En attendant Godot"/ "Așteptându-l pe Godot" :
*Vladimir: Ai citit Biblia?
Estragon: Biblia…(Se gândește). A trebuit să îmi arunc un ochi prin ea.
Vladimir: La școala fără Dumnezeu?
Estragon: Habar n-am ! *
***
*Vladimir: Dacă ne-am căi?
Estragon: Pentru ce?
Vladimir: Păi…(Caută). Nu-i nevoie să intrăm în detalii.
Estragon: Că ne-am născut?*/ - traducere Gellu Naum și Irina Mavrodin (En attendant Godot), editura Curtea Veche, București, 2007
***
Despre Samuel Beckett,**Sunt întotdeauna profund contrariat când se spune despre Beckett: «Vai, e atât de dificil!» - sau avangardist, sau complex, sau...ambiguu. Este cel mai mare nonsens, căci Beckett este probabil dramaturgul cel mai naturalist pe care îl ştiu, dar şi cel mai limpede şi mai puţin obscur. «Obscuritatea» rezidă tocmai în asumarea obscurităţii.**
Edward Albee, ianuarie 1952
***
*Beckett: „1906–1976, 70 de ani de cuvinte… o viaţă întreagă… o viaţă făcută din cuvinte. Iată ceea ce rezumă viaţa lui Samuel Beckett, iată ceea ce face biografia sa. Aproape o jumătate de secol de cuvinte, de la cele dintâi, în 1929, în engleză, în franceză, cuvinte murmurate, urlate… insistente. Şi nu s-a terminat, nu, căci, aşa cum spune vocea care vorbeşte în opera lui Beckett, cel mai rău este începutul, apoi mijlocul, apoi sfârşitul, la sfârşit, la sfârşit este cel mai rău.” (T. Bishop, R. Federman, Avant-propos in Samuel Beckett, Cahiers de l’Herne, Paris, Editions de l’Herne, 1976.)
***
Emil Cioran - *De la prima noastră întâlnire, am înţeles că ajunsese în faţa extremei, că poate începuse tocmai cu asta, cu imposibilul, cu excepţionalul, cu impasul. Şi admirabil e că nu s-a mişcat, că, ajuns dintr-o dată în faţa unui zid, perseverează la fel de curajos precum a fost dintotdeauna: situaţia limită ca punct de plecare, sfârşitul ca sosire!*/ - (Quelques rencontres »Cahiers de l’Herne, Paris, 1976)
***

https://www.franceculture.fr/emissions/la-compagnie-des-oeuvres/beckett-comment-cest-14-les-vies-silencieuses-de-samuel-beckett?fbclid=IwAR1wstqs_JZm5Ls_BPlrNgZuGdeAP_iuZ cK3OYX22iTWbC16L-8JHF5JRA0

nathalie_dinu

13 Jan 2021, 08:03

and he you cannot bear to think that someday it will no longer hurt you like this now were getting at it you seem to regard it merely as an experience that will whiten your hair overnight so to speak without altering your appearance at all you won’t do it under these conditions it will be a gamble and the strange thing is that man who is conceived by accident and whose every breath is a fresh cast with dice already loaded against him will not face that final main which he knows beforehand he has assuredly to face without essaying expedients ranging all the way from violence to petty chicanery that would not deceive a child until someday in very disgust he risks everything on a single blind turn of a card no man ever does that under the first fury of despair or remorse or bereavement he does it only when he has realised that even the despair or remorse or bereavement is not particularly important to the dark diceman and I temporary and he it is hard believing to think that a love or a sorrow is a bond purchased without design and which matures willynilly and is recalled without warning to be replaced by whatever issue the gods happen to be floating at the time no you will not do that until you come to believe that even she was not quite worth despair perhaps and I I will never do that nobody knows (https://www.youtube.com/watch?v=O_rfUCkFu1I) what I know

William Faulkner, The Sound and the Fury

victor_homescu

04 Mar 2021, 07:02

138 de ani, Nikos Kazantzakis şi "Zorba Grecul": **Confucius are o vorba: Multi căuta fericirea mai presus de om; alţii, mai prejos. Da fericirea e pe potriva omului”, scriitorul grec, născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion,**Adevărat. Există, aşadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt. Oamenii văzuţi din singurătatea mea, de aici, nu-mi apar ca nişte furnici, ci dimpotrivă, ca nişte monştri uriaşi, ca nişte dinozauri şi pterodactili, trăind într-o atmosfera saturată de acid carbonic şi de dens putregai cosmogonic. O junglă de neînţeles, absurda şi jalnică. Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a părut însă a fi cea mai uimitoare şi mi-a plăcut. — Cum te cheamă?— Alexis Zorba. – Şi dumneata, domnule, cu ce te ocupi? - Eu? Sunt scriitor. Înţelegeam ca Zorba ăsta era omul care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. — Zorba, am zis, şi-abia m-am ţinut să nu-I sar în braţe, Zorba, de acord! Vii cu mine!**
***
În roman: (Dansul Zorba) :— Dansezi? Mă întrebă el cu pasiune. Dansezi?— Nu.— Nu?— Bine, zise el după o clipă O să dansez eu atunci. Se avântă în vârtejul dansului, bătând din palme, sărind, făcând piruete In aer, prăvălindu-se la pământ cu genunchii încovoiaţi, ţâşnind din nou în sus cu picioarele îndoite, ca şi cum ar fi un gumelestic. La un moment dat, sari atât de sus, de parcă ar fi voit sa frângă legile de fier ale naturii şi să-şi ia zborul. Simţeai în trupul acela măcinat de vreme un suflet care lupta să târască după el carnea şi să se avânte cu ea în bezna, ca un meteor. Îşi azvârlea trupul care recădea la pământ, neputincios să se menţină prea multa vreme în aer, îl azvârlea din nou, fără milă, ceva mai sus de data aceasta, dar recădea iarăşi, bietul de el, gâfâind. Zorba încruntă sprâncenele, pe fata lui se citea o gravitate îngrijorătoare. Nu mai scotea nici un chiuit. Cu fălcile strânse, se căznea să atingă imposibilul.— Zorba! Zorba! I-am strigat. Ajunge! Mi-era teamă ca, deodată, trupu-I bătrân nu va rezista la atâta ardoare, se va rupe în bucățele şi se va împrăştia. Puteam să strig mult şi bine. Cum ati fi vrut ca Zorba să audă nişte strigate de pe pământ? Nu mai era om, era pasăre — Ce te-a apucat să dansezi?— Ce voiai sa fac, jupâne? Simţeam că mă înăbuşă bucuria, trebuia să mă descarc. Dar cum? În vorbe?. Ce te uiţi aşa la mine? Ăsta-s eu. E în mine un diavol care strigă şi eu fac ce zice el. De câte ori sunt gata să mă înăbuş, strigă: dansează!”, şi eu dansez. şi asta mă uşurează!**
***
**M-am ridicat în picioare.— Hai, Zorba, am strigat eu, învaţă-mă să dansez! Zorba sări în sus, chipul îi strălucea.— Să dansezi, jupâne? Făcu el. Să dansezi? Hai! Vino!— Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai! Ne-am prins în joc. Zorba mă corecta, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prindeau aripi.— Bravo, eşti un as! Zorba bătând din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hârţoage şi de călimări! La dracu`cu bunurile şi interesele! Acum, că şi dansezi şi-mi înveţi limba, câte n-o sa ne putem spune?— Jupâne, striga el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu
izbutesc. aşa c-o sa le dansez! Făcu un salt, picioarele şi mâinile ii deveniră aripi. Cum se avânta, drept, deasupra pământului, pe acel fundal de cer şi mare, semăna cu un bătrân arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă. Să fi jurat că striga: ce poţi să-mi faci, Atotputernicule? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta paguba. Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus: am avut răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!” privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oara strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Zorba se repezi la mine, mă luă în braţe şi începu să mă sărute.— Și tu faci haz? Îmi striga el tandru. şi tu faci haz, jupâne? Bravo, băieţaş! Tăvălindu-ne de ras, ne-am zbenguit îndelung ţopăind pe pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiţi pe pietriş, am adormit.**..
***
**Din bronz, din otel ar trebui să fie plămădit sufletul omului, strigam în mine însumi, nu din vânt!”. Dar n-avem, din păcate, încredere în sufletul nostru. Raţiunea, acest băcan, îşi bate joc de suflet aşa cum ne batem noi joc de babele care fac farmece sau de vrăjitoare. Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet mare; admiram cu toţii acţiunile pline de mândrie şi siguranţă, ce făceau abstracţie de judecata, ale acestui om neinstruit. Culmi spirituale pentru care ne trebuiau ani şi ani de luptă acerbă spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un salt. Spuneam atunci: Zorba e un suflet mare...Sau trecea dincolo de aceste culmi, şi atunci spuneam: Zorba e un nebun”. Am făcut în viață o groaza de lucruri, şi găsesc că tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani. Noapte buna!**
***
Scena dansului în film= https://youtu.be/2AzpHvLWFUM

victor_homescu

18 Apr 2021, 21:01

Cartea nevârstniciei, aprilie 2, Ziua Internaţională a Cărţii pentru copii, Edmondo De Amicis :"Cuore, inima de copil" : **Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din şcolile primare, care sunt în vârsta de la nouă până la treisprezece ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de şcoală, scrisă de un elev din clasa a III-a al unei şcoli orăşeneşti din Italia. Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a IlI-a, nu voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, tot ce văzuse, simţise, cugetase: în şcoală şi afară din şcoală; iar la sfârşitul anului, tatăl său scrie aceste pagini după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său. Patru ani în urmă, acesta fiind în gimnaziu, îşi reciti manuscrisul şi mai adăuga prin el câte ceva de la sine, folosindu-se de amintirile sale încă vii, despre persoanele şi faptele din trecut. Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos.**/ - (autorul)
***
**Enrico dragă - Gândeşte-te la copiii muţi, la cei orbi, căci şi ei învaţă**Soldăţel al armatei celei mari! Cărţile sunt armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e lumea întreagă şi izbânda e propăşirea omenirii. Ia seama, Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic! Închipuieşte-ţi că dimineaţa, când ieşi de acasă, aici, în oraşul tău, alţi treizeci de mii de băieţi se duc, ca şi tine, să se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să înveţe. Mai mult! Gândeşte-te la sumedenia de copii care, aproape în aceeaşi oră, merg la şcoală în toate ţările din lume. Urmăreşte-i cu închipuirea cum se duc, străbătând potecile satelor, străzile zgomotoase ale oraşelor, mergând de-a lungul mărilor şi al lacurilor, când sub arşiţa unui soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin ţările străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu sania, prin ţinuturile troienite de zăpadă; prin văi şi pe dealuri; prin păduri şi pâraie, suindu-se pe cărările singuratice ale munţilor; singuri sau mai mulţi împreună, toţi cu cărţile în mână îmbrăcaţi în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urmă şcoli ale Rusiei, ca şi pierdute prin zăpezi, până la şcolile Arabiei umbrite de palmieri. Mii şi milioane, toţi merg să înveţe, într-o sută de chipuri deosebite, cam aceleaşi lucruri. Închipuieşte-ţi acel furnicar de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mişcare din care faci şi tu parte, şi gândeşte-te că, dacă ar înceta acea mişcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această mişcare e însuşi progresul, speranţa şi fala lumii! Înainte dar!**/ - Tatăl tău.
***
*Fiul meu, nu trebuie să nesocoteşti pe cei mici, nu te obişnui să treci cu nepăsare pe lângă o mamă care îţi cere un ban pentru copilul său. Gândeşte-te că acelui copil trebuie să-i fie foame. Cugetă la durerea sărmanei mame! Îţi închipuieşti tu, ce ar fi pentru mama ta, dacă într-o zi s-ar vedea nevoită să-ţi zică:— Azi n-am nici măcar pâine să-ţi dau! Când dau un ban unui cerşetor, el îmi urează "Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să-ţi trăiască copilaşii!" Tu nu poţi să înţelegi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte şi ce recunoştinţă simt pentru acel sărac. Îmi pare că totuşi cu adevărat, acea urare are să ne tină pe toţi sănătoşi. Mă întorc acasă bucuros, cugetând că acel sărac mi-a întors cu prisos ce i-am dat. Enrico dragă! Fă-mă şi pe mine, să aud câteodată acea urare stârnită de milostenia ta. Scoate şi tu un ban din pungă, ca să-l dai vreunui moşneag fără de sprijin, vreunei mame lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mamă. Săracilor le place miluirea copiilor, pentru că nu-i umileşte. Copiii având şi ei nevoie de alţii, se aseamănă cu ei. N-ai băgat tu de seamă, că sunt totdeauna mulţi săraci în jurul şcolilor? Pomana unui om mare este numai o milostenie; iar pomana unui copil este în acelaşi timp o milostenie şi o mângâiere. Este ca şi cum i-ar da totdeodată un ban şi o floare: înţelegi?**
***
**"Zidăraşul", Duminică, 11 ;**Zidăraşul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi de-ale tatălui său, pline încă de var şi de ipsos. Tata îl aştepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe uşă, îşi scoase pălăria cea zdrenţăroasă, udă de zăpadă, o mototoli şi o vârî în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al meşteşugarului obosit şi se uită în dreapta şi în stânga. Cum ajunse în sufragerie şi văzu tabloul care înfăţişează pe Rigoletto, un caraghios cocoşat, îi făcu obişnuita lui strâmbătură: "botul de iepure". Nu te poţi opri de râs, când îl vezi cum se strâmbă. Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele. Are o îndemânare neobişnuită, ca să facă turnuri şi poduri; ai crede că se ţin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu seriozitatea şi răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi povesti despre părinţii săi...Ce mult trebuie să-l Iubească părinţii! Se şi vede! Deşi e îmbrăcat ca un băiat sărac, totuşi poartă haine care-i ţin de cald, cârpite cu îngrijire şi are la gât o basma legată de mâna mamei sale. La ora patru ni se aduse gustarea: dulceaţă cu pâine, stafide şi nuci. Stăteam pe divan şi mâncam. Când ne scularăm, nu ştiu de ce, tata nu mă lăsă să şterg spatele divanului pe care Zidăraşul îl murdărise cu varul de pe haine. Şterse el, mai târziu pe furiş. Jucându-ne, Zidăraşul pierdu un nasture de la hăinuţă. Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuţul, se roşise de tot şi-şi ţinea suflarea uitându-se la mama cum cosea. Pe el îl cheamă Antonio Rabucco şi are vreo nouă ani.— Ştii, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ştergi divanul? Fiindcă dacă îl ştergeai şi te-ar fi văzut camaradul tău, poate s-ar fi ruşinat că-l murdărise şi n-ar fi fost frumos să-l umileşti; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins, şi apoi murdărise cu hainele tatălui său, care şi el, la rândul lui, le umpluse la muncă. Munca nu murdăreşte! Te umple de pulbere, de var, de tot ce pofteşti dar aceasta nu e murdărie. Să nu zici niciodată de vreun meşteşugar care vine de la lucru: "Este murdar!" Trebuie să zici: "Are pe haine semne şi urme de muncă!" Adu-ţi bine aminte! Iubeşte pe Zidăraş, mai întâi fiindcă îţi este camarad, şi apoi fiindcă este fiu de meşteşugar. Tatăl tău.**
***

victor_homescu

22 May 2021, 17:28

222 ani, autorul "Comediei Umane", Honore de Balzac, născut la 20 mai 1799: "Pe legea mea= cred că pot muri liniștit. Am făcut un lucru de seamă pentru țara mea. Cartea asta prețuiește, după opinia mea, mai mult decât cucerirea unor drepturi, sau câștigarea unor bătălii", despre romanul "Medicul de țară".
***
"Moș Goriot" :**…Temniţa nu merge fără temnicer ; una fără alta nu pot fi închipuite. Buhăiala gălbejită a acestei femei mărunte este produsul vieţii acesteia, după cum tifosul este consecinţa emanaţiilor dintr-un spital. Juponul ei de lînă tricotată , mai lung decît fusta croită dintr-o rochiemai veche şi ale cărui scame curg prin găurile stofei mîncate de vreme, reprezintă parcă, luaţi la un loc,salonul, sala de mîncare şi grădiniţa, vesteşte înfăţişarea cuhnei şi parcă-ţi spune cam cum trebuie să arate clienţii pensiunii..**
***
"Iluzii pierdute“ :**A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineata din Marsac înspre Angouleme, unde ajunse pe la nouă cu un baston în mână îmbrăcat cu o redingota saracacioasa destul de stricată de călătorie și cu o pereche de pantaloni negri decolorati. Iar ghetele-i roase arătau limpede ca făcea parte dintre nefericiții care umblă pe jos. Își dădea deci seama că deosebirea dintre întoarcere și plecare avea să bată la ochi compatriotilor săi. Dar, cu inima strânsă în cleștele remușcări, pentru moment acceptă această pedeapsă, hotărât să înfrunte privirile cunoscuților. În sinea lul, își zicea: „Sunt eroic!"
Asa sunt poeții, pe ei înșiși se înșală cei dintâi . Cu cât înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între rușinea întoarcerii și poezia amintirilor. Inima îi zvacni când trecu prin fața locuinței lui Postel, unde, din fericire pentru el, Leonie Marron se afla singură în prăvălie cu copilul. Poetul vazu cu plăcere (vanitatea si-o pastrase!) numele șters al tatălui său. De când se insurase, Postel își zugravise din nou pravalia si isi pusese deasupra firma, ca la Paris: FARMACIE. Urcand treptele dinspre poarta Palet, Lucien simți aerul natal, uită de povara nenorocirilor si-si zise, imbatat de fericire: „O sa-i revad”. Ajunse în piața du Murier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici nu se asteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca un învingător prin oraș. Marion și Kolb, care stăteau de strajă la poarta, se napustira pe scară strigân: - Uite-l! Lucien revăzu atelierul și curtea batraneasca, le zări pe scară pe sora și pe mama-sa și se imbratisara, uitând pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în brațe. În familie, cazi mai întotdeauna la o învoială cu nenorocirea; îți incropesti un culcuș și speranța te face să nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfățișa imaginea deznădejdii, înfățișa însă și poezia: pe drum, soarele îi bronzase fața, o melancolie adâncă, intiparita pe chip, își întindea umbra pe fruntea-i de poet.**
***
"Moş Goriot" :**Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vîrstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tînără, iar pentru ca vreun tînăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricît de discreditat ar fi azi cuvîntul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici ; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvîntului, ci fiindcă sfîrşind cartea veţi vărsa poate cîteva lacrimi intra muros şi extra muros. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului ? Ingăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tîlcuri şi de culoare locală, decît între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce . înăuntrul şi in afara cetăţii. stau să se surpe şi a rigolelor negre de noroi ; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atît de cumplit zbuciumată încît nu ştiu ce fapt ar trebui să se întîmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobîndesc o oarecare măreţie şi solemnitate ; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc ; dar senzaţia cu care rămîi ţine numai bine cît ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernatl, trecînd peste o inimă care nu se lasă atît de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile - voastre, care ţinînd această carte într-o mînă albă, vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunîndu-vă : „O fi, poate, o poveste amuzantă". Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punînd lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah ! ţineţi minte însă : drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman; ea este atît de adevărată, încît oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet. Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve - Sainte - Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povîrniş atît de repede şi de anevoios, încît numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atît de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrîngerile aurii şi înnegurînd totul cu umbrele mohorîte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarîmul e zvîntat : în rigole nu-i nici apă, nici mîl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe=aici, chiar și cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristețe, ca de altfel toți cei care trec obișnuit pe aceste străzi. Nici un alt csrtier al Parisului nu este mai trist și = de ce n-am spune=o ? = mai puțin cunoscut.**
***

victor_homescu

04 Jun 2021, 18:00

Remember :<<"Există o venire și o plecare/ O despărțire și deseori nici o revedere">>
***
97 de ani, fără= (anatomic) = Franz Kafka : <<Voiam să mă ascund în hățișul de sub arbori, am săpat o bucată de drum, pe urmă m-am strecurat acolo și eram la adăpost..Mi=am amenajat vizuina și pare să fie reușită.>>= lumii, scrierile autorului "Metamorfozei" rămân = se poate spune, pe mâna lui Max Brod, care nu s=a vrut Nero, și făr" de supușenie, nu le-a dat foc = scriitorul praghez decedat pe 3 iunie 1924 : **Câteva cuvinte =" Câte cuvinte stau in carte! Ele trebuie să aducă aminte. De parcă vorbele ar putea să aducă aminte de ceva! Căci cuvintele sunt niște proști alpiniști și niște proști locuitori ai muntelui. Ele nu scot comorile din înălțimile muntelui și nici pe cele din adâncurile lui. Dar există o îngândurare vie care a alunecat blândă peste tot ce are preț în amintire, asemenea unei mâini mîngîietoare. Însă într-o asemenea îngândurare castă nu te poți singur înscrie cu mâna nedeprinsă și cu uneltele astea grosolane ale scrisului. N=o poți face decât pe aceste foi albe, unde nu-și au locul pretențiile. Și asta am făcut eu la 4 septembrie 1900.**
***
● Franz Kafka :**Eram țeapăn și rece, eram un pod, mă întindeam peste o prăpastie. De partea această, mi=erau împlîntate varfurile picioarelor, de partea cealaltă, mâinile, și mă încleștasem cu dinții în lutul fârîmicios. Nici un călător nu rătăcea pe aceste înălțimi fără drumeaguri, podul nu fusese însemnat pe hărți. Iar eu stăteam întins și asteptam; trebuia să aștept. Dacă nu se năruie în adâncuri, nici un pod odată ridicat nu poate înceta să rămână mai departe un pod. Odată, era către seară, era prima, era a mia seară, nu stiu = gândurile mi se invalmasau mereu, mi se invalmasau mereu în cerc. Spre seară, vara, pârâul susură mai întunecat și am auzit un pas de om. Venea spre mine, spre mine. Întinde=te acum, podul, punte goală, incordeaza=ți bîrnele, pregătește=te să-l susții pe cel care ți se încredințează. Cumpaneste=i, pe nebănuite, nesiguranța pasului, iar dacă șovăie, atunci fă=l să te recunoască, condu=l spre malul cel sigur. El veni, mă ciocăni cu vârful de fier al toiagului, apoi îmi ridică cu el pulpanele mantalei și mi le aranjă mai bine pe trup.Scormoni cu vârful toiagului în părul meu încîlcit și=l lăsă să rămână așa pentru o vreme, uitându=mă probabil în timp ce rămăsese cu privirea pierdută departe. După aceea, când eu îl și visam de acum peste dealuri și văi, el sări cu amândouă picioarele drept în mijloc, peste trupul meu. Mă treceau fiori de durere sălbatică, fusesem luat cu totul prin surprindere. Cine era el? Un copil? Un vis? Un tâlhar de drumul mare? Un ispititor? Un exterminator? Și m=am întors să-l văd. Un pod să se întoarcă astfel, să se uite in spate! Încă nu mă întorsesem bine, că și începusem să cad, m-am năruit, și eram de=acum sfărîmat și sfartecat de pietricelele ascuțite care dintotdeauna mă urmăriseră cu priviri atât de prietenoase din apele înspumate ale pârâului.**("Podul")
***
● Franz Kafka :**Transcriu acum ce am auzit, ce mi=a fost încredințat. Însă nu mi s=a încredințat ca pe o haină pe care aș fi trebuit s=o păstrez. Doar glasul care vorbea mi-a fost încredințat nemijlocit. Restul nu este o taină, sunt mai curând niște fleacuri; și ce se împrăștie, cum s-ar zice, in toate părtile, când ceva s=a încheiat și poate fi comunicat mai departe, chiar cere, ca pe o favoare, să fie comunicat astfel mai departe, căci acel lucru petrecut nu mai are puterea să persiste, când ceea ce odată i=a dat viață, a amuțit acum. De auzit însă am auzit urmatoarele: undeva, în sudul Boemei, pe un deal împădurit, la vreo doi kilometri de un râu care ar fi ușor de văzut de aici, dacă padurea nu ar închide perspectiva, se află o căsuță. Acolo locuiește un bătrân. Înfățișării lui îi lipsește demnitatea bătrîneții. Este scund, unul din picioare e drept, celălat însă îi e mult încovoiat spre înafară. Chipul îi e supt, acoperit peste tot cu o barbă albă, gălbuie, ici=colo chiar neagră. Nasul e teșit și se reazemă de buza superioară, puțin ieșită, care i=l închide aproape cu totul. Pleoapele îi atârnă mult peste micii...** ("Proză postumă", Humanitas fiction 2019)
***
<<„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“>>, Jorge Luis Borges
***
- foto 3 - anunțul funerar tipărit în ziarul din Praga :"Cu profundă tristețe, vă anunțăm că fiul nostru Franz Kafka JUDr, la 3 iunie, Sanatoriul Kierling de lângă Viena, a murit la 41 de ani.
Înmormântarea va avea loc miercuri, 11 iunie, la 3:45 după-amiaza, la cimitirul evreiesc din districtul Straschnitz; părinți Hermann și Julie Kafka, Praga, 10 iunie 1924 -.

victor_homescu

10 Jun 2021, 12:08

69 de ani împliniți astăzi 2021 iunie 7 = Ohmar Pamuk (Premiul Nobel pentru literatură, 2006) : "Şovăielnica mea inimă zice că vreau să mă aflu la Asfinţit când mă aflu la Răsărit, şi la Răsărit când mă aflu la Asfinţit;
Când sunt bărbat, vreau să fiu femeie,
când sunt femeie, vreau să fiu bărbat,
zic celelalte părţi ale trupului meu;
Ce greu este să fii om şi, chiar mai mult,
să vieţuieşti ca om!
Eu vreau să mă distrez şi cu cele dinainte,
şi cu cele dinapoi,
şi cu Răsăritul, şi cu Asfinţitul." = "Mă numesc roșu":**Aud ce anume întrebaţi: ce înseamnă să fii această culoare? Culoarea este mângâierea ochiului, muzica surzilor - un cuvânt în întuneric. Deoarece am ascultat, vreme de zeci de mii de ani, spusele sufletelor ca pe un vuiet de vânt trecând din carte în carte şi din lucru în lucru, am să vă spun că atingerea mea seamănă cu atingerea îngerilor. O parte din mine grăieşte aici ochilor dumneavoastră; aceasta este partea mea împovărătoare. O altă parte prinde însă aripi şi se înalţă la cer, odată cu privirile dumneavoastră; aceasta este partea mea sprinţară. Cât sunt de fericit să fiu Roşu! Sunt plin de patimă; sunt puternic; ştiu că am fost observat; după cum ştiu şi că nu vă puteţi împotrivi mie. Nu ascund: pentru mine, fineţea nu se dobândeşte prin slăbiciune ori forţă, ci prin hotărâre şi voinţă. Mă las în voia privirilor. Nu mă sperie alte culori, umbrele, înghesuiala ori chiar singurătatea. Cât de plăcut îmi este să acopăr cu vioiciunea mea biruitoare, o suprafaţă care mă aşteaptă! Unde mă lăfăi eu, ochii strălucesc, se aprind pasiunile, se ridică sprâncenele, iar inimile bat mai repede. Priviţi - mă: ce încântător este să trăieşti! Urmăriţi-mă: ce plăcut este să vezi! A trăi înseamnă a vedea. Mă arăt pretutindeni. Viaţa începe cu mine şi totul se întoarce la mine, credeţi-mă! Acum tăceţi, ca să aflaţi cum de am ajuns să fiu eu un Roşu atât de miraculos. Maestrul miniaturist care se pricepea la vopsele a măcinat stăruitor, în piuliţă, cu propriai mână, cârmâz uscat, care venea din cel mai călduros ţinut al Indiei, ca să-l preschimbe în pulbere; a pregătit cinci drahme din această pulbere, o drahmă de săpunariţa şi o jumătate de drahmă de lotrit. A pus în cratiţă trei ocale de apă, a aruncat în ea săpunariţa şi a fiert totul. A pus apoi în apă lotritul şi a amestecat bine. Le-a fiert atât cât îi trebuia ca să bea o cafea bună. În vreme ce el îşi bea cafeaua, eu ardeam de nerăbdare, asemenea unui copil pe cale să se nască. Când cafeaua i-a destupat mintea şi i-a ascuţit privirea, a zvârlit în cratiţă praful roşu şi l-a amestecat bine, cu unul din beţele acelea subţiri şi curate de care se folosea pentru această îndeletnicire. Acum eram pe cale să devin un roşu adevărat, dar tăria mea este întotdeauna peste măsură de însemnată; trebuie ca apa să nu fiarbă zadarnic, dar, totodată, să şi fiarbă puţin. A luat un pic de apă cu vârful băţului şi şi-a întins-o pe unghia degetului mare (n-o întindea niciodată pe unghiile celorlalte degete!). O, ce minunat este să fii Roşu! I-am colorat unghia în roşu, dar nu
m=am prelins către marginea ei, aşa cum se petrece cu apa; tăria mea era cea potrivită, dar aveam oarece grunzi. A dat jos cratiţa de pe sobă şi m-a strecurat, trecându-mă printr-o
pânză foarte curată, aşa că am devenit şi mai pur. Apoi m-a pus iar pe foc, m-a mai dat de două ori în clocot, ca să fac spumă, mi-a pus puţin alaun măcinat şi m-a lăsat la răcit.**
***
**Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a
umplut de sânge. De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă. Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simţământul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte. Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate. Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în măiestrie.**
***
** Cine este ucigaşul meu cel faţă de care mă încearcă atâta mânie - şi de ce m-a ucis în felul acesta neaşteptat? Puneţi-vă toate aceste întrebări. Spuneţi că lumea e plină de ucigaşi nelegiuiţi, de două parale, că ce mi-e unul, ce mi-e altul? În cazul acesta, vă înştiinţez de pe-acum: în spatele morţii mele se ascunde o dezgustătoare uneltire împotriva credinţei noastre, a datinilor noastre, a modului nostru de a privi lumea. Deschideţi ochii, aflaţi de ce m-au ucis duşmanii vieţii în care credeţi şi pe care o trăiţi, duşmanii islamului, de ce vă pot ucide şi pe voi într-o bună zi. Spusele marelui predicator Husret Hogea din Erzurum, căruia îi sorbeam cuvintele cu lacrimi în ochi, se împlinesc, una câte una. Să vă mai spun şi că toate cele câte ni se întâmplă, chiar de-ar fi să fie povestite şi scrise într-o carte, nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti. Aşa cum se întâmplă şi cu Preasfântul Coran să nu se înţeleagă greşit, Doamne fereşte! - puterea cutremurătoare a acestei cărţi vine şi din faptul că ea este cu neputinţă de ilustrat vreodată. Mă îndoiesc că aţi izbutit să pricepeţi acest lucru. Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra adevărului din adâncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo; făceam haz de asemenea lucruri, chiar dacă mă temeam de ele. Şi mi-am aflat sfârşitul pe fundul acestui puţ înfricoşător! Asta vi se poate întâmpla şi vouă; fiţi cu ochii în patru! Acum nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să nădăjduiesc că, poate, dacă putrezesc zdravăn, mă vor găsi din pricina mirosului meu
dezgustător.** (Ed. Curtea Veche, 2006, traducere Luminița Munteanu)
***
"M-am născut la Istanbul în 1952. Bunicul meu a fost un inginer civil și om de afaceri de succes care și-a făcut avere construind căi ferate și fabrici. Tatăl meu a mers pe urmele lui, dar în loc să câștige bani, a continuat să-i piardă. Am fost educat în școli private din Istanbul și, după ce am studiat arhitectura timp de trei ani, am renunțat, m-am înscris la un curs de jurnalism și mi-am propus să devin scriitor. Între 7 și 22 de ani, am visat să fiu pictor. În copilărie și în tinerețea mea, am pictat cu un sentiment fericit și pasional al scopului. Dar, când am încetat să pictez la vârsta de 22 de ani, știam că nu am de ales decât să-mi dedic viața artei. În același timp, habar nu aveam de ce am renunțat la pictură la 22 de ani și am început să scriu primul meu roman, Cevdet Bey and Sons. Pentru a explora acel mister, ani mai târziu, am scris Istanbul .Când mă uit înapoi la viața mea până la vârsta de 54 de ani, văd o persoană care a lucrat multe ore la birou, atât în fericire, cât și în mizerie. Mi-am scris cărțile cu grijă, răbdare și bune intenții, crezând în fiecare. Succes, faimă, fericire profesională, acestea nu mi-au venit cu ușurință. Astăzi, romanele mele au fost traduse în 55 de limbi, dar cel mai greu a fost să găsesc un editor turc pentru primul meu roman. Mi-au trebuit patru ani să găsesc un editor care să-l ia pe Cevdet Bey și Sons. Asta în ciuda faptului că a câștigat un premiu național pentru romanele inedite. În 1982, cam în același timp în care am publicat primul meu roman, m-am căsătorit cu Aylin Türegün și pentru că am crescut amândoi în același cartier bogat, occidentalizat din Istanbul, mergând pe aceleași străzi și înainte să ne cunoaștem vreodată frecventând aceleași școli. Obișnuiam să o tachinez spunând că „m-am căsătorit cu o fată din satul meu”. Fiica noastră s-a născut în 1991 și am numit-o după Rüya, eroina din Cartea Neagră ."
***
**Mi-am câștigat existența exclusiv din scris. Între 1985 și 1988, am fost cercetător la Universitatea Columbia din New York,. Pentru mine, o zi bună este o zi ca oricare alta, când am scris bine o pagină. Cu excepția orelor pe care le scriu, viața mi se pare defectă, deficitară și lipsită de sens. Cei care mă cunosc bine înțeleg cât de dependent sunt de scris, mese, pixuri și hârtie albă, dar totuși mă îndeamnă să „iau puțin timp liber, călătoresc, bucurați-vă de viață!”. Cei care mă cunosc chiar înțeleg mai bine că cea mai mare fericire a mea este scrisul, așa că îmi spun că nimic din ceea ce mă ține departe de scris, hârtie și cerneală nu-mi va face niciodată un bine. Sunt una dintre acele rare creaturi fericite care au reușit să facă ceea ce doreau cel mai mult și care s-au putut dedica acestei sarcini, excluzând toate celelalte. Mi-am petrecut copilăria într-o familie numeroasă înconjurată de unchi și mătuși. Primele două romane ale mele, Cevdet Bey și Sons și Silent House, sunt saga de familie. Îmi place să descriu adunările de familie aglomerate, mesele pe care le mănâncă împreună, și certurile și din nou certurile. Dar odată cu trecerea timpului, pe măsură ce averile noastre s-au micșorat și familia noastră s-a dispersat, a încetat treptat să fie o sursă de protecție sau un centru în care mă simțeam obligat să mă întorc. În fiecare seară, când mă culc în pat și îmi trag cuvertura peste mine, sunt lăsat măturat de o frică dulce care umblă între singurătate și vis, frumusețile vieții și cruzimile ei, și tremur, așa cum făceam când ascultam povești înfricoșătoare sau citeam basme, în copilărie.**
***
"Scriu cărțile pe care eu însumi aș vrea să le citesc. Și uneori consider că asta înseamnă că toată lumea din lume împărtășește sentimentele mele. Această încercare de a explica popularitatea cărților mele este probabil la fel de greșită ca toate celelalte. Chiar și așa, a vorbi despre cărțile cuiva este la fel de inutil ca a vorbi despre viața cuiva. În cele din urmă, un scriitor își va vedea viața ca fiind mai importantă decât cărțile sale. Dar acele cărți dau vieții sensul și valoarea ei. De la vârsta de 22 de ani, când am început să scriu romane, nu am reușit niciodată să-mi separ viața de romanele mele. Cărțile pe care le voi scrie în viitor, sper că vor fi considerate mai distractive și mai importante decât viața mea."
***
= Un interviu cu scriitorul turc Ohmar Pamuk, mai jos, sub semnătura lui Marius Chivu, în "Dilema Veche", 31 ianuarie 2011 =:https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/nu-sint-fericit-in-fata-oglinzii

victor_homescu

21 Apr 2022, 22:15

《**Cugetam la soarta mea. Ea îşi rîde de mine. Eu, ditamai doctorul, care-mi pregătesc teza de doctorat, s-ajung să stau noaptea, ca un şobolan, pitit într-o curte străină! Uneori îmi pare rău că nu sînt scriitor.**》??*Decedat în urmă cu 82 de ani, fostul medic, născut în Kiev, Mihail Bulgakov??* : Volumul autobiografic:《▪︎"Însemnările unui tânăr medic"▪︎》 :
<<**De ce mă hăituieşti, soartă?! De ce nu m-oi fi născut eu cu o sută de ani în urmă? Sau şi mai bine: peste o sută de ani. Sau şi mai bine, să nu mă fi născut deloc. Astăzi un oarecare ins mi-a spus: "În schimb dumneata o să ai ce le povesti nepoţilor!" Un tembel şi nimic mai mult! Ca şi cum unicul meu vis ar fi acela de a le povesti la bătrîneţe nepoţilor tot soiul de prostii despre felul cum mă căţăram şi stăteam atîrnat pe gard. Şi asta în condiţiile în care mie nu-mi va fi dat să am parte nu numai de nepoţi, dar nici măcar de copii, întrucît, dacă lucrurile vor continua să se desfăşoare în acest mod, pe mine mă vor ucide fără doar şi poate în cel mai scurt timp cu putinţă.**>>
***
《<<**Pe mine m-au mobilizat aseară. Ba nu, alaltăseară. Pe mine mă mobilizează cea de a cincea putere.[..] Mi s-a spus că mă vor duce în Galiţia. Abia atunci mi-a venit ideea să fug. Toate obloanele erau închise, toate căile de acces - ţintuite. Am fugit spre o biserică împodobită cu nişte coloane albe, durdulii. În urma mea se trăgea cu arma. Dar n-au nimerit ţinta. M-am pitit în curtea bisericii, sub streaşină, şi am stat acolo neclintit vreo două ceasuri. Cînd luna s-a făcut nevăzută, am ieşit. Am ţinut-o tot într-o goană pînă acasă, pe străzile fără viaţă. N-am întîlnit ţipenie de om. În timp ce alergam, cugetam la soarta mea. Ea îşi rîde de mine. Eu, ditamai doctorul, care-mi pregătesc teza de doctorat, s-ajung să stau noaptea, ca un şobolan, pitit într-o curte străină! Uneori îmi pare rău că nu sînt scriitor. Dar, de fapt, cine ar putea crede spusele mele! Am convingerea că dacă aceste însemnări ar nimeri în mîinile cuiva, acela ar zice în sinea lui că toate astea nu sînt decît nişte pure născociri.**>>》
***
**Specialitatea mea e bacteriologia. Dragostea mea - lampa cea verde şi cărţile din cabinetul meu. Din fragedă copilărie mi-au repugnat Fenimore Cooper şi Sherlock Holmes, tigrii şi împuşcăturile, războaiele napoleoniene şi feluritele fapte de vitejie ale matrosului Koşka. N-am nici un fel de atracţie pentru asemenea lucruri. Pe mine unul mă atrage bacteriologia...Iar între timp.. s-a stins lampa cea verde. Chimioterapia bolilor din categoria spirilozei se prăvăleşte pe duşumea. Răsună împuşcături pe ulicioară.**
***
<<Uneori mi se pare că tot ce se petrece este un vis. Un Dumnezeu cumplit a pus claie peste grămadă munţii. Prin defileuri plutesc ceţuri. În fantele munţilor, nori de furtună. Şi plescăie năvalnic pe pietre.
Un tulbure val.
Un crâncen cecen se tîrăşte pe mal.
Zorit îşi ascute pumnalul.>>
***
**Dacă un om n-a mers într-o căruţă trasă de cai pe drumurile părăginite de ţară, nu are rost să-i povestesc: oricum n-ar înţelege. Iar celui care a mers, nici nu vreau să-i aduc aminte. Voi spune pe scurt: cele patruzeci de verste care despart oraşul reşedinţă de judeţ Graciovka de spitalul din Muriino le-am străbătut cu un surugiu exact într-o zi şi o noapte. Şi chiar cu o precizie curioasă: la ora două a zilei de 16 septembrie 1917 eram în dreptul ultimei magazii amplasate la marginea frumosului oraş Graciovka, iar la două şi cinci minute, în ziua de 17 septembrie a aceluiaşi neuitat an 1917, coboram în curtea spitalului din Muriino.**
***
**Viforul îşi perindă spiralele de-a lungul terasamentului, şi într-o oră totul se schimbă. Încetă să mai cearnă din văzduh şi din lături. Departe, deasupra cîmpurilor năpădite de zăpadă, norii se destrămară, se răzleţiră, şi prin luminişurile lăsate între ei se ivea la răstimpuri marginea haloului ce-nvăluia luna de aur. Atunci se aşternu peste cîmp un reflex diafan-lăptos şi perfid, se putu vedea cum se preling şinele în depărtări, iar grămada de scuturi deveni neagră şi diformă. Lumina cea înaltă de deasupra gării slăbea, dar cea gălbuie, de jos, rămînea constantă.**
***
《**Şi deodată, în locul cuvintelor latineşti, mi-a trecut prin minte fraza dulce pe care, în creierii înnebuniţi de hurducături, o cînta un tenor grăsuţ cu coapse albastre:
<<"Salutare, liman sfînt!" >>
《Adio, adio pe vecie, Teatru Mare, cu zidurile aurii şi roşii, adio, Moscovă, adio, vitrine... ah, adio.》
***
??*Mihail Bulgakov :"Corespondența - Jurnalul" :
<<"In Moscova totul se socoteste numai în sute de mii și milioane. Pâinea neagră este 4600 ruble funtul, cea albă 14000. Iar prețul crește și tot crește! Magazinele sint pline de marfuri, dar cum să cumperi! Teatrele sint pline, iar seara, cind treceam cu treburi pe linga Bolsoi (nici nu-mi pot inchipui cum ai putea trece pe acolo fără treburi!), speculanții vindeau biletele cu 75, 100, 125 de mii de ruble! În Moscova sint de toate: încălțări, țesături, carne, icre, conserve, delicatese, orice doresti! Se deschid cafenele, apar ca ciupercile. Si peste tot trebuie sa dai sutare, sutare! Sutare!! Vuieste valul de speculanti. Visez doar un singur lucru: să supravietuiesc peste iarnă, să nu capotez în decembrie care, cum e de presupus, o să fie luna cea mai grea. Pentru mine ajutorul Taskai e neprețuit: pentru distanțele imense pe care trebuie sa le strabat zilnic in fuga (literalmente) prin Moscova, ea îmi salvează multa energie și forța hranindu-ma și lasindu-mi doar treburile pe care nu le poate face singura: spartul lemnelor seara si caratul cartofilor dimineata. Amândoi umblam prin Moscova în paltonasele noastre. De aceea, eu merg cumva cu un sold inainte (nu se stie de ce, ma sufla vântul pe partea stingă). Visez să-i procur Tatianei încălțări călduroase. N-are chiar nimic in afara de pantofi. Dar cumva ne-om descurca! Numai camera si sanatate sa fie! Nu știu dacă va interesează o descriere atit de amănunțită a Moscovei și dacă ea e destul de clară pentru voi, cei din Kiev. Scriu toate acestea și ca să vă arăt în ce condiții mi-e dat să-mi realizez idee-fixe. Iar ea consta în planul de a-mi face norma în 3 ani: apartament, haine, mâncare și cărți. Dacă voi reuși, o să vedem. N-o să vă descriu cât am ajuns de gospodari, eu și Taska, pentru că n-o sâ mă credeți. Pastram orice surcea.">>
***

nathalie_dinu

11 Sep 2022, 20:19

Insa, ca toti oamenii care, apartinand unei stari sociale, doresc una mai buna dar, necunoscand-o decat din dorinta lor, nu-si dau seama ca prima conditie este de a o rupe cu cea dintai - asemeni neurastenicilor sau morfinomanilor care ar vrea sa se tamaduiasca fara sa fie totusi obligati sa renunte la maniile sau la morfina lor, asemenea celor cu sufletul cucernic sau cu spirit de artist, legati totusi de lume, ce doresc solitudinea insa vor sa si-o reprezinte drept ceva ce nu implica renuntare absoluta la viata lor de dinainte - Andree,era dispusa sa iubeasca toate fapturile, cu conditia sa fi reusit mai intai sa nu le vada biruitoare, si in scopul acesta sa le umileasca in prealabil. Ea nu intelegea ca trebuie sa-i iubesti tocmai pe cei orgoliosi si sa le invingi orgoliul prin dragoste, nu printr-un orgoliu si mai puternic. Dar ea era ca acei bolnavi ce-si doresc vindecarea prin aceleasi mijloace ce intretin maladia, si care le plac, dar nu le-ar mai placea deloc daca le-ar abandona. Insa unii vor sa invete sa inoate, si totusi sa pastreze un picior pe uscat.

Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut (Fugara)

Aripile, sau un alt aparat respirator care ne-ar ingadui sa strabatem nemarginitul, nu ne-ar sluji la nimic,caci daca ne-am duce in Marte sau in Venus pastrand aceleasi simturi ele ar imprumuta aceeasi infatisare tuturor celor vazute ca si lucrurilor de pe Pamant. Singura calatorie autentica, singura baie de Tinerete, n-ar fi sa ne indreptam spre peisaje noi, ci sa avem alti ochi, sa vedem universul cu ochii altuia, a o suta altii, sa vedem cele o suta de universuri pe care fiecare din ei le vede, care este fiecare din ei; astfel de lucru il putem face cu un Elstir, cu un Vinteuil, cu semenii lor, zburam cu adevarat din stele in stele.

Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut (https://www.youtube.com/watch?v=FNZq0uMvNXo) (Captiva)

ioanaa_ioana

30 Sep 2022, 16:42

Am vazut candva, cred ca acum 10 ani, un serial care a fost incredibil de interesant. "The Others " din 2000, cu Bill Cobbs.
Daca il gasiti ar fi minunat.
Imi cer scuze ca am scris aici, n-am indraznit sa deschid un nou topic dar data viitoare probabil ca o voi face.
La " cafenea" nu am gasit un alt topic decat asta " proza".

nathalie_dinu

11 Apr 2023, 17:58

Scrisoarea a CXLV-a

Marchiza de Merteuil catre
vicontele de Valmont

Fara gluma,viconte, ti-ai parasit presedinta? i-ai trimis scrisoarea pe care ti-o ticluisem pentru ea? Cu adevarat, esti incantator si mi-ai intrecut asteptarile! Marturisesc sincer ca aceasta victorie ma maguleste mai mult decat toate cele pe care le-am obtinut pana acum. Vei gasi poate ca o pretuiesc foarte mult pe aceasta femeie, pe care odinioara o apreciam atat de putin; nicidecum: caci nu asupra ei am repurtat aceasta victorie, ci asupra dumitale: intr-asta sta tot hazul si asta e cu adevarat minunat.
Da, viconte, o iubeai mult pe doamna de Tourvel, si chiar o mai iubesti si acum; o iubesti ca un nebun: dar pentru ca mi-a placut mie sa te fac sa te rusinezi de dragostea aceasta, dumneata ai sacrificat-o fara nici o ezitare. Ai fi sacrificat si o mie altele mai curand decat sa rabzi o gluma. Unde ne mana asadar vanitatea! Inteleptul are multa dreptate cand spune ca e dusmanul fericirii.

Choderlos de Laclos, Legaturile Primejdioase

victor_homescu

18 Jun 2023, 19:50

Iunie întâi anul 2023 "Ziua Copilului" =●"Ulița Copilăriei"● :<<**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu, 'Uliţa Copilăriei', și am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns.**>> (•Mircea Eliade•)>;**Era într-un început de April, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu - capul unui Sfint-copil. Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea in bratele ei. Și râdeau ochii, și râdeau buzele; îi surâdea inima în piept ca un buratec pe iarbă. Ulița învățase să privească primăvara. Știa acum, că primăvara e o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaş.*??*Ionel Teodoreanu??*: **Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-nsalturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.**
***
《*Când a venit pe lume fratele meu cel mic, ulița îl aştepta la poartă. El nu știa: era așa de mic!*》
***
Copilaria iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de
Crăciun, se înălța în trupul lui în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin braţe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță ca mai apoi, după ce și l-a supt el, să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie. Putea păși singur prin cerdac: era întâia pribegie.**
***
《*În curând pașii lui se căzniră prin ogradă; ulița il privea înduioșată pe sub poartă, făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Purta rochii pe atunci și se numea Puiuțu*》.
***
**A vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiță. Ulița străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulțumi cu ograda dar prea mic pentru a se încumeta pe uliță. Gata să plângă, s-a așezat pe prag. Mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau șăgile șoptite lui de buzele uliței. Și el a uitat plânsul, și a râs, și s-a jucat zile de-a rândul cu buna și bătrâna uliță. Era prietenul ei răsfățat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea și săreau: vrăbiile. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi. Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci. Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori. Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun. De Paşti, ea îi cânta - cu glas tânguitor de clopot - basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.**
***
Dau năvală celelalte uliţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas...**
***
*Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite. Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.**
***
**Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.**
***
**Ulița mea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze. Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters, poarta l-a uitatşi ea l-a uitat. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.**
***
**Acum, uliţa râurea veselia gureșă ca un pârâu în matca lui. Și ulița
o dăruia căsuței. Și nu râvnea nimic alt copilul, decât ce avea: o casă cu părinți și cu bunici; o uliţă cu joacă și cu jucării.**
***
**Uneori numai pe înserate, când rămânea singur ascultând suierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu știa ce. Copilaria lui creştea spre viață ca zborul unei ciocirlii spre soare.**
***
??*Mircea Eliade:☆"Romanul adolescentului miop"☆《**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei, şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zărească cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefănel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu Sonia alături. Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coșilor de pe frunte. Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la „ţară” niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată. În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină lună, sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţei acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie și n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moșia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui, şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns...Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu, ignorează până şi cu numele?**
*****
??*"Ulița Copilăriei":《Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mânile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea. Într-o zi, copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul. A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?”》
●Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.●

victor_homescu

18 Jun 2023, 20:11

Scris într-un sfert de veac: ☆ Gargantua și Pantagruel/Gargantua et Pantagruel, en cinq volumes"☆; autor: ??* François Rabelais 1494=1553 ??* <<***Pentru a vă lămuri pe deplin și cum scrie la carte asupra neamului, adică a spiței, din care se trage Gargantua, vă-ndemn să cercetați Marea Cronică pantagruelească în care, mai mult decât atâta, veți afla și cum s-au ivit uriașii pe lumea asta, și cum, dintre-aceștia fu scoborâtor direct Gargantua, tatăl lui Pantagruel.***>>
***
●Tudor Vianu:《*Rabelais prezintă analogii cu un scriitor de-al nostru, cu Ion Creangă. Aceeași situație a realismului și la acest scriitor, cu observații asupra vieții și societății, același apel la folclor, multe procedee stilistice comune, Oșlobanu din ,,Amintiri...”, Gerilă, Păsări-lăți-lungilă din ,,Harap Alb” sunt rude de aproape cu Grandgousier, cu Gargantua și Pantagruel.**》
***
??*François Rabelais: **Cititorilor/ Prieteni cititori, citindu‑mi cartea/ Lăsaţi orice gând rău ce v‑ar da ghes/ Şi supărarea nu vă fie partea/ Căci stricăciuni într‑însa n‑am cules/ Desăvârşită nu‑i, bine‑nţeles/ Şi‑o să‑nvăţaţi cel mult, a râde‑n lege.
Alt ţel nu‑şi poate inima‑mi alege
Vădind ce griji prind să vă necăjească:
Eu numai despre râs scriu, se‑nţelege,
Căci râsu‑i partea omului firească.
Trăiţi voioşi!**
***
**Preailuştri şi preaviteji campioni, gentilomi şi alţii, care bucuros vă treceţi vremea cu plăcute şi cu alese îndeletniciri şi petreceri, aţi văzut, citit şi învăţat odinioară Marile și nepreţuitele cronici ale marelui uriaş Gargantua şi, ca nişte adevăraţi dreptcredincioşi, le‑aţi dat crezare precum Bibliei şi Sfintei Evanghelii şi, uneori, neavând ce mai sporovăi cu doamnele şi cu domnişoarele, le‑aţi povestit aceste minunate istorii, ceea ce vă face demni de toată lauda şi de veşnică amintire. Dorinţa mea ar fi fost ca tot omul să‑şi lase îndeletnicirile baltă, să nu se mai sinchisească de meseria şi de treburile proprii şi să se ocupe numai cu învăţarea acestor cronici pe dinafară, astfel ca – dacă cine ştie prin ce întâmplare arta tiparului ar înceta sau cărţile ar pieri toate deodată – fiecare să fie în stare, pe viitor, să‑şi înveţe copiii, să le treacă urmaşilor, din mână‑n mână, ca să zic aşa, asemeni unei tainice ştiinţe; căci de pe urma acestora se pot culege mult mai multe roade, decât îşi închipuie o droaie de răpănoşi fudui, care nu se pricep la asemenea mărunte înveseliri, nici atâtica. Am cunoscut mulţime de înalţi şi puternici seniori care, când mergeau la vânătoare de sălbăticiuni mari sau de raţe, de li se‑ntâmplă să nu lovească vânatul sau şoimul dresat să nu se năpustească asupra păsării, mâhniţi tare – lesne vă daţi seama de ce – pentru a nu se lăsa pradă şi mai mult amărăciunii, se mângâiau pornind să‑şi amintească şi să povestească nepreţuitele isprăvi ale numitului Gargantua. Mai sunt alţii pe lume (şi nu vă spun fleacuri), care, fiind chinuiţi din cale‑afară de dureri de dinţi, după ce şi‑au cheltuit, fără folos, toată averea cu doctorii, n‑au găsit altă cataplasmă mai iute‑vindecătoare decât pomenitele Cronici aşezate între două prosoape fierbinţi, puse pe locul cu durerea, presărând pe deasupra şi oleacă de prafuri de bilibus. Ce să mai zic de bieţii gutoşi şi de ciupiţii de vărsat? O, de câte ori nu i‑am văzut, unşi cu alifii, cu obrazul unsuros de pomezi de leac, precum o clanţă de bucătărie, clănţănind din dinţi şi clămpănind ca o orgă sau ca un clavecin la care cântă cineva, gâfâind cu gura‑mbăloşată, ca a mistreţului încolţit de dulăi! Şi ce făceau dumnealor în asemenea împrejurare? N‑aveau altă mângâiere decât s‑asculte citindu‑li‑se câteva pagini din sus‑zisa carte. Şi i‑am auzit pe unii dintre ei pomenind de mii de buţi de draci sluţi, dacă nu simţeau când se aflau în sudorile suferinţii o uşurare mai acătării la citirea cărţii. Puţin lucru vi se pare asta? Aflaţi‑mi o carte, în orice limbă, despre orice ştiinţă, care să aibă asemenea virtuţi, merite şi prerogative, şi vă dau un cârnăcior proaspăt. Nu, domnilor, nu există. E fără pereche, fără seamăn; până‑n pânzele albe susţin morţiş că este unică. Iar cei care‑ar pretinde că nu este să fie socotiţi înşelători, potlogari, scornitori, farisei. E drept că mai sunt unele cărţi de soi bun care au anume însuşiri oculte: Uscă‑Dușcă, Orlando furioso, Robert Diavolul, Fierabras, Wilhelm fără frică, şi altele. Dar nu se pot asemui cu cea despre care vorbim noi. Lumea a văzut prea bine marea putere şi folosul numitei Cronici a lui Gargantua, care s‑a vândut în două luni cât nu s‑ar vinde Biblia nici în nouă ani. Eu, smeritul vostru slujitor, voind a vă spori prilejurile de petrecere, vă ofer acum o altă carte de‑aceeaşi teapă, dacă nu şi mai demnă de încredere chiar decât cealaltă. Să nu vă‑nchipuiţi cumva că bat câmpii şi că vorbesc în dodii. Nu‑s născut în asemenea zodii şi nu mi s‑a întâmplat niciodată să mint sau să sprijin ceva care să nu fie‑adevărat. Am să vă istorisesc îngrozitoarele fapte şi isprăvi ale lui Pantagruel, pe care l‑am slujit de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, când, luându‑mi rămas‑bun de la el, am venit să‑mi văd ţinutul de baştină șisă văd dacă mai trăieşte careva din neamul meu. Totuşi, înainte de‑a încheia acest cuvânt înainte, să mă ia o mie de mii de legiuni de draci, cu trup, cu suflet, cu maţe şi cu măruntaie, dacă mint o dată măcar în această istorie.**
***
●Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele
Ioan●:**Mai ramăsese nerăsplătit numai fratele Ioan. Gargantua voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. I-a îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint-Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amîndouă de-ar fi dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărît, că nu vrea să-şi facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să le poruncească. "Cum aş putea (zicea el) să cîrmuiesc pe alţii, cînd nu-s în stare să mă stăpînesc nici pe mine. Dacă socoteşti că ţi-am fost de folos - şi aş putea să-ţi mai fiu - îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gîndul meu." Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ţinutul Telemei, până la apa Loarei, cam două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, fără asemănare în toată lumea.- Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici împrejurul ei ziduri de cetate, cum sînt celelalte mănăstiri, dinadins întărite şi de restul lumii despărţite.= Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sînt rău-sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială se-aude numai mîrîială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne poartă, iar noi, din chilii tînjim şi unii pe alţii ne bîrfim. Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de cîte ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a călcat, fratele Ioan a hotărît, la rîndu-i, ca treaba aceasta să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de cîte ori s-ar strecura în mănăstire (din întîmplare) un călugăr sau o maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate trebile sînt socotite, şi orînduite de la ceas la ceas, fratele Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie şi la vremea lor.- E adevărat, a spus Gargantua, că ţinînd socoteala ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decît să-ţi rînduieşti viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi judecata minţii.**
***
**Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să pătrundă (decît fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla pe-acolo nici o femeie. Şi pentru că, atît maicile cît şi călugării, o dată intraţi în mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămîna monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărît ca din mănăstirea fratelui Ioan, atît bărbaţii, cît şi femeile, să poată pleca oricînd vor pofti, în plină şi desăvîrşită voie. Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de înfrînare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărît ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-şi poată lua femeie, să aibă avere şi să trăiască după bunul său plac. Vârsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, bărbaţii de la doisprezece la optsprezece.**
***
Să nu intraţi, făţarnici şi bigoţi,
Maimuţe rebegite, ipocriţi,
Gămani coborîtori din ostrogoţi,
Cu gît sucit şi capete de goţi,
Călugări desfrînaţi şi urgisiţi,
Ţîrcovnici păduchioşi şi nărăviţi,
Gîlcevitori, măsluitori de cărţi,
Mutaţi-vă năravu-n alte părţi!
Fapta voastră rea
în grădina mea
De s-ar oploşi,
M-ar înăbuşi
Şi m-ar îneca
Fapta voastră rea.
***
Intraţi, toţi cei ce-n lume, cu dreptate
Cuvîntul din Scripturi îl tălmăciţi.
Veţi fi păziţi la noi ca-ntr-o cetate,
Feriţi de răzbunări şi strîmbătate
Şi de otrava celor rătăciţi.
Aici, credinţa dreaptă s-o zidiţi.
Să biruiţi în pilde şi-n cuvinte
Pe stricătorii legii cele sfinte.
Din sfînta Scriptură,
Dreaptă-nvăţătură
Veniţi să vă dăm
Şi toţi să luăm
Cuminecătură
Din sfînta Scriptură.
***
??*Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel:《**Fiule, te-ndemn să-ți aduc la cunoștință să-ți închini tinerețea spre folos de-nvățătură și de virtute…Astfel să ajungi izvor de-nțelepciune…Dar cum – după spusa înțeleptului Solomon- nu-ncape înțelepciune în suflet plin de răutate,iar știința fără conștiință nu este decât ruina sufletului – se cade să fii omenos cu semenii tăi și să-i iubești ca pe tine însuți. Cinstește-i pe învățătorii tăi. Fugi de tovărășia celor cu care nu vrei să te asemeni și nu prăpădi în van darurile cu care bunul Dumnezeu te-a milostivit.**
***
**Căci la tinerețe învață omul mai toate câte-i vor lumina mintea în cursul vieții. Așadar, deci, învață științele vremii tale, artele liberale: geometria, aritmetica și muzica, învață toate canoanele astronomicești și nu te ține de astrologia prezicătoare, căci nu e decât înșelătoare închipuire.[..]**Iar cât despre cunoașterea celor ce țin de natură vreau să le cercetezi cu multă băgare de seamă…nimic să nu-ți rămâie necunoscut.**
***
??*Romulus Vulpescu: **Omul ăsta simplu, voios și deschis, care se-apropia de patruzeci de ani, era la data aceea o personalitate cunoscută printre savanții și printre literații umanisti din Europa. Se numea Francois Rabelais, și istoria literaturii universale avea să-i ofere locul cuvenit unuia dintre cele mai stralucitoare condeie scriitoricesti ale lumii. La urma urmei, Gargantua & Pantagruel e, într-o anume măsură, un fel de autobiografie nemarturisita, autobiografie in care amintiri din copilarie și din tinerețe sunt transfigurate, în alt fel decât la Creangă, și strecurate dibaci, sub pretextul fantasticului și-al fabulosului. Gargantua & Pantagruel este în primul rând produsul unei fantezii nesecate, uriașă ca eroii pe care-i inventeaza și pe care-i utilizeaza, o fantezie exprimandu-se-ntr-o limba de-o bogăție fabuloasă, croită pe măsura personajelor și a faptelor relatate.**》

victor_homescu

03 Jul 2023, 18:49

Născut în urmă cu 146 de ani = 1877 iulie pe 2; scrie ultimul său roman în "43 = ●"Jocul cu mărgelele de sticlă""/ "Das Glasperlenspiel”●**O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de ??*Hermann Hesse**??* ☆*Ultimul jucător cu mărgele de sticlă*☆: **Ţinând în mână jocul colorat/ Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat/ După război şi ciumă e-n ruine/ Iar printre iederi zumzăie albine/ Trudită pace-n stihuri de psaltire/ Răsună stins peste bătrâna fire/ Moşneagul stă mărgele numărând/ Albastră-i una, albă alta-n şir, şi mari şi mici alege după rând/ Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir/ A fost cândva maestru în simboluri/ Artist dotat şi poliglot a fost, şi lumea a ştiut-o pe de rost, dar faima lui răzbise pân’ la poluri/ Colegi avea, şi-nvăţături da multe/ Acum, bătrân, căzut, însingurat/ Niciun şcolar nu vine să-l asculte/ Nu-l cheamă niciun meşter la duel/ S-au dus, şi templele s-au spulberat, şi şcoli şi cărţi pieriră/ Numai el/ Printre ruine stă cu jocu-n mână/ Aceste ieroglife-n sens bogate/ Cândva/ sunt astăzi doar pestriţe cioburi/ Maestrului îi scapă, deşirate/ Şi pier, amestecându-se-n ţărână..**
***
Jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înţeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esenţa muzicii clasice:
《 'Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi
nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă."》
Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht.
***
O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în aşa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele iniţieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârşitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, și va fi spus directorului:
<<Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, aţi avea dreptul să mă admonestaţi, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru aşa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun.>>**
***
**Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaşte muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibraţiile şi reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respiraţiei, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile şi farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii. Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente şi modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalităţi şi a noi reguli sau interdicţii în construcţie şi armonie rămân mereu simple gesturi şi aspecte exterioare, la fel cum portul naţional şi modele existente la diverse popoare nu sunt decât nişte factori exteriori; dar, pentru a inţelege epocile şi stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare şi senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute şi gustate imens prin simţuri.**
***
**Facem muzică, oricum, cu mâinile şi cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce ştie să citească notele, dar nu şi să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înţeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadenţă a muzicii ar rămâne absolut neînţelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului şi a factorilor cantitativi asupra celui spirituală.**
***
??*Plinio:**Eu ştiu, fireşte, de mult, Josef, că tu nu eşti piosul jucător cu mărgele de sticlă şi sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziţie expusă şi fiecare dintre noi ştie bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept şi-şi are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieţii legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învăţat să descoperi pericolele existente în viaţa firească şi sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăţi cum viaţa legată de natură, naivă, lipsită de educaţia spiritului se transformă într-o mlaştină, trebuind să ducă neapărat la animalitate şi încă mai jos. La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii şi în cele din urmă stearpă e o viaţă aşezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate şi de fapt un fel de duşman al organizaţiei voastre castaliene, un om pentru care studiile, exerciţiile şi jocurile voastre ar fi în fond numai nişte mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greşi, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ţi mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă şi mă ademeneşte ca fericirea însăşi. Mai vreau să-ţi mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinţi, am avut cu tata o discuţie explicativă anevoioasă la sfârşitul căreia am obţinut îngăduinţa să rămân castalian şi să intru în Ordin dacă, la sfârşitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorinţa şi hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă şi-a dat încuviinţarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o ştiu de puţină vreme. O, nu pentru că nu aş mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuşi. Mă voi întoarce între ai mei şi voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica şi mai departe câteva din exerciţiile voastre şi va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!**
***
Adânc mişcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăşi prietenului său Ferromonte. În scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte: „Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptăţit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziţia lume şi spirit sau opoziţia Plinio şi Josef ― s-a sublimat într-un concert.”
***
Căci într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratici lucrurile fără de fiinţă pot fi mai lesne şi mai cu nepăsare redate prin vorbe
decât cele în fiinţă, dar pentru istoricii cucernici şi conştiincioşi este totuşi tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfăţişării prin vorbe şi nimic nu este totuşi mai necesar să fie pus în faţa ochilor omeneşti decât anumite lucruri a căror existenţă nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici şi conştiincioşi le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existenţă şi de putinţa lua naştere.
***
Poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi şi este de presupus că şi aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea iniţierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-şi joace rolul ce i se încredinţase şi să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit aşternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici şi colo urme ale profundei zguduiri şi crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influenţa lui Plinio. În unele versuri răsună o profundă nelinişte, o îndoială principială faţă de sine însuşi şi de sensul existenţei sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administraţiei castaliene, constând în însuşi faptul că a scris aceste poezii şi le-a şi arătat ocazional mai multor colegi. Aceste poezii nu sunt o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivităţi şi de o doză de curaj şi obstinaţie pentru a scrie aceste versuri de confesiune.
***
★POEZIILE LUI JOSEF KNECHT DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI = Scrieri postume:
《**Jocul cu mărgele de sticlă**》
**Pioşi, a universului cântare
Şi muzica maeştrilor îndată
Vom asculta, poftind la sărbătoare
Mari spirite din era minunată.
Formulele cu sens adânc şi tainic
Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viaţa trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Răsună-n ele limpezi lumi celeste,
Să le slujim e-al vieţii noastre har;
Nu poţi să cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.**
***
??*Hermann Hesse:《Am supraviețuit anilor regimului hitlerist și celui de-al Doilea Război Mondial prin cei unsprezece ani de muncă pe care i-am petrecut scriind ★Glasperlenspiel★. De la finalizarea acelei lungi cărți, o boală de ochi și bolile tot mai numeroase ale bătrâneții m-au împiedicat să mă angajez în proiecte mai mari.**》
***
《**Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele ( Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927), Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător.**》
***
??*Josef Knecht: 《După o lectură din „Summa contra Gentiles”》
**Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Şi care fericit ca pruncii fu.
Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte
Eternul spirit ce ne înfrăţeşte:
El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.**

nathalie_dinu

04 Sep 2023, 18:27

Sometimes I feel we have a room with two doors on opposite sides and each of us is holding his doorknob and, at the bat of one person’s eyelash, the other jumps behind his door, and now if the first person utters a single word, the second is sure to close the door behind him, so that he can no longer be seen. He is bound to reopen the door (https://www.youtube.com/watch?v=gdjL8pr048g), though, since it may be a room impossible to leave. If only the first person weren’t exactly like the second, then he would be calm and pretend not to care in the slightest about the second; he would slowly go about ordering this room the way he would any other. But instead, he repeats the same thing at his door; occasionally even both people are standing behind their doors at the same time and the beautiful room is empty.

Franz Kafka, Letters to Milena

And thus my wish to be someone working rather than waiting, someone standing at the center of his work's workshop far into every day's dawn. And yet I cannot be, because almost nothing in me has reached fruition, or else I am not aware of it and let my faraway harvests grow old and outlive their time. There is still nothing but confusion in me; what I experience is like pain and what I truly perceive hurts. I don't seize the image: it presses into my hand with its pointed tips and sharp edges, presses deep into my hand and almost against my will: and whatever else I would grasp slides off me, is like water and flows elsewhere once it has mirrored me absent-mindedly. What should he do, Lou, who grasps so little about life, who must let it happen to him and comes to realize that his own willing is always slighter than another great will into whose current he oftentimes chances like a thing drifting downstream? What should he do Lou, for whom the books in which he wants to read only draw open like heavy doors which the next wind will slam shut again? What should he do for whom people are just as difficult as books, just as superfluous and strange, because he cannot derive from them what he needs, because he cannot select from them and then takes from them what is crucial and incidental and burdens himself with both? What should such a person do, Lou? Should he remain utterly alone and accustom himself to a life lived among things, which are more like him and place no burden on him?

Rainer Maria Rilke and Lou Andreas-Salome: The correspondence

White1

07 Sep 2023, 03:34

I stole solitude then as everyone so placed steals it: escaping into chores, driving alone to work, standing alone at the hockey ring appearing to watch my son's team, listening to the house creak and the wind moan through the darkness of the hours of the wolf. Still the uncanny nature of the silence, still the power. And new thoughts began to grow in their own dark soil: maybe these silent spaces where ordinary things become numinous, where feelings become spruce boughs and scattered stars- maybe this, not relationship, is where i should find my place. Where any one should, if they had enough longing for the deepest reality and enough courage to pursue it.

A severe inner voice would observe coldly:

This poor creature fills his bleak impoverished world with phantasms as a desperate substitute for the real relationships every human needs. A sick life, a tragic life! What he has here are illusory engagements with shadow-people, and yet he has somehow managed to deceive himself into thinking that this is the deepest reality in which a human might live! Solitude has gotten the best of him.

victor_homescu

20 May 2024, 19:53

2 aprilie: "Ziua Internațională a Cărții pentru Copii" = ??*Mark Twain: ☆"Prinț și cerșetor"☆??****Scriu o istorioară aşa cum mi-a povestit-o cineva, care o ştia de la tatăl lui, după cum acesta o ştia, de asemenea, de la tatăl lui, acesta auzind-o, tot aşa, de la tatăl lui, şi astfel, urcând din generaţie în generaţie, timp de mai mult de trei sute de ani, părinţii transmiţând-o copiilor şi cu acest sistem păstrând-o. Se poate ca ea să fie adevărată, după cum se poate să nu fie decât o legendă. Toate acestea poate că s-au întâmplat, poate că nu; dar toate acestea s-ar fi putut întâmpla. Se poate că, vreodată, oameni înţelepţi şi instruiţi au primit-o de adevărată; se poate că lumea ignorantă şi simplă a iubit-o şi i-a adăugat credinţa.***
*****
● "NAŞTEREA PRINŢULUI ŞI NAŞTEREA SĂRACULUI":《**În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de a-l doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu=l dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. în aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care, îl dorea, însă. Toată Anglia, îl dorea, de asemenea. Anglia îl aşteptase atâta vreme, îl sperase, atâta timp rugase pe Dumnezeu să i-l dăruiască, încât, acum, când sosise, poporul era aproape nebun de bucurie. Oameni care abia se cunoscuseră, se aruncau unii în braţele altora, se sărutau şi chiuiau de bucurie. Toată lumea era în sărbătoare: mari şi mici, bogaţi şi săraci, sărbătoreau, dansau, cântau, se înduioşau, şi acestea, de zile şi nopţi întregi. Ziua, Londra era feerică la vedere cu drapelele ei sclipitoare, fâlfâind la toate balcoanele şi pe vârful caselor; iar, în plus, cu minunatele sale cortegii. Noaptea, spectacolul nu era mai puţin frumos, cu focurile aprinse pe străzi, în jurul cărora oamenii jucau plini de veselie, în toată Anglia nu era vorba decât de noul născut, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, care se odihnea învelit în satin şi mătase, fără cunoştinţă de întreg tapajul acesta; fără să ştie că nobili seniori şi doamne îl vegheau şi aveau, sau nu aveau, grijă de el. Dar de celălalt copil, Tom Canty, înfăşat în scutece sărace, nicăieri nu era vorba, decât în familia de mizerie în care, prezenţa lui nu aducea decât încurcătură.**》
*****
●"COPILĂRIA LUI TOM":《**Casa unde locuia tatăl lui Tom se găsea într-un adânc de fundătură numită Offal Court, lângă Pudding Lane. Era mică, dărăpănată, rahitică şi suprapopulată de sărmane familii mizere Tribul Canty-lor ocupa o cameră la al treilea etaj. Mama şi tata aveau acolo, într-un colţ, o laviţă, un fel de pat de lemn; dar Tom, bunica lui şi cele două surori, Bet şi Nan, nu aveau loc stabilit: toată duşumeaua eranla dispoziţia lor şi puteau să se culce unde voiau. Erau şi oarecare zdrenţe de cuvertură şi câteva maldăre de paie vechi, murdare; dar cuviincios vorbind nu se puteau numi paturi, acelea. Dimineaţa tot ce era acolo era îngrămădit la întâmplare şi seara fiecare trăgea din grămada ce îi plăcea. Bet şi Nan, gemenele, aveau cincisprezece ani. Aveau inimă bună, erau murdare, îmbrăcate în zdrenţe şi profund ignorante. Mama lor era ca şi ele. Tatăl şi bunica, însă erau doi demoni. Se îmbătau pe cât puteau şi, beti, se băteau între ei sau cu cine le ieşea în cale. Beti sau negustaţi, ei nunîncetau să ocărască şi să blesteme. John Canty fura şi mama lui cerşea. Ei siliseră pe copii să cerşească; dar nu reuşiseră să facă din ei hoţi.**》
***
《*Printre hidoasa mitocănime care locuia casa, fără să facă parte din ea, se găsea un preot bătrân pe care regele îl concediase din casa lui cu o pensie de câţiva farthing. Adesea, el lua la o parte copiii şi îi învăţa în secret bunele principii morale. Părintele Andrews învăţase între altele pe Tom puţină latină şi de asemenea, să citească şi să scrie.**》
***
**Tot Offal Court era un cuibar construit după modelul locuinţei Canty-lor. Beţia, bătăile, certurile erau de regulă, în fiecare seară şi aproape toată noaptea. Capetele sparte erau un lucru atât de, obişnuit ca şi foamea.**
***
《**Cu toate acestea Tom nu era nenorocit. Viaţa lui era aspră; dar el nu-şi dădea seama. Soarta lui era aceea a tuturor copiilor din Offal Court, astfel că o găsea naturală şi suportabilă. Când, seara, se întorcea cu mâinile goale, ştia că tatăl său îl va bălăcări mai întâi şi-l va maltrata apoi, că groaznica lui bunică va veni la rândul ei şi va face mai rău; dar el ştia, de asemenea, că peste noapte, mama sa, deşi moartă de foame, se va strecura hoţeşte până la culcuşul lui păcătos, pentru a-i da câteva firimituri mizerabile sau o coajă de pâine, sustrase porţiei sale de foamete, şi aceasta cu riscul de a fi stâlcită în bătaie de către bărbatul ei care nu stătea la gânduri când o surprindea în flagrant delict de asemenea trădare. Dar viaţa lui Tom Canty era destul de plăcută mai ales vara. El cerşea numai atât cât să-şi facă datoria, căci legile contra cerşetoriei erau riguroase şi penalităţile severe; iar pe de altă parte el întrebuinţa o mare parte din timpul său ascultând istoriile vechi şi încântătoare ale bunului Părinte Andrews; legendele cu uriaşi şi zâne, cu pitici şi genii, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi. Capul său era plin cu aceste poveşti minunate şi adesea, noaptea culcat pe grămada lui de paie incomodă, neputând dormi, obosit, înfometat, amorţit de bătaie, el lăsanfrâu liber imaginaţiei, uita repede suferinţele şi greutăţile, închipuindu=şi viaţa delicioasă a unui prinţ încântător într-un palat regal.**》
***
《*Între timp, i se naşte o dorinţă care îl obsedează zi şi noapte: să vadă cu ochii lui un prinţ adevărat. Odată chiar, vorbi de această dorinţă unora din camarazii lui din Offal Court; dar aceştia râseră de el şi îl batjocoriră atât de fără milă, că hotărî să-şi păstreze pe viitor visul său numai pentru el. Adesea citea cărţile vechi ale preotului şi cerea să i se explice, încet, încet, fără să se simtă, visurile lui şi lecturile acestea, produseră în el un fel de transformare. Personajele visurilor sale erau aşa de frumoase că începu să se dezguste de zdrenţele şi murdăria lui, dorind să fie curat şi mai bine îmbrăcat. Totuşi continua să se joace în noroi şi să se bucure; dar în loc de a se rostogoli pe malurile Tamisei numai şi numai ca să se distreze, el profita acum, pentru a se îmbăia şi a se curăți.*》
***
Da, existenţa lui Tom era, în general, destul de variată şi plăcută. Puţin câte putin, visurile şi lecturile lui Tom despre vieţile prinţilor îl influenţară aşa de puternic încât începu în mod inconştient, să facă pe prinţul. Manierele sale, vorbele sale, devin extrem de ceremonioase şi distinse, ceea ce făcea, deodată, admiraţia şi distracţia celor din jurul lui. în acelaşi timp influenţa lui Tom asupra tinerilor săi camarazi creştea din zi în zi, şi în curând ajunse să le inspire un fel debrespect temut ca şi când, el, ar fi fost de esenţă superioară. Părea atât de învăţat, putea să facă şi să spună lucruri atât de frumoase şi, mai mult ca orice era atât de serios şinatât de înţelept! Reflecţiile lui Tom, isprăvile lui, erau raportate de copii la fraţii lor mai mari şi aceştia, deja, începeau să discute cu Tom Canty, privindu-l ca pe o fiinţă excepţional dotată. Oamenii maturi veneau să-şi destăinuiască grijile, lui Tom şi adesea rămâneau uimiţi de înţelepciunea hotărârilor sale. într-un cuvânt el devenise un erou pentru toţi cei care îl cunoşteau, cu excepţia părinţilor săi. Aceştia nu vedeau în el nimic demn de remarcat.
***
*La câtva timp de atunci, Tom îşi organizează, în secret, o curte. El era prinţul; camarazii lui, cei mai buni, devin gărzile, şambelanii,
aghiotanţii, seniorii şi doamnele de onoare, curtea regală, în fiecare
zi, tânărul „prinţ,,, era primit cu ceremonialul împrumutat de Tom din lecturile sale romanţioase; în fiecare zi marile afaceri ale „regatului", erau discutate în consiliul regal şi în fiecare zi atotputernicia sa, promulga decrete privind armatele sale, vasele sale, viceregatele sale imaginare. După aceea, se ducea, în zdrenţele lui, să cerşească centime, săşi mănânce mizerabila coajă de pâine, să primească loviturile, cearta şi tratamentul rău, obişnuite; apoi, întinzându-se în grămăjoara lui de paie infecte, se recufunda în vis, în vanele lui măreţii. În acelaşi timp dorinţa de a vedea, fie şi numai o singură dată, un prinţ adevărat, în carne şi oase, creştea în el din zi în zi, din săptămână în săptămână, astfel că ea sfârşi prin a absorbi toate celelalte dorinţe ale sale şi deveni singura pasiune a vieţii lui.*
***
**Într-o zi de ianuarie, făcând cursa lui obişnuită de cerşeală, parcursese disperat cartierul ce lega Mincing Lane şi Little East Cheap, ore şi ore cu picioarele goale, rebegit de frig, uitându-se la prăvăliile birtaşilor şi acoperind cu o privire de poftă enormele pateuri de porc şi alte bucate atrăgătoare care, lui îi păreau gătite pentru îngeri, căci nu mâncase niciodată, nici nu văzuse vreodată asemenea bunătăţi. Deodată începu să cadă o ploicică rece; cerul era întunecat, ziua tristă. Pe înserat, Tom ajunse acasă. Era aşa de ud, aşa de obosit, aşa de înfometat că tatăl său şi bunica, de cum îl zăriră nu putură să nu se emoţioneze în felul lor: îi dădură, deci, o chelfâneală bună şi îl trimiseră să se culce.*
***
《**Multă vreme durerea, foamea, înjurăturile şi tărăboiul, care se auzeau în toată casa, îl ţinură deştept; dar, în sfârşit, gândurile sale îl duseră departe, în regiuni imaginare şi, adormi în tovărăşia micilor prinţi acoperiţi de pietre preţioase şi de aur, în palate nesfârşite unde servitorii curtenilor zburau să le execute ordinele. Şi atunci ca de obicei visa că el însuşi era prinţ. Toată noaptea trăia în măreţia situaţiei sale regale, trăia în mijlocul marilor seniori şi doamne într-un val de lumină, respirând parfum, ascultând o muzică încântătoare, primind cu un surâs şi un salut graţios din cap, omagiile reverenţioase ale lumii strălucitoare care se dădea la o parte pentru a-i face loc să treacă. Dar dimineaţa când se deşteptă şi văzu mizeria care îl înconjura, visulnsău avu efectul obişnuit: existenţa lui îi păru de o mie de ori mai nenorocită... Resimţi amărăciunea şi cu inima sfâşiată, izbucni în lacrimi.**》
***
●"ÎNTÂLNIREA LUI TOM CU PRINŢUL":《**Tom se deşteptă înfometat şi ieşi din casă cu foamea şi cu gândurile sale încă zăpăcite de splendoarea visului de noapte. Rătăci încolo şi încoace prin oraş, fără să privească pe unde îl duceau paşii, nici ceea ce se petrecea în jurul lui. Tom, ajunse la Charing Willage şi se odihni lângă frumoasa cruce înălţată acolo de un rege deposedat pe vremuri. După aceea, căscând gura, coborî drumul frumos, trecu prin fata maiestuosului palat al marelui cardinal şi, puţin mai încolo, ajunse în faţa unui palat şi mai mare şi mai frumos. Wesminster. Tom privi cu uimire construcţia enormă, cu aripile larg deschise, ameninţătoare bastioane, foişoarele, portalul larg de piatră cu grilajul lui aurit, împodobit cu lei de granit enormi şi alte semne şi embleme ale regalităţii engleze. Dorinţa inimii sale, urma ea, în sfârşit, să fie satisfăcută? Era, oare, cu adevărat, palatul regelui? Nu putea el să spere dacă cerul ar fi vrut-o, să vadă acum un prinţ, un prinţ în carne şi oase?**》
***
*Sărmanul Tom se apropiase încet, timid, până la santinele, bătându-i inima, cu o licărire de speranţă, când deodată zări prin grilajul aurit un spectacol care era să-i scoată un strigăt de bucurie. De cealaltă parte a grilajului, era un băiat drăguţ, pârlit de soare, înnegrit de sporturi şi de exerciţii în aer liber. Veşmintele lui de mătase şi şaten, erau împodobite cu obiecte scânteietoare; purta la şold o săbioară şi un pumnal, încrustate cu pietre preţioase; era încălţat cu ghete cu tocul roşu; pe cap avea o căciulită elegantă, stacojie, împodobită cu pene ce atârnau în jos, prinse într-o piatră mare de preţ. Mai mulţi curteni, ameţitori prin ţinuta lor, probabil oamenii lui personali, şedeau în jurul său. O! Era un prinţ, un prinţ adevărat, un prinţ viu, fără nici o îndoială, aşa că rugăciunea sărmanului copil fusese, în sfârşit, ascultată.*
****
●Prințul Eduard Tudor:《*— Pari obosit şi înfometat, îi zise. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine. O jumătate duzină de oameni de serviciu se repezi să facă nu ştiu ce, dar, evident, numai pentru a se amesteca unde nu-i fierbea oala. Un gest, cu adevărat regal, îi puse la locul lor, oprindu-i pironiţi pe loc, ca nişte statui. Eduard, conduse pe Tom într-o încăpere somptuoasă, care, i se păruse că e cabinetul lui de lucru. Porunci, apoi, să se aducă un prânz atât de copios cum nu mai văzuse niciodată Tom, decât, poate în cărti. Prinţul începu să-l întrebe în timp ce Tom mânca:— Cum te numeşti, micuţule?— Tom Canty, vă rog, Alteţă.— Curios nume! Unde locuieşti?— În oraş, Alteţă, în Offal Court, la capătul lui Pudding Lane. = Offal Court? Caraghios nume şi ăsta! Ai părinţi? Părinţi? = Da, Alteţă, am tată şi mamă; apoi am şi bunică; dar n-o iubesc, Dumnezeu să mă ierte, pe urmă, am două surori gemene, Bet şi Nan. Nu o iubeşti pe bunica ta? Nu e bună cu tine, cum văd. Nici cu mine, Alteţă, nici cu altii. Are inimă rea şi face rău la toată lumea, cât e ziua de mare. Şi, tatăl tău e bun cu tine? Ca şi bunica, Alteţă. = Toti părinţii se aseamănă, pare-se. = Al meu n-are nici el atitudine preantandră. Are mână grea când loveste; dar pe mine nu mă bate. Enadevărat că mă ţine, în vorbe aspre. = Dar mama ta?Mama mea este foarte bună Alteţă; ea nu-mi face nici necazuri nici rău. Iar Nan şi Bet, de asemenea sunt bune. = Ce vârstă au ele?Cincisprezece, Alteţă.= Lady Elisabeth, sora mea, are patrusprezece şi Lady Grey, verişoara mea, are vârsta mea; şi ea e foar te drăguţă şi amabilă; dar sora mea Lady Mary cu mimica ei totdeauna posomorâtă şi... Spune-mi, surorile tale opresc pe subretele lor de a surâde pentru că e un păcat care ar cauza pierderea sufletelor lor? Subretele lor? Oh! Alteţă, credeţi că ele au subrete? Principele contemplă grav pe mica sărăcie, apoi zise: Şi de ce nu? Cine le dezbracă atunci când se culcă? Cine le îmbracă atunci când se scoală? Nimeni, Alteţă. Vreţi să-şi scoată rochiile şi să se culce goale, ca animalele?= Să scoată rochiile! N-au decât câte una? Ah! Bunul meu senior, ce ar face cu câte două? Ele n-au decât două trupuri.*
***
《**Vorbeşti bine, sinceritatea ta îmi place. Eşti instruit?—Nu ştiu, Alteţă. Un preot cumsecade, care se numeşte Părintele Andrews, m-a lăsat să citesc cărţile sale.= Cunoşti latina? Puţin, Alteţă; nu prea bine, abia încep.= Continuă s-o înveţi, micule, nu sunt grele decât primele reguli. Greaca.dă mai multă bătaie de cap. Pentru Lady Elisabeth şi verişoara mea, aceste două limbi şi celelalte nu sunt decât un joc. Dacă le-ai auzi!... Dar vorbeşte-mi de Offal Court, se petrece acolo?= Oh! Da, bine de tot când nu îţi este foame. E teatru de păpuşi şi pe urmă sunt maimuţele: sunt aşa de caraghioase şi bine dresate! Apoi se joacă piese în care se trag focuri de armă: se bat şi toată lumea este omorâtă. Să vezi ce frumos este şi toate acestea nu costă decât o para, dar n-ai întotdeauna o para, căci e greu de câştigat bunul meu senior.= Şi apoi?= La Offal Court în joaca noastră noi ne luptăm cu bastoanele cum fac cei ce se exercită. Prinţul deschisese ochii mari.= E adevărat, asta trebuie să fie tare distractiv. Şi pe urmă?= Şi pe urmă, sunt alergările pentru a vedea care soseşte primul. O! Cât mi-ar plăcea şi mie! = Şi apoi? Şi apoi, Alteţă, vara intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa; apoi scufundăm pe alţii în apă, aruncăm apă pe ei, în plină faţă, strigăm, sărim, ne dăm peste cap şi pe urmă...**》
*****
Prinţul:《**O! Aş da regatul tatălui meu pentru a vedea aceasta măcar o dată.**》
*****
● Tom Canty:《**Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o singură dată, numai o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu...Ai vrea?... S-a făcut...Scoate-ti zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva. Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era gătit cu splendidul costum regal. Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! Miracol: s-ar fi putut spune că nici o schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se oglindiră unul în celălalt, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.— Hai? zise el, ce ţi se pare? Ah! Rog pe Alteţa voastră să nu mă oblige a răspunde. Un supus umil ca mine n-ar putea răspunde.— Nu îndrăzneşti; ei bine, voi îndrăzni eu! Tu ai părul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, înfăţişarea mea, figura mea, trăsăturile mele. Dacă am fi goi amândoi, nu există om care ar putea să spună că tu eşti Tom Canty sau dacă sunt eu Prinţul de Galles, ori invers.**》
*****
FINAL de roman = ●Eduard Tudor: 《**Am învăţat istoria acestor câteva săptămâni şi sunt mulţumit de tine. Ai guvernat regatul cu o demni tate şi o clemenţă, cu adevărat regale..Ţi-ai găsit mama şi surorile? Bine. Vom avea grijă de ele; iar tatăl tău va fi spânzurat dacă doreşti şi dacă legea o permite. Să ştiţi voi toţi care mă ascultaţi că începând de azi, toţi copiii din spitalul lui Christ vor primi hrană pentru inimă şi spirit tot aşa cum primesc pe cea pentru corp; iar băiatul acesta, va rămâne şi va ocupa toată viaţa lui, primul loc în corpul onorabil al guvernatorilor acelor copii. Pentru faptul că el a domnit, se înţelege că i se datoresc omagii particulare. Binevoiţi, deci, a constata ce costum poartă şi să ştiţi că nimeni altcineva nu va avea dreptul să poarte unul la fel, căci acest costum va aminti poporului că el a fost rege pentru un timp şi nimeni nu va lipsi să-i mărturisească respect după cum nu va omite să-l salute. El e sub protecţia tronului şi sub supravegherea Coroanei. Va fi cunoscut sub titlul glorios de Pupil al Regelui!**
***
**Mândru şi fericit, Tom Canty se ridică, sărută mâna Regelui şi se
retrase. Fără să piardă o clipă el alergă acasă la mama lui pentru a-i
povesti, ca şi surorilor lui, Nan şi Bet, tot ce se petrecuse şi să le dea bucuria acestei noutăţi.**
***
??*Atâta vreme cât trăi Regele, îi plăcu să povestească istoria aventurilor sale din momentul când santinela îl molestase la poarta palatului, până la noaptea finală când, strecurându-se, abil, prin lumea lucrătorilor aferaţi se introdusese în Aşezămintele „Abbaye" şi se ascunsese în mormântul confesorului, unde dormi aşa de mult că puţin lipsi să nu se prezinte după ceremonia încoronării. Spunea că povestirea des repetată a acestei preţioase lecţii îl întărea în hotărârea de a face pe poporul său să profite de învăţămintele pe care el le primise.