George Călinescu

George Călinescu s-a născut la 19.06.1899, în București, România, și a decedat la 12.03.1965, în Otopeni, România. A fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții, doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen...

George Călinescu s-a născut la 19.06.1899, în București, România, și a decedat la 12.03.1965, în Otopeni, România. A fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții, doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, se folosește preponderent denumirea George Călinescu, apocrifă și eronată, dar consacrată de uz. El se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul CFR, Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici, în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea-evitată consecvent de scriitorul însuși-, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui George, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o alegere a posterității; tolerată și acceptată, justificată prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului G. Călinescu). Se mută la București în 1908, când se înscrie la Gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic. După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi Gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio cu titlul Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, al cărei prim număr a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia, în 1921. Prima lui carte, scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului. Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu, ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor. Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române /Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală, Capricorn, în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de Literatură română. În 1933, inaugurează în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri. Devine în 1936 doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol de 100 de pagini din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare, formată din Orest Tafrali, decanul Facultății de litere și filozofie, Octav Botez, referent Iorgu Iordan, coreferenți, Mihai Ralea și I. M. Marinescu. Își susține teza de doctorat în 23 noiembrie 1936. Apoi este numit conferențiar de Estetică și critică literară la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București. În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În anii 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, înființată la Iași, în 1906. La București colaborează cu Revista Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași, Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar, Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947, publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. G. Călinescu a fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, care vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri; a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965. A scris romane de tip balzacian, obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu, din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe. Enigma Otiliei narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri-Lauda lucrurilor; teatru-Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului. Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie socialistă. El a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici: Tribuna Poporului, Națiunea, Lumea. George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din perioada 1946-1965. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (la Kiev, Moscova, Leningrad-1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume. În perioada anilor 1948-1953, criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965, Institutul de Istorie și teorie literară George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949. În perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei. Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile limbajului de lemn. În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide, iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută săptămânalul în Contemporanul. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se bucură de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 1980 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Are parte de onoruri, este premiat și omagiat. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza). După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste). Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale. A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la Catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U., filiala Cluj. În 1946, Călinescu a fost ales deputat în Parlamentul României, în circumscripția Botoșani, și a fost reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965, a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională. În programa de Limba și literatura română de liceu devine autor canonic cu romanul său, Enigma Otiliei, scris în 1938 (ecranizarea cinematografică a lui Iulian Mihu, Felix și Otilia). În cultura română a lăsat o scriere unică, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), dar și  Istoria literaturii române. Compendiu (1945).